Sunt profesor de Limba și literatura română. Am terminat Facultatea de Filologie a Universității ”Al.I. Cuza” din Iași, pe vremea când în România nu existau 85 de universități, iar la examenul de admitere ne luptam 16 pentru un singur loc. Am făcut, vorba unei colege, „școala la vremea ei”. N-am ”ars” etape. Aparțin generației care a citit cu lanterna, pe sub plapumă (nimeni nu spunea atunci ”pilotă”). Am avut șansa să mă nasc într-o casă în care, pe cel mai mare perete, se afla o bibliotecă ticsită de cărți, deși părinții mei n-au fost profesori. Mi-am iubit profesia. Ani la rând, am crezut că nu e nimic mai frumos și mai nobil pe lume decât să luminezi minți și să salvezi vieți. Anii aceia s-au dus. Așa cum s-a dus și respectul față de școală, față de profesori, față de Limba Română sau față de cultură, în general. Examenele s-au transformat în ”concursuri de dosare”, adică în puncte și punctulețe adunate din hârtii ipocrite, strânse în dosare care suferă de obezitate morbidă, pe baza cărora posesorul lor își asigură ascensiunea în sistem. Societatea românească tolerează. A făcut-o și o va face în continuare, într-o complicitate care nu-i mai dă dreptul să se revolte, pentru că are în țesătura ei firele acestei urzeli otrăvite pe care acceptat-o cu seninătate. Scrisoarea în care rectorii îl susțin pe noul ministru al Educației este unul dintre aceste acte de complicitate. Doveditele doctorate plagiate și niciodată oficial sancționate sunt acte de complicitate. Universitățile particulare apărute în toate colțurile și pătratele țării au schimbat destine. Au făcut din toate fetele timide și fără noroc absolvente de Psihologie sau de studii economice și din toți băieții ușor alfabetizați, absolvenți de Drept. Între timp, a devenit celebră replica lor intelectual-consolatoare ”doar nu te mai întreabă nimeni unde-ai terminat!”… Nu, nu te mai întreabă, fiindcă deduce doar dacă deschizi gura… Unii au ajuns chiar universitari, deși nu scriseseră nicodată în gimnaziu vreo compunere fără ajutorul mamei, cum să scrie acum o ditamai cartea, că doar nu toți avem talentul unui George Călinescu sau mintea cuprinzătoare a lui Iorga. Nicolae Iorga, pentru cunoscători. Aceste universități sunt răspunzătoare și de inflația de doctorate lipsite de orice valoare științifică, pene colorate în aripi care nici măcar nu sunt curioase să afle ce e zborul… De unde graba aceasta a rectorilor de a-l susține pe noul ministru? De unde atâta ușurință în a găsi scuze cuiva care slujește școala în limba sa maternă, în fața studenților, iar acum în fața întregului învățământ românesc? Nu, domnule Nu știu care, nu doar ( pentru matale, ”decât” ) profesorii de Limba și literatura română trebuie să știe să scrie și să vorbească limba română corect! E și obligația matale, care te-ai cocoțat în jilțuri moi, să o vorbești corect! E obligația ministrului care va sta pe scaunul lui Titu Maiorescu și al lui Spiru Haret să o facă! E datoria mea, a ta, a lui, a ei, a noastră…Și, până la urmă, e una dintre formele fundamentale de respect față de noi înșine… Această superficialitate care devine endemică sufocă valoarea autentică. Lumea lui ”lasă că merge și așa” n-ar trebui să atace lumea școlii ca un vierme mărul cel mai frumos. Dar pentru că, din păcate, chiar nu mai e nimic de făcut, vorba medicilor, ”prognosticul pacientului este rezervat”, măcar nu mai puneți atâtea întrebări despre școală când răspunsurile sunt evidente… Zilele trecute, am văzut pe poarta unei case o tăbliță care anunța că acolo e sediul unde ”funcționează” secția locală a nu contează cărei universități particulare de pe plaiul mioritic… Alaltăieri am trecut prin fața Universității ”Al.I. Cuza ” din Iași… Încă îmi dau lacrimile când urc pe Copou și îi văd zidurile…
Adriana Bogatu
