Îmi este cunoscut pieisajul, drumul familiar, am participat la aria de treierat, noi, copii duceam o cană de apă oamenilor mari.
Era organizare la arie: om la coș, la mașina de treierat, om la târâș, flăcăi, doi oameni la spatele mașinii să îndepărteze paiele, oameni la sacii de grâu etc. Nu se lăsa nimic pe câmp.
Treieratul grâului se desfășura într-un nor de praf și o căldură înăbușitoare de iulie. Din sat înspre câmp drumurile din Bărăgan parcă duc în infinit…un infinit de trudă.
Din acest capăt de infinit nu am uitat nimic. Am datoria să nu uit. Să nu uiți Darie, să nu uiți…Îmi zic și azi.
Fotografie: Stelian Grigore
(12 februarie 2020, Dan Drăguș)
