,,Mă sculam demineaţa, împărţiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mâna şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghiţiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghiţituri de pâne, aşa de tare ceria stomacu mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua. Veni am I siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ] ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o turnam în strachină. Ne mai împărţiam câte o gură de pâne la toţi şi ţiniam pânia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc. Cât ardia focul, vediai în zaria focului, dar cum să gătia focul, nu era ce aprinde deloc, nici lumânare, nici salitră. Sorbiam apa aceia cu nişte linguri rusăşti şi coada la lingură era ca un băţ rotund, nu cunoştiai în mână cum s-o ţii să fie dreaptă şi de multe ori o duciam cu dosul la gură. După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam câte o litră de apă din râu ca să fii sătul… Nu numai eu, dar toată lumia câtă era acolo.
La început a mers oliacă, dar nu pria mult. A început lumia să se îmbolnăvească, a început lumia să moară. Cu părere de rău şi cu ruşine, dar să spun drept ceea ce a fost. Ni-au umplut păduchii, că nu te mai puteai descurca. A dat o dizinterie între lume că îi trecia sânge două, trei zile şi să prăvăliau şi gata muriau. Doctori nu erau, medicamente la fel. Vedeai cu ochii cum te sfârşeşti, dar nu aviai ce face.
A ajuns rându şi la mine, a dat şi peste mine dizinteria. Era de acuma iarna, ger, prin luna lui octombrie 1942. Tăieturi prin pântece, dureri nemaipomenite. Numai eşiam afară şi iar în casă. Dar afară nici o îndosială, în pădure, printre tufe. Pe lângă toate, am şi răcit şi am slăbit cu totul. Mă uitam cu jele la copii, căci trebuia să mă despart de ei şi rămân aşa, prin pustiuri, fără nime. De acuma afară nu mai putiam să ies, nici din pat nu putiam să mă ridic. Capul îmi era triaz, înţălegiam totul şi vediam cu ochii că se apropie sfârşitul, dar nu avi am nici o putere. Am slăbit din putere cu totul, durerile m-au acoperit peste măsură. Era noaptia, copiii sărmanii, slăbiţi şi lihniţi de foame, au adormit. Lumia cu care trăiam împreună a venit de la lucru îngheţaţi de frig şi dormiau. Eu m-am luptat cu durerile toată noaptia, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avia ce să-mi deie nici un ajutor nime. De la un timp văd că slăbesc şi mai tare, am început să văd înaintia ochilor nişte năluci, fel de fel. Acuma m-am gândit că se aPropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gândit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul pe undeva, amărât de durere şi năcaz, fără nime lângă el. Mi-am îndreptat gândul la scumpii mei fraţion, cât de departe sunt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gândit la scumpa şi dulcia mea mamă cu câtă durere în suflet am lăsat-o pe scândurile patului, fără nimc lângă ea.
Am întors capul către copilaşi şi m-am uitat cu lacri: în ochi la ei, cum dormeau sărmanii gribuiţi de foame şi de frig. Am suspinat adânc» căci simţiam că se apropie ciasul să mă despart de ei. În timpul ista când mă luptam eu cu gândurile, a început să se apropie de zi. A început să se scoaâi lumia cu care trăiam în casă, să se pregătiască de marş la luci şi fiecare îşi vedia dE. Triaba lui. În casă era întuneric. Au aprins 1 oliacă de foc şi în zaria focului îs achipuia’ fiecare bulendrile I de îmbrăcat, de încălţat.
Eu am slăbit cu totul acuma şi, cum şediam culcată, nu mai putiam să rădic nici mâna. Trupul de acuma a început să se facă rece, dar conştiinţa încă o aviam. Mă uitam cu ochii şi-i vediam cum să mişcă toţi prin casă, dar nici glas nu mai aviam să vorbesc tare. Îi fac semn la o femeie să vie la mine. Ea a venit lângă mine şi eu îi şioptesc încet să rămâie acasă, să 1 nu miargă la lucru căci cu mine e rău. Ea s-a întors de lângă mine, am văzut că au vorbit toţi împreună câţi erau în casă, copiii s-au sculat şi au început să plângă.
Nu au mers nime din casă la lucru. Au venit toţi deasupra mea, mă achipuie, mă întorc, dar eu de acuma îs ca,1 un lemn, rece, nu mai pot să mişc nici rnâniie, nici picioarele, j Abia să mai bătia sufletu. Am văzut că din nou iarăşi s-au strâns la un loc şi vorbesc toţi care trăiam în casă. Vine din no unu lângă mine şi mă întriabă ce mă doare mai tare, că aşa an’ slăbit. Eu i-am spus încet că de acum nu mă mai doare nimic. Ei au văzut că am slăbit cu totul şi îmi spune unul, ştii ce te ‘ a achipui (reg.) – a pipăi rog eu, să nu te ruşinezi de ce ţi-oi spune eu, să-mi dai voie să-ţi fac masaj, adică o frecţiune peste tot trupul. Eu i-am spus cĂ. Dacă vra, îl las să-mi facă, căci cu mine de acuma e gata. Acesta era un om în vârstă, din Boian, vecin cu satu nostru. A început omul acesta să-mi facă masaj, mi-a luat mânile, picioarele, mi-a fricat toate vinile, degetele de la mâni, de la picioare, toate câte unu pe rând, vinele de la gât, urechile, dar eu eram rece de acuma cu totul, numai nu era minuta încă să-mi dau sufletu. Şi s-a muncit bietul om, ca un cias, poate şi.nai bine, şi mi-a făcut frecţiune tot trupul şi la urmă, nu ştiu de unde avia el nişte frunză de tutun, pe care o fumau bătrânii demult, li-a luat şi li-a fărmat în palme mărunt, mi-a presurat tot corpul şi apoi m-a învălit într-un ţol, căci prostiri nu mai aviam pe atunci, şi s-a pus la capul meu. Şedia şi mă păzi a. Nu mult timp după ce m-a învălit, am strănutat de două ori. S-a bucurat tare mult bărbatul acela şi a zis că acesta e semn spre bine. Asia mi-a făcut frecţiune de vro trei ori şi după asta parcă a început să se mişce sângele prin vine, au început să se încălziească oliacă mânile, picioarele, am început să pot mişca, putiam rădica mânile, să le duc la gură. Prin asta mi-a salvat viaţa, că de altfel nu-ţi mai avia nime grija că eşti bolnav, să-ţi deie medicamente sau măcar să ai cu ce îţi uda gura.
Şi aşa încet am început să revin, dar cu ce putiai să prinzi înapoi oliacă de putere, căci nu era mai mult nimic decât ^rmătura ceia de pâne şi aceia nu o mâncam singură, ci o ‘^părţiam cu copiii. Ba chiar şi mai mică fărmătură îmi lăsam r-ie căci nu te putiai uita în faţa copiilor, când îi vediai ‘lamânzi şi amărâţi. Camia s-a topit pe noi, a rămas numai Pielia şi ciolanilc. Putiai să numeri toate ciolanaşile, vinile şediau sub piele rădicate ca nişte bichiuşti. Am fost rămas numai schiletul, cum vediam odată prin cărţi. Ne uitam unu la a’tu şi gândiam, aice e sfirşitu nostru. Totuşi nu pierdiam pestin bucovinean nădejdia în Dumnezeu. Ne rugam cu toţii la Dumnezeu să ne dăruiască putere şi să ne ajute cu puteria lui, să putem birui toate greutăţile ce stau împotriva noastră şi să putem eşi din prăpastia ceia, să nu ne rămâie ciolanile prin pustiurile celia aşa îndepărtate. Nu era de unde să poţi cumpăra ceva pentru gură. Întrebarea era şi pe ce să cumperi, căci dacă am slăbit ni mai putiam lucra. Şi când lucrai, plăteau foarte puţin, de nu ajungiai să cumperi nici acele şiapte sute de grame. Era foarte grea problema cu ce să-ţi poţi ţinia zilele.”
(Anita Nandris Cudla, 20 de ani in Siberia)