Astă seară m-am gândit la drumuri. Îmi plac drumurile. Nu știu să le număr, dar mi le amintesc bine.
Iar unul e aparte. Din mai multe motive.
Ona, e drumul nostru de 1 mai,
ce hartă, da-o dracului de hartă, avem GPS șmecher, mai și traversăm Bulgaria de ani, exclus sa ne încurcăm,
ha, ha
“vanity, definitely my favorite sin”,
am mers bine niște ore, dar lucrurile au luat-o razna la un moment dat,
întâi am trecut prin curtea unei rafinării, apoi s-a terminat asfaltul intr-o curbă in pantă, am dat in pământ și-n gropi, signal lost, am ajuns cumva pe un drum cu felinare, pavat cu piatră cubică,
signal lost, signal lost,
am urcat, am coborât, niște ace de păr erau,
pe mobil only emergency,
se crăpa de ziuă când am prins in sfârșit un post de radio turcesc
și era ora de rugăciune la musulmani.
habar n-aveam unde suntem,
In the middle of nowhere, in the middle of somewhere,
am băut cafea din termos, era fierbinte,
Iar bucata aia de drum nu știu dacă a ținut minute sau ore,
cu vocea care se tânguia din altă lume spre lumea noastră gri și pustie, încremenită, șoseaua era gri, cerul era gri si iarba era gri și era la fel, la fel, kilometri întregi totul era la fel, nici nu stiam dacă înaintăm, nu știam dacă să râdem sau să ne panicăm,
dar râdeam,
hai, hai că trebuie să ajungem undeva, cândva
și când in sfârșit am găsit un indicator
era cu numele unei localități în spaniolă.
Nu știu cum ne-am trezit pe șoseaua cu șase benzi (!!!) de pe o culme de deal (ce dracu era aia?) apoi, în sfârșit, la un punct de frontieră pe care nu l-am regăsit niciodată pe nicio hartă.
Ploua când am ajuns pe insulă și erau portocalii înfloriți.
Nu-s nebuna, nu? Chiar s-au intamplat toate astea.
Că ne-am rătăcit, e clar. Ne-am mai rătăcit noi și in alte timpuri.
Dar atunci a fost altfel. M-aș mai băga oricând.
(Oana Costea)
