close
ActualitatePromovateRepere

Florile lui Ștefan Luchian

 

Florile lui Ștefan Luchian – mărturiile cutremurătoare ale luptei pictorului cu boala şi ale dorinţei de a crea până în ultima clipă.

Puțini știu că pictorul Ştefan Luchian a murit sărac şi în chinuri groaznice. Era măcinat de o boală cumplită, scleroză multiplă. Multe dintre capodoperele sale s-au născut din durere și neputință.

Născut la 1 februarie 1868, în localitatea Ştefăneşti, din Botoșani, Ştefan Luchian a avut o copilărie şi o adolescenţă fericite. Era fiul unui maior de grăniceri şi a Elenei Chiriacescu. Nu ducea lipsă de bani şi în 1873 se mută cu familia la Bucureşti. Contra dorinţei mamei care vroia să-l vadă militar, ca pe tatăl său, Ştefan Luchian ajunge elev în 1885 la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.

Cu o avere frumoasă, moştenită de la părinţi şi cu un talent uriaş, viitorul se aşternea neted în faţa lui Ştefan Luchian. Nimeni nu avea să bănuiască chinurile şi sărăcia în care va sfârşi genialul pictor.

Cu o moştenire frumoasă şi cu un trai lipsit de griji, tânărul Ştefan Luchian studiază la Munchen și la Paris, formându-și amprenta proprie unică, cu tehnici moderne, nemaîntâlnite în epocă – în principal, în modul cum aşeza culorile.

Contemporanii spun că Luchian trăia din plin. Participa la curse cu biciclete, frecventa ”bătăile cu flori” de la şosea, de pe 10 mai, aruncând alături de alţi tineri, buchete în trăsurile care treceau de la Arcul de Triumf. Era şi un client fidel al cafenelei Fialkovsky, locul de întâlnire al artiştilor plastici. Luchian era o figură foarte cunoscută în boema bucureşteană.

Nimic nu părea să anunţe declinul din viaţa pictorului. Cu toate acestea, primul semn este dat de împuţinarea averii. Luchian nu vindea suficiente tablouri. Sărăcia bătea la uşă, iar în 1896 este refuzat la salonul oficial de pictură din Bucureşti. Şi-a deschis alături de alţi pictori avantgardişti propriul salon: ”Expoziţia artiştilor independenţi”. Cu toate acestea, nu reuşea să vândă tablouri şi aproape ajunsese la fundul sacului.

 

Grijile materiale au fost primul semn că norocul se schimbase. La 31 de ani, Ştefan Luchia era sărac lipit. În această perioadă se şi îndrăgostise de fiica unui primar. S-au iubit şi doreau să se căsătorească. Boala a lovit însă pe neaşteptate. În 1898, acelaşi an în care o cunoscuse pe Cecilia, pictorul a fost ţintuit pentru prima dată la pat. Avea o erupţie de abcese purulente în gât şi febră mare. În anul următor a fost, din nou, doborât aceleaşi simptome. Loviturile continuau să vină. Părinţii Ceciliei i-au refuzat mâna fetei. A urmat declaşarea bolii propriu-zise. Scleroza multiplă s-a declanşat. Practic, această boală cumplită provoacă pierderi de vedere, paralizie generală şi moarte.

Boala avansa rapid. Avea dureri cumplite, uriaşe, dar cel mai mult îl durea, spun contemporanii, că nu se mai putea deplasa, fiindcă îi plăcea să se inspire din natură. Doctorii din aceea perioadă nu reuşeau să-i aline suferinţa.

”Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care, de la şolduri în jos, îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”, scria pictorul, din Spitalul Pantelimon,în 1902, prietenului său Constantin Mille.

Boala avansa de la un an la altul. Nu mai putea merge şi durerile îl măcinau. “După o criză de dureri îşi întorcea capul de la perete şi, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: “A trecut. S-a terminat. Hai să stăm de vorbă”, mărturisea Laura Cocea în jurnalul său.

Îşi pierduse o parte din vedere, dar continua să lucreze chiar şi din memorie. Apropiaţii mărturisesc că cea mai mare teamă a pictorului era să nu mai poată lucra. În ciuda paraliziei, muncea până la extenuare. Avea idei, corpul îl părăsea, dar geniul îl făcea că continue. Specialiştii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului au fost din această perioadă.

Nemaiputând ieşi din casă, pictorul comanda flori prin apropiaţi. Din acel moment s-a apucat Luchian de pictat flori. “Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite”, preciza Lorica.

Durerile şi neputinţa care-l sfâşiau îmbinate cu geniul au dat artei plastice româneşti capodoperele sale: florile lui Luchian. Ţintuit în fotoliul său de acasă, pictorul era decis să moară în faţa şevaletului. ”Credeţi că există o moarte mai bună decât să mori la lucru?”, le spunea tuturor celor care-i spuneau să se odihnească.

Ultimii ani au fost cumpliţi pentru pictor. Durerile cumplite abia îl lăsau. Nu se mai putea mişca. Boala ajunsese în stadiile finale. Pictorul a cerut să-i lege pensula de încheietura mâinii, fiindcă nu mai putea mişca degetele. Lucra cu îndârjire. Pictorul Traian Cornescu a stat aproape de Luchian până la moarte. Îl ajuta pe Luchian, în momentele în care pictorul abia îşi mai putea mişca mâinile. După indicaţiile lui Luchian, Cornescu trasa contururile, iar genialul pictor le umplea cu culoare.

Nicolae Tonitza l-a văzut în calvarul creaţiei din ultimul său an în viaţă. Tonitza a izbucnit în lacrimi vâzând chinul genialului botoşănean. “I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, preciza Tonitza.

Maestrul Luchian a murit în cele din urmă în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti. Pe şevalet, odihnea ultima lui creaţie începută: chipul unei femei.

(Diana Șerbănoiu)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.