În basmele româneşti se poate face cunoştinţă cu cel mai înspăimântător tip de sarcină din câte pot fi trasate pe lumea asta. Ea este descrisă prin următoarele cuvinte: „Dacă îmi găseşti fata, ţi-o dau de nevastă şi îţi dau şi jumătate de împărăţie; dacă însă nu o găseşti, unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul”.
Carevasăzică, eu mă duc la împărat, îi spun că sunt gata să plec în căutarea fiicei lui răpite şi pentru asta sunt dispus să înfrunt pericole inimaginabile – zmei, balauri, Talpa Iadului etc, iar el, în loc să-mi spună „bine, fiule, dacă faci asta uite, eu îţi dau bani să ai o viaţă întreagă ba încă şi copiii tăi”, se apucă să îmi atragă atenţia că nu am decât două variante, una din ele fiind descăpăţânarea. Nenorocirea e că în momentul ăla nici nu mai poţi da înapoi, de-acum e ori-ori. Şi atunci m-am tot întrebat: de ce naiba pune împăratul problema în felul ăla? Care e raţiunea pentru care un om care s-a străduit din răsputeri să-i găsească lui fata, merită să moară fiindcă nu a reuşit? Ce filosofie adâncă o fi aici?
Ei bine, cred că am găsit răspunsul. Probabil că pe vremea când se formau basmele, românii erau la fel de şmecheri ca şi azi. Ei se angajau la câte o treabă dificilă, apoi stăteau cu anii fără să facă nimic, doar păpând banii angajatorului (vezi, spre exemplu, în zilele noastre, cazul autostrăzii A3 Comarnic – Brașov). Şi atunci, nu-i exclus ca nişte împăraţi mai dibaci să se fi lămurit cum stă treaba şi să le fi zis şmecherilor respectivi ceva de genul: „eu vă angajez, dar dacă nu vă faceţi treaba, vă scurtez cu un cap”.
Poate că și azi, când vine vorba de cheltuirea cu folos a banilor publici, ar fi bine să se pună problema în acești termeni. Dar cine s-o facă? Vremea împăraților a trecut!
Raul Rebastian Baz
