Parcurgem împreună relaţia unei societăţi care plânge neputincioasă şi tembelă şi în care cei care plâng şi suferă nu sunt alţii decât semenii noştri. Trăim de 27 de ani încoace, într-o lume a bunului plac al fiecăruia şi al disperării după funcţii şi măriri. Trăim de atât amar de vreme, într-o lume a unui absurd bine coordonat de forţe necunoscute, nouă. Trăim într-o lume perversă şi pervertită la orice pentru a oferi unuia sau altuia posibiltatea puterii. Trăim, fără să cunoaştem în ce trăim, parcurgem, fără a înţelege şi pricepe acest mecanism diabolic, menit să ne îndepărteze de realitate, de adevăr şi pus să ne manipuleze cu obsedante şi perputue informaţii denaturate. Supravieţuim, pentru că încă mai putem să tragem de noi şi încă mai avem în minte vechiul regim. Care vechi, când nimic nu e nou?…
Trăim într-o lume care nu-ţi oferă decât posibilitatea minciunii, a falsităţii şi a depravării în sensul ei cel mai înalt, noi, neputând conduce cu sinceritate nici pe cineva la cimitir. Suntem părtaşi prin tăcere la acest fenomen menit să distrugă vieţi, conştiinţe, oameni. Suntem bunii samariteni, prin prostia şi laşitatea noastră şi încurajăm astfel demersul unor tipi, pentru că nu pot fi numiţi oameni, care calcă peste tot ceea ce înseamnă uman şi ne fac pe noi, obiect al jocului lor. Suntem acele marionete puse pe aţă să danseze şi să joace cum vrea presupusul dirijor, într-o orchestră bine condusă de tartori.
Cum putem trăi , când alţii ne dictează pasul viitor ? De ce se mai fac alegeri, când alţii ştiu deja rezultatul? De ce ne fac unii pentru decenii viaţa mai grea, când noi nu dorim asta? De ce ne batjocoresc trimiţându-ne să alegem. Pentru a insufla nouă şi oricui, bunăstarea unei democraţii, într-o societate putredă şi abjectă. Şi nu vorbesc de astăzi sau de ieri, ci de atât de îndelungată vreme. Cum pot trăi decenii într-un compromis şi o mizerie, care nu am dorit-o? Câte vieţi am şi cine-mi poate recupera timpul pierdut ? Cine-mi poate şterge din memorie rictusul unui personaj odios ? Ei răspund cu nonşalanţa celui puternic.
Vă arătăm că se poate, domnilor, şi falsificăm tot ce se poate falsifica, dacă vreţi vă scoatem la tablă. Vă falsificăm şi pe voi, dacă ţineţi neapărat. Cine sunt cei care-mi drămuiesc mie picul de uman în care mă mai scald ? Sunt cumva Dumnezei? Nu, nişte imbecili născuţi să mintă şi să falsifice. Mama lor, de îmbuibaţi! Toţi, indiferent de culoare politică. Nişte farisei.
Trăim, după atâţia ani de presupusă şi insensibilă democraţie, ceea ce trăiam şi pe alte vremuri, care nu-mi face plăcere să le amintesc. Copiii noştri, nepoţii noştri, ce ar trebui să înveţe de la noi? Cum se minte mai bine, mai frumos, mai întortocheat? Cum poţi spune unui ţânc că iubeşti adevărul şi urăşti minciuna, când atunci când va fi mare are să descopere laşitatea şi urâtul în care ai trăit? De ce să-mi fie mie ruşine de copii şi nepoţi, pentru jigodismele altora? Să-mi fie şi să ne fie, pentru că nu ripostăm, pentru stăm la gura sobei şi ne aplecăm asupra unor situaţii dureroase cu princiară deliberare, venită, nu neapărat din convingere sau pricepere ci din imposibilitatea noastră de a ne pronunţa.
Ce bine e să fii echivoc… Nu deranjezi pe nimeni, nu se face… De ce să-ţi pese când nimeni pe tine nu te-a ofuscat? Ce înseamnă cel de lângă tine, decât un alt nimeni, pentru care nu vrei să fii deranjat? Ce înseamnă o viaţă, dacă nu e a ta? Toată lumea ce înseamnă, dacă nu-ţi aparţine? Nu sunt îndriduit să fac eu rechizitoriul lumii în care trăim şi a epocii în care ne zbatem, dar dacă nimeni nu o face şi toţi tăcem, unde vom ajunge? Vom ajunge mai rău ca în Orwell, în „1984” şi vom deconta această temere şi această tăcere celor care se nasc, sau sunt astăzi născuţi.
Ne va fi teamă să deschidem plicul cu care vine poştaşul. Oare ce ne va spune? Oare ce-ar putea să conţină? Nimic altceva, decât urmările nepăsărilor noastre…
Dan Minoiu