Eu sunt ploaia din norul prea negru
și singură-i străpung epicentrul inimii
să cad
în gol
să cad
și una cu pământul să mă fac
să-i intru-n pori
când dragostea imposibilă tot cerul mi-ar fi
ah, știu că am să mă întorc la el cândva, cumva
sub foc.
Eu nu trăiesc decât ca să iubesc
norul și celălalt strop de ploaie
și silueta muntelui
și vântul al cărui fior e-un fel de fluture în stomac.
Vrei să fim una? Eu-s una cu lumea
și vorbim prin ultragândul auzit de frunze și de corbi-
tu încerci să învârți pământul invers
gândind că-i o trădare a mea cu nevăzutul lumii
când de fapt nu înțelegi
că tu ești în lume
și lumea e în tine
și lumea ești tu
și tu-mi ești lumea
și suntem una.
Andra Mîrza
