Te aud cum mă strigi
în înserarea portocalie,
cum strigăm mângâierile mamei
la strivirea nopții în şoapte…
Doar cuvintele tale
îmi mai întorc din cale plecările oarbe
şi rup din strigătul tău,
cum rupe dimineața din soare…
Mai încet este timpul,
decât paşii mei spre mijlocul clipei,
spre zâmbetul tău
aşteptându-mă în centrul pământului…
Şi eu voi veni,
voi veni,
aruncându-mi pe drum
toate măştile inutile şi grele,
rămânând pentru tine
mai gol şi mai pur
decât la propria-mi naştere,
doar crinul iubirii răsărindu-mi în frunte!…
Te aud cum îți strigi nerăbdarea
în sângele meu,
cu încordarea primăverii alergând,
adulmecându-ne îmbrățişările…
până în centrul pământului!…
Corin Culcea
