– Vezi geamu’ ăsta? E numai unul, ochiul tău îl poate tripla.
– Ai zis “dribla”? (Știi, meciul de aseară).
– Tot aia, ideea e că n-am încredere în tine. Nici în mine.
– Da’n geam ai?
– Cred că da. Măcar el, așa dintr-o bucată cum e (plus croielile termopane), ne arată deschis, mereu, cât cer poate cuprinde. Mi s-a năzărit acum, nici măcar o privire n-aruncăm!
– Ei, nu! Scrie peste tot <privește cerul>. Și noi mintenaș ridicăm nasul din pământ.
– Găsești? Ia zi-mi, când ai stat ultima dată locului, indiferent de vâltoarea vieții, și ai <belit> pur și simplu ochii la cer? Uite-așa, holbându-te la albastrul senin sau plumbul ploii, după caz și vreme. Zi!
– Păi, aș cam minți să spun “ieri”. Chiar “alaltăieri” sau “acum o săptămână … sunt prea supărat, am multe pe cap, tata e bolnav, copiii nu-și văd de școală, la serviciu sunt probleme … bine, știu, tu ești și mai necăjit cu drama ta.
– Vezi? Crezi că le putem da pe toate la o parte și să stăm o oră pur și simplu cu coatele pe pervaz?
– N-am timp! Stai tu și pentru mine. Dă-mi dup’aia mesaj dacă a mai coborât. Atunci nu mai trebuie să ridic ochii. Și nici de geam n-am să mai am nevoie, pa!
(Amorena Minculescu)
