Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.
Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.
Petru şi Pavel sunt prăznuiţi împreună deşi au trăit vieţi foarte diferite. Amândoi au devenit Apostoli şi stâlpi ai Bisericii şi au murit ca martiri ai credinţei creştine, din porunca împăratului Nero. Petru a murit în anul 64, răstignit cu capul în jos, şi Pavel decapitat în anul 67, iar moaştele lor, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună.
Petru, din pescar, Apostol şi Sfânt
S-a născut în Betsaida, un oraş pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch din Siria, a fost numit la naştere Simon sau Simeon şi era fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl, Iona, se ocupa cu pescuitul şi era un om simplu, neînvăţat.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca Andrei l-ar fi adus pe Simion la Hristos şi Mantuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa, „piatră“ în limba aramaică, de unde şi numele de Petru, în greacă şi latină.
Petru a devenit ucenicul Mântuitorului dupa ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret şi pentru a fi mai bine auzit s-a urcat în corabia lui Petru. S-au depărtat puţin de la ţărm şi dupa ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Mulţimea peştilor prinşi l-a înfricoşat pe Petru: „Iesi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, a strigat el, iar Hristos i-a spus: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“.
Petru, împreuna cu ceilalţi tovaraşi de pescuit a lăsat totul şi l-a urmat pe Mântuitor. Petru s-a bucurat de respectul celorlalţi Apostoli, în multe situaţii vorbea în numele tuturor şi împreună cu ei a fost martorul minunilor şi momentelor importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel l-a numit şi pe Petru, alături de Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.
La Cina cea de Taina s-a jurat că „daca toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, dar s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Înţelegând trădarea faţă de Învăţătorul său, Petru s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Măntuitorul dupa Învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.
Petru a stat ascuns împreună cu ceilalţi Apostoli de teama iudeilor până în ziua Invierii când, convins de realitatea Invierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, a devenit un mărturisitor al lui Hristos făra să se mai teamă de nici o ameninţare.
În anul 44, regele Irod Agripa, dorind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită şi pe Petru, voind să-l omoare şi pe el, dar printr-o minune un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. Petru a părăsit apoi Iudeea şi a mers la Roma unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica.
Potrivit traditiei, pe 29 iunie 67 Petru ar fi fost crucificat, cu capul in jos, din porunca împăratului Nero. Sfântul Petru este autorul a două din cele şapte epistole soborniceşti, din care una a sfântului Iacob, trei ale sfântului Ioan şi una a sfântului Iuda, din Noul Testament. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor menţionaţi ca “stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru şi Ioan.
În basmele populare romanesti, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe Pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.
Pavel, din prigonitor al lui Hristos, misionar al credinţei creştine
S-a născut în Tars, din Cilicia, o regiune din sudul Anatoliei, în jurul anului 7, într-o familie de evrei înstărăţi care aparţineau tribului lui Veniamin şi la nastere a primit numele de Saul. A moştenit de la părinţi cetăţenia romană şi a dobândit o educaţie aleasă. De foarte tânăr Saul a mers la Ierusalim, la sora sa, şi a studiat acolo legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi în vremea sa.
Nu l-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul vieţii pentru că a trăit la Tars, unde a fost rabin. S-a întors la Ierusalim, după ce la Tars ajunseseră veştile despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime, cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice şi s-a alaturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica.
A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre. Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Însă, cu puţin înainte de a ajunge, a avut loc întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa.
Ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul într-o lumină strălucitoare şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc smerit şi tăcut. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu i-a redat vederea, Saul a primit botezul şi început să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu putin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care-l căutau să-l ucidă, a părăsit Ierusalimul şi s-a întors la Tars.
Peste ani, a fost chemat la Antiohia de către Barnaba, nume dat lui Iosif, unul din primii misionari. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la credinţa în Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Marii Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta si-a luat numele de Pavel, nume pe l-a purtat până la moarte.
Munca sa misionara a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa dupa cum singur mărturisea Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o data am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărămat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii intre fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“ În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri, de aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau.
În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim, întemniţat doi ani în Cezareea Palestinei şi în final dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, pentru că avea cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă fiind păzit de un ostaş roman, iar dupa judecata din anul 63 a fost eliberat.
Împrejurarile sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost ingropat pe Calea Ostia de lânga Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).
Sânpetru de vară şi tradiţii populare
Sărbătoarea Sânpetru de Vară, despărţită de Sânpetru de Iarnă, patronul lupilor, de aproape o jumatate de an, este precedată de Postul lui Sânpetru, rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde fapte importante.
În tradiţia populară Sânpetru este fie pământean, fie divinitate celesta. Cândva, la începuturile lumii, ar fi trăit Sânpetru, om simplu şi harnic care se ocupa cu agricultura, creşterea animalelor şi cu pescuitul, dar care fiind foarte credincios îl însoţea pe Dumnezeu în călătoriile sale pe Pământ. Fiind şi un bun sfetnic, Sânpetru a fost luat de Dumnezeu în cer şi i s-au încredinţat porţile şi cheile Raiului. Acolo, era mai mare peste cămările cereşti, împărţea hrana animalelor sălbatice, şi în special lupilor, şi topea grindina pentru a o face mai măruntă şi mai puţin periculoasă pentru culturi.
La marile sărbatori, de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz şi Sânziene, se spune că Sânpetru poate fi văzut de pământeni, la miezul nopţii când se deschide pentru o singura clipa cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu.
Potrivit tradiţiei populare până în acestă zi nu se scutură merii şi, dacă se respectă datina, sunt ocrotite ogoarele de căderea grindinei.
Se mănâncă mere şi miere din recolta anului, după masa de prânz şi se pun dorinţe, după ce se împart mere dulci şi miere prietenilor şi vecinilor şi li se urează spor în munca lor şi sănătate.
Când Sânpetru pocneşte din bici, scânteile care apar se transformă în licurici care-i călăuzesc pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte sau în pădure.
Pentru sporul casei şi pentru sănătate se sfinţesc la biserică pachete cu colaci, lumânări, mere dulci şi mere acrişoare şi se împart oamenilor săraci.
Oamenii pistruiaţi, dacă se spele pe faţă cu apă la miezul nopţii, când cântă cocoşul, scapă de pistrui.
Dacă tună şi fulgeră în ziua Sfinţilor Apostoli, nucile şi alunele vor fi viermănoase.
Se respectă sărbătoarea lupilor: nu se pun capcane şi lupii nu se alungă cu focuri de armă, pentru a fi îmblânzite şi să nu fure vitele din gospodării.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt doi oameni diferiţi, chemaţi de Iisus Hristos să vestească aceeaşi Evanghelie a iubirii milostive şi a mântuirii lumii.
Sfântul Petru se numea Simon înainte de a se fi întâlnit cu Iisus Cel ce i-a schimbat numele în Chefa, care înseamnă piatră. Acesta s-a născut în Betsaida Galileii, tatăl său se numea Ioná, iar fratele său, Andrei, a fost cel dintâi chemat de Iisus să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Iisus după ce i-a spus: „Am găsit pe Mesia. “ (cf. Ioan 1, 41). Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată sau să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi l-a întâlnit pe Iisus din Nazaret Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol ca să adune oameni pentru împărăţia cerurilor pe care o predica Sfântul Ioan Botezătorul şi apoi Iisus zicând: „ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei4, 7). Credinţa sa iudaică a moştenit-o din familie şi a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, dar elenizat, al Galileii, populat cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea limba greacă, de aceea, mai târziu a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.
Sfântul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi, în Turcia), în diaspora evreiască, era fiu al unor evrei deportaţi de romani. Sfântul Pavel avea o vastă cultură teologică dobândită în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, era zelos şi ucenic al învăţatului Gamaliel, un mare tâlcuitor al Legii lui Moise. A fost contemporan cu Iisus din Nazaret, dar nu L-a întâlnit niciodată cât timp Iisus a trăit pe pământ. Din zel pentru tradiţia iudaică, Saul a persecutat noua comunitate a ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Dar, pe când persecuta pe creştini, în Siria, lângă Damasc, s-a întâlnit cu Iisus Cel viu din ceruri, într-o lumină copleşitoare. Iisus l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”(Fapte 9, 4). Atunci, Saul a înţeles că Iisus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci, Saul a învăţat că Iisus Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Iisus Hristos simţea durerea lor, căci viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, convertit şi botezat, devine Pavel Apostolul, misionarul cel mai zelos al lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale.
Diferiţi ca loc de naştere şi cultură sau formare profesională, Sfinţii Petru şi Pavel au fost chemaţi la apostolat tot în mod diferit şi au primit de la Hristos şi de la Biserică misiuni diferite: Sfântul Petru începe predicarea Evangheliei la iudei, iar Sfântul Pavel la neamuri (etnii diferite). Sfântul Petru apare primul în listele celor doisprezece Apostoli, iar Sfântul Pavel este cel de-al treisprezecelea Apostol. În planul Său de mântuire a lumii, Hristos preferă pe fiecare om. Sfântul Andrei este cel dintâi chemat, Sfântul Petru este cel dintâi în liste, Sfântul Ioan este cel mai iubit ucenic, iar Sfântul Pavel, deşi chemat ultimul ca timp, devine primul ca zel misionar. Cu fiecare persoană şi cu fiecare popor, Hristos are în iubirea Sa o relaţie preferenţială şi unică, fiindcă El Se dăruieşte total fiecăruia din cei care cred în El şi Îl iubesc pe El.
Ce au în comun Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel?
- Esenţialul şi plenitudinea, mai precis, credinţa fierbinte în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi comuniunea vie cu El. Sfântul Petru a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu!“ (Matei 16, 16), iar Sfântul Pavel a mărturisit că în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9); pentru el, credinţa creştină este taina lui Dumnezeu Cel ce „ S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. “ (1 Timotei 3, 16).
- Amândoi Apostolii aveau o puternică experienţă a pocăinţei sau a convertirii: Sfântul Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, apoi a plâns cu amar (Luca 22, 62 ), L-a iubit şi L-a mărturisit pe Hristos până la moarte martirică; Sfântul Pavel a persecutat Biserica lui Hristos, dar ulterior a regretat aceasta în tot timpul vieţii lui şi a lucrat apoi în şi pentru Biserică mai mult ca oricare altul.
- Sfinţii Petru şi Pavel mai aveau în comun dragostea lor puternică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Biserica este zidită pe piatra credinţei mărturisită de Petru, adică pe mărturisirea dumnezerii lui Iisus Hristos (Matei 16, 13- 20). De aceea, Sfântul Petru însuşi mărturiseşte că nu el, ci Hristos este piatra din capul unghiului, care ţine în unire, în Biserică, pe iudei şi pe celelalte popoare ale lumii: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos…. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2, 4-5; 9-10). De aceea, Sfântul Petru cere să fie păstrată dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, neluând în seamă profeţiile mincinoase: „Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire…. ” (2 Petru 2, 1-22).
Sfântul Pavel, arătând iubirea lui jertfelnică faţă de Hristos zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 35, 38-39). Iar în altă parte, el arată grija pentru Biserică în lucrarea sa misionară: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.” (2 Corinteni 11, 28).
- Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel mai aveau în comun martiriul sau mucenicia lor în Roma, a cărui dată a fost considerată de tradiţia Bisericii ca fiind 29 iunie, anul 67, în timpul persecuţiilor împăratului Nero împotriva creştinilor.
Cu ce s-au confruntat ei în lumea din timpul lor?
În primul rând, cu o religiozitate panteistă sau politeistă, idolatră şi confuză, care confunda pe Dumnezeu Creatorul cu creatura (cf. Romani 2, 25) şi care suprimă libertatea sau diminua demnitatea persoanei umane, înmulţind formele de sclavie spirituală şi socială.
În al doilea rând, ei s-au confruntat cu autosuficienţa şi aroganţa filosofiei greco-romane care nu putea accepta Crucea şi Învierea lui Hristos, adică iubirea smerită a lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nici învierea trupului din moarte, deoarece fatalismul morţii ţinea toată lumea păgână antică într-o sclavie a spiritului. De aceea, Iisus Hristos voia „să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evrei 2, 15). Aşadar, credinţa în Dumnezeu Cel veşnic viu, Care nu Se confundă cu lucrurile trecătoare şi Care a biruit moartea prin învierea lui Hristos, era eliberare pentru păgânii robiţi de idolatrie şi de frica morţii trupului.
În al treilea rând, aceşti Apostoli s-au confruntat cu autosuficienţa şi ostilitatea puterii politice imperiale. Sfinţii Petru şi Pavel cer în epistolele lor să fie respectată atât autoritatea politică imperială, cât şi autoritatea administrativă şi militară, ba chiar ei le numesc slujitori ai binelui comun şi pedepsitori ai răufăcătorilor. (cf. 1 Petru 2, 13-14; Romani 13, 1-13). Cu toate acestea, ei n-au confundat şi n-au înlocuit niciodată puterea bisericească spirituală cu puterea politică seculară, nici n-au confundat imperiul roman cu împărăţia cerurilor sau pe împăratul roman pământean şi trecător cu Domnul Iisus Hristos, Împăratul Cel veşnic viu din ceruri. De aceea, ei au pătimit slujind şi mărturisind pe Hristos până la moarte martirică.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, misionari model şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, ei ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebire de rasă şi gen, de etnie şi clasă socială. Ei sunt pentru noi dascăli ai reconcilierii, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos. În iconografia ortodoxă, Sfinții Petru şi Pavel, primul şi ultimul între Apostoli, reprezintă Biserica sau comuniunea lui Israel (Petru) cu toate popoarele lumii (Pavel). Cheile Sfântului Petru reprezintă pocăinţa şi iertarea păcatelor, smerenia şi iubirea milostivă, prin care omul intră în împărăţia lui Dumnezeu. Iar sabia Sfântului Pavel reprezintă puterea Cuvântului sfânt, care distinge între erezie şi adevăr, între egoism şi iubire, între moarte şi viaţă.
Să ne rugăm Sfinților Petru şi Pavel, cei doi corifei ai Apostolilor, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori ai lui Hristos în lumea de astăzi, cum au fost ei mărturisitori în lumea din timpul lor, pentru a putea spune tuturor celor care cred în Hristos: „bucuraţi-vă pururea în Domnul şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4).
B.R.
