Gică Voicu îmi plăcea și mă enerva în aceeași măsura. Mă enerva că era criptic, habar nu aveai dacă râde cu tine sau de tine. Îmi plăcea pentru că aborda un subiect exact în felul în care nu ți-ar fi trecut niciodată prin cap. Întotdeauna am zis, a avut un fler extraordinar. Era ceva nativ, cred.
Era distant și apropiat, habar n-am cum reușea. Și, dincolo de faptul că l-am apreciat și l-am respectat întotdeauna, îi datorez mult. De atunci, din 1993, când eu am scris un text prost și el mi l-a rescris.
Vreo 15 minute m-a interogat, mai întâi. M-a întrebat tot felul de chestii, amănunte pe care le sesizasem pe teren, dar nu le punctasem în material. Chestii de atmosferă, de culoare, gesturi, pauze, grimase, „zi-mi cuvânt cu cuvânt!”. Detaliile care făceau diferența dintre banal și special. Pe urmă, mi-a dat materialul în noua lui formă și eu am stat minute bune cu cele două texte în față și am înțeles cât de goale devin cuvintele când nu transmit sentimente.
„Înțelegi?”, m-a întrebat. Am dat din cap ca da, înteleg. Dar mi-era așa de rușine, că nici n-am îndrăznit să mulțumesc pentru lumea pe care mi-o așezase în mâini. O fac acum, cu inima strânsă, în ziua asta în care plouă a sfârșit de lume. (iar el mi-ar rescrie, probabil, textul considerând ca-i cam patetic.)
Multumesc, Gică Voicu și odihnește-te în pace!