Am o casetă cu bijuterii. Gablonțuri cu sclipici. Mi-aș dori ca poemul acesta, pe care-l simt mereu în noiembrie, să încapă acolo, să-i găsesc un culcuș.
Sau în urechea scoicii care se reflectă în oglindă. Sub pernă, de ce nu?!, ca o creangă de busuioc de care se agață disperările unei fete bătrâne.
De lustră, da, îl atârn de lustră și, ori de câte ori intră vântul pe sub ușă, el să se legene.
Poemul acesta e în vârful pixului, pot sta cu el între degete minute în șir: îl aștept ca pe Moș Crăciun în Ajun, cu bradul împodobit și omul de zăpadă la poartă.
Poemul acesta se diluează în fiecare an, se stafidește, l-aș putea strecura în cozonac, ca pe un răvaș, musafirul îl deschide și citește. Nu-i încântat, poemul nu este despre un viitor armonios, ci e cel mai trist poem despre atâtea lucruri pe care nu le-nțelege.
Poemul acesta e tristețea lucidă a unei zile de noiembrie, când știi. Și totul pare un inel ieftin, cu câteva pietre strălucitoare, îl ascunzi în caseta cu gablonțuri, ți-e rușine să-l scoți la vedere.
Livia Dimulescu
