Femeia la trezeci și trei de ani iubește imens, adevărat.
Iubirea-i necuprinsă de vreunul, în niciun caz de un suflet care a
decupat
„cu foarfeca tipare mici în formă
de inimă”
și le-a colorat după cum l-a tăiat capul.
Iubirea dinlăuntrul celor treizeci și trei de ani are o întrebare:
– „Ai știut, vreodată, că trupului tău îi lipsește trupul
meu?”
Să știi că:
„Am crescut înlăuntrul tău,viță de vie
sălbatică, și-atunci când mi-ai tăiat
corzile, cum se face de obicei toamna,
ți-am plâns cu apă de șoaptă rară
peste creștet. (…)
Chinuitor a fost drumul prin tine
și n-ai auzit surda mea înălțare,
Cum oare aș mai putea
să te încolăcesc cu creșterea mea?”. (Altă întrebare)
Așa a fost:
„Ea fusese primăvară,
El fusese iarnă”…
Acum încheie poeta: ea și el „erau nimic”.
12 noiembrie 2017
Dan Drăguș
