Ultimul partizan anticomunist în viață relatează istoria SÂNGEROASĂ a luptelor cu Securitatea din Munții Banatului

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate absolută, un veritabil interviu eveniment pe care ultimul partizan anticomunist în viață, Nicolae Ciurică, l-a oferit autorului acestor rânduri, în iarna lui 2013.

Precizăm că amplul interviu (peste 90.000 de semne) nu a mai fost deferit publicității până în prezent și face parte dintr-un proiect editorial finalizat în proporție de 90%.

În contextul instalării genocidarei dictaturi comuniste, teregoveanul Nicolae Ciurică a devenit partizan la numai 18 ani, în 1950, când avea să primească din plin ”botezul focului”, luptând cu arma în mână împotriva Securității, în Munții Banatului, alături de gruparea colonelului Ion Uță.

Viața (epopeea, și nu, chiar nu spun vorbe mari) lui Nicolae Ciurică emană lumină autentică și frizează orice film, tocmai fiindcă este vorba despre viața unui erou adevărat pe care posteritatea (ingrată și comunistoidă) se încăpățânează să-l ignore cu desăvârșire, tributară larvarei banalități a răului, deși teregoveanul a luptat pentru demnitatea fiecăruia dintre noi și încă respiră românește prin toți porii.

În perioada ’48-’49, Nicolae Ciurică i-a aprovizionat cu alimente și haine pe partizanii lui Ion Uță, apoi a fost arestat în timpul unei misiuni (iulie 1950), a evadat spectaculos și s-a alăturat trup și suflet (până în aprilie 1954) luptătorilor din munții Banatului. A scăpat teafăr din nu mai puțin de opt împresurări ale Securității (pe care le descrie ca nimeni altul, de-a dreptul cinematografic, oferind detalii prețioase, inedite), a fost la un pas de suicid și a trăit deseori în intimitatea morții, dar a ales să ofere viață, chiar și călăilor săi, a iubit până la sânge și a fost trădat, arestat, torturat și întemnițat pentru un întreg deceniu, la Jilava, Baia Sprie și în alte iaduri ale dictaturii comuniste. Nicolae Ciurică a rezistat tuturor acestor încercări și încă emană lumină prin toți porii, deși în țara orbilor prin obișnuință (reeducare) nimeni nu vrea să-l vadă.

Mărturia lui Nicolae Ciurică are valoare de document și aduce numeroase detalii prețioase privind rezistența anticomunistă din Munții Banatului. De notat că manualele școlare de istorie continuă să ignore cu desăvârșire rezistența anticomunistă din munți. Vă prezentăm mărturia lui Nicolae Ciurică, fiindcă orice altă propoziție ar reprezenta o impietate.

Răzvan Gheorghe: Să începem cu o serie de repere personale…

Nicolae Ciurică: Provin dintr-o familie de oameni gospodari şi înstăriţi din Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi. Tatăl meu Ion Ciurică avea în proprietate un munte întreg, numit Olanu, câteva sute de oi, două darace de lână, o moară şi o prăvălie rentabilă. Achiziţionase un automobil şi-l conducea personal, ceea ce era mare lucru în anii aceia! Am dus o viaţă frumoasă şi îndestulată până la 16 ani, când am aflat cumplita veste că regele Mihai a fost alungat. Apoi, dintr-odată, s-a dezlănţuit urgia. Dictatura comunistă ne-a confiscat toată averea. Cu aceeași ocazie, în ’49, Muntele Olanu a intrat în patrimoniul statului.

Răzvan Gheorghe: Ce vă amintiţi din acea perioadă? Care era starea de spirit după instalarea dictaturii?

Nicolae Ciurică: Odată cu instaurarea ciumei roşii, multe segmente sociale şi-au manifestat din plin nemulţumirile.  Astfel, s-au constituit diverse organizaţii anticomuniste. În judeţele Mehedinţi şi Caraş-Severin, unul dintre principalii iniţiatori ai rezistenţei armate antibolşevice a fost colonelul Ion Uţă[1]. Sub fostul regim, Uţă ocupase funcţia de prefect al judeţului interbelic Severin. Fusese numit în post chiar de mareşalul Antonescu şi era membru al Partidului Naţional Ţărănesc-Maniu, motive care, odată cu instalarea guvernului Petru Groza, l-au transformat într-o veritabilă ţintă vie a Securităţii. Iniţial, exclus din armată şi fiind vizat de valurile de arestări, colonelul în rezervă s-a ascuns în comuna bănăţeană Cornereva, în gospodăria lui Petru Vulpeş, unul dintre apropiaţii săi.

„Securitatea ştia până şi cât lapte dădeau caprele!”

Vecinii sesizaseră apariţia străinului şi-şi tot băgau nasul pe unde nu le fierbea oala: „Mă Vulpeş, mă, da’ cine-i omu’ ăla de şade la tine?”Aşa-i la ţară, domnule… lumea e curioasă. Însă mai curioasă era Securitatea. „Ei, e un amărât… L-am tocmit slugă să vadă de vaci”, răspundea Petru Vulpeş, care făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l camufla pe fugar. Numai că Securitatea – care ştia până şi cât lapte dădeau caprele oamenilor! – a simţit că Uţă se ascundea în Cornereva şi a detaşat în zonă agenţi şi trupe. Vremurile erau tulburi, iar turnătorii pândeau în spatele oricărui gard, la fel ca securiştii. Sesizând iminenţa pericolului, colonelul a luat calea pădurii, în ’47, şi a înfiinţat o grupare de partizani. După acel moment, în Munţii Banatului s-au constituit şi alte grupări anticomuniste, dintre care o amintesc pe cea a lui Spiru Blănaru[2].

Răzvan Gheorghe: Câţi partizani activau în gruparea colonelului Ion Uţă?

Nicolae Ciurică: Per-total, din ’47 şi până în ’55, organizaţia înfiinţată de Uţă a însumat aproximativ 70 de oameni cu arma în mână, numai că niciodată nu ne-am putut aduna cu toţii, întrucât unii ni se alăturau în munți, dar, în acelaşi timp, alţii mureau în luptă sau cădeau arestaţi. La cifra aceasta nu socotesc zecile de persoanele de legătură ale organizaţiei, români curajoşi şi inimoşi împrăştiaţi prin satele de la poalele munţilor, care ne ajutau cu alimente, haine şi informaţii privitoare la numărul şi poziţionările trupelor de Securitate, Miliţie şi Armată.

Răzvan Gheorghe: Cum aţi ajuns să activaţi în această grupare?

Nicolae Ciurică: Vedeţi dumneavoastră, din organizaţia colonelului Uţă făcea parte şi tatăl meu, Ion, dar niciun membru al familiei nu bănuia asta. Ce-i drept, observasem că devenise tăcut, îngândurat – ceva îl măcina teribil. Pleca tot mai des la munte, ducând desagi plini cu merinde pe şaua calului, dar nu-mi pusesem foarte multe întrebări referitoare la acest aspect. Aveam să aflu adevărul în 1948, când tata mi-a propus să călărim împreună până la Muntele Olanu. Spunea că avea o treabă de rezolvat. Ca de fiecare dată, a aruncat pe şa desagii doldora de alimente. Când am ajuns pe o culme însorită, chiar în buza codrilor, tata mi-a spus: „Măi, ia să n-o mai apucăm pe plaiul ăsta deschis, că ţine mult drumul. Hai s-o tăiem direct prin pădure… ştiu eu o scurtătură…” Zis şi făcut: ne-am afundat în verdeaţa desişurilor, pe un drumeag şerpuitor. La un moment dat, nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut că în calea noastră răsăriseră, dintr-odată, vreo şapte-opt oameni înarmaţi. Eram de-a dreptul bulversat! „Ăştia vor să ne împuşte?”, mă frământam, neştiind la ce să mă aştept. Cu toate acestea, tata mi-a zâmbit, liniştindu-mă dintr-o singură privire; a descălecat în grabă, i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat pe acei oameni care îmi erau cu desăvârşire necunoscuţi. Atunci mi-am dat seama că-i aveam în faţa ochilor pe celebrii partizani ai colonelului Ion Uţă. Toată suflarea satelor şuşotea cu speranţă despre ei, deși Securitatea îi hăituia zi şi noapte, numindu-i „bandiţi”, „duşmani ai poporului”, „terorişti” şi „elemente subversive”.

Răzvan Gheorghe: La întâlnire a participat şi Ion Uţă?

Nicolae Ciurică: Da, atunci l-am cunoscut pe colonel. Ţin minte totul, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Partizanii îi ascultau indicaţiile şi i se adresau cu „Mătuşoniule”. La noi, în Banat, asta-i o veche formulă ce implică respect: aşa vorbeşti cu o rudă vârstnică în care te încrezi, cu un bărbat înţelept pe care-l preţuieşti. De altfel, aveam să aflu mai târziu, Ion Uţă îşi instruise camarazii să nu-i pronunţe niciodată numele, nici măcar în creierii munţilor, tocmai pentru ca aceştia să se deprindă cu o discreţie absolută, crucială în timpul incursiunilor prin diversele localităţi vizate, când nimeni nu trebuia să scape printre buze, indiferent de situaţie, nume grele aflate pe răbojul Securităţii. În ziua în care ne-am întâlnit cu partizanii, ne-am tras din drum şi am zăbovit într-o poiană ferită. Tata le-a transmis câteva informaţii referitoare la efectivele de Securitate şi Armată din zonă.

„Stai fără grijă, Mătuşoniule, Niculae ştie să păstreze un secret”

Într-un târziu, Uţă l-a întrebat: „Ce ne facem, măi Ioane? L-ai adus pe băiat… acum a aflat şi el socotelile noastre…” „Stai fără grijă, Mătuşoniule – l-a încredinţat tata –, Niculae ştie să păstreze un secret. Puteţi avea încredere în el, n-o să vă vândă niciodată!”. Din ziua aceea, deşi aveam doar 18 ani, am devenit unul dintre principalii oameni de legătură ai partizanilor – le aduceam provizii, îmbrăcăminte, ziare şi informaţii, sau le asiguram schimbul de mesaje cu anumite persoane fidele cauzei. Din considerente de siguranţă nu mă întâlneam decât rareori cu întregul grup: de regulă, la locaţiile stabilite mă aşteptau ba doi, ba trei ortaci. Din aceleaşi raţiuni, aceştia nu-mi dezvăluiau niciodată planurile şi poziţiile organizaţiei – nici eu nu puneam întrebări, vă dați seama! Ei se asigurau – şi asta era cât se poate de firesc, în cazul oricărui colaborator al luptătorilor din munţi – că ştiam doar strictul necesar, pentru ca riscul să nu fie chiar atât de ridicat în eventualitatea în care aş fi căzut arestat şi aş fi fost supus îndelungatelor torturi ale Securităţii. Ne aflam în plin război şi doar nişte inconştienţi nu şi-ar fi luat toate precauţiile posibile, dar, chiar şi aşa, moartea ne înconjura la tot pasul.

Răzvan Gheorghe: Cum aţi ajuns să luptaţi cot la cot cu partizanii, în creierii munților?

Nicolae Ciurică: În iulie 1950, gruparea m-a însărcinat să-i înmânez o scrisoare lui Ion Avram – chiabur şi fost deputat ţărănist –, care locuia în comuna Sacu din judeţul Caraş-Severin. Înainte să-i confişte comuniştii proprietăţile, Avram fusese fericitul deţinător a peste o sută de iugăre de pământ. Prin intermediul meu, partizanii obişnuiau să păstreze legătura cu fostul deputat. După ce i-am pasat scrisoarea, pe când ne aflam în curtea casei, l-am sfătuit: „Nea Ioane, dacă te întreabă vecinii cine sunt, spune-le că am venit să cumpăr nişte porumb”. Aşa era pe-atunci, domnule, deveneai suspect din orice fleac, darămite când erai emisarul unei organizaţii anticomuniste…

Doi miliţieni transpiraţi

Nici n-am apucat să-mi termin fraza, că în ograda omului au şi dat buzna doi miliţieni năduşiţi – noroc că scrisoarea se afla deja în buzunarul gazdei! Deşi am fost luaţi ca din oală, eu şi Avram ne-am păstrat cumpătul. Ştiam că dacă te pierzi cu firea comiţi greşeli şi cazi din lac în puţ. Miliţienii ne-au solicitat să ne legitimăm şi, la doar câteva secunde după ce mi-au inspectat buletinul, m-au informat că trebuie să-i urmez la postul de miliţie din localitate. Pretextul? Cică se impunea să dau o declaraţie scrisă. Am încuviinţat, nu aveam alternativă! Înţelesesem că Securitatea supraveghea casa lui Ion Avram şi că mă aflam într-o situaţie extrem de dificilă, mai cu seamă că tatăl meu fusese arestat recent, la sfârşitul lui ’49.

Răzvan Gheorghe: Care a fost motivul?

Nicolae Ciurică: Securitatea îl suspecta că întreţinea legături cu partizanii colonelului Uţă, ceea ce era cât se poate de adevărat. Deşi nu a fost condamnat – pesemne, anchetatorii n-au avut alte probe decât turnătoriile unor ordinari –, Securitatea l-a azvârlit în detenţie administrativă, la Poarta Albă. Însă, la momentul în care mă reţinuseră cei doi miliţieni, eu şi mama nu aveam nici cea mai vagă idee despre soarta tatălui meu, care urma să fie eliberat abia peste un an, după numeroase interogatorii, bătăi şi cazne. Aşadar, noi nu aflaserăm că tata muncea cu mitraliera în coaste, la Canal. Tot ce ştiam era că Securitatea îl arestase şi îl dusese departe. Pe drumul spre postul din Sacu, unul dintre miliţieni m-a întrebat cu ce se ocupa tatăl meu.

Răzvan Gheorghe: Şi… i-aţi spus adevărul? Că era arestat?

Nicolae Ciurică: Păi, cum altfel?! Dacă nu ştiau deja, ar fi aflat la postul de miliție, cu un simplu telefon, şi mi-ar fi pus în cârcă tot soiul de blestemăţii – oricum intenţionau asta! „Tata e arestat…” – i-am răspuns, cu lehamite. Am observat că vestea nu părea să reprezinte o noutate pentru ei – ba, chiar nu au zăbovit prea mult nici asupra motivului; pesemne că-l ştiau prea bine. „Şi… unde e reţinut?”, m-a tot descusut miliţianul „curios”, făcându-se că l-ar interesa drama familiei mele. „Păi… din ce-am auzit, e închis la Craiova”, am minţit, la plesneală, încercând la disperare să închid subiectul. „Şi… nu vrei să-l vezi pe taică-tău?”, a continuat el, cu viclenie prost disimulată, moment în care eu mi-am hâţânat bărbia, rostind purul adevăr: „Ba da! Cum să nu vreau?!” „Păi… atunci chiar nu mai are rost să mergem până la post. M-am decis: plecăm chiar acu’ la Craiova şi, după ce dai declaraţia acolo, te ajutăm noi să vorbeşti cu taică-tău!”, m-a înştiinţat miliţianul, dintr-odată, şi m-a tras de mână spre halta din Secu.

„Credeam că viaţa mea se sfârşise”

Celălalt vlăjgan mi-a rânjit, oarecum amabil. Aşadar ăştia doi ori mă credeau vreun tânăr idiot, ori erau nişte prostovani fără seamăn! Analizând situaţia, am realizat că miliţienii – care, cel mai probabil, mă urmăriseră în urma unor directive explicite – intenţionau să mă predea Securităţii. Deşi nu-mi trădam trăirile, înlăuntrul meu se dezlănţuise o adevărată furtună. Eram ferm convins că urma să fiu aruncat într-un beci sinistru, credeam că viaţa mea se sfârşise! Ne-am suit în personalul de Severin; se-ntâmpla după-amiaza – să tot fi fost ora patru. Am ocupat doar noi un compartiment, iar miliţienii s-au tolănit pe locurile de la geam, vizibil osteniţi. Cine ştie pe unde mai umblaseră şi câte ticăloşii făcuseră înainte să-mi ia urma… „Tu nu eşti arestat, dar nu poţi părăsi incinta fără aprobarea noastră!”, m-a anunţat unul dintre ei, căruia aproape că i se prăbuşeau pleoapele din pricina somnului.

Cronica unei evadări spectaculoase

De fapt, amândoi cucăiau. Atunci, deşi adoptasem o atitudine cât se poate de calmă şi indiferentă, mi-a încolţit în minte ideea evadării. Mi-am zis: „Ori mor, ori scap. Fie ce-o fi!” Cunoşteam perfect traseul căii ferate spre Băile Herculane şi ştiam că exista o porţiune cu urcuş greoi, numită „Valea lui Ban”, unde trenul îşi încetinea întotdeauna viteza. Pe la jumătatea distanţei dintre comuna Luncaviţa şi gara Poarta, chiar când locomotiva trudea pe povârnişul văii, m-am hotărât să acţionez indiferent de riscuri. Întrucât unul dintre paznici adormise cu gura larg căscată, l-am rugat pe celălalt să-mi permită să mă duc până la closetul aflat în capătul culoarului. Miliţianul a încuviinţat, cătrănit, dar s-a ridicat şi a luat-o după mine. Atunci am rupt-o la fugă fără să mai zăbovesc pe gânduri, am deschis uşa dintre vagoane şi m-am aruncat din tren. Totul s-a petrecut în doar câteva secunde. M-am rostogolit pe bolovanii terasamentului şi apoi printre nişte tufe şi mărăcinişuri care m-au camuflat de minune. Ce-i drept, m-am lovit la un picior, mi-am zdrelit zdravăn coatele şi genunchii, dar eram din nou liber. M-am săltat şi dus am fost! În spate, am auzit scrâşnetul roţilor pe şine, ceea ce însemna că miliţenii trăseseră semnalul de alarmă. Însă era prea târziu. Nimeni nu mă mai putea prinde.

Răzvan Gheorghe: Unde v-aţi dus după aceea?

Nicolae Ciurică: Am fugit până când m-am simţit în siguranţă şi am aşteptat căderea întunericului. Mi-am continuat drumul la adăpostul nopţii şi, când s-a crăpat de ziuă, am ajuns la Muntele Olanu. Acolo mă aşteptau cei trei partizani care mă trimiseseră că scrisoarea: Dumitru Mutaşcu, poreclit „Fus”, Ion Caraibot şi Duicu Nistor. „Acum… ce ne facem cu tine, mă băiatule?”, m-a întrebat Fus, îngândurat. Ştiam la fel de bine ca el că nu mă mai puteam întoarce în casa natală – aş fi fost reţinut imediat. Partizanii mi-au explicat că, deşi miliţienii nu mă arestaseră ca la carte, erau şanse minore ca evadarea mea să fie considerată doar un act de teribilism adolescentin.

„La interogatorii se smulgeau unghii, se scoteau măsele…”

Ei se încredeau total în fidelitatea şi în discreţia mea, dar aveau convingerea că torturile constante ale Securităţii puteau dezlega limba oricărui muritor. La unele interogatorii se smulgeau unghii, se scoteau măsele… te zdrobeau cu bocancii, domnule! „Dacă te schingiuiesc animalele astea până dai nume şi bagi oameni în puşcărie, ce rezolvăm? Dar, dacă te luăm cu noi şi te împuşcă securiştii, cum ne-om mai uita noi în ochii lui taică-tău? Ce-o să-i spunem când s-o elibera şi ne-o întreba de ce te-am trimis la moarte?”, se frământa Fus. Vedeţi dumneavoastră, ei îl respectau pe tata şi căutau să găsească cea mai potrivită soluţie pentru mine. Oricum, decizia ultimă nu putea fi luată numai de aceşti trei membri ai grupării, aşa că am mai aşteptat trei zile, până când s-a ivit ocazia unei întruniri, fiindcă întâlnirile nu puteau avea loc oricând, oriunde, fiind în permanență vânați de Securitate. Orice nou venit avea nevoie de acceptul unanim al partizanilor. La consfătuirea cu pricina am luat cuvântul şi le-am explicat că dorinţa mea cea mai mare este să rămân alături de ei, în creierii munţilor. Doream să lupt cu arma în mână împotriva dictaturii comuniste. Spre marea mea bucurie, au fost cu toţii de acord. M-au îmbrăţişat şi m-au sărutat ca pe fratele lor. Oricum, ţelul comun ne transformase într-o familie.

Răzvan Gheorghe: Când aţi participat la prima confruntare armată cu Securitatea?

Nicolae Ciurică: Asta avea să se întâmple curând, foarte curând. Am primit botezul focului la doar trei luni după ce am rămas acolo, în munţi. În perioada aceea, gruparea era condusă de Dumitru Işfănuţ, zis „Sfârloagă”. Colonelul Ion Uţă fusese ucis, prin trădare, în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, în timpul unei ciocniri cu trupele de Securitate. A murit eroic, alegând în mod deliberat să rămână în urmă pentru a acoperi, cu grenade şi rafale de puşcă-mitralieră, retragerea propriilor camarazi ce fuseseră încercuiţi în apropierea satului Borlovenii Noi. Revenind la „botezul” meu, pe 1 noiembrie 1950, în noaptea de marţi spre miercuri, am plecat cu Sfârloagă la Domaşnea, satul său natal. Eram înarmaţi până-n dinţi şi ne-am deplasat călare pe poteci ferite, ştiute numai de noi. Se anunţa o iarnă cruntă şi intenţionam să întreprindem un ultim transport de provizii. După ce ne-am pitit armăsarii într-un sălaş săpat şi acoperit cu vreascuri – ascunzişul era situat în imediata proximitate a lizierei –, ne-am strecurat până la gospodăria lui Gheorghe Badiu, un tânăr de treabă care ne ajuta în mod frecvent cu diverse alimente, adăpost şi informaţii. Badiu locuia la marginea satului. În casă se mai afla şi Meilă, poreclit „Caleaua”, care ne-a anunţat că voia să se alăture organizaţiei. Işfănuţ tot încerca să găsească o cale pentru a lua legătura cu soţia sa, Lena, care trebuia anunţată ca să ne aducă merinde şi îmbrăcăminte. Deoarece casa lui Sfârloagă era supravegheată zi şi noapte de Securitate, Badiu a solicitat ajutorul Anastasiei Benghia – văduva unui alt partizan, o femeie în jurul a 55 de ani, pe care noi o numeam „Staşia”. Pentru a nu risca o întâlnire directă între Sfârloagă şi Lena, Staşia urma să ne aducă o parte dintre lucrurile de care aveam nevoie. Când a intrat pe uşă, eu tocmai îmi lăsasem raniţa undeva, la stânga, îmi lepădasem opincile şi mă pregăteam să-mi scot ciorapii uzi şi lipiţi de picioare.

„Ne-a sărutat ca Iuda pe Hristos”

Era o noapte reavănă, ceţoasă. „Hai, mamă, vin’ la mine că te descalţ eu…”, m-a îndemnat Staşia, cu glasul sugrumat şi ochii înlăcrimaţi. Nu m-am dus – o preţuiam prea mult şi mă durea să o văd atât de tristă; bărbatul îi căzuse în luptele cu Securitatea şi ea ne ajutase în nenumărate rânduri; o consideram un fel de mamă a noastră, a partizanilor. Staşia n-a zăbovit mult, şi-a luat rămas-bun, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat pe amândoi, aşa cum l-a sărutat Iuda pe Hristos. Da, domnule, bătrâna ne vânduse, d-aia nu se mai oprea din lăcrimat! Fusese supusă unor presiuni permanente și, până la urmă, Securitatea îşi atinsese ţelul. N-au trecut cinci minute şi am auzit un foc de pistol. Mă durea umărul drept şi îmi lăsasem jos sacul de merinde – era destul de incomod să-l car tot timpul. La dreapta mea, pe cuptor, se pregătea mâncarea, dar n-am mai apucat să ne potolim foamea.

„Lasă să mor eu primul!”

M-am uitat spre ortacul meu şi i-am spus: „Nea Dumitre, suntem ca şi pierduţi!” – devenise evident că fuseserăm vânduţi şi că ne aflam în mijocul unei împresurări organizate. Din așa ceva, nu prea puteai scăpa cu viața-n tine. Deodată, o rafală de mitralieră a spulberat fereastra. Gloanţele au spart lampa, au vâjâit pe la urechile noastre, s-au înfipt în pereţi sau au ricoşat din diverse obiecte. Se dezlănţuise o adevărată furtună de fier şi foc. Eu şi Işfănuţ ne-am aruncat într-o cuină, cum spun bănăţenii – o cameră mică, la intrare, care dădea în curte. Uşa era întredeschisă şi se zgâlţâia sub tirul constant. Ne situam într-un unghi în care nu puteam fi împuşcaţi, dar suficient de bun pentru a „admira” luminile numeroaselor rachete slobozite cu scopul de a ne tăia orice posibilitate de fugă. La un moment dat, Işfănuţ s-a apropiat de uşă şi mi-a strigat: „Eu ies, Niculae. Lasă să mor eu primul!” I-am zis să mă aştepte, că n-am sacul de merinde. Când m-am întors să-l iau – chiar nu-l puteam lăsa acolo, era plin cu muniţie şi lucruri trebuincioase –, am auzit o explozie puternică de grenadă. Sfârloagă o azvârlise, apoi se aruncase şi el afară.

Printre securişti şi rafale de mitralieră

Badiu şi Meilă stăteau întinşi pe burtă, vii şi nevătămaţi, dar erau de-a dreptul îngroziţi. M-am reîntors la uşă şi am aşteptat vreo cinci-şase minute, lipit de perete – nu ştiam unde se ascunsese ortacul şi nu puteam risca să-l spulber cu o grenadă –, timp în care casa era supusă, în continuare, rafalelor de mitralieră. Se trăgea masiv din toate părţile. Apoi – întrucât ştiam prea bine că asta-i speria de moarte pe securişti! –, am aruncat o grenadă şi am sărit în curte, însă, uitând de cele câteva trepte de piatră, m-am izbit cu pieptul de una dintre ele. Ţin minte că am avut dureri îngrozitoare o lungă perioadă după aceea. Atunci nu mi-a păsat, m-am săltat şi m-am ascuns după o stivă de lemne, nu înainte de a deschide focul pentru a-mi acoperi retragerea. Nici nu ştiam încotro să mă îndrept. M-am gândit că Işfănuţ ar fi avut oarece şanse să scape cu viaţă, deoarece era din Domaşnea şi cunoştea foarte bine comuna şi împrejurimile. În schimb, eu eram abia pentru a doua oară în ograda aceea. Uneori, din pricina celor cinci-şase rachete lansate simultan, ale căror văpăi se desfăceau chiar deasupra casei, curtea era mai luminată ca ziua. Securiştii şi soldaţii trăgeau fără încetare, din toate direcţiile, mizând pe intimidarea noastră. M-am strecurat pe lângă un morman de coceni şi am cotit-o pe după colţul casei. Eram desculţ – vă daţi seama că nu mi-a stat gândul la opinici! Mă ghidam spre direcţia din care auzeam împuşcături mai puţine, disperat să găsesc o breşă şi să mă salvez din încercuire. Nici eu nu-mi dădeam prea multe şanse! Printre rafalele de mitralieră, am auzit cum Gheorghe Badiu şi Meilă – care se târâseră până în ogradă – zbierau: „Nu mai trageţi! Nu ne împuşcaţi!” Sunt convins că securiştii şi soldaţii au crezut că ăia de răcneau eram noi, partizanii, şi că voiam să ne predăm, motiv pentru care tot lansau rachete desupra casei. Apoi, după vreo cinci minute, am auzit nişte focuri de armă îndepărtate, care veneau din direcţia unde ne lăsaserăm caii. Tot acolo, securiştii lansau rachete de semnalizare, departe, tot mai departe, ca şi cum urmăreau pe cineva. „Ăştia îl vânează pe Sfârloagă? Oare a scăpat?”, m-am întrebat, dar nu-mi rămăseseră decât credinţa în Dumnezeu, speranţele şi temerile.

Gândul sinuciderii

M-am târât spre un loc ce-mi părea mai adăpostit, am scurmat cu mâna, pe cât am putut, şi am îngropat câteva dintre lucrurile pe care le aveam la mine. Fiindcă gospodăria lui Badiu era situată pe o pantă abruptă, m-am rostogolit la vale până când m-am oprit într-o altă stivă de lemne. Am observat că mă aflam la doi metri de un câine – era legat de un coteţ de porci cu fânar deasupra. Dulăul n-a lătrat – îl amuţiseră împuşcăturile şi grozăvia exploziilor. V-am spus: se trăgea ca pe vreme de război. După aceea, am reanalizat rapid situaţia şi am ajuns la concluzia că nu aveam şanse de scăpare. Colonelul Ion Uţă ne învăţase să facem absolut orice se impunea – chiar să ne luăm viaţa – pentru a nu fi prinşi vii de Securitate. Ar fi urmat torturi şi interogatorii în cursul cărora poate că ne-am fi trădat ortacii, aducându-i şi pe ei în faţa plutonului de execuţie. La fel ca orice alt partizan din gruparea Uţă, aveam cusută în gulerul hainei o fiolă de stricnină, pentru cazuri de forţă majoră. Dar otrava nu m-a „încântat” niciodată… Vă mărturisesc că acolo, lângă câinele acela, mi-am alipit ţeava pistolului de tâmplă, hotărât să-mi curm socotelile cu viaţa. Apoi, am simţit un fior de revoltă şi am decis să lupt până la ultima răsuflare. N-am putut să-mi iau viaţa, domnule! Întotdeauna am crezut în Dumnezeu, iar sinuciderea este un păcat de moarte.

O salvare neaşteptată

M-am strecurat puţin mai încolo – la doar câţiva metri – şi tare inspirat am fost! Dintr-odată, chiar pe lângă mine a trecut un soldat care a cercetat cu lanterna coteţul şi fânarul. Tot furişându-mă, norocul a făcut să nimeresc între două posturi. Eram într-atât de aproape de urmăritori, încât le puteam auzi discuţiile. Securiştii trăgeau în continuare, fără o ţintă anume. Dumnezeu m-a ajutat să-i evit. La un moment dat, tot orbecăind, m-am prăbuşit în ceea ce am crezut că era o groapă de var. În realitate, căzusem în noroiul unui drum adâncit de ploi şi de roţile carelor, prin băltocile căruia am putut să mă îndepărtez cu uşurinţă, ca şi cum m-aş fi strecurat printr-o tranşee.

Răzvan Gheorghe: Ce aţi făcut după aceea? Sfârloagă a scăpat din împresurare?

Nicolae Ciurică: Fiind deja ziuă în toată regula, m-am ascuns lângă gospodăria unui om de-al nostru, Ilie Urdăreanu, care locuia într-o zonă retrasă și înconjurată de pădure. Pe el nu l-am găsit acolo, însă am vorbit cu baba lui, care mi-a dat căciulă, şubă şi opinci. Am refuzat să intru în colibă şi m-am pitit în apropiere, în spatele unei stânci, unde baba mi-a adus mâncare. Noaptea, am trecut peste nişte dealuri către Feneş, aşa că ieşisem din zona împresurării. Nu ştiam absolut nimic despre soarta lui Işfănuţ. Începuse să ningă, dar fulgii se topeau de cum atingeau pământul. Într-un târziu, am dibuit o urmă de cal – era proaspătă – şi am observat cu stupoare că provenea de la potcoava armăsarului meu; ştiam prea bine că una dintre copitele din spate lăsa o amprentă ştearsă, identică celei pe care o aveam în faţa ochilor. Am rătăcit urma pe o culme împădurită, din pricina păturii de frunze moarte, dar sesizasem direcţia în care se deplasa călăreţul. Se lăsa ceaţa. Într-un târziu am ajuns la o poiană mare, în apropierea unui deal cu fâneţe, unde am simţit miros de fum ce venea dinspre un sălaş de vite – știam prea bine că nimeni nu stătea acolo în perioada aceea a anului. M-am apropiat tiptil şi m-am uitat printre bârne. Am fost extrem de fericit să-l găsesc acolo pe Işfănuţ Dumitru. Calul s-a întors spre mine şi a fornăit – mă simţise mai repede decât fratele meu de arme. L-am îmbrăţişat pe Sfârloagă şi ne-am povestit peripeţiile. El reuşise, într-adevăr, să ajungă la ascunzătoare din buza pădurii şi a decis să fugă cu bidiviul meu pentru că era mai rezistent decât al lui. Fusese inspirat – vă daţi seama, erau prea multe necunoscute în joc pentru a lua în calcul şi posibilitatea că eu aş mai fi avut nevoie de armăsarul ăla! Pe când călărea, Işfănuţ auzise cum numeroşi urmăritori trăgeau şi lansau rachete în urma lui. Nu se aştepta să mă mai îmbrăţişeze vreodată. „No, acum ce facem?”, l-am întrebat. „Mă Niculae, la grup nu ne putem duce aşa, dezbrăcaţi şi cu mâna goală. Ne-am face de tot râsul! Hai să ne întoarcem la Domaşnea. Ne procurăm nişte haine, facem rost de provizii şi aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat”, a decis Sfârloagă.

„Aveţi iarba fiarelor, d-aia nu prinde glonţul în carnea voastră!”

În noaptea următoare, am revenit în comuna de unde abia scăpaserăm cu viaţă şi l-am vizitat pe un sătean de încredere – Petru Ionescu. El ne-a dat îmbrăcăminte, ne-a pus la masă şi ne-a explicat totul: „Staşia v-a vândut, fraţilor… E o minune că mai sunteţi vii! Vă înconjuraseră peste 300 de securişti, miliţieni şi militari care erau dispuşi în trei cordoane largi. Când i-au reţinut, Badiu şi Meilă le-au divulgat locul unde lăsaserăţi caii, iar soldaţii au incendiat sălaşul. Securiştii ziceau că aveţi iarba fiarelor şi că d-aia nu prinde glonţul în carnea voastră!” Tot Petru Ionescu ne-a dezvăluit că, exact în acea noapte, Cling – maior de Securitate, unul dintre principalii urmăritori ai partizanilor – se găsea în Teregova şi urma să plece spre Herculane, peste doar câteva ore.

O grenadă antitanc şi 32 de gloanţe

Cling ne era duşman de moarte, aşa că am plecat să-l lichidăm. Nu ne puteam permite să ratăm o astfel de ocazie! După o noapte de pomină, se impunea să executăm un securist de frunte. Ne-am strecurat până la marginea drumului ce venea dinspre Teregova şi ne-am ascuns în spatele unui colţ de stâncă. La urma urmei, planul era simplu: Işfănuţ intenţiona să arunce o grenadă antitanc – o păstrase chiar pentru astfel de „ocazii speciale” –, în timp ce eu urma să descarc asupra maşinii toate cele 32 de gloanţe ale încărcătorului. Era frig şi ceaţă. Pe atunci nu circulau multe autoturisme, aşa că am reperat din timp lumina farurilor. Cling şi acoliţii săi se deplasau cu un GAZ mai întunecat ca noaptea. Când au ajuns în dreptul nostru, Sfârloagă a aruncat grenada şi am auzit desluşit zgomotul metalic produs de căderea acesteia pe plafonul GAZ-ului. Numai că grenada nu a explodat, bat-o vina! Ni se întâmpla, uneori, ca armamentul folosit să dea rateuri sau să nu funcţioneze deloc, deoarece data încă de pe vremea războiului şi fusese păstrat, nu de puţine ori, în condiţii total improprii. Nu mică mi-a fost ciuda când, apăsând pe trăgaciul puştii-mitralieră, am constatat că arma mi se blocase. Da, domnule, n-am reuşit să trag niciun foc! Oare de vină să fi fost permanenta umezeală îndurată în cursul ultimelor două zile şi nopţi, umezeală care ne-ar fi putut „sabota” arsenalul? Auzind zgomotul cauzat de grenada care izbise capota, şoferul securiştilor – cred că erau trei sau patru – a accelerat şi au scăpat. La rândul nostru, ne-am îndepărtat în grabă, tare supăraţi, ca nu cumva grenada să-şi „vină în fire” şi să ne spulbere pe noi.

Pedepsirea unui secretar de organizație PCR

După aceea, tot nu ne-am putut potoli! Trebuia să „salvăm” noaptea, într-un fel sau altul. Ne-am hotărât să intrăm în Teregova şi să-i facem o vizită-surpriză lui Juca Miroslav, secretarul organizaţiei PCR. Ăsta – împreună cu fratele său – băgase în puşcărie o sumedenie de oameni nevinovaţi. Voiam să-l pedepsim exemplar. Işfănuţ ştia unde locuia comunistul. Din fericire, l-am surprins pe Juca chiar când se întorcea acasă, mergând fără grabă pe marginea uliţei. Ne-am culcat în iarbă şi am pândit momentul potrivit. Juca a trecut pe lângă mine fără să bănuiască absolut nimic şi, când a ajuns în dreptul lui Sfârloagă, acesta a ţâşnit în picioare, l-a ţintit cu pistolul şi l-a avertizat să se oprească. Distanţa dintre ei era de aproximativ doi metri. Cuprins de disperare, Juca s-a aruncat asupra camaradului meu şi a izbutit să-l prindă de mâna în care ţinea arma, dar asta nu l-a ajutat cu absolut nimic. M-am săltat din iarbă, i-am lipit de ceafă ţeava pistolului şi l-am somat să nu mai mişte. Juca s-a conformat imediat ce a simţit răcoarea armei. Când a aflat că-l are în faţă pe celebrul Sfârloagă, de spaima căruia tremurau toţi comuniştii din satele Banatului, teregoveanul a început să plângă şi să se milogească. Îngenunchease, îşi recunoştea faptele mizerabile şi ne implora cu cerul şi cu pământul să-l lăsăm în viaţă. În schimb, Işfănuţ o ţinea una şi bună: „Hai să-l împuşcăm chiar aici, Niculae! Ce rost mai are să ne complicăm aiurea cu porcul ăsta?” Însă mie mi-a venit o altă idee, deloc sângeroasă, pentru care mă felicit şi acum.

„L-am pus să-şi mănânce carnetul de partid”

La percheziţie, asupra lui Juca găsisem carnetul roşu de membru de partid şi o reţetă medicală din care am aflat că suferea de sifilis. I-am propus comunistului să jure că nu va mai face rău nimănui şi că îşi va potoli fratele, apoi i-am ordonat să-şi mănânce carnetul de partid, în faţa noastră, ceea ce a şi făcut. Ce-i drept, s-a chinuit când a înghiţit copertele acelea tari, dar a mâncat carnetul până la cea din urmă bucăţică. „Hai, mai repede! Aşa… E bun, a? Mestecă şi înghite totul! Mai vrei unu’?!”, îl zorea Sfârloagă, înveselit de situaţie. Printe lacrimi şi suspine, Juca a mărturisit că nu-l poate îmblânzi pe fratele său, întrucât acesta l-ar turna degrabă la Securitate. L-am iertat, totuşi, şi nu regret că n-am făcut moarte de om. Ulterior, s-a dovedit că Juca Miroslav şi-a respectat jurământul şi nu a mai provocat neplăceri sătenilor. Aveam să-l reîntâlnesc peste un noian de ani, când am aflat că-i era rudă celei ce urma să-mi devină soţie. Cu acea ocazie, mi-a mulţumit din nou că l-am lăsat în viaţă.

Răzvan Gheorghe: Aţi pedepsit-o pe Anastasia Benghia?

Nicolae Ciurică: Din păcate, Staşia nu ne vânduse numai pe mine şi pe Işfănuţ – din pricina bătrânei mai căzuseră nişte săteni cumsecade, care au trecut prin interogatorii cumplite şi au înfundat puşcăriile. Potrivit jurământului nostru, al partizanilor, trădătorul – indiferent cine era – trebuia pedepsită cu moartea. Dacă eu i-aş fi vândut, chiar cei din grupul meu m-ar fi lichidat fără să stea pe gânduri! Trebuie să înţelegeţi că, la rândul lor, trădătorii ne trimiteau, cel mai probabil, în faţa plutonului de execuţie. Desigur, după îndelungate interogatorii şi torturi, exista şi posibilitatea condamnării la puşcărie pe viaţă – deoarece dosarele partizanilor erau tratate cu o severitate supremă. Spaima noastră cea mare era ca Securitatea să ne prindă vii, fiindcă ne putea chinui până când scăpam numele şi informaţiile vânate de duşman. Tot din pricina vânzătorilor, riscam să rămânem fără oameni de legătură în sate, fără posibilităţi de aprovizionare. Dacă n-ar fi fost pedepsiţi cu moartea, numărul trădătorilor ar fi crescut şi, până la urmă, sfârşeam cu toţii împuşcaţi.

„S-au strecurat în Domaşnea, au luat-o pe Staşia şi au omorât-o”

În primăvara lui ’51, în grupul nostru s-a ridicat problema pedepsirii Anastasiei Benghia. Vă mărturisesc că, deşi mă vânduse în mod direct, eu n-am vrut s-o omorâm. Mă înţepa inima când mă gândeam la bătrâna aceea care ne ajutase de nenumărate ori, chiar dacă devenise, din pricina presiunilor, o colaboratoare a Securităţii. N-am exagerat cu nimic când am spus că noi o consideraserăm un fel de mamă, mai ales că era şi văduvă de partizan. A fost extrem de dureros să tranşăm problema cu sânge. În timpul discuţiilor, le-am spus: „Mă, fraţilor, eu nu-s de acord să iau omului ce nu i-am dat. Staşia ne-a vândut pe mine şi pe Işfănuţ. Conform jurământului, noi doi ar trebui să mergem, s-o luăm şi s-o împuşcăm, însă eu nu vreau să-i iau viaţa! Haideţi s-o batem, să-i rupem mâinile şi picioarele, dar să nu ne facem alte păcate…” Însă Sfârloagă nu s-a lăsat înduplecat, voia să-i plătească trădarea. Ceilalţi au fost de acord, iar eu nu am mai putut comenta nimic, doar depuseserăm cu toţii acelaşi jurământ teribil. Aşa că, într-o noapte a aceleaşi primăveri, când dăduse floarea-n pomi, Işfănuţ şi un alt ortac s-au strecurat în Domaşnea, au luat-o pe Staşia şi au omorât-o. Astea erau vremurile, domnule!

Răzvan Gheorghe: Aţi pomenit despre depunerea unui jurământ pe care şi-l asumau toţi partizanii din gruparea colonelului Uţă. Mai exact… în ce consta acest legământ?

Nicolae Ciurică: Orice partizan care intra în grupare depunea un jurământ cu mâna pe Biblie şi pe cruce. Cu toţii ne-am legat să nu divulgăm secretele organizaţiei, indiferent de situaţii sau presiuni, şi să luptăm împotriva dictaturii comuniste chiar şi cu prețul vieţii. De asemenea, legământul stabilea că unica pedeapsă pentru trădare era moartea. Eu îmi depusesem jurământul încă din vara lui ’50, când mă retrăsesem definitiv în munţi.

Răzvan Gheorghe: Ce fel de armament deţinea gruparea?

Nicolae Ciurică: Aveam orice armă de la puşcă-mitralieră în jos – la acestea se adăugau grenade de toate tipurile. Muniţia o foloseam cumpătat şi s-a dovedit îndestulătoare. Încă din ’47, colonelul Ion Uţă se îngrijise să transporte mult armament în ascunzătorile din munţi. Vă daţi seama că nu i-a fost prea greu, doar colabora cu numeroşi militari de carieră. Din păcate, aşa cum v-am relatat, aveam şi oarece surprize neplăcute: unele gloanţe şi grenade se dovedeau inutile, alteori, armele se blocau exact când îţi era lumea mai dragă. Pe lângă arsenalul rămas de pe vremea războiului, obişnuiam să mai procuram şi niscai „noutăţi”. Adică, dacă surprindeam vreo patrulă de miliţie, o dezarmam şi o dezbrăcam. Da, dom’le, le trăgeam câte o scatoalcă după ceafă şi îi trimiteam în fundul gol acasă, dar ne mulţumeau în genunchi, fiindcă-i lăsam în viaţă. Şi uniformele capturate ne erau de folos – nu de puţine ori, în cursul diverselor raiduri, ne-am deghizat în miliţieni. În sacii de merinde ţineam medicamente, faşă, spirt, vată, busola, benoclul, lanterna, hărţile şi tot ce ne era de trebuinţă. Cu toţii purtam în căciuli panglici tricolore şi un ban de 100 imprimat cu profilul Regelui Mihai.

Răzvan Gheorghe: Cum vi-l amintiţi pe colonelul Ion Uţă? L-aţi cunoscut înainte de moartea survenită în ’49…

Nicolae Ciurică: Am avut onoarea să-l întâlnesc de multe ori, în perioada în care mergeam la munte cu merinde, îmbrăcăminte şi informaţii. Personalitatea colonelului Ion Uţă m-a marcat profund – era un om moral cu un caracter de fier, un anticomunist desăvârşit. Îşi militarizase gruparea în aşa măsură, încât partizanii efectuau deseori antrenamente şi exerciţii de luptă. Visul său era să unifice grupările anticomuniste şi să declanşeze o contraofensivă organizată împotriva dictaturii roşii. Spera că americanii şi englezii aveau să trimită trupe eliberatoare şi că atunci, în marele război antibolşevic, partizanii ar fi avut un cuvânt greu de spus. Îmi amintesc perfect învăţăturile pe care le transmitea camarazilor de arme. Ion Uţă ne-a explicat că cel mai cumplit lucru era să cădem vii în ghearele Securităţii – asta presupunea tortură permanentă, iar primejdia era destăinuirea unor secrete şi nume.

Învăţăturile lui Ion Uţă

Dacă ne-am fi aflat într-o situaţie fără scăpare, soluţia era una singură: sinuciderea prin împuşcare sau otrăvire. „Dar… ce-i de făcut, de pildă, dacă adormiţi şi vă treziţi cu un securist călare pe voi? Închipuiţi-vă că nu vă puteţi împuşca… şi că nici nu aveţi posibilitatea să vă beţi otrava! Cădeţi vii în mâna lor, nu-i aşa? Ce faceţi atunci?”, întreba Ion Uţă, luând în calcul toate situaţiile. „Da, Mătuşoniule, aşa-i… există şi riscul ăsta… Dar tot nu spunem nimic. Îndurăm până la moarte”, răspundeau partizanii. Apoi, colonelul îl lua pe unul dintre ei şi-l învăţa: „Dacă te-au prins viu, nu poţi să taci! N-ai cum. Te vor bate, te vor schingiui şi te vor interoga zi şi noapte. Trebuie să spui ceva, dar niciodată să nu le dai vreun om de-al nostru. Le zici că ai legătură cu oameni de-ai lor, trădători şi turnători, doar ştii destule lepre. Nu vei spune decât două nume – trei sunt prea multe! – şi pe astea le vei <scăpa> cu greu, după interogatorii şi cafteală, fiindcă ei te vor ancheta în permanență. Dar tu să o ţii pe a ta: oamenii lor ţi-au dat mâncare, haine, informaţii şi adăpost. Povestea trebuie să fie extrem de simplă şi de credibilă. Să nu vorbeşti mult şi să nu le spui nimic complicat, fiindcă te vor prinde cu minciuna şi o vor lua de la capăt! E de ajuns să dai un singur om de-al nostru şi e posibil să se aleagă praful de întreaga organizaţie: ajungem în faţa plutonului de execuţie sau înfundăm puşcăriile pe viaţă, ceea ce înseamnă tot moarte.” Vedeţi dumneavoastră, noi ştiam că dacă dădeam numele unor colaboratori ai autorităţilor, Securitatea – care nu avea încredere în propriii turnători şi trădători – i-ar fi umflat şi pe aceştia şi i-ar fi supus anchetelor. Măcar am fi reuşit să mai scoatem din joc nişte pioni inamici.

„Ăsta-i locul unde vreau să mor”

Tot colonelul Uţă ne-a învăţat ca în cea de-a zecea, a unsprezecea sau a doisprezecea zi după capturare, să cădem „la învoială” cu Securitatea şi să minţim că suntem gata să divulgăm locaţia exactă a grupului. În perioada indicată, atât pe timp de zi cât şi de noapte, restul partizanilor urmau să aştepte – într-un loc propice unei lupte purtate în minoritate numerică –  trupele călăuzite de „trădător”. Prin organizarea unei astfel de ambuscade, scopul nostru principal nu era eliberarea ortacului – aşa ceva ar fi fost aproape imposibil –, ci tocmai împuşcarea fratelui nostru de arme, pentru a-l izbăvi de torturile Securităţii şi de primejdia de a turna! „Fiecare dintre voi trebuie să-şi aleagă un loc strategic în munţi. Veniţi şi ne spuneţi: <Ăsta-i locul unde vreau să mor>. Atenţie: punctul acela trebuie astfel ales, încât să nu existe nici măcar 1% şanse să scapi cu viaţă! Acolo trebuie să existe o unică posibilitate: anume ca doi sau trei prieteni să te poată împuşca fără probleme şi să se poată retrage într-o deplină siguranţă” – ne îndruma Ion Uţă.

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră v-aţi ales o astfel de locaţie?

Nicolae Ciurică: Da. Rigorile stabilite de colonel au fost păstrate cu sfinţenie şi după moartea acestuia. Dragul meu, eu cred că alesesem cel mai bun loc în care să mor de mâna prietenilor – se afla pe Cheile Corcoaiei, la aproximativ 70 de kilometri de Herculane. Undeva, sus, sprijinit de stânci, exista un podeţ cu o lungime de trei-patru metri, pe sub care se buluceau puhoaiele Cernei. Acolo – spune o legendă –, viteazul Iovan Iorgovan ar fi ucis un balaur. Și acum zona a rămas aproape la fel de sălbatică, deşi podul a fost înnoit şi dotat cu balustradă. Însă la începutul anilor ’50 bârnele erau paradite, iar puntea avea o lăţime de cel mult doi metri. Dedesubt, apa era într-atât de adâncă, încât nu puteai desluşi bolovanii de pe fund. Am ales acest loc încă din ’48 – pe când colaboram intens cu grupul – şi i l-am indicat colonelului. „Bravo, mă Niculae. Ai găsit cel mai bun loc!”, m-a felicitat Ion Uţă. Ca să răzbată până la podeţ, securiştii ar fi fost nevoiţi să se deplaseze nu mai puţin de un kilometru şi jumătate pe o porţiune foarte îngustă – într-o parte se înălţau stânci şi mărăcinişuri, în cealaltă se revărsau apele Cernei. Pe acolo putea înainta doar un singur om cu un cal ținut de dârlog, dar un grup trebuia să se răsfire şi să înainteze în şir indian, ceea ce ne şi doream. Unul sau doi trăgători m-ar fi lichidat fără nici cea mai mică problemă, reuşind să provoace pierderi semnificative trupelor de Securitate. Asta ar fi fost ideal.

Răzvan Gheorghe: Câţi partizani număra organizaţia după moartea colonelului Uţă?

Nicolae Ciurică: La începutul anului 1950, rămăseserăm doar opt-nouă luptători: Dumitru Işfănuţ (Sfârloagă), Dumitru Mutaşcu (Fus), Ion Caraibot (din Luncaviţa), Iancu Baderca (din Mehadica), Victor Curescu, Gheorghe Şerengău, Maria Vlădescu (soţia unui arestat) şi Lazăr Vadrariu, cu toţii fiind din Verendin. Eram organizaţi în două facţiuni ale căror componenţe au suferit dese schimbări în anii ce aveau să urmeze – unii ortaci au murit sau au fost prinşi, dar ni s-au alăturat alţii. Sfârloagă şi Fus au fost conducătorii acestor grupări.

Răzvan Gheorghe: Să revenim la anul 1951. Ce s-a întâmplat după pedepsirea Staşiei?

Nicolae Ciurică: În primăvara şi vara anului 1951, ne-am organizat cartierul general în imensele păduri din Munţii Semenicului. Oamenii locului s-au dovedit buni români şi ne-au ajutat cu provizii şi haine. Din când în când, efectuam o serie de antrenamente, prilejuri în care foloseam muniţia cea mai veche, care ridica semne de întrebare. Într-o zi însorită, ne-am apucat să facem nişte trageri. Eram doar cinci partizani: eu, Curescu, Caraibot, Baderca şi Şerengău. Ceilalţi activau în altă parte, dar ştiam unii de alţii şi ne întâlneam ori de câte ori se punea problema – stabilisem chiar şi diverse locuri unde ne puteam lăsa mesaje scrise: scorburi, crăpături ale stâncilor. Cu ocazia acelui antrenament, ciopliserăm nişte ţinte pe vreo cinci-şase lemne şi le împrăştiaserăm la oarece distanţă, dar nu prea departe, cât să le putem nimeri cu pistoalele-mitralieră. Desfăşuram un exerciţiu interesant: pe rând, fiecare dintre noi se făcea că înaintează liniştit şi, dintr-odată, cineva dădea semnalul de tragere – „Foc!” –, moment în care partizanul cu pricina se rostogolea şi încerca să nimerească toate ţintele. Ne pregăteam pentru situaţiile ipotetice în care securiştii ne-ar fi luat prin surprindere. După finalizarea antrenamentului, am plecat cu toţii prin pădure – patrulam deseori, întrucât trebuia să ştim tot ce mişca în zona aceea.

„Ăsta-i porcu’ de brigadier silvic din Văliug!”

Se apropia seara când am ajuns într-o poiană mare unde se afla cantonul unui pădurar. L-am reperat curând şi pe acesta – ieşise din codru chiar la câţiva metri de noi şi, deşi nu ne sesizase încă prezenţa, fiindcă ne trântiserăm pe burtă în iarba înaltă, îşi lepădase puşca lângă un copac şi se foia de colo-colo, ca şi cum ar fi fost cuprins de frică. Unul dintre ortaci s-a săltat deodată în picioare şi l-a somat să-şi ia arma şi să vină la noi. Pădurarul s-a conformat – ţin minte că era neamţ şi vorbea stâlcit româna. Printre bâlbâieli, ne-a spus că auzise focuri de puşcă-mitralieră – într-adevăr, tragerile noastre îl derutaseră. Neamţul ne-a invitat în canton şi ne-a omenit cu pâine şi untură, cum se obişnuia la ei. Eu – fiind cel mai tânăr şi mai curios membru al grupului – nu m-am sfiit să cercetez cotloanele cantonului. Într-un colţ al odăii, am auzit un murmur ciudat care răzbătea dintr-o cutie de lemn. În interior, se afla un telefon cu receptorul ridicat. I-am chemat degrabă pe ceilalţi ortaci şi împreună am surprins o convorbire extrem de interesantă: un necunoscut care abia vorbea româna îi alerta pe miliţienii din Văliug, reclamând că în cantonul lui s-a tras întreaga zi! „Aoleuuu, ăsta-i un coleg de-al meu: porcu’ de brigadier silvic din Văliug!”, ne-a dumirit păduraru, care totodată ne-a explicat şi cum să ajungem la el.

Răzvan Gheorghe: Şi… v-aţi dus să-l pedepsiţi?

Nicolae Ciurică: Evident! Din moment ce activam în zona aceea, ne simţeam chiar obligaţi să-l „călcăm” pe brigadierul zelos. Trebuia să ne asigurăm că nu va mai face și alte reclamații în urma cărora am fi fost luați ca din oală. Se lăsase noaptea când am ajuns la cantonul vizat. Ne-am furişat spre lumina ce răzbătea din casă şi am spionat printre ulucile gardului. Mie îmi venise o idee: „Mă, ştiţi ce-ar fi mai indicat? Ia să mă îmbrac eu în miliţian – că doar avem destule uniforme –, să ciocănesc la uşă ăstuia şi să-l anunţ că am venit să investighez situaţia. După ce mă asigur că totul e în ordine, vă chem, îl luăm şi hotărâm ce facem cu el!” Zis şi făcut, domnule! Am adunat haine de miliţieni de la ortaci – unul avea pantaloni, altul caschetă şi veston –, am stabilit o parolă şi am sărit gardul. Dar m-am trezit că mă urmează şi Victor Curescu, şi el îmbrăcat în caraliu, deşi purta o ditai barba. „Rămâi în curte, frate… Te-ai smintit, cine dracu’ a mai văzut miliţieni cu barbă?!”, l-am certat, numai că lătratul unui dulău ne-a compromis planul. „Bună seara, tovarăşi!”, a răsunat salutul brigadierului – şi ăsta era tot neamț –, care deschisese uşa din tindă şi se uita mirat la bărboiul lui Victor. „Bună seara, tovarăşe! Ne-ai telefonat să ne ceri ajutorul şi… uite, am venit!”, l-am înştiinţat eu, zâmbitor, dar pădurarul încremenise şi nu mai sufla o vorbă, de parcă îşi înghiţise limba. Se prinsese, lepădătura! Atunci am strigat parola şi ceilalţi au aterizat imediat în ogradă. „Până aici ţi-a fost, nemţălăule! Îţi plac comuniştii, a? Te-am auzit când vorbeai cu miliţienii la telefon!”, i-am spus şi l-am împins, cu ţeava pistolului, în interiorul cantonului. „Nu eu! Nu eu!”, se văicărea brigadierul. Am intrat cu toţii – numai Iancu a rămas de pază. În odaie se afla şi soţia neamţului, care plângea şi se dădea de ceasul morţii: „Iertare! Iertare! Eu aştept fatu meu să vină de la Reşiţa… Iertare!”

În cătarea Securităţii

Nici nu ni s-au obişnuit bine ochii cu lumina lămpii, că Iancu ne-a dat de ştire că a auzit un zgomot în pădure. Iniţial, am crezut că era vreo sălbăticiune, sau că i s-o fi părut lui, dar, aveam s-o aflăm curând, securiştii înconjuraseră cantonul. O rafală de mitralieră a supulberat fereastra şi a împroşcat camera cu zeci de gloanţe. M-am aruncat pe podea – alături de mine s-a prăbuşit şi Ion Caraibot, care, deşi fusese împuşcat în braţ, a deschis focul în direcţia ferestrei. Era un haos total: gloanţele ne şuierau pe la urechi, iar cei doi nemţi (neatinşi de rafale) plângeau şi zbierau înspăimântaţi, nemaiştiind cui să mai ceară îndurare. Totuşi, am reuşit să sărim pe rând gardul – am aruncat grenade şi am tras încontinuu. Grenadele îi îngrozeau pe securişti şi, când deschidem focul, ştiam că băgau capul la cutie. Ne-am regrupat în desişurile pădurii, unde am observat că Ion Caraibot nu era cu noi, ceea ce însemna că rana nu îi permisese să se retragă. Nu ne puteam abandona camaradul, aşa că ne-am întors cu rafale de mitralieră. În timp ce doi ortaci îi ţineau la distanţă pe securişti, cu ajutorul grenadelor, eu şi un alt camarad am sărit din nou gardul, l-am luat pe Caraibot, care zăcea pe podea într-o baltă de sânge, şi l-am ajutat să ajungă în pădure.  Am izbutit să ne îndepărtăm rapid. Când s-a luminat de ziuă, am ajuns la o poiană mare numită ”Ciula”.

Un glonţ înfipt în Noul Testament

Acolo mi-am deschis sacul de merinde şi am căutat nişte pansamente şi medicamente pentru Caraibot. N-am putut face asta încă din cursul nopţii, deoarece s-a întâmplat să nu aveam la noi nicio lanternă – e dificil să cureţi şi să pansezi o rană pe întuneric, şi cu atât mai mult să încerci scoaterea proiectilul din carnea unui frate de arme. Pe când cotrobăiam în sacul de merinde am descoperit că un glonţ era înfipt chiar în Noul Testament, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Doar coperţile acelea groase şi numărul mare de pagini mi-au salvat viaţa, domnule, altminteri mi-ar fi intrat direct în trup! Pentru mine, acesta a fost un semn mai limpede decât lumina zilei că Dumnezeu m-a vegheat şi s-a milostivit să mă ţină în viaţă. Am păstrat cu iubire Noul Testament şi, atunci când am căzut la închisoare, l-am lăsat în păstrarea unei persoane de încredere. Aveam să-l regăsesc după ani îndelungaţi de zeghe şi nu ne-am mai despărţit niciodată. Biblia aceasta împuşcată este dovada clară că Dumnezeu a fost, este şi rămâne alături de toţi cei care-I urmează calea. Şi ceilalţi partizani purtau cărţi în raniţe, majoritatea fiind de rugăciune. Îmi amintesc că unul dintre ortaci obişnuia să citească din „Visul Maicii Domnului”.

Răzvan Gheorghe: Aţi încercat să treceţi în Iugoslavia?

Nicolae Ciurică: Da. Planul acesta a fost pus la cale în iulie 1951. Securitatea ne vâna din ce în ce mai agresiv şi ne-am gândit că ar fi indicat să trecem frontiera în Iugoslavia. Odată ajunşi acolo, dacă am fi reuşit să fentăm vigilenţa grănicerilor, puteam lua drumul lumii libere. Desigur, ne asumam riscul ca autorităţile sârbeşti să ne captureze şi să ne înapoieze comuniştilor, în schimbul unor vagoane cu sare – atât costau pentru Tito vieţile anticomuniştilor români. Cu toate acestea, ne-am îndreptat spre comuna Năidăş, situată în apropierea frontierei. Drumul era lung şi plin de primejdii mortale. Pentru a ocoli numeroasele posturi fixe formate din securişti, militari şi miliţieni, înaintam cu cea mai mare precauţie, numai după ce zona era verificată de unul sau de doi cercetaşi. Ştiam că dacă am fi fost surprinşi singuri, securiştii aveau ordinul să ne someze şi abia apoi să deschidă focul, ceea ce ne dădea posibilitatea să fugim sau să ripostăm. În schimb, dacă eram descoperiţi în grup, urmăritorii aveau ordinul să tragă în plin, fără nicio somaţie. Într-o zi, eu şi Mutaşcu Dumitru călăream la pas domol, la oarece distanţă în urma grupului – nu ne aşteptam la incidente, fiindcă Victor Curescu (iscoada din acea zi) traversase deja perimetrul în care ne aflam și nu semnalase nimic ieșit din comun. Eram extrem de obosiţi, fuserăm în munţi să prindem nişte cai…

O ambuscadă

Dintr-odată, rafalele de mitralieră au izbucnit din ambele părţi ale lizierei – căzusem într-o ambuscadă. Spre norocul lui, Fus descălecase chiar înainte de deschiderea focului, aşa că a putut să se pună imediat la adăpost. Ambii cai au fost împuşcaţi mortal, iar eu am sărit din cădere, ca să nu rămân prins sub leşul animalului. M-am prăvălit într-o adâncitură, care, slavă Domnului, m-a ferit de gloanţele securiştilor. Am tras şi eu la greu. Cu toate acestea, situaţia s-a dovedit critică: eram izolaţi şi ne găseam într-o inferioritate numerică evidentă. Salvarea a venit de la ceilalţi ortaci, care au auzit împușcăturile şi au dezlănţuit un atac violent împotriva efectivelor inamice, astfel încât am reuşit să ne refugiem în pădure. În timpul acelei campanii, ne-au ajutat mulţi ţărani din partea locului – cel mai săritor s-a dovedit Lazăr Gheorghe, poreclit Bogium, de loc din Sasca Montană.

1952, cel mai blestemat an

Întrucât Securitatea împânzise zona, am fost nevoiţi să renunţăm la planul trecerii în Iugoslavia. Anul 1952 avea să fie cel mai blestemat an petrecut în munţi: au fost împuşcaţi Duicu Nistor (la Domaşna, în timp ce se bărbierea), Gheorghe Balica şi Iancu Baderca, iar alţii – printre care s-a numărat şi Victor Curescu – au căzut arestaţi. Nici eu nu am scăpat prea uşor: am fost trădat de multe ori. Da, domnule, m-au vândut chiar prieteni la care ţineam enorm…

Răzvan Gheorghe: Ce trădare v-a durut cel mai mult?

Nicolae Ciurică: În primăvara anului 1952 am fost vândut de Lenuţa Fiat, din Luncaviţa, o fată frumoasă de care mă îndrăgostisem până peste urechi. Deşi ne ajutase de nenumărate ori până atunci, tatăl ei – Filip Fiat, părinte a nu mai puţin de şapte copii – s-a speriat de arestările ce-i vizau pe colaboratorii partizanilor şi a refuzat să ne mai sprijine. I-am înţeles alegerea: dacă ar fi căzut la închisoare, cine i-ar mai fi hrănit familia? Însă, pe ascuns, Lenuţa şi mama ei (Uleana) au continuat să ţină legătura cu organizaţia noastră. În mai 1952, m-am adăpostit în podul familiei Fiat, doar cu ştirea Lenuţei. La un moment dat, am văzut şi am auzit cum mai mulţi miliţieni au năvălit în casă, i-au luat pe Filip şi pe Lenuţa şi i-au dus cu forţa la postul din sat. Bănuind ce urma să se întâmple, am coborât din pod şi m-am strecurat spre pădure, deşi era extrem de riscant să mă arăt pe timp de ziuă. M-a observat Uleana Fiat, dar femeia şi-a păstrat cumpătul şi m-a ajutat cu haine şi cu merinde. Abia mai târziu aveam să aflu ce se întâmplase la post: fata a fost bătută cu bestialitate până când a recunoscut, chiar în faţa tatălui ei, că menţinea legătura cu luptătorii din munţi.

„N-a venit ea cu Paşte, în pădure?”

Potrivit jurământului depus, Filip şi Lenuţa trebuiau să moară. Când ortacii au ridicat problema pedepsei, m-am opus categoric să o omorâm pe fată. „Mă, spuneţi aici şi acum, care dintre voi nu şi-a potolit foamea cu mâncare gătită de Lenuţa şi de mamă-sa? Oare nu ne-a spălat fata asta pansamentele când ai noştri erau răniţi? N-a venit ea cu Paşte, în pădure? Securiştii au bătut-o de-au rupt-o, fraţilor, şi m-a vândut că nu mai putea suporta chinurile. Pe mine nu m-au prins, aşa că nu-s de acord să o pedepsiţi voi cu moartea!”Însă răspunsul fraţilor de arme a fost la fel de categoric: „Dacă dăm dovadă de slăbiciune şi nu luăm măsuri rapide, trădătorii se vor înmulţi şi vom fi vânduţi de fiecare dată.” Totuşi am sesizat că printre ortaci erau şi unii care îmi dădeau dreptate, dar doar cu jumătate de gură. În schimb, alţii au scris nume pe nişte bileţele, le-au băgat într-o căciulă şi au tras la sorţi, pe rând, ca să vadă cine pleacă în misiunea de pedepsire. Eu i-am anunţat că refuz să iau parte la aşa ceva! Până la urmă, s-a decis o echipă alcătuită din cinci partizani. Fiindcă ştiau că mă pricep, aceştia m-au trimis să le prind cinci armăsari – pe atunci, oamenii îşi lăsau pe munte hergheliile, chiar şi luni în şir. M-am conformat întocmai. Când ortacii au încălecat, am mai încercat odată să-i îmbunez: „Nu-i omorâţi, mă! Aduceţi-i aici, să stea cu noi…” Dar ei au plecat în tăcere şi s-au făcut una cu desişurile.

O inedită operaţiune de noapte

Rămas alături de ceilalţi camarazi, simţeam că stau ca pe ghimpi. Ideea că Lenuţa urma să fie executată mă chinuia teribil, mai ales că motivul eram tocmai eu: pe mine mă vânduse. Mă simţeam dator să fac ceva, orice, pentru a-i salva viaţa. Cam la o oră după plecarea ortacilor, îmi schiţasem deja un plan de acţiune. Le-am zis celor de lângă mine: „Fraţilor, eu trag o fugă până în Cerna, să iau legătura cu nişte oameni de-ai noştri…” Aveam oarece legături acolo și n-ar fi fost prima oară când aș fi făcut asta. Victor Curescu s-a oferit să mă însoţească, dar am scăpat rapid de el, spunându-i că singur mă pot strecura mai rapid, ceea ce nu a bătut la ochi, fiindcă era perfect adevărat. Şi am plecat, numai că n-am luat calea Cernei, aşa cum anunţasem, ci m-am dus şi mi-am prins un armăsar. Se lăsase întunericul. Am călătorit pe scurtături şi, spre dimineaţă, am coborât la marginea Luncaviţei. Ştiam că cei cinci ortaci n-ar fi putut ajunge acolo într-o singură noapte, ci în două – fiind mulţi, erau nevoiţi să facă o serie de ocolişuri pe care le cunoşteam prea bine, le bătusem adesea. M-am furişat în livezile din preajma comunei, mi-am legat bidiviul de un prun, m-am aşezat în fund şi am azvârlit, la nimereală, două grenade. Apoi am tras în aer un întreg încărcător de pistol-mitralieră, aşa, cu întreruperi. După acest tărăboi, am încălecat şi am dispărut în pădure.

Răzvan Gheorghe: Aşadar, i-aţi salvat viaţa Lenuţei…

Nicolae Ciurică: Da. Deşi tatăl ei s-a dovedit un ticălos, fata nu era decât o simplă victimă a Securităţii. Chiar dacă nu aş fi apăsat eu pe trăgaci, nu voiam să trăiesc cu păcatul uciderii ei. Am aruncat grenade şi am deschis focul tocmai pentru a atrage atenţia Securităţii. Vă daţi seama… în scurt timp, Luncaviţa gemea de trupe! Ştiam că oamenii noştri de legătură îi vor informa pe cei cinci ortaci că orice tentativă de apropiere era primejdioasă şi inutilă, iar aceştia urmau să-şi modifice planurile. Altă soluţie nu exista. Camarazii au revenit abia peste două săptămâni, fără cai. Luaseră legătura cu un om de încredere, Ion Toacă, acar în halta Poarta, care le povestise că în noaptea de dinainte se declanşase „un atac puternic”, pe lângă  „Turcii ăi morţi” – aşa era denumit un deal aflat în zonă. În realitate, eu nu aruncasem grenadele lângă deal, ci mult mai aproape de Luncaviţa. Drept urmare, din pricina numeroaselor efective de Securitate, Miliţie şi Armată, echipa a fost nevoită să se retragă. Nimeni n-a bănuit implicarea mea, deşi cele mai adânci nedumeriri planau asupra identităţii celor care deschiseseră focul. „Păcat că nu v-aţi putut apropia…”, am îndrugat eu, bătându-i pe spate şi mimând supărarea. Menţionez că ceferistul Ion Toacă ne ajuta în mod permanent: obişnuia să ne informeze despre dotările şi poziţiile trupelor care coborau în halta Poarta; ne comunica până şi numărul soldaţilor şi al dulăilor dresaţi să ne ia urma.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu familia trădătorului Filip Fiat?

Nicolae Ciurică: Îngrozit de exploziile grenadelor şi nebănuind că tocmai îi salvasem viaţa, Filip Fiat – care era principalul trădător – a alergat la colonelul de securitate Aurel-Bartolomeu Moiş şi s-a văicărit: „Tovarăşe, mă omoară bandiţii! Vă rog să mă scoateţi de aici!”Drept urmare, Securitatea a trimis două camioane şi a mutat întreaga familie Fiat în comuna Şag, situată în judeţul Timiş. Acolo, au fost instalaţi în casa unui neamţ care fusese deportat în Bărăgan. Sătenii au văzut că li se adusese un nou vecin şi au luat-o la întrebări pe Lenuţa, care – tânără şi prostuţă, avea doar 18 ani– a divulgat adevăratul motiv al acestei strămutări.

„Părăseşte comuna, trădătorule! Îţi dăm foc!”

Atunci, oamenii au început să le lase în gard bilete de ameninţare: „Părăseşte comuna, trădătorule! Îţi dăm foc!” Filip lua biletele şi i le prezenta colonelului Moiş. După un an, pentru ca situaţia din Şag să nu degenereze, turnătorul şi familia lui au fost readuşi în Luncaviţa, dar se aflau în permanenţă sub paza miliţienilor. Eu aflasem datele problemei şi, în primăvara lui ’53,  pe când înfloriseră cireşii, m-am apropiat de comună, fiind însoţit de un ortac – Gheorghe. Pe el l-am lăsat pitit în nişte tufe, timp în care m-am dus la un unchi de-al Lenuţei – l-am găsit în timp ce se îngrijea de vite. „Ai milă, Nicolae… cruţă familia Fiat! Lasă-i în viaţă…”, m-a rugat acesta, dar eu l-am liniştit degrabă: „Stai fără frică, nea Tudore. Noi nu suntem criminali!” Tudor mi-a oferit o roată de caş şi, când a văzut că vin cu pace, mi-a spus că Filip era la Reşiţa, unde lucra căruţaş, în timp ce restul familiei se afla în gospodărie. M-am întors la Gheorghe şi i-am propus să tragem o fugă până la familia lui Filip, ca să realizeze cu toţii că ei trăiau doar fiindcă nu voiam noi să-i omorâm, şi nu pentru că îi proteja Securitatea. Gheorghe n-a vrut să vină, motivând că ne expuneam unui pericol inutil, şi a rămas să mă aştepte în buza pădurii, laolaltă cu roata de caş.

Răzvan Gheorghe: Şi… aţi reuşit „vizita”?

Nicolae Ciurică: Se-nnoptase, dar nu era încă târziu – lămpile mai licăreau, ici şi colo, prin casele sătenilor. Luasem cu mine doar sacul de merinde şi pistolul – raniţa i-o lăsasem lui Gheorghe, ca să mă pot strecura mai uşor. Am reuşit să ajung fără probleme în grădina unui vecin de-al trădătorilor şi m-am cocoţat pe gard ca să privesc în curtea Lenuţei – trebuia să mă asigur că nu dau nas în nas cu niscai miliţieni. Am sărit în ogradă – deh, eram tânăr, sprinten ca un pisoi şi uşor ca un fluture de noapte – şi l-am întâlnit pe Novac, câinele familiei, care mă cunoştea şi a început să se gudure; a lătrat o singură dată, bucuros că mă vede, dar l-am alintat în şoaptă şi a amuţit. Prima mea grijă a fost să verific poarta gospodăriei – dacă aceasta era zăvorâtă, însemna că toţi membri familiei intraseră în casă, dar, dacă o găseam deschisă, reieşea că cineva se afla încă pe uliţă. Am răsuflat uşurat – poarta era zăvorâtă. Pe când mă apropiam de casă, uşa tindei s-a deschis şi în prag au apărut doi copii de doisprezece-treisprezece ani, care voiau să-l dezlege pe Novac. Când mi-au desluşit silueta, au rupt-o la fugă înapoi, ţipând speriaţi „Mamă! Mamă! Mamă!” M-am repezit şi am intrat în casă dintr-un singur salt. Vă daţi seama că apariţia mea i-a îngrozit: ţineam pistolul ridicat şi aveam părul negru, vâlvoi. La urma urmei, când ajungi în casa unui trădător, iei în calcul şi eventualitatea unor pericole. Însă acolo se aflau doar reprezentanţii familiei, iar eu i-am liniştit cât am putut de repede: „Nu mai plânge, mamă Uleană, că n-am venit să-ţi omor fata”. Apoi ne-am pus la masă, împreună cu Lenuţa, şi am povestit până la ivirea zorilor, când am plecat la ortacul meu, dar nu l-am mai găsit. Văzând că se crăpa de ziuă şi neştiind ce se întâmplase cu mine, Gheorghe apucase calea munţilor. Ne-am regăsit a doua zi. Lenuţa mai trăieşte şi acum.

Răzvan Gheorghe: Cum era iarna în creierii munţilor?

Nicolae Ciurică: Iernile le petreceam în adăposturi subterane pe care le săpam încă din cursul toamnei, în unele dintre cele mai greu accesibile zone. Locurile pe care le alegeam trebuiau, în mod necesar, să fie în apropierea apei, să poată fi uşor de supravegheat şi apărat şi, nu în ultimul rând, să ne permită scăparea, în eventualitatea în care am fi fost reperaţi de Securitate. Adăposturile trebuiau construite cu cea mai mare grijă, luând în calcul fiece aspect, întrucât eram nevoiţi să rămânem acolo luni de zile. Din clipa în care se aşternea zăpada, nu mai efectuam niciun raid – urmele pe care le-am fi lăsat în omăt ne-ar fi adus pe cap cohorte de securişti.

Răzvan Gheorghe: Povestiţi-mi cum vă construiaţi adăposturile…

Nicolae Ciurică: Cam din septembrie, începeam să căutăm un loc rupt de lume. Acolo săpam o groapă destul de încăpătoare – trebuia să avem spaţiu pentru provizii, muniţie, cuptor, vreascuri ş.a.m.d. – şi o plafonam cu buşteni zdraveni înveliţi cu fâşii de carton gudronat. Acoperişul era întărit cu pământ bătătorit şi ne îngrijeam să ajungă la o grosime de aproximativ un metru, pentru a rezista chiar şi în cazul unor atacuri cu grenade. „Uşa” nu era mai mare de un metru şi consta într-o ladă plină cu pământ fixată în „tavanul” adăpostului, chiar lângă o fantă care-i permitea unui trăgător experimentat să ţintească fără probleme, în cele mai bune unghiuri. Groapa era destul de adâncă – până la „uşă” ajungeai prin intermediul unei scări. Pe la începutul lunii noiembrie, efectuam ultimele transporturi de provizii – de regulă, cartofi, fasole, slană, brânză şi caş. Tot din timpul toamnei ne scindam în două grupuri, care urmau să ierneze în locuri diferite – fără să ştim unii de alţii! – din motive de siguranţă. De exemplu, iarna 1950/1951 am petrecut-o sub Vârful Ţarcu, în apropiere de izvorul Timişului, împreună cu Işfănuţ, Baderca, Duicu Nistor şi Curescu, restul ortacilor aflându-se într-un alt sălaş.

Pilda vechilor haiduci

Odată ne-am căznit şi am construit un adăpost care s-a dovedit a fi o minunăţie inginerească. Am reuşit să trecem apa unui izvor chiar prin colţul ascuzătorii, căreia îi săpaserăm şi o a doua ieşire – mai jos, pe cursul apei – întocmai ca vechii haiduci. Şi bine că am săpat-o, domnule! Într-o după-amiază, pe la orele trei-patru, am fost descoperiţi din pricina unui câine dresat, care ne-a mirosit şi a călăuzit un soldat spre noi. Securitatea ne căuta cu trupe şi dulăi. Militarul a deschis focul, iar noi am ripostat cu promptitudine, prin fantă, fapt care a atras toate efectivele comasate în zonă. Începea împresurarea şi soldaţii trăgeau ca la balamuc, dispuşi sub forma a trei cordoane concentrice. În replică, ortacul de lângă uşă mitralia, din când în când, dar doar pentru a câştiga timp. Aşteptam căderea nopţii, fiindcă pe lumină n-am fi avut nicio şansă de scăpare. Tocmai datorită amplasării strategice a adăpostului, dar, mai cu seamă, graţiei dotării acestuia cu ingenioasa ieşire secundară, am reuşit să ne salvăm cu toţii, teferi şi nevătămaţi, chiar înainte ca Securitatea să izbutească împresurarea. Am fugit prin apa izvorului acela, astfel încât nici măcar câinii nu ne-au mai putut adulmeca urma. Apoi am strâns o brumă de provizii şi am aşteptat primăvara, într-un alt adăpost – de regulă, ne pregăteam din timp un sălaş alternativ, întrucât cunoşteam prea bine riscurile şi vitregiile vieţii de partizan.

Răzvan Gheorghe: Cum coabitaţi cu sălbăticiunile codrilor?

Nicolae Ciurică: Domnule, eu am văzut lupul şi porcul mistreţ de la o distanţă de numai doi metri! De drept, munţii erau ai lor, nu ai mei. Nu sălbăticiunile pădurilor seculare îmi displăceau mie, ci lighioanele de securişti, cele mai perfide animale cu două picioare. Oricum, noi nu riscam să vânăm niciodată – împuşcăturile ne-ar fi trădat locaţia. Cu toate acestea, s-a întâmplat să împuşc mortal o ursoaică…

Răzvan Gheorghe: Cum aşa?

Nicolae Ciurică: Mă aflam în zona Băii de Aramă. Luasem legătura cu un maior în rezervă, Constantin Ionescu, şi obţinusem nişte informaţii preţioase. Ionescu m-a avertizat: „Niculae, aveţi grijă! Mâine, în Baia de Aramă vor sosi câteva camioane pline cu trupe de securitate. Vor începe raziile”. Având surse foarte bune, tot Constantin Ionescu mi-a dezvăluit şi unele dintre locaţiile vizate de descinderi. Trebuia să fug îndărăt, în munţi, să-mi anunţ fraţii de arme. Noaptea şi ploaia m-au prins în buza pădurii Vârtoape, unde m-am ghemuit sub un fag bătrân. Dimineaţa, când s-au oprit puhoaiele cerului, am tăiat-o prin pădure. Pe când urcam o pantă, mi-am scos pelerina şi m-am pregătit să sar peste un fag uriaş, prăbuşit de-a latul vâlcelei în care mă aflam. Când mi-am urcat piciorul drept pe trunchiul copacului, din partea cealaltă a apărut o ursoaică. Probabil că zgomotul iscat de numeroasele picături ce se prelingeau de pe frunze o derutase, aşa că nu m-a simţit decât în momentul în care a dat nas în nas cu mine.

„Plânge ursul, domnule!”

Am sărit înapoi, speriat, dar ursoaica m-a urmărit înfuriată, sărind după mine şi ridicându-se pe labele din spate. Am scos pistolul şi am tras în plin, de la o distanţă de numai un metru. Domnule, mi s-a părut că pistolul ăla nici n-a pocnit! Ursoaica mormăia şi-şi agita labele – a fost cât pe ce să-mi apuce braţul! Pe măsură ce mă retrăgeam, animalul înainta ameninţător. Am aruncat pistolul, mi-am tras din spate puşca-mitralieră şi am deschis focul cu disperare. După al patrulea glonţ, ursoaica a izbit cu laba ţeava armei şi puţin mi-a lipsit să n-o scap din mână. Aş fi fost pierdut. Totuşi, am reuşit să mai expediez un ultim proiectil, al cincilea, care parcă a fost paloş fermecat, nu glonţ. Dintr-odată, ursoaica s-a prăvălit cu botul însângerat şi cu maţele pe afară. Mă jur că-i şiroiau lacrimi uriaşe din ochii ăia deznădăjduiţi. Plânge ursul, domnule – am văzut cu ochii mei! Apoi am obervat trei ursuleţi, dintre care unul încerca să se caţere într-un fag. Mi-a părut rău de ei – le omorâsem mama fiindcă nu exista altă soluţie. Mi-am recuperat pistolul şi m-am îndepărtat în grabă. Trăsesem şase focuri, unul de pistol şi cinci de puşcă mitralieră. Dacă securiştii s-ar fi aflat în zonă ar fi pus ghearele pe mine mai abitir decât sărmana ursoaică.

Răzvan Gheorghe: Au mai urmat împresurări ale Securităţii?

Nicolae Ciurică: Desigur. În 1952, fiind însoţit doar de Victor Curescu, am avut o întâlnire cu tatăl meu, Ion Ciurică. Sărmanul ieşise din închisoare de ceva timp şi ne-am înţeles să ne mai vedem odată, pe 1 septembrie, în Buza Oslii, într-un loc numit „Tavane”. După o scurtă perioadă, vândut de socrul său, Curescu a fost prins viu, la Domaşnea, Duicu Nistor fiind împuşcat mortal în aceeaşi ambuscadă. Securiştii l-au călcat în picioare în cursul interogatoriilor, iar Curescu a trădat unele ascunzători ale grupării. Din pricina bătăilor permanente a dezvăluit şi o informaţie care pentru mine era vitală: data şi locul unde urma să mă întâlnesc cu tatăl meu. Nebănuind trădarea lui Victor, m-am prezentat la întâlnire, însoţit de camaradul Gheorghe Strănescu, originar din Titerleşti, Mehedinţi.

Împresurarea de la Buza Oslii

Pe 31 august, reuşiserăm să scăpăm dintr-o altă încercuire – incidentul se petrecuse la stâna lui Efta Bugarin din Apadia. Însă, la Buza Oslii ne aşteptau alte trupe de securişti şi soldaţi – per total, efectivele răspândite în zonă însumau câteva sute de oameni despre prezenţa cărora nu aveam nici cea mai vagă idee. Doar norocul a făcut să picăm între trei posturi (alcătuite din câte cinci combatanţi fiecare), altminteri am fi fost pierduţi. Pe când ne apropiam de locul stabilit, am sesizat o caschetă ce se iţise din spatele unui dâmb. Nici n-am apucat să reacţionez, că am fost somaţi să ne oprim şi am auzit un foc de pistol. Din momentul acela, s-a dezlănţuit iadul. Securiştii şi militarii zbierau şi trăgeau din toate părţile. Gheorghe a ripostat cu o rafală de puşcă-mitralieră şi a rupt-o la goană. Disperat să mă feresc din calea tirului, m-am aruncat pe spate şi am descărcat în aer toate cele 32 de gloanţe din încărcătorul pistolului semi-automat Luger. V-am spus: când securiştii auzeau focurile noastre, se băgau degrabă cu ţestele la cutie. În momentele alea, pentru mine nu mai conta dacă muream, dar pe ei îi înspăimânta teribil ideea sfârşitului! În timp ce trăgeam, frânturi de frunze ciuntite de gloanţe se cerneau asupra mea, asemeni unei ninsori verzi. Apoi m-am rostogolit, am schimbat rapid încărcătorul şi am făcut un salt larg, dar fără să mă asigur în prealabil. Urmarea? Am căzut pe spate, cu o mână şi cu un picior prinse între două îngemănări de fag. Ne aflam în plină pădure. Din această poziţie, în care mi-ar fi fost imposibil să deschid focul – zăceam prăvălit pe spate, parţial agăţat de un copac – am văzut cu groază cum un securist mă ţintea cu pistolul, de la doar doi metri distanţă. „Stai că te omor, banditule! Te omor!”, răcnea nemernicul. Eram convins că mă va executa dintr-o clipă în alta. Totuşi, am făcut o sforţare şi m-am răsucit, izbutind să scap din îngemănarea aceea nenorocită. Când am vrut să-l împuşc, am remarcat că securistul cu pricina dispăruse ca prin minune. Totul se petrecuse în doar câteva clipe.

Povestea pistolului blocat

Proiectilele vâjâiau pe lângă mine, aşa că am fugit la vale, cât m-au ţinut picioarele, neînţelegând de ce ticălosul ăla o tulise fără să mă execute – doar eram în mâinile lui, neajutorat, iar el îşi aţintise pistolul spre pieptul meu! Abia după Revoluţie, când am răsfoit paginile voluminoaselor mele dosare – acolo unde se află, printre multe altele, rapoartele unor securişti care participaseră la această ambuscadă – aveam să aflu adevărul. „Am somat şi am tras, dar după primul foc mi s-a blocat pistolul”, raportase urmăritorul care slobozise cel dintâi glonţ, acelaşi securist care, deşi mă ajunsese din urmă, nu m-a putut lichida, fiindcă arma i-a jucat o festă. Deşi m-a cutremurat dezvăluirea – dacă pistolul ar fi funcţionat, aş fi fost mort încă din toamna lui ’52! –, m-am amuzat teribil când am citit modul în care nemernicul descria începutul schimbului de focuri: „Am văzut pe banditu Nicolae Ciuvică că s-a apropiat la şapte metri. Am sculat cu cotu pe locotenentul Emerich care tresărind a ridicat capul moment în care banditul a văzut cascheta”. Aşa se întâmplă dacă îi pui pe toţi proştii să scrie!

Răzvan Gheorghe: Ortacul dumneavoastră a scăpat cu viaţă?

Nicolae Ciurică: Nu ştiam dacă Gheorghe era viu sau mort. La un moment dat, n-am mai fugit că nu mai avea rost – ajunsesem la aproximativ doi kilometri distanţă de locul în care fuseserăm surprinşi. În spate, spre Buza Oslii, încă se trăgea. Aveam cu mine sacul de merinde plin cu muniţie şi pistolul, dar îmi pierdusem o opincă. Am coborât prin acel codru des, către Izvorul Olanului. Pe drum, m-am oprit în buza unei poieniţe năpădite de ferigi într-atât de înalte că n-ai fi putut vedea nici omul călare. Acolo, gruparea pitulase nişte trenţe şi niscai alimente – n-aveam mare lucru, doar cartofi şi brânză. Dintr-odată, din ferigile acelea s-a tras un foc de armă. Aşadar, Victor Curescu divulgase şi acest sălaş – eram aşteptat! M-am sprijinit cu spatele de trunchiul unui fag şi am deschis focul, apoi am dispărut în desişuri. Securiştii au mitraliat la nimereală, dar s-au potolit în scurt timp. Tot după Revoluţie, am descoperit şi o descriere a acestui incident: „Am văzut pe bandit că s-a apropiat. L-am lăsat să intre în zona noastră de acţiune dar ne-a observat şi a deschis focul. Încerca să se adăpostească după doi fagi aflaţi între ei la o distanţă de 50 de centimetri. Când a tras am fost derutaţi suficient ca banditul să dispară.” Am râs de m-am crăcănat, domnule! Păi… măsuraseră securiştii distanța dintre fagi?! Pe de altă parte, eu nu-i observasem pe cei pitiți între ferigi, tocmai ei se dăduseră de gol, datorită prostiei care-i caracteriza pe aceşti criminali.

Huhurezul şi ghionoaia

M-am îndepărtat rapid de feriga aceea şi-am tot coborât, până am trecut Izvorul Olanului şi m-am ascuns după un ciot de stâncă. „Oare mai trăieşte Gheorghe?”, mă frământam, conştient că pădurile colcăiau de securişti, miliţieni şi soldaţi. În cadrul grupării stabiliserăm diverse semnale pentru situaţiile de genul acesta, când Securitatea reuşea să ne împrăştie şi trebuia să ne regăsim, în pofida distanţelor ce ne despărţeau. Prima data, am tras aer în piept şi am imitat cântecul huhurezului – o pasăre răpitoare care se aseamănă cu bufniţa. Huhurezul cântă doar noaptea, dar noi „comunicam” deseori astfel – era cert că securiştii nu studiaseră apucăturile zburătoarelor! Am ascultat cu atenţie, dar n-am primit un „răspuns” similar. Apoi am imitat cântecul ghionoaiei (ciocănitoare n.n.), dar cu acelaşi rezultat exasperant. Dacă nu reuşeam să luăm legătura prin astfel de tertipuri păsăreşti, gruparea hotărâse o ultimă soluţie, aceasta fiind cunoscută de toţi partizanii: trebuia să trag două focuri unul după altul. Am făcut-o, deşi era extrem de riscant – mi-aş fi putut divulga poziţia.

„Mă Nicolae, mă… vezi ce ne-a făcut nea Ion?!”

De-abia atunci mi-a replicat Gheorghe, în acelaşi fel, dar împuşcăturile lui au răsunat undeva foarte departe. S-au scurs cam două ore până când a ajuns la mine. Pe măsură ce se apropia, cânta ca huhurezul sau ca ghionoaia, iar eu îi răspundeam în mod identic, ghidându-l. Totuşi, dincolo de bucuria revederii, primele lui cuvinte au fost ca un pumnal înfipt în inimă: „Mă Nicolae, mă… vezi ce ne-a făcut nea Ion?!” Adică… Gheorghe era convins că taică-meu – doar cu el trebuia să ne întâlnim în Buza Oslii – ne vânduse Securităţii! Pe-atunci, niciunul dintre noi nu bănuia trădarea lui Victor Curescu.

Răzvan Gheorghe: Şi… aţi crezut că tatăl dumneavoastră v-a vândut Securității? Ați trăit cu un astfel de coșmar?

Nicolae Ciurică: Aşa am crezut! N-am luat în calcul că Victor fuse de faţă în momentul în care eu şi tatăl meu ne-am decis să ne reîntâlnim, pe 1 septembrie 1952, la „Tavane”. Uitasem total că Victor ştia prea bine ziua şi locaţia. Avea să mai treacă ceva timp până când să înţeleg turnătoria lui Curescu! Iniţial am crezut că tata a scăpat această informaţie în urma unor bătăi îngrozitoare administrate în beciurile Securităţii.

Răzvan Gheorghe: Ce aţi făcut după ce l-aţi reîntâlnit pe Gheorghe?

Nicolae Ciurică: În cursul nopţii de 1 spre 2 septembrie, fără să conştientizăm în ce primejdie ne aflam, am trecut printre primele două cordoane concentrice organizate de Securitate – la acea împresurare participau sute de urmăritori. Am dormit o oră sub un fag, dar, când s-a crăpat de ziuă, am fost reperaţi de securiştii din cel de-al treilea cordon, care ne-au hăituit cu rafale de mitralieră. Le-am răspuns pe măsură, declanşând foc continuu, şi am izbutit să fugim neatinşi. A fost o minune că ne-am salvat. Obişnuiam să spun că în cursul vieţii de partizan am scăpat din şapte împresurări ale Securităţii, dar, dacă iau în calcul şi ambuscada nătărilor pitiţi în poiana cu ferigi, numărul acestora se ridică la opt.

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră aţi omorât securişti?

Nicolae Ciurică: Nu, dar acum mă bucur că n-am luat viaţa nimănui. Ce-i drept, pe când luptam împotriva lor nu m-ar fi deranjat absolut deloc să-i mierlesc, fiindcă mă vânau şi îmi nenorociseră familia, îmi împuşcaseră camarazii. Pentru securişti, viaţa mea nu conta nici cât o ceapă degerată, m-ar fi omorât cu plăcere. Ca o paranteză, când am căzut prins, anchetatorul m-a întrebat cum de-am scăpat din încercuirea de la Domaşnea. I-am spus adevărul: „Am avut noroc” „Da’ ai tras, banditule, nu-i aşa? De ce-ai tras în noi?”, o ţinea ăla una şi bună, ca un copil bătut în cap, în pofida faptului că singurul care primea bătaie eram eu. „Păi… ca să pot fugi de voi, d-aia!”, i-am explicat nătărăului, deşi chestia asta era logică şi se subînţelegea de la o poştă. Evident că am primit bătaie.

Răzvan Gheorghe: În toată această perioadă, v-a ajutat credinţa în Dumnezeu?

Nicolae Ciurică: Eu am fost şi sunt un om credincios. Am convingerea că doar Dumnezeu mi-a salva viaţa în timpul numeroaselor conflicte armate cu Securitatea – doar aţi văzut cu ochii dumneavoastră acel Nou Testament de care s-a „împiedicat” glonţul ce-mi era destinat. Pe de altă parte, cât de norocos să fii, încât să i se blocheze arma securistului? Şi asta chiar în clipa când încerca să mă omoare. Poate că am fost protejat şi în noaptea aceea, în care trebuia să-l executăm pe colonelul Cling, când n-a funcţionat grendata antitanc, iar mie mi se blocase puşca-mitralieră… Cine ştie ce consecinţe indirecte ar fi avut lichidarea acelei potăi?! Dacă l-aş fi ucis, poate că nu mai ajungeam în puşcărie, ci direct în faţa plutonului de execuţie. Vă voi mai povesti o întâmplare petrecută în munți, când – asta-i credinţa mea – Dumnezeu mi-a oprit paşii ce mă conduceau spre moarte.

O avalanşă de brazi

În octombrie 1952, eu şi Gheorghe ne-am pornit spre un adăpost al grupului unde păstram nişte alimente. Consideram că sălaşul cu pricina era extrem de sigur – îl amplasaserăm într-o zonă greu accesibilă, fiind înconjurat de prăpăstii şi de creste abrupte. Ne-am căznit să-l camuflăm printr-o metodă ingenioasă: am săpat zile-n şir la rădăcinile celui mai înalt brad din perimetru, până când am reuşit să-l prăvălim la vale, peste alţi brazi, care s-au rupt şi s-au prăbuşit în lanţ, formând o adevărată avalanşă chiar deasupra adăpostului nostru. Deşi la alte sălaşuri obişnuiam să lăsăm paznici, aici n-am crezut că se impunea. Prin vălmăşagul acela de trunchiuri, crengi şi mărăcinişuri nu s-ar fi aventurat nimeni întreg la cap – până şi puținii vânători ocoleau zona. Dar să revenim la momentul „octombrie ’52”, când eu şi Gheorghe ne pregăteam să intrăm pe sub avalanşa de brad, la capătul unui drum de câteva ore. Chiar în apropierea adăpostului, la nici douăzeci de metri, m-a săgetat o durere îngrozitoare de stomac. Aveam nişte crampe într-atât de puternice, încât mă tăvăleam printre copaci – vă jur, nici nu mai puteam respira. După vreo trei-patru minute, simţind că durerea se mai domolise, m-am ridicat şi-am dat să păşesc către sălaş, dar crampele m-au apucat din nou, cu o intensitate crescândă, şi am fost obligat să mă opresc din drum. De fiecare dată când încercam să mă ridic, simţeam cum un cuţit îmi răscolea măruntaiele. Atunci, exasperat că nu-mi mai găseam locul, m-am trântit cu stomacul pe pământul răcoros. Asta a fost salvarea noastră, domnule!

„Gheorghe, hai să-i lichidăm pe toţi!”

La un moment dat, pe când zăboveam aşa, cu urechea alipită de pământ, am auzit desluşit un zgomot metalic, ca de căldare izbită, ce venea chiar din direcţia adăpostului. În clipa aceea, durerea mi-a dispărut ca prin minune, de parcă nici n-o simţisem vreodată. M-am săltat degrabă în capul oaselor, m-am căţărat pe o cracă şi am cercetat zona cu ajutorul benoclului. Nu mică mi-a fost mirarea când am depistat un soldat care tocmai ieşea din sălaş, legănând una dintre căldările noastre. Acela a fost momentul decisiv în care am realizat trădarea lui Victor Curescu – fusese capturat şi conştea prea bine coordonatele locaţiei. „Gheorghe, hai să ne apropiem şi să aruncăm mai multe grenade pe uşa adăpostului! Îi putem lichida pe toţi!”, am propus, revoltat. Însă, după ce am judecat la rece datele problemei, ne-am dat seama că era în interesul nostru să-i lăsăm pe pândaci să ne aştepte acolo, până la Paştele Cailor, aşa că am plecat şi am construit un alt adăpost.

Povestea unui fost căpitan de Securitate

După Revoluţie, întâmplarea a făcut să cunosc un fost căpitan de Securitate, Gheorghe Duţă, care mi-a dezvăluit că, în octombrie ’52, se afla în sălaşul acela, împreună cu paisprezece acoliţi. Cică ne-au aşteptat acolo până în ianuarie! I-am zis: „Las’ că v-a prins bine! Aţi văzut şi voi cum e să trăieşti iarna în adăpost!” Cu aceeaşi ocazie am aflat că, deşi ne urmărise în permanenţă, participând activ la arestarea lui Victor Curescu şi la uciderea lui Duicu Nistor, Gheorghe Duţă a fost condamnat, în ’53, la câţiva ani de detenţie politică. El susţinea că motivul ar fi fost mariajul lui cu o nemţoaică, dar e foarte posibil să-mi fi ascuns diverse aspecte, fiindcă securiștii mint cu cea mai mare ușurință; din ce mi-a povestit, luptase în război, căzuse prizonier la sovietici şi se întorsese „reeducat” cu regimentul „Tudor Vladimirescu”. Am fost consternat să aflu că prin ’91-’92 acest Gheorghe Duţă ajunsese vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Răzvan Gheorghe: Când aţi fost prins?

Nicolae Ciurică: Am fost capturat împreună cu Gheorghe Şerengău, pe 22 aprilie 1954, chiar în Joia Mare, în urma trădării lui Toma Duicu, o rudă a fraţilor partizani Duicu[3]. Menţionez că baronul PSD de Mehedinţi – notoriul Adrian Duicu – este, de asemenea, o rudă a acestui Toma. Tatăl meu – arestat pentru a doua oară – a făcut parte din acelaşi lot de judecată. Sărmanul a primit o condamnare de şapte ani, iar eu una de 25, din care aveam să execut 10, fiind graţiat odată cu decretul din 1964. Ancheta s-a desfăşurat la Timişoara, după aceea am fost mutat la Baia Sprie, Oradea şi Jilava. La Baia Sprie am refuzat constant să trudesc în mină, fapt pedepsit cu nenumărate zile de carceră. La Jilava stăteam câte 100 de persoane în aceeaşi cameră şi, în timpul nopţii, dacă se răsucea un singur deţinut, trebuia să ne răsucim cu toţii, ca la un semn. Da, domnule, zăceam într-o conservă cu gratii! Torţionarii ne dădeau o zeamă oribilă pe care aveau nesimţirea să o numească „mâncare”. Vă daţi seama, resimţeam mereu o foame de lup hămesit. Când am intrat în puşcărie aveam nu mai puţin de 95 de kilograme, dar, când m-am eliberat, cântăream numai 38… Devenisem o mână de oase.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat după eliberare? Cu ce v-aţi ocupat?

Nicolae Ciurică: Păi, în primul rând, m-am izbit de piedicile puse de Securitate – care continua să mă urmărească, doar că nu mai trăgea după mine cu mitraliera – şi de ostracizarea unora dintre semeni. Nu m-a angajat nimeni, aşa că am fost nevoit să-mi procur pita pe cont propriu. De-a lungul pușcăriilor mele, cunoscusem un tăbăcar îndrăgostit de propria-i meserie – vorbea încontinuu despre prelucrarea pielii. Când m-am văzut liber, m-am apucat şi eu de această profesie. Deşi mi-a fost foarte greu la început, până când am deprins, în mod practic, secretele tăbăcăriei, până la urmă m-am descurcat de minune. La un moment dat, când nu mai făceam faţă solicitărilor, mi-am angajat şi nişte ucenici. Oamenii veneau la mine cu bucăţi de piele neprelucrată şi plecau cu haine noi.

Răzvan Gheorghe: V-aţi urât trădătorii?

Nicolae Ciurică: Nu. I-am judecat aspru, m-au scârbit teribil, dar nu le-am putut purta niciodată ură. Ştiam prea bine că trecuseră prin iadul interogatoriile. Trădătorii n-au ciripit de bunăvoie, ei au fost mai întâi victime. Însă, când vine vorba despre securişti, situaţia capătă o cu totul altă turnură. Pe porcii ăştia îi voi urî câte zile oi mai avea!

[1] Ion Uţă s-a născut la 22 decembrie 1891, în oraşul Caracal. La nici 21 de ani a fost încorporat ca soldat cu termen redus. A participat la campania din 1913 şi la Primul Război Mondial, avansând până la gradul de căpitan. A fost decorat cu numeroase medalii pentru faptele sale de arme, iar la începutul anilor ’40 a fost trecut în rezervă cu gradul de colonel. După înăbuşirea Rebeliunii legionare, pe 23 ianuarie 1941, mareşealul Ion Antonescu a ordonat eradicarea tuturor „elementelor legionare” din structurile statului. Aproximativ 8000 de verzi au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, fiind interzisă orice activitate politică a Gărzii. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a constituit o nouă formulă guvernamentală alcătuită din militari şi tehnocraţi, moment în care numeroşi reprezentanţi ai armatei au fost promovaţi în posturi de prefecţi. Astfel, colonelul Ion Uţă a fost numit prefect al judeţului interbelic Severin, funcţie pe care a deţinut-o până la îndepărtarea mareşalului Antonescu. Imediat după execuţia acestuia (1 iunie 1946), Guvernul Petru Groza a declanşat o amplă operaţiune de arestare a ofiţerilor superiori apropiaţi mareşalului. Colonelul Uţă se număra printre cei vizaţi de prigoana comunistă, mai cu seamă că era şi membru al Partidului Naţional-Ţărănesc – Maniu. În 1947, Ion Uţă s-a retras în regiunea muntoasă din sudul judeţului Severin, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu, reuşind să se sustragă valului de arestări. Aurel Vernichescu s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a înfiinţat o grupare anticomunistă, în timp ce colonelul şi-a fixat cartierul general în Munţii Banatului. Sperând într-o viitoare intervenţie militară a americanilor şi a britanicilor, el a conceput unul dintre cele mai elaborate planuri tactice, dorind să unifice nucleele de partizani, dar a fost lichidat înainte de a putea crea o structură combativă îndeajuns de puternică pentru înfăptuirea dezideratului visat. Mai exact, în cursul anului 1950, Uţă intenţiona să înfăptuiască Blocul Naţional, prin unirea tuturor punctelor de rezistenţă, dar încercările premergătoare au fost refuzate de conducătorii unor alte grupări – de exemplu, legionarul Spiru Blănaru a respins orice propunere, acuzându-l pe colonel că a persecutat legionari în perioada în care ocupase funcţia de prefect. Ion Uţă a  fost ucis prin trădare, în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, într-o confruntare armată cu trupele de Securitate. Lupta s-a dat în zona satului Borlovenii Noi, din judeţul Caraş-Severin. Potrivit articolului „Rezistenţa anticomunistă. Cazul colonelului I. Uţă”, publicat în  „Memoria. Revista Gândirii Arestate”, „în ziua de 7 februarie 1949, Andrei Vădrariu, infiltrat în grup, s-a prezentat la postul de miliţie din comuna Mehadica, apoi la Securitate unde a comunicat datele necesare capturării partizanilor, fiind chiar el călăuza trupelor de Securitate în aceeaşi noapte. Colonelul Uţă a ordonat retragerea şi împrăştierea camarazilor săi, el rămânând să-i acopere. A fost împuşcat în timp ce încerca să reziste în faţa unui adversar mult superior ca număr şi dotare. Alături de el, alţi cinci partizani şi-au găsit sfârşitul cu arma în mână, şase au fost arestaţi, precum şi 20 dintre cei care îi sprijineau în satele din zonă. În total au fost arestaţi, până către finele anului 1949, 86 de susţinători ai colonelului Uţă, dintre care 65 erau ţărani”. Organizaţia anticomunistă a continuat să existe până în anul 1955, când ultimii săi exponenţii au fost capturaţi şi/sau ucişi.

[2] Spiru Blănaru (n. 23 iunie 1919 în Crăiești, județul Galați – d. 25 iunie 1949 în Pădurea Verde, Timișoara) a fost unul din liderii mișcării armate anticomuniste din Munții Banatului. Avocat şi şef al Frăţiilor de Cruce din Oradea, retras în munţi încă din 1948, Blănaru a fost condamnat la moarte prin împuşcare, fiind executat (pe 16 iulie 1949, la ora 03:30) împreună cu alţi patru fraţi de arme: Petre Domășneanu, Petre Pușchiță, Romulus Marițescu și Ion Tănase. În momentul refugierii în munţi – pentru a se sustrage arestării iminente –, Spiru Blănaru s-a asociat cu notarul public Gheorghe Ionescu şi cu Petre Domăşneanu, comandor de aviaţie. Facţiunea a fost cunoscută sub numele „Grupul de la Teregova” şi a întreţinut legături puternice cu organizaţia colonelului Ion Uţă. Iniţial, partizanii lui Blănaru au adoptat o atitudine ofensivă, preferând să atace direct trupele de Securitate. Ulterior, gruparea şi-a menţinut doar poziţiile defensive, întrucât Securitatea declanşa represalii asupra populaţiei din satele bănăţene după fiecare atac reuşit al partizanilor. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949, oamenii lui Spiru Blănaru au atacat cu grenade şi rafale de mitralieră postul de Miliţie situat în incinta primăriei Teregova, izbutind să elibereze doi camarazi arestaţi: Grigore Ianosiga-Ionescu şi Moise Anculia-Păsule. Partizanii se temeau că, odată supuşi torturilor, aceştia ar fi putut trăda organizaţia. La operaţiune au participat: Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Petru Anculia, Iacob Cimpoca, Nicolae Ghimboașe, Martin Copăceanu, Ianași Grozăvescu, Tudor Roșeț, Gheorghe Smultea, Pavel Stoichescu, Ghiță Ungureanu și Vasile Vălușescu. În replică, Securitatea a constituit (22 ianuarie 1949) un Comandament Unic cu sediul la Caransebeş – condus de generalul Ion Băjenaru şi coordonat de însuşi generalul Gheorghe Pintilie – care avea misiunea să stârpească „bandele” de partizani din Munţii Banatului. Organismul era abilitat să conducă „operaţiuni de lichidare”. Pe 22 februarie 1949, gruparea Blănaru i-a executat – pentru „colaborare cu duşmanii neamului” – pe agenţii comunişti Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii din Teregova. Securitatea a trimis în urmărirea partizanilor nu mai puţin de patru plutoane, care i-au ajuns în jurul orelor 16.00, pe culmea Pietrele Albe (cota 1099). Avea să urmeze una dintre cele mai aprige bătălii din istoria încleştărilor montane împotriva Securităţii. Partizanii implicaţi în luptă au fost: Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, frații Ion și Petre Berzescu-Berda, Vasile Vălușescu, Tudor Roșeț, Petre Anculia, Gheorghe Urdăreanu, Gheorghe Smultea, Nicolae Ghimboașe, Ion Caraiman, Ianaș Grozăvescu, Martin Copăceanu, Horia Smultea, Pavel Stoichescu, Moise Anculia, Romulus Anculia, Gheorghe Cristescu, Iacob Cimpoca, Petru Pușchiță, Iovan Pușchiță, Iovan Berzescu, Ioan Stoichescu, Romulus Marițescu, Marin Moater, Gheorghe Ivanici, Nicolae Horescu și fiica lui, studenta Ana Horescu. Potrivit unor autori, Securitatea dispunea de 1000 de soldaţi, dar probabil că cifra e exagerată. Totodată, există informaţii potrivit cărora securiştii au suferit pierderi multiple, deşi, oficial, autorităţile au recunoscut doar trei răniţi. Schimbul de focuri a durat întreaga zi şi o parte din noapte. Într-un final, partizanii lui Spiru Blănaru au izbutit să spargă împresurarea, lăsând însă în urmă doi morţi (Petre Anculia şi Gheorghe Urdăreanu), dar şi doi capturaţi (Gheorghe Smultea și Nicolae Ghimboașe). După luptele de la Pietrele Albe, măsurile represive s-au înăsprit teribil. În satele din zonă a fost introdusă interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii; s-au declanşat numeroase raiduri şi percheziţii. Cu toate acestea, în seara de 9 martie 1949, Spiru Blănaru, Ion Caraiman, Petre Berzescu și Iacob Cimpoca au coborât în satul Feneş – erau nevoiţi să procure alimente. Trădaţi de socrul lui Ion Caraiman – vânzătorul fiind ucis chiar în schimbul de focuri care a urmat –, Blănaru a fost rănit şi capturat. Încercând să scape din cursa Securității, avocatul aruncase o grenadă şi mitraliase întregul încărcător al armei. Au urmat numeroase presiuni, descinderi şi arestări securistice. La începutul lunii aprilie (1949), gruparea lui Spiru Blănaru – în care activau membri ai tuturor partidelor politice, nefăcându-se deosebire între țărăniști, liberali, militari sau legionari – a fost complet lichidată.

[3] Privitor la acţiunile anticomuniste ale fraţilor Duicu (iniţiate înaintea retragerii în munţi) reproducem o serie de pasaje din articolul „Doi partzani aflaţi în viaţă: Nicolae Ciurică şi Petre Duicu”, publicat în „Memoria. Revista gândirii arestate”:  „Petre este cel mai mic  dintre fraţii Duicu, cunoscuţi partizani care au dat fiori securiştilor vreme de câţiva ani. În Munţii Banatului i-au murit pe rând fraţii mai mari în încleştările cu trupele de Securitate. Familia lor era formată din patru băieţi: Ion, Nistor, Samoilă şi Petre, şi părinţii lor, Nistor şi Petria Duicu. Erau ţărani mijlocaşi din satul Domaşnea, Caraş-Severin. Cel mai mare dintre băieţi, Ion, născut în 1918, fusese pe front, luptase în Rusia sovietică în cel de-Al Doilea Război Mondial şi cunoscuse pe viu <raiul comunist> care-i adusese pe ruşi în sapă de lemn. Şi-a făcut totuşi datoria faţă de Rege şi faţă de ţară, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lui. Crescuse într-o familie de oameni foarte credincioşi, pentru ei jurământul dat avea mare preţ, iar onoarea era un lucru sfânt. Deşi erau oameni simpli, fraţii Duicu, la fel ca şi părinţii şi înaintaşii lor, au ţinut ca numele lor să fie rostit cu respect, iar pentru aceasta au avut un comportament ireproşabil. Când Ion s-a întors de pe front, toată familia a mulţumit Domnului că l-a ţinut în viaţă şi cu toţii au încercat să-şi continue viaţa ca şi până atunci. Numai că acest lucru nu mai era posibil. Armata sovietică a impus rânduieli cu care românii nu erau învăţaţi. Ion simţea cam ce se pregăteşte şi de aceea le-a povestit consătenilor cum văzuse el că stau lucrurile într-o ţară comunistă. Acelaşi lucru spuneau toţi cei care luptaseră dincolo de Prut. Membrii familiei Duicu aveau afinităţi faţă de Partidul Naţional Ţărănesc şi, la alegerile din 1946, au realizat că se săvâşise o mare fraudă electorală. Au fost printre cei care au combătut  cu vitejie, pe faţă, falsurile efectuate de comunişti. I-au îndemnat pe consăteni să nu accepte rezultatul trucat anunţat la încheierea scrutinului, să  îşi unească forţele cu cei din satele învecinate şi să-i dea în vileag pe falsificatori. Numai că oricât de multă dreptate aveau să nu se lase înşelaţi, au constatat că sunt neputincioşi în faţa falsificatorilor care aveau susţinere totală din partea cotropitorilor sovietici. Fiind consideraţi un fel de fruntaşi ai celor ce se răzvrătiseră  împotriva regimului care se instala încet, dar sigur, pentru fraţii Duicu a început calvarul. Ion şi Nistor erau la data alegerilor deja căsătoriţi, fiecare având şi câte doi copii – Ion avea un băiat şi o fată, iar Nistor două fete. Nu şi-au mai putut vedea de treburile gospodăreşti, pentru că <organele de stat> găseau mereu câte un motiv pentru care cei doi fraţi trebuiau să dea socoteală. Orice se întâmpla rău în comună, ei erau ţapi ispăşitori. Acuzele s-au tot înmulţit, pâna când s-au hotarât să ia calea codrului pentru că altfel riscau să intre, nevinovaţi, în puşcărie. Se întâmpla în iarna anului 1947. Alături de ei au plecat, pe rând, şi alţi consăteni, printre care Cristescu Ilie, Cristescu Gheorghe (zis „Galea”) şi Berbecaru Stelian.  Când în Munţii Banatului a luat fiinţă „banda” colonelului Ion Uţă, domaşnenii şi cei fugiţi din satele învecinate s-au alăturat acestuia, luptând cu arma în mână împotriva Securităţii.”

Sursa: https://www.podul.ro/articol/interviu-eveniment-ultimul-partizan-anticomunist-in-viata-relateaza-istoria-sangeroasa-a-luptelor-cu-securitatea-din-muntii-banatului-exclusiv-4124.html