close
PersonalitățiPromovate

Eliade zugrăvit de Cioran: „Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi”

Mircea Eliade și Emil Cioran, doi dintre românii faimoși ai secolului trecut, au fost amici din tinerețe, s-au însoțit prin viață cu scrisori și s-au elogiat în volume. La Pixul cu mină aflăm cum i-a apărut istoricul religiilor filosofului nihilist.

Mircea Eliade (1907-1986) și Emil Cioran (1911-1995) au fost prieteni în Bucureștiul interbelic, au împărtășit la un moment dat aceeași viziune politică dezastruoasă (pe scurt, au fost de partea legionarilor), aproape s-au certat din pricina unei femei, au părăsit România, au purtat corespondență și s-au revăzut la Paris, unde Cioran locuia și unde Eliade venea de la Chicago.

În Statele Unite ale Americii preda, cu mare prestigiu, istoria religiilor, domeniu al cărui star academic incontestabil era.

În anul 1986, ultimul din viața lui Eliade, Cioran a publicat un volum, Exerciții de admirație, retipărit în 2017 la editura Humanitas. În el făcea portretul câtorva oameni care îl impresionaseră de-a lungul anilor cu inteligența și erudiția lor. Printre ei se afla și prietenul său de-o viață, Mircea Eliade.

„Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi de și-a putut păstra atâta prospețime și încredere, ca și atâta inocență. Nu puteam să-l iert că mă simțeam mai bătrân decât el”, scria Cioran – la decenii de la prima lor întâlnire – despre amicul său Eliade.

În care se constată că Eliade lovea aproape totdeauna inspirat


Îi disprețuiam pe ʺbătrâniʺ, pe ʺramolițiʺ, adică pe toți cei trecuți de treizeci de ani. Maestrul nostru spiritual le declarase război; îi demola unul câte unul și aproape totdeauna lovea inspirat, spun ʺaproapeʺ, căci uneori se înșela, cum i s-a întâmplat când l-a atacat pe Tudor Arghezi, poet important, a cărui singură vină era de a fi recunoscut, consacrat.

În care se observă un teribil paradox în dragostea tinerilor intelectuali pentru Eliade


Această infatuare, se va spune, e de când lumea. Fără doar și poate. Dar nu cred ca alții s-o fi împins vreodată atât de departe ca noi. Era expresia, dusă până la paroxism, a unei voințe de-a forța Istoria, a unei pofte de-a ne face loc în ea, de a aduce în ea noul, indiferent de preț.

Frenezia era la ordinea zilei. Și în cine se întrupa? În cineva care se înapoia din India, țara ce dintotdeauna întorsese spatele tocmai Istoriei, cronologiei, devenirii în sine. N-aș sublinia acest paradox, dacă el n-ar fi semnul unei dualități profunde, al unei trăsături de caracter la Eliade, atras deopotrivă de esență și de accident, de atemporal și de cotidian, de mistică și de literatură.

Această dualitate nu produce la el nicio sfâșiere: este natura și șansa lui să poată trăi simultan sau rând pe rând la niveluri spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul și să urmărească anecdoticul.

În care Cioran e fermecat de curiozitatea vastă a lui Eliade


De atunci, spectacolul acestei curiozități atât de vaste, atât de neînfrânate, care ar fi morbidă la oricare altul decât el, n-a încetat să mă farmece. Eliade nu are nimic din încăpățânarea sumbră și perversă a maniacului, a obsedatului care se închide într-un singur domeniu, într-o singură zonă, și respinge tot restul ca pe ceva accesoriu și facil.

În care se constată că Eliade punea cărțile deasupra zeilor


N-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la Paris îndată după Eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta; era o vrajă, era idolatrie. Atâta entuziasm presupune un mare fond de generozitate, fără de care nu poți aprecia belșugul, exuberanța, risipa, calități prin care spiritul imită natura și-o depășește.

În care Cioran povestește cum n-a reușit Eliade să-l facă balzacian


Citise Comedia umană la București; o recitea la Paris în 1947; poate o recitește încă la Chicago. I-a plăcut întotdeauna romanul amplu, bogat, care se desfășoară pe mai multe planuri, consunând cu melodia ʺinfintăʺ, prezența masivă a timpului, acumularea de detalii și abundența de teme complexe și divergente; în schimb detesta tot ceea ce, în Litere, este exercițiu, jocurile anemice și rafinate pe care le-ndrăgesc esteții, latura coruptă, pătrunsă adânc de putreziciune, a anumitor producții lipsite de sevă și de instinct.

În care se povestește cum l-a cunoscut Cioran pe Eliade


În 1927 și 1928, Eliade colabora în mod regulat la un cotidian din București. Eu locuiam într-un oraș de provincie, unde urmam liceul. Ziarul ajungea acolo la unsprezece dimineața. În recreație, mă repezeam la chioșc ca să-l cumpăr, și în felul acesta m-am putut familiariza cu numele mai mult sau mai puțin insolite, precum Aśvaghoṣa, Csoma de Körös, Buonaiuti, Eugenio dʹOrs și câte altele.

Preferam mai ales articolele despre străini, pentru că operele lor, de negăsit în orășelul meu, îmi păreau misterioase și definitive; pentru mine, fericirea se reducea la speranța de-a le citi cândva.

În care Cioran arată de ce i se credea superior lui Eliade

În care Cioran povestește o încurcătură între el, Eliade și o actriță (și arată de ce a scris un articol împotriva prietenului său)


Pe scenă, în mijlocul unei tirade sau al unui dialog, preocupările ei esențiale o asaltau, o cotropeau, puneau stăpânire pe spiritul ei, iar ceea ce se pregătea să debiteze i se părea, subit, de o deșertăciune insuportabilă. Jocul ei avu de suferit; era prea integră ca să poată ori să vrea să trișeze. N-a fost concediată, dar i s-au dat mici roluri neînsemnate ce nu puteau s-o tulbure cu nimic (…) În căutare de răspunsuri, s-a orientat, în disperarea ei, spre Eliade, apoi, mai puțin inspirată, spre mine.

Într-o bună zi, la capătul răbdării, Eliade a trimis-o la plimbare și a refuzat s-o mai vadă. Ea a venit să mi se spovedească. (…) Meritele, ca și suferințele ei, erau atât de mari, încât, la începutul prieteniei cu ea, mi s-a părut inexplicabil și inadmisibil că Eliade a putut s-o trateze cu atâta aroganță. Felul în care se purtase cu ea mi se părea de neiertat și, ca s-o răzbun, am scris ʺOmul fără destinʺ.

Când articolul a apărut pe prima pagină a unui hebdomadar, ea a fost încântată, l-a citit în fața mea cu voce tare, ca și cum ar fi fost vorba despre cine știe ce monolog prestigios, după care l-a analizat paragraf cu paragraf: ʺN-ai scris niciodată ceva mai bunʺ, mi-a spus – elogiu deplasat pe care și-l decerna ei, căci nu fusese ea, într-un fel, cea care inspirase articolul furnizându-mi și elementele lui?

Am înțeles mai târziu oboseala și exasperarea lui Eliade, precum și ridicolul atacului meu exagerat, pentru care el nu mi-a purtat niciodată ranchiună, ba chiar s-a amuzat pe seama lui. E o trăsătură ce merită semnalată, căci experiența mi-a arătat că scriitorii – cu toții chinuiți de o memorie prodigioasă – sunt incapabili să uite o insolență prea lucidă.

În care Cioran povestește cum l-a văzut pe Eliade la catedră

În care se arată ce artă stăpânea Eliade

(Andrei Crăciun – beta.dela0.ro)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.