Franțuziții zic că oamenii cei mari nu au părinți, nici urmași!… Poate am putea să zicem și noi ca dânșii, deși nu suntem mari. Nimica nu mai leagă de astăzi cu trecutul, și, fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan, limba lor și literatura nu au temelie, și naționalitătea atunce este numai o închipuire politică.
Obiceuirile părintești au părăsit clasele cultivate, aceste clase s-au îndepărtat de fizionomia poporală precât s-au îndepărtat de tradițiile boierești … Să nu ne înșelăm: în Moldova astăzi, există cinuri, dar boieri nu mai sunt!… avem proprietari, amploiați, bogați, speculanți, poeți, avocați, profesori, alegători, oameni mai bine sau mai rău crescuți… Cine ar mai zice astăzi om de casă cuiva? Credințele, vorba erau una la boier și la plugar, acea legătură s-a întrerupt! o prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, și prăpastia aceea se cheamă ș t i i n ț ă. Pe cât boierul crește în idei și în învățătură, pe atâta poporul rămâne în urmă. În vremea trecută, boierul vorbea , trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit, se înțelegeau amândoi în limbă și în idei, astăzi îl înțelegem cu inima numai și trebuie să învățăm limba lui. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească. Părinții nu cunoșteau studia pitorească… Avem o datorie sfântă, firească și națională a culege odoarele vieții părinteși. Nenorocirea literaturii, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă și omoară în țările românești dezvoltarea spiritului și a închipuirii, vine din neștiința limbii și a tradițiilor părintești, literatura aceasta nu dă rădăcini, nici nu dă roadă.
Alecu Russo, 1819 – 1859
