“Timpul trece pe unde trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste.
La Ploieşti, bunăoară, unde minunatul profesor de istorie Nicolae Simache, a cărui amintire o evoc eu acum cu lacrimă în cuvinte şi cu dragoste în limba latină, a nemurit în atâtea generaţii de elevi, la Ploieşti bunăoară, timpul trece prin ceasuri vechi, aşeyate în mijlocul unui muzeu, şi prin albastrele şi pătatele de ulei combinezoane ale făcătorilor de sonde. Trece timpiul prin rubine de ceasuri, tremură pământul la Ploieşti ca taurele, de cât de pupat poate să fie cu tălpile.”
Nichita Stănescu, 1976
29.03.2021
Şedinţa Cenaclului literar I. L. Caragiale începe lin, primăvara zburând pe strune de chitară, omagiu adus de tânărul nostru coleg Alexandru Cristian Popa, tatălui său, poetul Laurenţiu Nicu Popa (“Poveste la o cabană”).
“Revista presei” revigorată de Ioan Vintilă Fintiş , etalează reviste de artă şi literatură: Tribuna, Orizont, România literară, Cafeneaua literară, Argeş etc.
La rubrica “Cel mai recent poem” doamna Luminiţa Bratu ne citeşte ultima sa creaţie “Seri la palat” (Palatul Culturii), dedicată evenimentului “Zilele Bibliotecii Judeţene Prahova” la centenar. Valentin Irimia continuă seria sonetelor sale recitând “Târziuă”. Doamna Maria Bem punctează importanţa comemorării poetului ploieştean Ion Stratan în cadrul evenimentului mai sus amintit. Dumneai consider că personalităţile Ploieştiului, cele care dau lumină, fie că sunt ele scriitori, pictori sau sculptori trebuie mai mult apreciate şi valorizate. Ultimul poem al Mariei Bem intitulat “Sunetul” îşi poartă acordul în sala Filarmonicii Paul Constantinescu. Ramona Mȕller aruncă piatra versului “în interiorul şotronului”.
Ioan Vintilă Fintiş surprinde un alt sunet din repertoriul său liric “Piane vibrând pe sub dealuri”. Omagiul patern continuă pe textele lui Laurenţiu Nicu Popa. Fiul său stoarce anotimpul sentimental în refrene încărcate de sensibilitate (“Avem ceva”, “De eşti petală de crin”). Chitara trece din sunet în mâinile sonetistului Valentin Irimia, care antrenează atmosfera.
Cele “10 minute de istorie” susţinute de doamna Emilia Luchian aşază pe frontispiciul aducerilor aminte trei evenimente importante care au avut loc în luna martie:
1. 14 martie 1881 – Proclamarea Regatului României
2. 27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România
3. 31 martie 1933 – naşterea lui Nichita Stănescu
Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru, a fost smulsă de Imperiul Rus în 1812, voievodatului Moldovei.
Al. Vlahuţă scria: “M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.”
Nicolae Iorga a avut un rol esenţial în pregătirea demersurilor pentru unirea cu fraţii basarabeni. Deseori el a criticat indiferenţa românilor şi a politicienilor faţă de situaţia de peste Prut şi condamna imoralitatea cinică faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Nicolae Iorga a fost mobilizat în procesul de românizare, devenind chiar viceprimarul Chişinăului. Ulterior, doctori şi profesori din Muntenia au activat pe teritoriul Basarabiei.
În 1976 Nichita Stănescu este primit la Chişinău. „Am venit de acasă, acasă” spune poetul după sărută pământul dezrădăcinat.
“Nimic nu este altceva.
Piatra îmieste verişoară
Rudă de tată îmi este pomul
Râul se trage din ochiul maică-mii
Nimic nu este altceva.
Cel de ieri şi cu cel de mâine
sunt fraţi de timp.
Cel de sus şi cu cel de jos
sunt fraţi de aer,
Nimic nu este altceva.
Mersul norilor pe cer
e siamez cu mersul norilor pe ape;
starea de tristeţe
e logodnică cu bucuria
iar jalea îmi încoronează
cu o aură de dinţi albi
râsul celui ce a apucat să râdă.
Nimic nu este altceva.
Moartea calului
se odihneşte în fundul ochiului meu.
Moartea acestei toamne
se reazemă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.
Moartea se aseamănă
întocmai cu naşterea.
Nimic nu este altceva.
Ce am simţit înainte de a mă naşte
voi simţi şi după ce nu voi mai fi.
Cum a fost atunci aşa va fi atunci.
Nimic nu este altceva.
Totul este totul
iar eu sunt tu.
Nimic nu este altceva.”
Eduard Rădună ne citeşte din volumul său de versuri – Pe ţărmul din clepsidră -câteva poeme. “Vis de ţărm şi ape”, “Ţărmuri”, “Portret în roşu” etc.
Ioan Vintilă Fintiş apreciază poezia poetului-preot ca fiind o mare surpriză. Lirica lui Eduard Rădună încearcă să definească cu mare convingere o morală susţinută de versuri complete şi discrete.
Marian Zmaranda consideră volumul lui Rădună ca fiind unul remarcabil. Poetul este la a doua recitare şi prezenţă la cenaclu. Pepita lirică extrasă din filonul versului defineşte tipul existenţial al creaţiei. Fie că este vorba de rimă împerecheată, încrucişată sau de vers liber, poezia lui Eduard Rădună poate dispersa tensiunea ritmică, dar în acelaşi timp are capacitatea de a absorbi neregularităţile. Împletind elementele civilizaţiei din antica Grecie cu cele ale iudeo- creştinismului într-o manieră fertilă, poezia lui Rădună devine una de concepţie. Ritmurile şi tonalităţile filosofice deschid uneori realitatea într-o formulă destul de eterogenă. Structurată pe trei capitole : “ Genune în lumină”, “Ţărmuri lăuntrice” şi “Promontoriul vremii”, cartea poetului relevă fatul că „Eul poetic cunoaște o contopire cu universal experimentând eternitatea în limitele clipei. Iar clipei de eternitate i se opune perisabilitatea existenței; ni se adduce în prim –plan conștiința timpului.” (Gabriela Petri)
Șișul de os se străvede sub ceară
Ascuțit pe toți anii trecuți
Locurile admirate devin locuri lăuntrice, afirmă Zmaranda.
Iar timpul ar fi o apă vie
Sau o ființă de clipe care tresar
La marginea veșniciei și –să nu spui!-
O clipă de veșnicie e chiar
Un timp întreg, în plenitudinea lui.
Însă timpul trece, ora 19 revine post meridian…
Şi precum spunea Nini, poetul oraşului nostru:
“La Ploieşti, adică în acest oraş festiv al limbii române, unde întreţinerea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul iarna, la Ploieşti unde s-a înnodat frânghia limbii de gâtul unui mut pentru întâia oară şi unde prea în viitor s-a arătat limba, de Alexandu macedon ca s-o rezolve cu sobor. În ciuda dezinvolturii ei, limba, vorbirea şi garagara acoperă de fapt ca orice frunză adevărată un obiect al pudorii. Te iubesc e imposibil a spune la Poieşti.”
Dar noi îl iubim….
(Ramona Muller)
