Azi suntem actori,
Deși pe scenă se joacă
Despre dragoste, minciuni și eroi
Cum era și-ntre noi altădată.
Hai, pune-ți cealaltă mască, te invit!
Și zâmbește sub lumini și decor
De azi sentimentele nu se simt
Decât în piese de teatru despre niciun amor.
Respiră adânc, vedem la final cine trăiește…
Începe, se-ncheie: cortinele trase ne sunt
Și-ntrebarea e doar „Cine iubește?”,
Nu „Cine iubește mai mult?”.
M-am îndrăgostit de teatru când nu-l înțelegeam. Mergeam la Casa Sindicatelor sau la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Mergeam cu școala de cele mai multe ori, dar mi-am luat și bilete cu prietenii, pe când eram la liceu. La teatru am cunoscut nobelețea performând și primind aplauze, iar la Sindicate am aflat că arta primește aplauze mereu, chiar și în fața unui public mai dezinteresat sau zgomotos.
M-am îndrăgostit de teatru la fel cum te îndrăgostești prima dată: la prima vedere, amăgitor, intens, orbitor, fără logică, contrar priorităților, pe viață (chiar dacă inima ta se mai mută). M-am îndrăgostit de teatru din momentul în care am simțit ecoul sălii imense, scaunele de catifea, uzate prin colțuri, care au păstrat în strănsori amintirea generațiilor ce au simțit emoția primului sărut. M-am îndrăgostit când am simțit mirosul de lemn vechi și praf de recuzită, când luminile stinse înainte de spectacol mi-au ascuns sentimente, când liniștea era zgomotul atâtor suflete nerăbdătoare. M-am îndrăgostit de teatru când nu-i înțelegeam arta, ci doar iubeam creația în forma ei brută, dar cu-n perfect finisaj. M-am îndrăgostit de oamenii de la teatru, de aplauzele lor, de magia care coboară când cortinele se trag, de actori, de vibrația glasurilor și de ochii lor ce transmit atâta energie, chiar de ești spectator dintr-un ultim rând. M-am îndrăgostit…
Când am revenit la București am mers la un altfel de teatru. Era o sală mai mică, dar o emoție la fel de mare. Și atunci mi-am dat seama că m-am reîndrăgostit de teatru: acum, într-un alt fel; unul pe care îl înțelegeam. Era artă adusă la viață, într-o formă sub care să ne arate că singura artă e viața. Era vocea blândă care ne spunea că nu suntem reali, că, în fond, suntem teatru: cu măști, sentimente de ocazie, zâmbete sparte de aplauze, dar cu o trăire atât de profundă a fiecărui moment… Carpe diem, cum s-ar spune. M-am reîndrăgostit de teatru atunci când mi-am dat seama că toată vraja lui stă în priviri… Și ce-i mai frumos decât privirea pentru un om bolnav de „a vedea”? Ce e de reținut e că nu te duci la teatru să vezi cu ochii, ci cu sufletul; să vezi dincolo de replici, dincolo de disciplină, de măiestrie și talent. Te duci să vezi trăirea și s-o privești atent în ochi, până când pupilele i se dilată, să o confrunți, până pierzi, te domină și ajungi să o simți. Așa e teatrul: o poartă deschisă spre tot ce ești și ce nu ești, spre tot ce ai putea și ce nu vei fi niciodată; teatrul e o definiție a cuvântului „tot”.
Recent, am fost la un spectacol al trupei de teatru care m-a reîntors la o veche iubire. ARTonic a jucat la El Grande Comandate. Au jucat despre iubire și despre lipsa ei. Într-un spațiu cât o sufragerie, am întâlnit câteva zeci de oameni pasionați: de toate vârstele, cu ocupații diferite, cu entuziasm distinct, dar uniți de aceeași bucurie din privire: vraja privirii, cu efecte evidente. S-a râs mult, s-a aplaudat și mai mult, dar, cel mai important, au fost ridicate întrebări. „Cine iubește?” ar fi o întrebare relevantă și, totodată, numele piesei. Și ai fi surprins de câte posibile răspunsuri îți pot oferi 2 ore, în acest cadru. Am plecat de la teatru cu o singură dezamăgire: mă gândeam că am ratat un spectacol al trupei. În rest, am rămas cu aceeași idee pe care mi-a înfiripat-o primul spectacol la care am fost: teatrul e viață, e expunerea ei în formă vie, vibrantă, pe scenă. E viața goală, nuditate superbă a experinețelor trăite și posibile, e emoție în versuri.
Acum, mi-am luat bilete la Metropolis și la operă pentru săptămâna următoare. Bolnav, aștept să privesc trăirea drept în ochi!
Dacă vrei și tu să te îndrăgostești de teatru, ARTonic te așteaptă pe 28 februarie, iar rezervările le poți face aici. În rest, se joacă teatru în fiecare săptămână la sălile de spectacol, dar și prin lumea noastră cotidiană. Trebuie doar să ții ochii deschiși (ți-am spus ce ochi…)!
Larisa Bălan
