Infinitul
Angelică ființă cu legănări de barcă,
ce pânzele în apele adânci ți le arunci,
m-aș avânta în larg, tu de mi-ai da porunci,
să fiu Adamul tău, în ancestrala arcă.
Din luciul apei tale, lumini vor să străbată
prin fumul de țigară tot ce-or putea străbate,
mă pierd în ceața deasă, visez la libertate:
nimic nu va putea visu-mi să-l abată!
Cu vinul în pahare, Luceafărul busolă,
la rame ca să trag îndată-i mai ușor,
de-i roșu sec pelinul, ce-i numai bunișor,
te voi salva din valuri, iubita mea creolă!
[…]
Eu te salvez o dată, tu sari iară-n adâncuri,
când am crezut o clipă că valul a murit,
în geamătul albastru, ecou nețărmurit…
Infinitu’-l ancorăm cu ale noastre pâncuri.
28.04.2020
Maria
Mijesc în ochii tăi corăbii ce-s legănate de dorințe,
avem ascunse-n inimi săbii, lucesc în lacrimi suferințe. În valuri vorbele te spală și-ți șuieră-n urechi cuvântul, în clipa providențială, când la liman e fermecat pământul. Aruncă-ți pânzele departe și hai, doar azi, te clatină-n derivă, să facem de-am putea o parte, precum Adam și Eva din era primitivă. Să ancorăm o clipă-n fericire, să ne pârlim ca șerpii-n lanuri solzii, în noi o viață legendară să conspire, în timp ce zeii degusta-vor iar ambrozii.
Mariana
Eu văd că Luna nu se-nalță fără tine,
nici stele nu mai sunt pe cer,
plutește-n aer un candid mister,
de-ai fi aici, îndată mi-ar fi bine!
De te-aș cuprinde-n brațe înc-o dată,
liană-n jurul tău m-aș face,
dar tu preferi să stau pe ace,
să cred: ce-a fost, nu va mai fi vreodată.
Vorbim pe „Mess’” doar câteva minute,
aceasta-i tot ce-mi poate oferi o zi,
ești curcubeul care va trezi
o ploaie de iubire, menită să ajute!
Nici Soarele nu încălzește fără tine,
nici florile nu vor să mai răsară,
te-aștept oricât!… numai să vii în țară:
o lume-ntreagă-atunci ne v-aparține!
25.04.2020
Curcubeu
Prefă-te umbră în făptură,
prefă-te dor în realitate…
cu un pahar de vin de calitate,
și-o cuminecătură.
Departele Tu fă-l aproape,
eu noaptea o voi face zi,
din lumea viselor nu mă trezi,
mai lasă-mă ascuns sub pleoape.
[…]
Privesc la cerul cel albastru,
prin’ crengile copacilor înmuguriți,
l-atingeri de copii îndrăgostiți,
dar tu departe ești, precum un astru.
Iar cum nimic din toate acestea
n-ar fi-ntru-totul îndeajuns,
o pandemie ne-a ajuns,
să ne-ntrerupă iar povestea.
Cu toate-acestea eu mai sper
că se sfârșește orice vijelie
cu-n curcubeu, în tril de ciocârlie,
trimis de sus, trimis din cer…
(George Rîurel Bălan)
