close
Film

Debutul în lungmetraj al lui Daniel Sandu: „Un pas în urma serafimilor”

Mulţi români reproşează cinema-ului autohton că este anost: ei bine, iată că „Un pas în urma serafimilor”, debutul în lungmetraj al lui Daniel Sandu, nu este anost deloc şi explorează o lume nefamiliară, cea a unui seminar teologic ortodox, unde adolescenţi de-abia ieşiţi de pe băncile gimnaziului studiază să devină preoţi. Doar că nu prea le stă lor gândul la cele sfinte…
În centrul atenţiei este Gabriel (Ştefan Iancu), un adolescent adus de părinţi la seminar. Suntem în anii ’90, iar presiunea preoţirii devine curând evidentă: într-un deceniu cu o realitate economică mai mult decât sumbră, a fi preot este echivalentul bunăstării. Instantaneu este pusă în discuţie vocaţia: câţi dintre zecile de copii (pentru că, până la urmă, protagoniştii sunt nişte copii mai mari) vor să fie preoţi şi câţi sunt convinşi de insistenţele părinţilor. Faptul că zecile de elevi sunt păstorite de preotul Ivan (Vlad Ivanov, într-un nou rol negativ), manipulator şi lipsit de scrupule, creează imediat tensiune şi o întrebare captivantă: nu dacă, ci când şi cum îşi vor pierde puştii inocenţa?
Un pas în urma serafimilor nu se poate hotărî dacă este povestea unei maturizări sau o deconspirare a mijloacelor dubioase prin care biserica îşi măreşte puterea. Spectatorii vor prefera poate primul aspect, pentru că Sandu explorează ataşant ce se întâmplă în seminarul în care elevii au nevoie de bilet de voie de la pedagog pentru a ieşi în oraş. Este o lume închisă, plină de reguli, pe care locuitorii ei, îndemnaţi de hormoni şi spiritul de aventură specific vârstei, de-abia aşteaptă să le încalce.
Recunoaştem că ne-am fi dorit ca filmul să fie mai puţin indulgent cu aventurile “laice” ale protagoniştilor şi să se concentreze pe partea de “thriller de seminar”, care este şi inedită în cinema-ul nostru. Nu trece mult până când ne dăm seama de ironia titlului: serafimii, nume de alint pe care părintele Ivan îl foloseşte pentru elevi, sunt vârful ierarhiei angelice în teologia creştină. Sunt, practic, lumină pură. Serafimii părintelui Ivan mint şi chiulesc şi, dacă au dat vreodată dovadă de vreo înclinare către preoţie, aceasta este repede uitată printre atâtea ispite. Este o discrepanţă care spune multe despre biserică şi pe care ne-am fi dorit-o explorată mai tăios şi relevant în film.
Deşi ar fi putut fi mult mai scurt decât este, Un pas în urma serafimilor chiar merită o vizită la cinema. Combină eficient umorul cu suspansul uşor naiv al evoluţiei protagoniştilor şi descoperă câţiva tineri actori (printre ei, Ali Amir, Alfred Wegeman, Ştefan Mihai, Niko Becker) de care cu siguranţă vom mai auzi. Nu-i lipsesc replicile memorabile (una dintre ele este, după noi, replica anului în filmul românesc) şi oferă şi cea mai amuzantă secvenţă de confesiune văzută în ultimii ani la cinema. O secvenţă finală, cu imagini reale filmate pe vremea când Daniel Sandu urma cursurile unui seminar teologic, le va sugera spectatorilor fidelitatea cu care regizorul a adaptat realitatea în scenariu. El spune că 80% din ce se întâmplă în film este adevărat, iar asta nu face decât să arunce o nouă lumină asupra modului cum preoţii sunt pregătiţi, încă din adolescenţă, să devină lideri ai comunităţii.

Cinemagia

Tags : filme romanestiun pas in urma serafimilor

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.