Gândirea lui Eminescu îmbrățișează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învățătorului neamului nostru românesc. (Părintele Galeriu, cuvânt la sfințirea statuii lui Eminescu din fața Ateneului, 1990)
Ne simțim vinovați față de Eminescu?
Interesați de cele pământești, am fost mai preocupați de iubirile lui pământești decât de adâncurile pe care sufletul său le-a căutat neîncetat. Constantin Noica și Petre Țuțea l-au numit „omul deplin al culturii române”, respectiv „românul absolut”. Cine este Eminescu și ce însemnătate are el pentru noi?
Adevărata cunoaștere a lui Eminescu nu înseamnă agonisirea unui bagaj de informații teoretice ori scormonirea unei biografii de poet romantic, ci reprezintă legarea la un izvor de viață, accesul la un model de trăire autentică.
Slujitorul aproapelui
Organizator al primei serbări a tuturor românilor, la Putna în 1871, lucrând la propășirea învățământului, la asanarea morală a societății, oriunde a trăit, Eminescu a trăit pentru aproapele său. Înzestrat de Dumnezeu cu o deosebită putere a minții, Eminescu și-a pus acest dar în slujba semenilor. Binele celui de lângă el a fost țelul frământatei sale vieți.
Cu dreptate l-a portretizat Ioan Slavici:
„Era lipsit de ceea ce în viața de toate zilele se numește egoism, nu trăia prin sine și pentru sine, ci prin lumea în care își petrecea viața, și pentru ea. Trebuințele, suferințele și durerile, întocmai ca și mulțumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuințele, suferințele, durerile și întotdeauna rarele bucurii ale altora”.
Glasul profetic
Anii vieții sale pământești, 1850–1889, sunt ultima parte a veacului în care se va pregăti ideologic cumplitul secol XX, cel al războaielor mondiale, al îndepărtării în masă de Dumnezeu, al unei grave decăderii morale. Eminescu a avertizat asupra primejdiei spre care se îndrepta omenirea din cauza lipsei de atașament față de valorile culturale, morale, spirituale.
Strigătul împotriva „drumului de fier” și a „negrei străinătăți” din Doină nu este refuzul civilizației ori al alterității. Este glasul celui care vede că poporul își uită adevărata sa menire și este gata să se lepede de cele de sus pentru cele de jos.
„Și cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate”
Cântecele sunt trăirile profunde pe care omul stăpânit de iubirea de cele materiale nu le mai cunoaște, ajungând să uite că are un suflet. Păsările care zboară sunt pierderea conștiinței adevăratei libertății, libertatea de a alege binele și nu răul.
Iubitorul de neam 
Îl vom cunoaște când vom avea împreună cu el conștiința apartenenței la un neam și datoria pe care o avem față de poporul în care ne-a sădit Dumnezeu. Câți dintre românii din România știu și le pasă de românii din afara României!
„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucați din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Herțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în Munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și de Kiev.”
După Revoluția din Decembrie 1989, românii au avut de ales între libertate și libertinaj. În libertinajul lipsei de conștiință, unii l-au declarat expirat pe Eminescu. De ce? Răspunsul nu este greu: nu l-au cunoscut, căci au ales să nu trăiască precum Eminescu. Nichita Stănescu, cu profundă dragoste și devoțiune pentru poet, a sesizat că „Mulți vor să scrie ca Eminescu, dar puțini vor să trăiască precum el.” Celui care nu trăiește ca el, Eminescu îi este o piedică ce trebuie înlăturată, precum glasul mustrător al conștiinței celui care dorește să facă un rău.
În perioada de libertate a exprimării credinței, profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta din ultimii ani ai vieții, scria: „Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, «gândurile ce au cuprins tot universul» revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.”
Pe patul de spital de unde avea să treacă la cele veșnice, ea insista: „Să-l apărați pe Mihai!” – acel suflet din care au izvorât scrisul, cugetarea și jertfa de sine eminesciene.
Să-l cunoaștem pe Eminescu!
„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată”. (Nichita Stănescu)
Cunoscându-l în adâncul lui, îl vom iubi. Apărându-l pe el, ne apărăm pe noi, căci iubindu-l pe el, vom iubi ceea ce el a iubit: Adevărul, Binele, Frumosul, Libertatea, și vom fi apărați de acestea. Necunoscându-l, suntem într-adevăr vinovați față de Eminescu!
Fragmente din publicistică
Și Tu, Doamne Ștefane, scutul Creștinătății și cetatea Crucii, tu, care însuți nemuritor, ai crezut în nemurire și, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculți pe acești oameni incapabili de adevăr și de dreptate, pe acești traficanți de credințe și de simțiri?
Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine și la oameni străini.
Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradițiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună țării!
Suntem români și punctum.
Noi susținem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi și străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, de cât în marginile în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ține cum ține la el însuși.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare.
…înalță-ne, ne mântuie
După cum am mai afirmat, intenția mea nu este să reafirm și să susțin adevăruri spuse și demonstrate de personalități competente. Intenția mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă și adevărată, nerecunoștința mea față de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât și pentru foarte mulți deținuți politic a fost apostol și profet și în ultimă instanță fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit și ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare.
Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaștina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comuniști, dușmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat și proletar”.
Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenție peste cei zece executați deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranță. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinație versurile „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. A fost începutul recuperării mele.
Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia și din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălța pe aripa rugăciunii și m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viața mea de întemnițată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el mă luase în experiența sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul și mi-a îndreptat speranța către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulțumesc acum în numele meu și în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa „Rugăciune” și ne-am încălzit duhovnicește la sfințenia ei.
Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”.
Rugăciune
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Eminescu, embleme vizuale
Eminescu e un caz rar în care puterea genială a creației se însoțește cu o frumusețe fizică extraordinară; rare sunt conjuncțiile care să opereze în sensul acestei armonii. Toată evoluția către o zbatere interioară către spiritualitate se reflectă în imaginile pe care i le-au gândit artiștii: a lui Oscar Han este dominată de amintirea unui Burdel, un fel de rigidă stilizare care duce spre amintiri ale Evului Mediu sau ale romanității; a lui Gheorghe Anghel în fața Ateneului, este o imagine în care el ni se înfățișează pur, fără nicio armură, doar mâinile sale mari, enorme aduc aminte de puterea poeziei Amphion care face să crească zidurile în puterea câmpului; acolo s-au întâmplat lucrurile de răscruce ale istoriei noastre, acolo au murit tineri, au primit gloanțe în jurul acestui simbol eminescian gândit cu această nudă energie de către Anghel.
Și iată această fază nouă, ultimă în imaginarul eminescian al lui Vasile Gorduz; este un Eminescu care are toată această extraordinară melancolie astrală, deci o sinteză a tot ceea ce marele romantism a adus prin ultimul mare romantic al Europei, prin Eminescu. Iată trecerea lui Eminescu la o spiritualitate din ce în ce mai despuiată, la un fel de ieșire din tot ceea ce ar fi stilizare convențională, este ca un fel de stihar ca pentru Judecata din urmă pe care îl îmbracă marea poezie; este sensul însuși al acestei evoluții, capabilă de o austeritate extraordinară, trăită adânc, trăită dramatic, al unei mari cuceriri morale.
De aceea aceste embleme vizuale este bine să ne însoțească pentru că ele marchează puterile acestea ale gândului care modelează pe dinăuntru ființa și face dintr-un mare creator al artei și un exemplu de morală
„Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga a înțeles foarte exact profunda tensiune a trăirilor lui Eminescu. Eminescu a trăit deopotrivă întrebările fundamentale ale ființei cu nerăspunsurile la aceste întrebări și ca ființă umană față cu ființa lumii, față cu Dumnezeu, și ca ființă creatoare.
Am să invoc numai câteva elemente din care să spunem așezarea lui Eminescu față cu dimensiunea divină a lumii este poate cea mai profundă din cultura românească. Există întâi de toate două fraze cu aceeași structură sintactică, dar care trimit prin predicat către alt subiect: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră” – frază care aparține ununi fragment mai amplu –, și a doua: „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi suntem stăpânii adevărului”.
Între manuscrise există multe însemnări care pun această întrebare: ce-i adevărul? Ce-i adevărul putem afla din creația eminesciană din manuscrise. În poemul „Dumnezeu și om” sunt trimiși magii: mergeți în tavernă să întâlniți pe regele omenirii, cu întrebarea: „Deci în paie s-a născut adevărul?” Prin urmare în paie s-a născut adevărul care este Iisus, hieroglifa. Hieroglifa arată aparența umană de la suprafață, întruparea umană, și realitatea din adâncime, esența divină – adevărul ultim, esențial.
Cuvinte de la lansarea volumului „Eminescu – Viața”, de Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Putna, 15 ianuarie 2009
