Sfârșitul unei epoci. Al unei ere care a făcut tranziția între clasicul paparazzo, care se baza mai mult pe pont, fler, tupeu sau relații personale și urmașul său, fotoreporterul digitalizat, ancorat mai mult în tehnică și cibernetică decât în hălăduitul pe te miri unde în căutarea unei imagini unice, inedite.
Gabriel Miron, Fane Jeg, Nicu Dîrdîiac și alți ca ei sunt, deja, file în istoria recentă a presei, fie că unora le plac pozele lor și altora nu. Părerea mea, de om care a lucrat cot la cot, în aproape 27 de ani de presă neîntreruptă la cotidian – petrecuți exclusiv pe teren, nicidecum pe scaunul unui birou – cu zeci de fotoreporteri cu diverse vârste, pregătire profesională și educație, este că aici nu poate fi vorba de valoarea fotografiilor lor validată de timp sau jurii profesionale, ci de momentul efemer de glorie al unor imagini poate neclare, poate „arse”,poate neinspirat încadrate, poate nu-știu-cum, dar care, publicate pe prima pagină, au vândut ziarele. Ceea ce contează cel mai mult în meserie.
La urma urmei, important este la ce te raportezi, nu-i așa?
În portretul pe care i l-am zugrăvit în ediția tipărită a EVZ nu este menționată vârsta „subiectului”. Repar „omisiunea”. Gabriel Miron are 67 de ani și este pensionar. 🙂
(Mihnea Petru Pârvu)
