IN MEMORIAM
Nicolae Boaru (28 decembrie 1949-9 octombrie 2013)
Interviu cu Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești
Acest interviu a fost realizat în 2007, după o vizită a directorului de atunci al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”, prof. Nicolae Boaru. Acesta făcuse de curând o vizită în Ucraina, unde a încercat să creeze o filială de carte românească în Bucovina de Nord. În timpul șederii acolo a retrăit, cu frison, vremuri nu foarte demult ”încheiate”. A constatat că au rămas dâre în mentalitate, ”reminiscențe comunistoide”, ba chiar tipare mentale, spre paguba nu numai a avansării economice, ci și a perceperii insăși a vectorului de înaintare. Directorul a identificat ”sechele grele”, aproape imposivil de vindecat în viitorul apropiat, acestea influențând și viața românilor din Bucovina ucraineană. Despre acestea și despre altele, în interviul următor. Interviul trebuie citit cu atenție astăzi, când, pe fondul războiului ruso-ucrainian, situația românilor din Ucraina – la careface referire interlocutorul nostru – nu pare a se fi îmbunătățit. Dimpotrivă.
Împerecheri slave
Reporter: Cum e viața în Ucraina sub Iușcenko? Este vizibilă deschidere spre Occident atât de clamată în campania electorală portocalie? Dorim să vă referiți, în context, și la situația românilor din Bucovina de Nord.
Nicolae Boaru: Concret, când spun ”sechele grele”, afirmația foarte dură ar putea fi documentată astfel: am încercat să creăm o filială de carte românească în această dulce, amar–tragică Bucovină a lui Eminescu, a Hurmuzakilor, a atâtor minți și inimi dăruite propășirii. Românii din Bucovina de Nord nu sunt, numeric, o câtime neînsemnată. Ei reprezintă în Ucraina a treia naționalitate conlocuitoare (după ucrainieni și ruși, dar înainte de unguri, evrei, ruteni). Afirm răspicat și verificat că politica naționalistă ucrainiană este și dură (exercitată cu carul, fără nuanțe) și… paradoxală. Sunt două situații extreme, dar care se împacă în paradoxalele împerecheri de sitații slave. Pe de o parte, tot ce este drept legitim al unei naționalități conlocuitoare este… filtrat (dacă nu gâtuit de-a dreptul), deviat, amânat, înăbușit de o birocrație gogoliano – kafkiană; în același timp, asiști uimit la etalarea înmărmuritoare a pardoxului de care vorbeam înainte: în a doua republică (după mărime și după numărul de locuitori) din fosta URSS, într-o țară în care naționalismele au o duritate și o virulență față de care Mișcarea Legionară este nevinovăția florală însăși – ei bine, aici limba oficială (în Ucraina!), ca și limba de conversație uzuală, de solicitare în magazine, ba chiar de susur amorez între juni este… rusa. Așadar, eu fac tărăboi împotriva unor români, unguri, poloni amărâți care iși cer drepturile limbii și ale strămoșilor, și tot eu ofer stupefiantul spectacol ”naționalist” de a vorbi la Kiev (adică în Capitală) în limba rusă. O sechelă? O lipsă de orgoliu în țara cazacilor vanitoși, trufași?
Codul rutier ucrainian în lei și valută
R: Ați călătoit cu mașina?
N.B: Da.
R: Nu v-au oprit rackeții?
N.B: Am întâlnit un gen de rackeți, dar nu pe acela la care cred că vă referiți dvs.
R: Codul lor rutier se aseamănă cu noul cod românesc?
N.B: Am verificat și răsverificat acest lucru. Este un calvar și un răsfăț al hazardului să te descurci ca șofer în drumul spre Kiev, de exemplu. Nu sunt indicatoare sau nu se consideră necesare și echivalentele în alfabetul latin (nu pentru români neapărat, ci pentru nemți, francezi, italieni, englezi, spanioli); șosele proaste oferă și pericolul nesiguranței mult sporite față de cea de la bulgari, fiindcă patrulele rutiere substituie inteligent și feroce rackeții din jurul Sofiei, spre pildă. Eu am fost vămuit direct, ca la piață, după ce mi-au fluturat onomastic câteva valute (euro, dolari etc), acceptând și, într-un târziu și cu silă, bicisnica monedă românească (”trei suti mii lei”).
Raportul
R: Cu afirmații de asemenea duritate le retezați elanul celor care ar dori să petreacă o vacanță în Ucraina…
N.B: Aceasta este doar o pată de culoare, ignorabilă și nedătătoare de măsură. Dar ce spuneți, dragi cititori, când primarul unei comune românești (comuna Poieni, unde Sindicatul Petrom a ridicat o biserică și o școală, iar noi vrem – și o vom face! – o bibliotecă de carte românească) mi-a cerut numărul de la mașină ca să-l raporteze mai departe! Ce spuneți de faptul că toate, dar absolut toate cărțile de la Bublioteca Județeană (la ei Regională) ”se dau” ca altădată la alții untul, carnea, cafeaua și ce se mai dădea. Altfel spus, la ”centru” se știe mai bine ce cărți trebuie pentru tineri, adulți, bătrâni, pentru ruși, ucrainieni, români, pentru ingineri și pentru poeți, pentru muncitori și artiști. Nu am intrat noi decât într-o aproximație de economie de piață și într-un simulacru de democrație, dar faptul că poți să spui ceva, să scrii altceva mai dur la adresa puternicilor zilei, că poți să-ți iei cărțile inconfortului moral și ale insomniei civice reprezintă un câștig de care nu ne dăm încă bine seama.
Cetatea Hotinului și piramidele mongole
R: În ce stare se află edificiile românești din Bucovina?
N.B: Cutremurătoare sunt ștergerea, ba chiar deturnarea tuturor însemnelor străvechimii românești, etnice, etice, folclorice și culturale. Toate osârdiile de a restaura Cimitirul Vechi al Cernăuților în care se află mormintele Hurmuzakilor sau al lui Aron Pumnul, ale casei lui Aron Pumnul, ale altor edificii culturale, bancare, școlare românești se izbesc de negația opacă, înveninată naționalist a polcovnicilor ucrainieni. Însăși Cetatea Hotinului, ridicată de înaintașii lui Ștefan, este socotită un monument căzăcesc, deși este un truism afirmația că o seminție războinică și mercenară, cum erau cazacii, plătiți să se lupte pentru tot felul de orgolii și cauze, putea să ridice cetățile statorniciei și tradiției. Ați văzut la mongoli piramidele?
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
