close
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Poate tutun, poate nimic

Închid ochii ca să simt mai bine. Uneori, curgerea timpului e palpabilă. Ca o apă mare. Nu ca un pârâu zglobiu de munte. Nu percep clipocitul vesel. E mai mult ca un râu tăcut, aparent liniștit, care curge nepăsător. Curge pe lângă mine călduț, parcă nu vrea să mă sperie. Te simt, nu mi-e frică. Deschid brațele în lateral ca să mă echilibrez și să simt mai bine presiunea apei. Să pară că vreau să mă împotrivesc puțin, să pară că mi-ar trebui să rămân în clipă. Apă, timp, curge. E bine. Adică nu e neapărat bine, e doar cum ar trebui să fie.

Au fost perioade în care n-am perceput curgerea asta. Cred că atunci obișnuiam să stau cu fața spre amonte și mă trezeam uneori luată pe sus. Un copil, o grădiniță, alt copil, o școală, muncă, multe ore la volan. Zile, săptămâni, ani. Uneori era indulgent. Timpul. Mă mai lăsa să mă bucur de soare pe un plaur. Dar tot curgeam.

Acum stau cu fața în aval. Ce vine din spate, vine. Am învățat că n-are rost să fii prea vigilent, prea ancorat. Vegetație care șerpuiește pe lângă picioare, vietăți. De toate. Să vină. Să nu le știu. Să mă ia prin surprindere, să mă facă să reacționez. Să privesc spre ce mă îndrept, nu la ce ar putea veni spre mine.

Pe mal, din când în când, o luminiță, două, o mamă, un frate, un prieten care n-au mai stat în curs. Zgomote înfundate, distrageri de atenție. Umbre. Parcă șoapte. La picioare, curenți ușor mai reci. Uneori mai calzi. E așa cum ar trebui să fie. Nu-mi bat capul. Timpul se comprimă, se dilată, îl simt. Cald, rece.

La început era multă lume lângă mine. Întindeam mâna și întâlneam o alta. Iar și iar. O perioadă am stat cu capul pe pieptul cuiva, cu genunchiul în palma cuiva. Parcă nici n-au fost. Nu-mi dau seama când s-a făcut gol în jurul meu. Presupun că în perioada în care timpul era șuvoi. E drept, mai zăresc chipuri. Nu sunt doar eu în apă, dar nu e nimeni atât de aproape încât să răspundă la șoaptă. Ar trebui să strig, să aprind o făclie. Nu fac nimic din toate astea. Doar stau cu brațele desfăcute în mijlocul timpului și simt cerul înstelat, mă bucur de zgomotele mici și de mirosurile vagi pe care le percep. Poate bătăile inimii mele, poate râsete, poate parfum bărbătesc, poate tutun, poate nimic.

24pharte.ro: Textualismul e așa un fel de curent literar că începe în viața omului când/care s-a săturat, el, omul, de „vrăjeală”. Astfel sastisit, se retrage omul până când, din el și lume, rămâne, nu poate, ci sigur, „nimic”. Doar dacă, între timp, „ah, între timp”, nu cumva să se fi apucat, el, omul, dintr-un obicei sau dintr-o „boală nebună”, de scris. Da’ nici așa, nimicul acela final nu, obligatoriu, îl scutește pe om de… prezența lui, a nimicului.
Îți recomand(ăm), dacă nu cumva i-ai citit deja, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova…etc, așa încât, poate nu (mai) știu eu, dar printre textualiști nu e și vreo fată.

Maria Luiza Ostaficiuc

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.