Luni, 6 iunie 2022, membrii cenaclului “I.L.Caragiale” s-au reunit pentru o după-amiază de film, în compania regizorului Gabriel Coman (Comanroni), care a prezentat cinefililor pelicula sa de licenţă din anul 1992, Dura lex, o adaptare după nuvela cu acelaşi nume, scrisă în 1922 de Ion Agârbiceanu, având-o ca protagonistă pe celebra actriţă Margareta Pogonat. Nuvela este, în parte, asemănătoare cu Fefeleaga a aceluiaşi autor, având însă un alt discurs narativ.
SYNOPSIS:
Personajul central este o femeie văduvă, care mai are un singur copil, pe Dumitru. Acesta suferă însă de o boală gravă, tuberculoză. Femeia muncește continuu pentru ca Dumitru să se vindece cumva, căci fiul său este singurul care o mai leagă de viață și de această lume… Cel puțin așa crede ea. Dumitru, implacabil, moare. Femeia se ocupă de înmormântarea lui muncind fără repaus, dar mai cu seamă dând totul din casă, inclusiv imobilul… După înmormântarea fiului său, ea se întinde pe pat, copleșită de oboseală, fiind ferm convinsă că se va sfârşi din cauza suferinţei, pur şi simplu, deoarece nu mai are pe nimeni şi nimic pe lume. Totuși a uitat ceva…
Filmul este realizat pe peliculă (16mm) alb/negru între 1992-1993 şi are o durată de 23.43 min. La acea dată a beneficiat de sunet tras în priză direct, fiind editat postsincron.
Discuţiile pe marginea peliculei s-au axat, în primul rând, pe dimensiunea tehnică, de realizare a ei, d-ul Coman oferindu-ne informaţii din culise. Aflăm că s-a filmat la Drajna, în judeţul Prahova, pe parcursul a patru zile şi că momentele surprinse sunt extrem de autentice, unele chiar din viaţa familiei regizorului. Două zile s-a filmat exclusiv cu actriţa Margareta Pogonat.
În al doilea rând, la partea de conţinut, discuţiile s-au concentrat pe simbolisitica peliculei, faptul că este un film cu doar trei replici şi deci, în mare parte expresiv prin cadrele surprinse, prin fondul muzical care însoțeşte în mod inedit acțiunea şi prin expresivitatea actorilor, respectiv a protagonistei.
Intervenţii au avut loc din partea lui Cătălin Apostol, regizor la rândul său, care a declanşat o dezbatere interesantă cu d-ul Coman, ca de la regizor la regizor, punctând ideea că este dificil să construieşti o poveste numai din imagini. De asemenea, s-au amintit momente legate de marii regizori cu care cei doi au colaborat, cum sunt Andrei Blaier sau Silviu Purcărete. Alte comentarii au venit din partea lui Leonida Chifu şi Dan Simionescu, care s-au axat pe dimensiunea tehnică.
Fiind o lucrare de licenţă realizată în anul 1992, s-au dezbatutu şi micile scăpări regizorale surprinse de audienţă şi remarcate de d-na Gabriela Petri, care a pus accent pe detaliile din film care fac parte din epoci diferite. Prin urmare, plasarea în timp a peliculei devine, la un anumit nivel, incertă. De asemenea, la nivel de simbol, d-na Petri a subliniat copacul desfrunzit ca şi imagine a suferinţei lăuntrice a mamei rămase fără copil.
D-ra Ana Nedelcu a subliniat faptul că legea dură (dura lex) a existenţei are, la Agârbiceanu, un iz al speranţei, căci femeia văduvă rămasă şi fără copil nu moare pur şi simplu, ci se trezeşte la o nouă viață, îşi pune desaga în spinare şi porneşte pe un nou drum. (imaginea de final o filmului) La epoca respectivă, autorul ne spune că viaţa, oricât de grea ar fi, ne oferă posibilitatea să o reinventăm prin noi înşine, prin propriile puteri.
D-na Emilia Luchian, singura care a parcurs şi nuvela, a realizat scurte comentarii pe ideea “carte versus film”, evidenţiind faptul că pelicula respectă pe deplin cartea, că dialogul interior al protagonistei este subliniat în film chiar prin lipsa acestuia şi că modalitatea de a exprima tăcerea lăuntrică pune foarte bine în evidenţă suferinţa profundă a protagonistei. Totul vine în contrast cu un cocoş strigător din ograda proprie.
Asemănări cu alte pelicule: “Nunta de piatră” (1973, Mircea Veroiu/Dan Pița) sau Nunta mută” (2008, Horaţiu Mălaiele).
În final, d-ul Florin Manole a intervenit asupra dimensiunii teologice a filmului, punctând faptul că Dumnezeu îţi cere să fii fericit, iar fericirea reprezintă şi ea un deziderat la care se ajunge prin experienţe mai puţin plăcute ale vieţii – ,,Fericirea este şi ea de îndurat”.
Rubricile clasice ale cenaclului:
Poemele zilei au fost rostite de către d-na Luminiţa Bratu, care ne-a încântat cu versuri dedicate vernisajului recent al expoziţiei “Petri & friends” şi cu un alt poem de vară, în acorduri ludice. Tot la această rubrică, d-ul Mihail Ivănescu ne-a relatat o proză scurtă.
Cine-filonul lui Mihai Ioachimescu ne-a făcut cunoscută pelicula ,,Luna amară” (1992) a lui Roman Polanski, după cartea lui Pascal Brukner. Numai un regizor controversat şi bântuit de erotism se va apleca asupra unui asemenea roman. O idilă care începe în Paris, oraşul iubirii, eşuează lamentabil. Personajul central, un scriitor american aflat în goană după celebritate, trăieşte o dragoste abisală faţă de o tânără dansatoare, senzuala soţie, în realitate, a lui Roman Polanski. Creşterea şi descreşterea acestei relaţii atinge subtilităţi nebănuite. Cadrul ales de Polanski pentru acest film potenţează şi întreţine această idilă letală. Povestea se desfăşoară pe un vas de lux care străbate oceanele lumii. Parisul şi vasul de croazieră reprezintă aici cele două Eden-uri. În opoziţie cu această idilă parisiană, apare şi un cuplu tradiţionalist de englezi. Trebuie precizat că spectatorului puritan îi este interzis acest film, deoarece personajele experimentează tot ce se poate în materie de sex. La vremea respectivă, criticii nu au fost încântaţi de peliculă, iar încasările au fost modeste. Filmul a avut un mare impact la noi, luând în considerare ieşirea recentă din epoca comunistă. Filmul este neplăcut, puternic, încâlcit, atât cât poate diavolului să-i pese. (Mihai Ioachimescu)
Rubrica de istorie a d-nei prof. Emilia Luchian continuă povestea vikingilor, importanți negustori, exploratori, colonizatori și războinici scandinavi care, în perioada anilor 793–1066 (de-a lungul Evului Mediu Timpuriu până la Bătălia de la Stamford Bridge și cea de la Hastings împotriva anglo-saxonilor) au dominat jumătatea nord-vestică a Europei continentale și insulare, din Scandinavia lor nativă până în arhipelagul britanic, Insulele Feroe, Islanda și Groenlanda. Această perioadă de timp din istoria Europei medievale este cunoscută drept epoca vikingilor.
Pentru germanii nordici, Universul reprezenta un frasin uriaş, un arbore cosmic, ameninţat cu distrugerea, deoarece un vulture îi devorează frunzişul, trunchiul începe să-i putrezească, şarpele sau dragonul îi roade rădăcinile, iar în momentul luptei zeilor, arborele se prăbuşeşte. Acest arbore cosmic adăpostea nouă lumi. Acestea erau: cetatea Aesir a zeilor- cei care au creat lumea, tărâmul zeilor Vanir- zei ai naturii şi fertilității, lumea elfilor, cea a piticilor, cea a giganţilor, a focului etern şi a giganţilor de foc, lumea morţilor care e condusă de zeiţa Hel, jocurile tronurilor, lumea de gheaţă (odihna veşnică) şi lumea oamenilor. Doar cea din urmă nu are contraste, restul fiind dualiste, unde există ziua şi noaptea, luna şi soarele, elfi ai luminii şi ai întunericului. Elfii erau fiinţe fantastice de mărimea unui om, având ca zeu pe Freyr. Sacrificiul adus elfilor însemna că orice rană de război se vindecă. (analogie cu filmele “Urzeala tronurilor” sau “Avatar”)
Cine sunt Germanii nordici ? Ei sunt asociați cu războiul şi violenţa. Termenul apare în scris în documente în sec. al IX-lea şi înseamnă războinici nordici aflaţi la bordul raidurilor Drakkar. Ei sunt oamenii nordului sau piraţi. Cei mai cunocuti vikingi sunt norvegienii şi suedezii, manifestându-se cu destulă violență în istorie.
Viking = om liber, pirat de coastă. Buni negustori, corăbieri, atacând, jefuind, ocupând pământuri noi pentru a cotropi regiuni sau pentru comerţ. În 787 sunt cunoscuţi atacând zona anglo-saxonă şi Irlanda. Se spune că Dublin a înflorit extraordinar datorită lor. În 845 au prelat Parisul, apoi au organizat o expediţie spre sudul insulelor Franţei, de unde sau întors cu o pradă teribilă. În Islanda au organizat un fel de Republică condusă de 36 de persoane, care au creat propria instituţie. Se spune că ei au realizat o primă constituţie politică europeană. La fel au organizat viața şi în Groelanda.
Vikingii din Suedia se numeau varegi (de la ,,garda varegă”) – buni războinici în Garda Bizantină. Pe drumul de la varegi la greci, ei au ajuns în Rusia nordică şi apoi au coborât în Marea Neagră, Marea Caspică, Constantinopol şi ar fi fost fondatorii, în Rusia, ai Marelor cnezate Novgorod şi Kiev (862). De fapt, viking înseamnă rus. Ei au mai avut contacte cu bulgarii, arabii şi bizantinii.
O civilizaţie complexă pentru care lupta era pe primul loc. La 14-15 ani erau pregătiţi să meargă la luptă, unde îşi însoţeau părinţii şi aveau inclusive drept de a purta o armă. (prof. Emilia Luchian)
Mulţumim tuturor celor prezenți!
Ana Nedelcu – secretar literar de cenaclu
*sub coordonarea Asoc. “24pharte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu
