Narcoticele flori izbesc în lună 
cu raze lungi încremenite în oglinzi
clădim iubito un castel de mătrăgună
pentru copiii noştri suferinzi
se lasă frig şi curge apa prin perete
şi nicio navă nu mai ancorează-n port
noi înălţăm iubito sonete desuete
spre ispăşirea visului meu mort
explozia nu poate să înceapă
decât să pui tu degetul pe buze
şi să-nflorească tremurând din apă
narcoticele flori stârnind meduze
şi să-nflorească tremurând din ape
secunde condensate-n picături de ploaie
la care vine singur să se-adape
un număr spânzurat într-o odaie
narcoticele flori încremenite
îmbracă trupuri de femei de iască
şi nu mai am nici vorbe potrivite
nici golul clipei care să mă nască
tu porţi otrava lunii în ureche
şi sângele în vine ţi-a fost demult secat
narcoticele flori din catedrala veche
în care plânge un călugăr desfrânat…
