Interviu: Contraamiralul (r) Eugen Laurian, negociator la Haga în procesul cu Ucraina:
Anul acesta, s-au împlinit zece ani de la victoria României la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, în procesul cu Ucraina privind delimitarea platoului continental al Mării Negre. Cum s-a ajuns la necesitatea acestei delimitări?
După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, cele cinci state învingătoare și-au pus problema exploatării unor resurse aflate dincolo de marea teritorială. Existau multe resurse descoperite, dar care nu puteau fi exploatate, și atunci a apărut necesitatea delimitării mării dincolo de marea teritorială, așa numita zonă economică exclusivă și platoul continental.
Au avut loc multe negocieri, finalizate în 1982, printr-o convenție semnată la Montego Bay, Convenția privind dreptul mării, care permitea statelor să-și întindă zona economică exclusivă și până la 200 de mile marine, zonă asupra căreia avea dreptul suveran, adică țara respectivă putea să-și extragă zăcămintele de petrol, gaze naturale, zăcămintele biologice – pescuit.
Statele au început să negocieze delimitarea, astfel că au început discuții și între România și Uniunea Sovietică.
Au urmat negocieri, nu foarte dese, cu trei sau patru variante de delimitare cerute de partea română, Uniunea Sovietică cerând doar delimitarea strictă între țărmul dobrogean și Insula Șerpilor, plus o parte din Crimeea.
Uniunea Sovietică susținea faptul că Insula Șerpilor este o insulă locuită și locuibilă, ceea ce însemna că populația de pe insulă poate să-și asigure traiul din ceea ce le oferă respectiva zonă.
Noi cunoșteam insula, aceasta fiind a României până în 1948, și știam că nu are condiții. Insula Șerpilor este o insulă stâncoasă, fără apă proprie sau agricultură care să poate susține viața. Nu s-a ajuns la niciun numitor comun.
S-a destrămat, în anul 1991, Uniunea Sovietică, și a apărut un alt stat cu care noi ne-am învecinat, Ucraina. S-a trecut la întocmirea unui tratat de bună vecinătate cu Ucraina, care s-a semnat la Constanța, în anul 1997.
Cu aceeași ocazie, miniștrii de externe ai celor două părți au semnat și o scrisoare comună în care, printre altele, se prevedeau principiile de delimitare a mării și necesitatea realizării acestui acord de delimitare maritimă.
Ucraina primise în dar Insula Șerpilor, prin noua împărțire teritorială post-sovietică. După ce s-au semnat acordul și scrisoarea comună, a trebuit să se întocmească o comisie pentru negociere.
Evident, fiind o problemă interstatală, atributul principal a revenit Ministerului de Externe care, neavând specialiști pe toate domeniile, a realizat o comisie mixtă interministerială pentru delimitare maritimă, care a funcționat din 1998 până când s-a dat decizia de la Haga, din 2009.
Ce demersuri a făcut această comisie?
Am făcut parte din această comisie încă de la început, alături de reprezentanți ai Ministerului de Externe și ai Ministerului Apărării Naționale.
Au mai fost experți din alte structuri, respectiv poliția de frontieră, pentru că trebuia, în același timp cu delimitarea maritimă, să se realizeze un tratat de frontieră între România și Ucraina.
Au mai fost experți din Ministerul Economiei, respectiv Agenția Națională pentru Resurse Minerale, unde se știa cel mai bine cel mai bine ce se află sub mare.
Toată această echipă a fost adunată la Ministerul de Externe, ni s-au dat sarcini și am purces la treabă. Negocierile au durat din 1998 până în 2005, dar nu ne-am putut înțelege cu cerințele Ucrainei.
Dacă, anterior, pretenția maximă a Uniunii Sovietice era de 7.500 de kilometri pătrați, când a apărut Ucraina ca partener de negocieri, ea a cerut 12.200 de kilometri pătrați, cerând și o parte din suprafața care ne revenea nouă conform principiului dreptului mării, stabilit în convenția de la Montego Bay.
Încă de la început, s-a văzut foarte limpede că Ucraina nu vrea să ajungă la o înțelegere. Dacă România a prezentat de la a doua rundă de negocieri pretenția ei și cum se ajunge pas cu pas la respectiva delimitare, Ucraina a trasat doar o linie, mult pe teritoriul nostru, și a zis Noi aici vrem!
Am întrebat pe baza căror principii ale dreptului mării, geografice, de hidrologie, de hidrografie au ajuns la aceste cerințe, dar trei ani nu au abordat această problemă, nu au vrut să ne răspundă la întrebări, așadar era limpede că nu doresc să încheiem negocierea decât dacă cedăm acea parte de mare.
A fost depășit termenul stabilit în scrisoarea comună a miniștrilor de externe român și ucrainean, care prevedea că, dacă în doi ani de negocieri nu se ajunge la un acord, fiecare dintre cele două părți are dreptul de a se adresa Curții Internaționale de Justiție de la Haga, însă am negociat în continuare până în 2003, când am încheiat și tratatul de frontieră dintre cele două state, îndeplinind toate condițiile care erau cerute pentru a apela la Tribunalul de la Haga.
În septembrie 2004, România a făcut solicitarea de accepție și, după două luni, ni s-a comunicat că se acceptă.
Cum s-a desfășurat procesul?
Procesul a durat patru ani și jumătate, constând în două faze distincte: faza scrisă a procesului și o fază de susținere orală. Noi, ca stat reclamant, am întocmit, în termen de nouă luni, un memoriu, document care aduna 800 de pagini, memoriul propriu-zis având 280 de pagini plus anexe, hărți, documente susținătoare și așa mai departe.
A venit rândul Ucrainei să întocmească un document, contra-memoriu, având la dispoziție aceeași perioadă de timp.
După aceasta, fiecare stat avea dreptul ca, pe baza a ceea ce au trimis adversarii, să-și facă o altă opinie, și atunci am mai întocmit un document numit replică, de aproape 900 de pagini, pe baza căruia Ucraina a întocmit și ea documentul final, numit duplică.
Curtea a avut la dispoziție un an și jumătate să studieze toate aceste documente, după care ne-a chemat la faza de susținere orală, care a avut loc în Sala Mare a Palatului de Justiție de la Haga, unde, în fața Curții, formată din 15 judecători independenți, fiecare parte și-a susținut poziția.
România a avut la dispoziție patru zile pentru a-și susține pledoaria, după care, pentru alte patru zile, a venit rândul Ucrainei.
După aceste pledoarii, am mai avut, fiecare delegație, câte două zile, pentru replică la ceea ce a spus adversarul.
În final, ne-a adunat președinta Curții, Rosalyn Higgins, și a zis că peste șase luni ne vor chema și ne vor comunica decizia lor. Pe 3 februarie 2009, cele două delegații au revenit în fața Curții. Prin vocea președintei Higgins, s-a luat decizia ca aproape 80% din teritoriul aflat în dispută să revină României, iar restul să revină Ucrainei.
Mă așteptam să ne revină mai mult, dar mi-am dat seama că întotdeauna, în deciziile sale, Curtea Internațională de Justiție nu dă satisfacție sută la sută unui stat și zero celuilalt.
Noi ne-am bucurat pentru că, în această arie câștigată, erau cele mai importante zăcăminte de hidrocarburi, gaze naturale și țiței.
România are dreptul suveran asupra acestei suprafețe, ceea ce înseamnă că nimeni altcineva, fără acordul statului căruia îi aparține, nu poate să exploateze resursele de acolo.
Care a fost contribuția armatei?
În această comisie au participat reprezentanți ai mai multor structuri din armată. Eu, la vremea aceea, eram șeful unicei componente de marină din minister.
Am simțit nevoia unui sprijin și din partea Direcției Topografice Militare și din partea Direcției Hidrografice Maritime. Am contactat Direcția Topografică încă de la începutul negocierilor, acele prime hărți au fost făcute la cel mai înalt nivel de reprezentanții direcției, apoi alți ofițeri au participat la întocmirea schițelor și la efectuarea calculelor.
Tot Direcția Topografică Militară a acordat sprijinul pentru a identifica documente de arhivă de pe vremea când Insula Șerpilor ne aparținea și fel de fel de hărți și procese verbale dintre România și fosta Uniune Sovietică. Tot aici s-au realizat absolut toate documentele trimise la Haga.
O altă structură care a contribuit la buna desfășurare a fost Direcția Hidrografică Maritimă, care dispune de o bază extraordinară de proiecte de calcul pentru distanțe și suprafețe mari, calcule automate pe care înainte le făceam cu mâna. Am avut nevoie inclusiv de un zbor al aviației, ca să putem fotografia frontiera fluvială cu Ucraina.
Din momentul în care România a făcut publică pretenția sa de accesare a Curții Internaționale de Justiție, Ucraina s-a văzut nevoită să întreprindă o serie de acțiuni și să demonstreze publicului internațional că vrea platou continental pentru Insula Șerpilor.
În anul 2008, Ucraina a înființat pe Insula Șerpilor satul Belîi, neavând însă nicio sustenabilitate economică acolo. Cea mai mare gafă pe care au făcut-o și pe care noi am folosit-o la Haga, a fost aceea că, pe Insula Șerpilor, a venit președintele lor și a înmânat actul de identitate al primului locuitor al satului Belîi.
Cum să susțină Ucraina că insula este locuită, dacă ei înșiși recunosc că până în 2008 nu a avut niciun sat și niciun locuitor?
Care sunt astăzi consecințele victoriei de acum 10 ani?
S-au făcut multe prospecțiuni geologice, s-au identificat noi resurse de hidrocarburi, am înțeles că s-a ajuns la negocieri cu anumite companii internaționale și chiar la acorduri de explorare și exploatare.
Urmează ca României să-i revină acea cantitate sau contravaloarea cantității care, în mod normal, ar trebui să ne revină prin redevență.
Problema este dacă liderii României sunt și vor fi capabili să iubească suficient de mult țara ca să nu înstrăineze pe nimic ceea ce noi am câștigat după 42 de ani de negocieri.
Contraamiral (r) Eugen Laurian, fostul director adjunct al Statului Major General, a fost, în perioada 1998-2005 reprezentantul MApN în Comisia interministerială pentru delimitarea spaţiilor maritime ale României, cu Ucraina și Bulgaria, şi în Comisia de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina.
Între 2004 şi 2007 a făcut parte din colectivul de redactare a documentelor prezentate de România Curţii Internaţionale de Justiţie, iar între 1 şi 20 septembrie 2008, din echipa ce a reprezentat Guvernul României la Curtea Internațională de Justiție, în susținerea fazei orale a procesului contra Ucrainei.
Sursa: presamil.ro
