Doctrina statului civilizațional și imperialismele secolului al XXI-lea

”Dacă ne întoarcem la originile civilizației occidentale, descoperim că ceea ce a provenit din Egipt și Babilonia este, în principal, caracteristic tuturor civilizațiilor, nu în mod special distinctiv pentru Occident. Caracterul occidental distinctiv începe odată cu grecii, care au inventat deprinderea raționării deductive și știința geometriei. (…) Însă grecii au fost incompetenți din punct de vedere politic, iar contribuția lor la civilizație probabil s-ar fi pierdut dacă nu ar fi existat capacitatea guvernamentală a romanilor. Romanii au descoperit cum să conducă guvernarea unui mare imperiu cu ajutorul unei administrații de stat și al unui corpus legislativ.”

Bertrand Russell – Civilizația occidentală

“Un deputat socialist din Ungaria mi-a spus foarte amuzat că doamna Dăncilă, înainte de a vorbi în fața plenului, a venit la grup, iar cei de acolo i-au reproșat problemele legate de corupție din România. Și ea a zis că nu e adevărat, nu există corupție în România, este doar o manieră diferită, cultural vorbind, de a mulțumi cuiva. Mi s-a părut extrem de ingenios să vorbești de o diferență culturală. Practic, aș putea să-mi cumpăr direct o decizie favorabilă în justiție, dar asta nu ar însemna că sunt corupt sau ca aș corupe pe cineva, nu, aș avea un comportament cultural specific.”(1) a afirmat, într-un interviu pentru Ziare.com, Frank Engel, europarlamentar luxemburghez.

Pornind de la acest episod deloc onorabil, despre care europarlamentarii partidului de guvernământ au negat vehement că s-ar fi petrecut, se pune întrebarea dacă diferențele culturale, civilizaționale, pot fi un pretext valid pentru a justifica anumite proiecții și, mai mult, acțiuni, dar mai ales decizii ale unor lideri politici care ulterior instaurează inegalități sociale, conduc la persecuții, injustiție, uneori chiar și la conflicte militare ori civile. În articolul de față nu-mi propun să răspund acestor întrebări, ci doar să încerc o analiză care, la limită, să schițeze posibile încercări de răspunsuri.

STATUL CIVILIZAȚIONAL, O ABORDARE NEO-MARXISTĂ

Martin Jaques a conferențiat pe tema unei noi paradigme, a abordării politicii globale din punctul de vedere al organizării civilizaționale a statelor, considerând că insistența occidentalilor de a impune celorlalți un model de analiză care nu li se potrivește nu face decât să-i conducă pe căi greșite și, astfel, să-i pună pe termen lung în dificultate. Cel puțin aceste idei răzbat din cartea sa, publicată în anul 2009 – Când China conduce lumea: Sfârșitul lumii occidentale și nașterea unei Noi Ordini Globale.

Martin Jaques este un publicist britanic cu o lungă istorie marxistă, ani buni editor al publicației Marxism Today, tribuna Partidului Comunist din Marea Britanie. După 1991, Martin Jaques a publicat sau a fost editorialist la The Sunday Times, The Observer, The Independent sau The Guardian etc. Nu intru foarte mult în detalii, biografia sa este publică; interesant este că alături de Geoff Mulgan, care a făcut parte ulterior din echipa premierului Tony Blair, a înființat în anul 1993 think tank-ul de orientare marxistă Demos(2). Astăzi regăsim Demos și în Statele Unite ale Americii(3), dar, așa cum probabil ați auzit, și în România(4); inclusiv sub forma unui partid politic.

Întorcându-ne la Martin Jaques și la ideile sale(5) – așa cum sunt expuse în cartea pe care a publicat-o, prin critica așa-ziselor erori de analiză pe care Occidentul le face în cazul Chinei – cred că acestea ar putea fi sintetizate tematic astfel:

(i) Noi, europenii, insistăm să vedem lumea prin ochii noștri și acesta este motivul pentru care nu înțelegem concepția chineză asupra lumii. Faptul că noi nu concepem că lucrurile pot sta și altfel decât credem spune multe nu despre înțelepciunea noastră, ci despre ignoranța noastră. Fixurile noastre – occidentalo-centrismul – tind să devină o imensă amenințare pentru civilizația pe care am construit-o: pe măsură ce Europa va fi marginalizată și Statele Unite vor intra în declin, China va ocupa locul de lider mondial.

(ii) La China ne frapează faptul că nu se modelează după valorile occidentale sub nicio formă: fără drepturile omului, dezinteresată de protecția mediului, asuprind Tibetul etc. Acest mod de a gândi, care nu este lipsit de importanță, ne împiedică să evaluăm China pornind de la propriile-i valori. Probabil că cea mai semnificativă diferență de viziune este aceea că China nu se definește ca un stat națiune în sensul occidental al termenului decât abia după anul 1900.

(iii) Până foarte recent, în termenii istoriei multimilenare ai acestei țări, China s-a văzut pe sine pentru două milenii în termeni de civilizație. Mai mult chiar, și astăzi China, deși încă se definește ca stat națiune, se vede pe sine de fapt ca un stat civilizație. Ce anume definește civilizația chineză? Chinezii consideră că: (a) particularitățile relației dintre stat și societate; (b) o viziune aparte asupra familiei și rolului său; (c) venerarea strămoșilor și confucianismul; (d) particularitățile rețelelor de relații personale guanxi; (e) mâncarea tradițională chineză și (f) limba chineză și relația/diferențele dintre chineza vorbită și cea scrisă.

Circa 90% dintre chinezi se consideră etnici han(6); chiar dacă, în realitate, nu este adevărat în întregime, chinezii preferă să considere că așa stau lucrurile. Astfel, chinezii preferă să considere că sunt, de fapt, omogeni din punct de vedere etnic și că țara nu este una multietnică.

(iv) China nu este un stat centralizat decât în aparență, o aparență de care Occidentul se lasă în continuare înșelat. Când în anul 1997, la reunificarea cu Hong Kong, s-a consacrat în politica constituțională chineză termenul o țară – două sisteme, Occidentul a crezut că sunt doar vorbe, dar iată că în continuare Hong Kong a rămas aceeași construcție politică, diferită de cea continentală. De ce? Pentru că în China nu este neobișnuit principiul civilizațional o țară mai multe sisteme (politice), în timp ce în Occident, care a consacrat modelul de stat națiune, o țară înseamnă un unic sistem politic.

(v) Deși analizele occidentale consideră că leadership-ul chinez nu ar avea un sprijin popular real, în realitate liderii politici chinezi beneficiază de mai mult sprijin popular, deci ar fi mai legitimi decât oricare dintre liderii politici occidentali. Acest tip de relație nu are a face cu democrația, ci cu particularitatea relațiilor dintre stat și civilizația chineză: menținerea coeziunii și integrității Chinei reprezintă rolul sacrosant al statului.

FRACTURI CIVILIZAȚIONALE ȘI CONFLICT CIVILIZAȚIONAL

Martin Jaques nu este primul care folosește argumentul civilizațional în cheie geopolitică, fiind precedat de alți gânditori occidentali; aș spune chiar că pretextul sub care aduce în discuție ideea de stat civilizațional, și anume ca fiind piesa lipsă din modelul analitic care i-ar permite, eventual, Occidentului să înțeleagă cum funcționează puterile mondiale concurente este pernicios, menit să ascundă o pledoarie destul de transparentă privind declinul implacabil al modelului democrației liberale.

Am să mă refer în continuare la paradigmele de gândire promovate de Bertrand Russell, Samuel Huntington sau George Friedman prin care este conturat modelul civilizațional occidental în raport cu celelalte mari civilizații ale lumii și explicată, eventual, superioritatea acestuia; implicit sunt evaluate și provocările la care va trebui să facă față în viitor. Ori, dacă analizăm argumentele acestor trei gânditori, soluția pentru viitor constă în menținerea coerenței și a diferențelor care au asigurat civilizației occidentale succesul la nivel global, chiar dacă implică iminența unor ciocniri civilizaționale.

Betrand Russell, așa cum am arătat încă de la început, consideră civilizația occidentală ca fiind în primul rând o sinteză a modului rațional de a privi lumea pe care l-au descoperit grecii și a capacității romanilor de a administra un stat, mai ales un stat de dimensiunile unui imperiu, care ajunsese să includă vaste teritorii și numeroase populații.

Mai departe, în eseul Civilizația occidentală, Bertrand Russell consideră că sinteza greco-romană a fost desăvârșită într-o civilizație ce a avut ulterior succes la scară globală prin relația aparte dintre guvernare și religie, pe care a adus-o adoptarea creștinismului ca religie de stat în Imperiul Roman, odată cu convertirea împăratului Constantin. Alte elemente care au conferit atribute specifice civilizației occidentale ar fi, conform analizei lui Russell:

(i) guvernarea reprezentativă, o instituție inventată în Evul Mediu și care le-a permis celor guvernați, fie și într-un imperiu, să considere că de fapt și-au ales guvernanții;

(ii) coeziunea politică, indiferent de mijlocul în care a fost obținută și care s-a constituit într-un semn distinctiv al civilizației occidentale;

(iii) coeziunea socială, de asemenea proprie civilizației occidentale și care, consideră Russell, se datorează artei războiului care a permis guvernelor să se întărească, să-și sporească puterea și, mai departe, să caute să obțină sprijinul maselor pentru acțiunile lor.

Revenind la creștinism, Bertrand Russell consideră că pentru civilizația occidentală acesta a fost un instrument de aprigă persecuție, care a făcut diferența față de celelalte civilizații ale lumii, multe dintre ele mai vechi. Astfel: Creștinii au reținut credința iudaică într-o revelație specială și au adăugat la ea dorința romană de dominație mondială și gustul grec pentru subtilități metafizice. Această combinație a produs religia cel mai aprig persecutoare pe care lumea o cunoscuse vreodată.

În anul 1992 Francis Fukuyama a publicat Sfârșitul istoriei și cel din urmă om, în care încerca să problematizeze în jurul ideii că, după căderea URSS și finalul implicit al ciocnirii dintre cele două mari blocuri ideologice globale – comunismul și capitalismul –, umanitatea va universaliza modelul democrației liberale, ceea ce (prin dispariția temeiurilor de confruntare ideologică) nu va mai justifica existența tensiunilor și competiția politică și militară la nivel mondial.

Samuel Huntington a simțit imediat nevoia să-i ofere o replică fostului său student și, în cadrul unei conferințe susținută la American Enterprise Institute, a prezentat teza potrivit căreia sfârșitul confruntării ideologiilor la nivel global nu înseamnă implicit finalul oricărui conflict între puterile globale, ba chiar dimpotrivă. Viitoarele conflicte ar fi, considera Huntington, cele dintre diversele identități culturale și religioase, cu alte cuvinte vor fi conflicte civilizaționale. În anul 1993 a dezvoltat ceva mai mult teza în cauză în articolul Ciocnirea civilizațiilor?, publicat de Foreign Affairs, pentru ca în anul 1996 să publice cartea Ciocnirea civilizațiilor și remodelarea ordinii globale.

Practic, Samuel Huntington încerca să argumenteze că, dacă epoca conflictelor ideologice a încetat cu adevărat, atunci societatea umană nu a făcut decât să revină la o stare de fapt anterioară și cândva normală, în care în mod firesc nu vor mai dicta ideologiile ci diferențele civilizaționale atunci când statele vor concura, se vor compara sau vor ajunge la confruntare. Diferențele civilizaționale sunt generatoare de tensiuni și se pot afla la originea unor conflicte, motiv pentru care vor fi responsabile și de modelarea viitorului omenirii.

Pentru Huntington o civilizație înseamnă identitatea culturală – istorie comună, limbă comună, tradiții comune și identitatea religioasă. Civilizațiile se vor ciocni în mod necesar, crede Huntington, pentru că lumea devine un spațiu tot mai mic și interacțiunile dintre indivizi tot mai ample și mai numeroase. Acest lucru va stimula la tot mai mulți indivizi consolidarea conștiinței de apartenență la o civilizație, dar în termeni de diferență și superioritate. Un rol important îl joacă aici religia, care va contura în tușe groase apartenența la un grup și diferențele față de alte civilizații, stimulând atitudinile de respingere.

În cartea Următorii 100 de ani; Previziuni pentru secolul XXI, publicată de George Friedman, fondatorul Stratfor, în anul 2009, sunt făcute o serie de predicții ce par astăzi contrazise în multe privințe de realitate; totuși, rezidă din premisele de la care pornește Friedman că Statele Unite ale Americii ar fi depozitarul resurselor civilizației occidentale, fie și în opoziție cu Europa:

…există încă îndoieli cu privire la spațiul european. Timp de cinci secole la rând, Europa a constituit scena nenumăratelor războaie. În ultimii 60 de ani fie a fost ocupată, fie a încercat să încropească o uniune care să împiedice un nou război. Și totuși Europa mai poate fi pusă în situația de a trebui să facă față renașterii Rusiei, îndrăznelii Statelor Unite sau propriilor tensiuni interne.

În cadrul unui discurs pe care George Friedman l-a susținut în februarie 2015 la The Chicago Council of Foreign Affairs, a reiterat, completat și nuanțat multe din ideile publicate cu șase ani înainte(7), în special ca urmare a întrebărilor ce i-au fost adresate din asistență. Am sintetizat și eu câteva dintre ideile expuse, pentru uzul analizei de față:

(i) Vor mai fi războaie în Europa, nu de anvergura celor din al doilea război mondial, ci asemeni celor din fosta Iugoslavie sau Ucraina. Ideea europenilor că sunt excepția va dura până când într-un astfel de război va pricinui prima victimă umană. SUA nu au relații cu Europa. SUA au relații cu România, cu Franța… dar nu au relații cu Europa. Dacă întrebi un ungur, român sau polonez ce vor, realizezi că trăiesc în cu totul alt univers decât germanii, iar germanii în cu totul alt univers decât spaniolii. De fapt nu există interese comune în Europa.

(ii) Extremismul islamist este o amenințare pentru SUA, dar nu una capitală. Trebuie să-l gestionăm, dar nu este în interesul nostru primordial să ne concentrăm exclusiv asupra acestei amenințări. Interesul primordial al SUA trebuie să se concentreze asupra relațiilor dintre Germania și Rusia, deoarece unite, aceste două puteri sunt capabile să pună SUA în pericol.

(iii) Despre Ucraina: Depinde ce anume ești în Ucraina, vorbitor de limbă rusă sau de limbă ucraineană; Ucraina include acum ambele feluri de populație. SUA consideră armata ucraineană ca fiind ”armata noastră”. SUA vor livra armament Ucrainei, chiar dacă oficial vor retracta. În Țările Baltice, Polonia, România, Bulgaria – puncte de interes strategic – SUA au amplasat armament. Au acționat în afara NATO pentru că un mandat NATO implică un acord de 100% ce nu poate fi obținut. Scopul acestor manevre este ca SUA să creeze un ”cordon sanitar” în fața Rusiei și Rusia este conștientă de acest lucru.

(iv) SUA au un interes fundamental în controlul tuturor oceanelor din lume. Nicio putere, niciodată nu a fost capabilă să facă acest lucru. Din acest motiv noi putem invada, dar nu putem fi invadați. Menținerea supremației pe apă și în spațiu reprezintă fundamentul puterii noastre. SUA nu poate să intervină peste tot în lume. Trebuie să intervenim selectiv și foarte rar. Intervenția trebuie să fie ultimul pas, limitată și să nu-și propună dezvoltări ulterioare de tip utopic, cum ar fi să instalăm câte o democrație peste tot pe unde intervenim. Nimeni nu are atâta putere să domnească direct în teritoriile ocupate. Dacă facem asta, suntem un imperiu. Suntem un imperiu care nici măcar nu și-a dorit să fie un imperiu. Noi am vrea să ne limităm la libertatea noastră de acasă, dar iată că nu se poate.

(v) Despre reinventarea ”Planului Pilsudski”: În vest este Europa financiară, iar în est este Rusia. Nimeni nu vrea să invadeze Rusia, doar că Rusia vrea mereu să se extindă către vest, deși are locul său în est. Linia incidentelor este pe granița Țărilor Baltice, Bielorusiei și a Ucrainei. Este aceasta o zonă neutră sau ea aparține vestului? Pentru ruși statutul Ucrainei este esențial, pur și simplu nu o pot ”lăsa să plece”. Dar pentru SUA înaintarea rușilor în Ucraina trebuie oprită. Din acest motiv instalează armament în Țările Baltice, Polonia, România și Bulgaria, adică în Intermariumulconceput de Pilsudski. Doar că SUA nu le este clar ce va face Germania. Oricum, SUA trebuie să împiedice ca tehnologia și capitalul german să-și dea mâna cu resursele naturale și forța de muncă a Rusiei. Cine va putea să prevadă ce vrea și ce va face Germania, va putea să prevadă istoria următoarelor decenii.

ILIBERALISMUL NOII DOCTRINE ȘI MULTIPOLARISMUL CIVILIZAȚIONAL

Recent, în martie 2019, publicistul britanic Gideon Rachman a lansat un avertisment în Financial Times privind popularitatea ideilor lui Martin Jaques printre ideologii puterii din China, Federația Rusă și, ceea ce i se pare lui Rachman extrem de periculos, printre ideologii care gravitează în jurul actualei administrații de la Casa Albă. Rezumând teza articolului său, am extras aici câteva idei utile analizei:

(i) Un stat civilizațional este o țară care pretinde că reprezintă nu doar un teritoriu istoric, cu o limbă anume sau locuită de un anume grup etnic, ci și de o civilizație distinctă. Este o idee care câștigă teren în tot felul de state, precum China, India, Rusia, Turcia și chiar în Statele Unite ale Americii.

(ii) Noțiunea de stat civilizațional are implicații iliberale foarte concrete. Implică faptul că redefinește ideea de democrație sau de drepturi ale omului, denunțându-le conotația actuală ca fiind eronată din capul locului, atât timp cât se acreditează că orice civilizație are nevoie de instituții politice care să reflecte particularitățile sale culturale.

(iii) Ideea civilizațională este una exclusivistă, cu alte cuvinte minoritățile trebuie să se integreze după regulile impuse de majoritate, iar acceptarea fenomenului migraționist este exclusă.

Gideon Rachman consideră că regimul lui Xi Jinping a fost sedus de ideile lui Martin Jaques și le-a îmbrățișat cu fervoare, traducându-le într-o ideologie care a fost expusă de teoreticianul ideilor politice Zhang Weiwei în cartea sa The China Wave: Rise of a Civilisational State.

Zhang Weiwei este profesor de relații internaționale la Universitatea (privată) Fudan din Shanghai și se pare că și-a început cariera ca interpret de limbă engleză pentru liderii chinezi, inclusiv pentru Deng Xiaoping. A publicat analize privind particularitățile modelului chinez de dezvoltare economică, iar în 2011 a avut o controversă publică cu Francis Fukuyama pe tema Primăverii Arabe.

La acel moment, Zhang Weiwei l-a contrazis pe Fukuyama, care încerca să acrediteze ideea că mișcările anti-autoritariste care au izbucnit în lumea arabă se vor extinde și că vor ajunge să afecteze și autoritarismul chinez. Dimpotrivă, a afirmat Weiwei, mișcarea emergentă în statele arabe se va transforma într-un coșmar pentru Occident, va destabiliza Orientul Mijlociu și se va deveni o Iarnă Arabă; dar în niciun caz nu va afecta China. Previziune care se dovedește astăzi corectă.

Mai departe, semnalează Gideon Rachman, guvernul indian, partidul de guvernământ Bharatiya Janata al premierului Narendra Modi, este de asemenea interesat de teoriile privind statul civilizațional, în măsura în care caută refugii doctrinare pentru a justifica exclusivismul hinduist, permanentul conflict cu musulmanii și, evident, cu Pakistanul rival. Unul din liderii partidului Bharatiya Janata și ministru în guvernul Modi, Jayant Sinha, a construit chiar o argumentație potrivit căreia părinții fondatori ai statului au greșit îmbrățișând modelele occidentale de guvernare, pentru că particularitățile culturale și moștenirea civilizației hindu preced statul.

În ce privește Federația Rusă, Gideon Rachman consideră că regimul Putin a îmbrățișat public ideea că aceasta reprezintă o civilizație eurasiatică distinctă. Pentru a demonstra această ipoteză, jurnalistul britanic face apel la discursul public al lui Vladislav Surkov, consilierul lui Vladimir Putin și ideolog al Kremlinului, prin care insistă că Rusia trebuie să îmbrățișeze o identitate civilizațională distinctă, hibridă între valorile Orientului și Occidentului.

Dar ceea ce i se pare absolut surprinzător și periculos lui Gideon Rachman este faptul că până și în Statele Unite ale Americii se fac auziți ideologi care rezonează cu ideile lui Martin Jaques. Cazul cel mai clar pare să fie cel al lui Steve Bannon, care a ocupat pentru scurt timp inclusiv poziția de strateg al administrației Donald Trump.

Chiar și după demisia sa de la Casa Albă, ideile lui Steve Bannon potrivit cărora migrația subminează valorile tradiționale americane au rămas în centrul doctrinei lui Donald Trump. Dacă predecesorii lui Trump la Casa Albă proclamau valorile democrației americane ca fiind universale și misiunea Americii de a le favoriza răspândirea în lume, închistarea civilizațională propusă de doctrina Trump prin America First pare dimpotrivă, consideră Gideon Rachman, tocmai semnul începutului declinului civilizației occidentale.

CORUPȚIA, NOUL COMUNISM ȘI SEDUCȚIA VICIOASĂ A PARTICULARISMULUI

În 10 aprilie ac. secretarul de stat Mike (Michael Richard) Pompeo a fost audiat în Congres pe temele mari de orientare ale politicii externe actuale a Statelor Unite ale Americii și, la un moment dat între oficialul guvernamental și senatorul (republican) Rand (Randal Howard) Paul s-a iscat o dispută pe tema unei posibile operațiuni militare complexe pe care administrația Donald Trump se pare că o ia în calcul împotriva Iranului.(9)

Așadar, în cadrul audierii Mike Pompeo a fost întrebat dacă nu i se pare lipsită de legalitate orice planificare în cazul unui război cu Iranul în condițiile în care administrația nu a consultat Congresul, mai ales că, dacă va fi cazul să se ia decizia unei intervenții, atributul constituțional aparține exact Congresului. A fost de asemenea întrebat dacă administrația are cumva în vedere să se folosească și în acest caz în mod abuziv de autorizația de a folosi forța dată de Congres după atentatele de la 11 septembrie 2001.

Mike Pompeo s-a apărat afirmând: ”Prefer să las asta avocaților”, după care a negat că listarea Gardienilor Revoluției, miliția politică și religioasă iraniană, pe lista organizațiilor teroriste pentru că ar susține Al Qaeda etc., ar pregăti de fapt terenul pentru o acțiune militară fără o autorizare prealabilă din partea Congresului SUA: ”Asta nu a făcut parte din procesul de luare a deciziei. Desemnarea a fost o simplă recunoaștere a realității.”

Prestația lui Mike Pompeo nu l-a convins pe Rand Paul, care s-a declarat șocat de atitudinea secretarului de stat: ”Sunt tulburat de faptul că administrația nu poate să spună fără ambiguitate că nu a primit puterea sau autoritatea, din partea Congresului, să intre în război cu Iranul. Într-o lume cât de cât sănătoasă, ar trebui să reveniți să ne întrebați înainte să vă duceți în Iran.”

Un alt personaj interesant (dar și obscur) al administrației Donald Trump, și anume Stephen Miller, pare să fie responsabil cu politicile Casei Albe legate de disputa interminabilă privind frontiera cu Mexicul. Tânărul politician Stephen Miller, consilier al președintelui american, este descendent al unei familii care a emigrat din Belarus în primii ani ai secolului XX, refugiindu-se din calea pogromului la care fuseseră supuși evreii în imperiul țarist.

Stephen Miller s-a plasat la extrema dreaptă a politicii, în zona republicanilor radicali; la Casa Albă se acreditează că Miller este cel care a conturat liniile importante ale politicilor anti-imigrație de tipul interdicțiilor de călătorie pentru cetățenii anumitor state, renunțarea la programul loteria vizelor sau separarea la trierea imigranților a copiilor de părinții lor etc. Stephen Miller nu este interesat de păstrarea imaginii unei Americi ca tărâm al tuturor posibilităților și al aspirațiilor de libertate ale celor refugiați din calea guvernelor abuzive, așa cum odinioară a fost și cazul bunicilor săi.

Pe de altă parte, Kremlinul a început de mai bine de zece să reînvie marota imperială de sfârșit de secol XIX a panslavismului și corolarul său, panortodoxismul. Pentru cei care nu-și aduc aminte ce înseamnă, panslavismul a fost inițiat de slavii din Boemia la 1848, dar curând mișcarea a fost acaparată de agenții imperialismului rus care au ajuns să impună ideea că națiunile slave trebuie să adopte: (i) limba rusă, (ii) religia ortodoxă și (iii) alfabetul chirilic. Ținta era aceea a mutării graniței Imperiului Rus până la Elba, stăpânirea Gurilor Dunării, a Mării Negre și a Balcanilor.

Regulamentele Organice, tradiția ortodoxă și slavona bisericească erau menite să transforme Țările Române în teritorii ale Imperiului Rus, la fel ca și în cazul Basarabiei, cu care se câștigase deja experiența de a integra români sub administrația rusească. Instalarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen la București, pe scaunul eliberat de Alexandru Ioan Cuza, și constituirea Regatului României au fost vești proaste pentru Moscova, care nu a renunțat niciodată la ideea că o parte a teritoriului actualei Românii (până la Carpați) și Gurile Dunării trebuie să devină teritorii ale Rusiei.

Războaiele din Georgia (2008), Ucraina (2014) dar și amenințările voalate ale lui Vladimir Putin adresate Belarusului și Kazahstanului fac parte din noul plan al Kremlinului, care, pe de-o parte, stimulează sentimentul antioccidental în estul Europei slav și/sau ortodox, iar pe de altă parte nu ezită să folosească forța ori amenințarea cu recursul la forță pentru a-și recâștiga influența până la Elba și în Balcani.

Brian Whitmore, analist specializat în politicile Kremlinului și jurnalist la Europa Liberă, a glosat pe marginea tezei potrivit căreia, deocamdată cel puțin, Rusia nu trebuie neapărat să ocupe efectiv teritoriile la care râvnește, așa cum se întâmpla în perioada Războiului Rece, Kremlinului fiindu-i suficient acum să dezbine, să semene neîncredere dar, mai ales, să sprijine din plin (financiar, propagandistic) autoritarismele corupte aflate sau aduse la putere în zonele respective.

Preluând ideile lui Whitmore, publicate în Corruption is The New Communism, Iulian Chifu, în Corupția – amenințare la adresa securității naționale: avanscena autoritaristă, noul comunism global, atrage atenția că România a devenit o scenă a ofensivei Rusiei asupra fragilului nostru stat de drept, prin sprijinirea cât se poate de vizibilă a actualei guvernări corupte:

Deci mecanismul intern al unei cleptocrații este împingerea spre corupție generalizată pentru menținerea și perpetuarea sistemului, prin distrugerea în primul rând a statului de drept și independenței justiției; în faza a doua e alterată substanța economică a societății, prin dirijarea contractelor și a resurselor pe canale stabilite politic, spre potentați sau clienți ai regimului; ulterior e alterată substanța proceselor electorale, din nevoia elitei corupte și a corupților din prim plan de a se eterniza la putere. Căci da, corupția alterează fundamental sistemele democratice. În fine, o societate coruptă e expusă și vulnerabilă coruperii de către forțe externe.

Nu vom primi confirmări asupra viabilității concluziilor acestui tip de analize decât atunci când este prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Dar putem face un exercițiu de imaginație, la limită, evaluând poziția Kremlinului în raport cu administrația Nicolás Maduro, pe care o sprijină atât financiar, logistic, cât și militar, cu unicul scop de a menține ghimpele din coasta Statelor Unite ale Americii și un factor de destabilizare în America de Sud.

Susținând guvernări iliberale, de extremă dreaptă sau pur și simplu corupte în statele membre ale Uniunii Europene, Vladimir Putin transpune în operă planurile de contingență concepute la Kremlin după ce viziunea de sfârșit de secol XX, și anume proiectul Europei de la Atlantic la Urali, a eșuat. I-a luat locul politica sferelor de influență, dar și panslavismulși panortodoxismul ca mărci civilizaționale. Ajunși la acest punct cu analiza, românii ar trebui să înțeleagă ce loc își poate găsi România în planurile Kremlinului, fără a mai fi nevoie de un alt avertisment decât cel al istoriei.

Una peste alta, prezentul pe care îl trăim pare să fie mai degrabă viitorul prefigurat de Samuel Huntington decât cel anticipat de Francis Fukuyama. Puterile lumii se află astăzi în mâna unor lideri care văd viitorul global în termen de confruntare, cu speranța că pot forța competiția riscând puțin și, astfel, pot câștiga mult în termeni de putere, pe seama competitorilor și al țărilor mici.

Este o dezamăgire uriașă pentru țările care s-au eliberat recent din fostul lagăr comunist să afle că un neo-marxist a trasat idei care seduc doctrinar liderii de la Kremlin, Beijing, New Delhi și chiar de la Washington. Dar, dacă cineva – și anume Huntington – a enunțat corolarul potrivit căruia viitoarele confruntări mondiale vor fi datorate ciocnirii civilizațiilor, atunci trebuia să se găsească cineva – de ce nu neo-marxistul Martin Jaques – care să propună instrumentul de (auto-)definire al blocurilor civilizaționale.

Ce mai rămâne? Mai rămâne ca cineva să enunțe și pretextul viitoarelor confruntări, pentru a cunoaște teatrele pe care se vor desfășura operațiuni și magnitudinea conflictelor. George Friedman a încercat să facă acest lucru acum zece ani, dar previziunile sale nu par să se confirme: Mexicul nu se lasă atras în conflictul cu Statele Unite, China și nu Japonia pare să ia inițiativa în Marea Chinei de Sud, iar Turcia dă mâna cu Rusia, în loc să submineze sudul musulman al imperiului rus.

Cine mai încearcă?

NOTE____________________