Mii de studenți au fost arestați și închiși la Penitenciarul Pitești. Între anii 1949 și 1952 a început la Pitești cel mai groaznic experiment de spălare a creierelor și formare a omului nou. Printre miile de studenți au fost și elevi. S-a început cu reeducearea unui grup redus de studenți, aflați în pușcărie, cei mai mulți fiind legionari, care au devenit din victime agresori. Apoi aceștia au reeducat sute și sute de alți studenți, prieteni până mai ieri. Acesta a fost cel mai oribil experiment, de torturi între colegi de celulă, și foști prieteni. Deținuții au fost supuși la agresiuni sexuale și, cel mai probabil, și violate. Puțini au putut să-și amintească ororile prin care au trecut mai ales că ele însemnau în primul rând umilire și degradare umană.
Unul dintre studenții care au trecut pe la Pitești, Costin Merișca, a relatat în cartea sa Tragedia Pitești o parte din atrocitățile la care au fost supuși miile de studenți români, toată inteligența unei generații.
“Te obligau să lingi closetul; erai ținut forțat («botezat») cu capul în hîrdăul cu urină și excremente, până la sufocare; erai pus să te tragi cu altul de organele genitale sau unul din ei îți băga în gură penisul său; dacă te scăpai pe tine în timpul bătăii, erai obligat să-ti mănînci fecalele și să lingi izmenele murdărite sau să mănînci fecalele altuia din propria-ți gamelă pentru mâncare, erai constrâns să te săruți reciproc, cu alții în fund; erai silit să urinezi unul în gura celuilalt; când cereai apă ți se dădea urină de la tinetă sau se urinau în gura ta; erai obligat să te scuipi reciproc cu altul în fund și apoi să te lingi acolo unul pe altul; erai silit să-ți bagi degetul în fund și apoi să-l sugi”.
INFO:
Penitenciarul de la Piteşti a fost construit în perioada 1937-1941, într-un loc izolat, la marginea de nord a oraşului de atunci, lângă calea ferată Piteşti – Curtea de Argeş. Clădirea, în forma literei “T”, structurată pe patru nivele (subsol, parter şi două etaje), era împrejmuită de un zid de cărămidă înalt, împiedicând să fie văzute sau auzite cele ce se petreceau înăuntru.
Primii deţinuţi încarceraţi aici au fost elevii condamnaţi de regimul Antonescu în 1941, pentru participarea la rebeliunea legionară. După 1948, închisoarea a devenit loc de detenţie pentru studenţii arestaţi din motive politice, deoarece s-au opus bolşevizării forţate a României. Începând din 6 decembrie 1949, aici s-a aplicat “experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, conceput de pedagogul rus Makarenko, în urma căruia au murit aproape o sută de tineri, restul pâna la câteva mii rămânând cu grave traume fizice şi psihice. Totul s-a petrecut sub secretomania Partidului Comunist, dorindu-se să se ascundă ceea ce se întâmpla în penitenciar. Din punctul de vedere al agresorilor, victimele au murit în urma unor accidente nefericite.
După o perioadă de câteva luni petrecute într-o încăpere a vreunei închisori din ţară, timp în care au fost înfometaţi, bătuţi, insultaţi şi le-a fost interzis să vorbească între ei, deţinuţii politici erau transferaţi într-o celulă a închisorii din Piteşti. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie de către osândiţii mai vechi, printre care şi foşti colegi de facultate ori camarazi. Într-o astfel de atmosferă de relaxare, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni, despre literatură, istorie, ştiinţe sau despre activitatea anticomunistă, datorită căreia au fost închişi. Avizi de cunoştinţe noi, pentru a reuşi să memoreze tot, îşi luau notiţe pe săpunul pe care-l primeau ca raţie săptămânală sau pe talpa bocancului, folosindu-se de un vârf de sârmă sau de un beţişor pe post de creion. Dacă le erau descoperite “caietele”, primeau pedepse aspre. Cu preocupările lor, deţinuţii ignorau realitatea temniţei: hrana puţină şi rea, plimbările scurte şi sub supraveghere, duritatea gardienilor etc. Erau adepţii aceluiaşi crez, iar între ei se înfiripau relaţii sufleteşti.
Ce nu ştiau deţinuţii era faptul că printre ei fuseseră infiltraţi “reeducaţii” conduşi de Ţurcanu. Student comunist la Facultatea de Drept, Eugen Ţurcanu a fost închis la Suceava pentru nedenunţarea legăturilor sale din adolescenţă cu Frăţiile de Cruce (organizaţii de tineret ale Mişcării Legionare). Sub presiunea bătăilor, a acceptat reeducarea şi a adoptat o atitudine pro-comunistă, fiind transferat la închisoarea din Piteşti. De un cinism şi de un sadism ieşite din comun, nutrind ură împotriva Mişcării Legionare care îi oprise ascensiunea în diplomaţie, era cel mai potrivit pentru a pune în aplicare “experimentul Piteşti”, în fapt torturarea continuă şi fără limite a deţinuţilor politici, pentru a obţine de la ei toate informaţiile despre activitatea lor politică (insistându-se pe acţiunile anticomuniste şi pe cei cu care au activat) şi pentru a-i anihila fizic şi moral, odată cu compromiterea lor. Rezultatele scontate erau reeducarea în spirit comunist, schimbarea de mentalitate sau chiar exterminarea tineretului legionar, viitorul neamului. Iar Ţurcanu şi-a dat toată silinţa pentru a-şi îndeplini sarcina primită, dorind să scape cât mai repede din închisoare.
Armonia şi fraternitatea, simulate de altfel, durau până când Ţurcanu dădea semnalul verbal: „Pe ei!”. Deodată, reeducaţii scoteau de sub saltele şi din bagaje bâte, picioare de scaun, scânduri şi începeau să-i lovească crunt pe ceilalţi deţinuţi din celulă. Nu se uitau unde dădeau: la cap, în ceafă, pe spate, la picioare, în coaste. Victimele erau buimăcite, neştiind de ce cei cu care vorbiseră amical cu câteva momente înainte, îi lovesc acum. Bătaia colectivă dura câteva ore bune. La final, imaginea era de nedescris: bălţi de sânge, trupuri tumefiate, feţe desfigurate, gemete, dinţi pe podea, oameni leşinaţi. Iar Ţurcanu şi ceilalţi reeducaţi le strigau să spună tot, să se demaşte. Domnea suspiciunea, iar durerea psihică devenea mai mare decât cea fizică.
Între anchete, regimul deţinuţilor era unul neomenos. Mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să stea în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, eventual guiţând ca un porc. La toaletă erau scoşi o dată pe zi, în grabă, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă în celulă, în gamelele din care mâncau. Deţinuţilor li se cerea să inventeze acuze la adresa propriei persoane, a familiei şi a prietenilor, afirmând că mamele lor erau femei de moravuri uşoare, că taţii lor erau adulteri etc. Cu ocazia sărbătorilor, erau puşi să ţină “liturghii negre”, adevărate blasfemii. Trebuiau să doarmă nemişcaţi, stând întinşi pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Altora nu li s-a permis să doarmă, în mod intenţionat, timp de câteva zile. Erau obligaţi să stea în diferite poziţii fixe zile întregi, nepermiţându-li-se să se mişte. Orice abatere era urmată de torturi, fiind bătuţi la tălpi, la fese, loviţi în stomac, călcaţi în picioare. Se urmărea doborârea fizică şi psihică a deţinuţilor, respectiv reeducarea şi demascarea.
Duşmanii regimului erau privaţi de drepturile pe care un deţinut le are în mod normal, cum ar fi dreptul la vizite, dreptul de a primi pachete, dreptul la condiţii umane. Osândiţii pe motive politice aveau doar dreptul la bătaia zilnică, la tortură, la înfometare şi la o asistenţă medicală insuficientă faţă de problemele medicale existente. Doar deţinutul Ţurcanu avea parte de un regim preferenţial: se plimba dintr-o celulă în alta după bunul plac, neînsoţit de vreun gardian, primea mâncare mai bună, etc. Iar Ţurcanu era ca reflexul condiţionat al psihologului Pavlov. La simpla vedere sau auzire a lui, sufletul deţinuţilor era năvălit de sentimentul de teroare.
Unii cedau, acceptând să ofere informaţii, devenind la rândul lor agresori. Dar mulţi şi-au păstrat verticalitatea şi au ales să-şi apere credinţa şi legea strămoşească, refuzând să trădeze. Astfel că urmau noi suplicii de neimaginat, în urma cărora, trupurile lor căpătau amprenta pumnilor, a cizmelor sau a bâtelor. Suportau în continuare frigul, foametea, groaza, bătaia, umilinţa şi izolarea. Sufletul le era mutilat. Se rugau în gând. Îşi doreau să scape din flăcările iadului comunist. Rugăciunea îi hrănea şi le mai alina durerile.
Unele evenimente care au avut loc în 1951 au dus la deconspirarea „experimentului”. Trufaş, regimul comunist a încercat să se disculpe. Dorind să iasă cu faţa curată, a trebuit să găsească alţi ţapi ispăşitori. Astfel, s-au organizat o serie de procese, fiind judecaţi o parte a deţinuţilor (participanţi sau nu la torturi) şi a oficialilor implicaţi în acţiune. Printre ei s-a aflat şi Ţurcanu, acestuia aplicându-i-se pedeapsa capitală. Când a fost încătuşat, pentru a fi transportat la Bucureşti, a întrebat “oare mă vor ierta?”, referindu-se la victimele lui şi, poate, la Dumnezeu.
Toţi deţinuţii politici rămaşi în viaţă au fost eliberaţi în anul 1964, prin amnistia dată de Dej. Clădirea a continuat să funcţioneze ca penitenciar până în 1977 când a devenit proprietatea unui trust de construcţii.
Acum, Camera 4 Spital, fosta „reşedinţă” a lui Ţurcanu, actual Paracliser, încearcă să ascundă sub varul de un alb imaculat şi sub icoane, toate atrocităţile care s-au petrecut aici, în urmă cu aproape jumătate de veac. Nimic nu trădează cele petrecute aici. Orice urmă de sânge a fost ştearsă.
