IN MEMORIAM ION STRATAN (1 octombrie 1955 – 19 octombrie 2005)
Cu prilejul sărbătorii Anului Internațional Caragiale și a 151 de ani de la nașterea marelui dramaturg, în ianuarie 2003, la Palatul Culturii din Ploiești a avut loc, în organizarea Primăriei Ploiești și a Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, manifestarea cultural-artistică ce a cuprins prelegerea ”Vocabularul pieselor lui Caragiale”. Prezentator a fost scriitorul ploieștean Ion Stratan. La final, actori de la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești au oferit spectatorilor un moment artistic I.L. Caragiale. Redăm, în sinteză, câteva dintre ideile prezentatorului, așa cum au fost ele menționate.
”Vocabularul” pieselor lui Caragiale
Titlul prelegerii a fost inspirat, pe lângă dorința de a nu repeta eterna formulare ”Limbajul operelor lui I.L. Caragiale”, în primul rând, dintr-o viziune de filolog.
”Consider că vocabulele, care aparțin locutorilor pieselor lui Caragiale, formează o gramatică în care morfologia caracterelor se îmbină cu o adevărată sintaxă a prezenței celor care vorbesc, a întrepătrunderii replicilor lor și chiar a intrărilor și ieșirilor lor din scenă, care alcătuiește, din punct de vedere teatrologic, o lungă frază neîntreruptă și reluată. Pentru a face o metaforă oarecum surprinzătoare, dar sper că fi-va sugestivă, asupra personajelor din – să zicem – ”O scrisoare pierdută”, aș zice că Trahanache, inert, <substanțial>, ar fi un substantiv. Tipătescu, un <actant> generator de intrigă, <tip-til și tipologic> (cum îi sună și numele), ar fi un adverb. Cațavencu, mereu în acțiune, punct viu al intrigii, ar fi un verb, iar Zoe, precum eternul feminin, nu poate fi decât, evident, un adjectiv. Ca și caracteristică a replicilor, incongruența, balbutierea, expresiile fixe și ilogismele fac din Caragiale, după cum s-a observat, un precursor al teatrului atât al violenței de tip A. Artaud, al absurdului de tip Ionescu, cât și, la o relectură, al dezagregării de tip S. Beckett. Ca în proza lui Ionesco, <Noroiul>, unul dintre ultimele texte ale sale, sau în <O, ce zile frumoase!>, a dramaturgului irlandez, personajele din <Conu Leonida față cu reacțiunea> schimbă sintagme tip frânturi de proverbe și gratulații grotești (<Cum le spui dumneata, bibicule, mai rar>.). Efimița, semn al delabrării și interșanjabilității descompuse, se adresează cu <soro>, pentru ca partenerul ei de viață s-o apeleze, în delirul senectuții lor, cu <domnule>.”
Din prelegerea lui Ion Stratan am mai reținut, în sinteză, că acest tip de scriitură al lui Caragiale, în care vocabulele se înghesuie, se anulează sau cunosc o sincopă, vine din două rădăcini ale experienței textuale. Una este a jurnalismului epocii, care schimbă prismele prin care este receptată știrea cu ingrediente sau deformări stilistice decisive, făcând-o, în diverse variante, de nerecunoscut. A doua este parodia, pe care colaboratorul <Ghimpelui> sau <Claponului> o exersează pe texte clasice, de la Voltaire la romanticii vremii. Rezultatul este, în ambele cazuri, un antirealism. Paradoxul istoriei literare și al vârstelor stilistice face din Caragiale, prezent în conștiința multora (exemplu: Șerban Cioculescu) ”drept cel mai acerb critic social – un contemporan al antieroilor, un modern care desubstanțializează personajul, oferind, ca-n <D’ ale carnavalului>, masca absolută. George Călinescu nota că umorul caragialian este inanalizabil, asemeni lirismului eminescian. Prin prisma <poeticilor> secolului XX: Artaud (cu teatrul cruzimii), Ionesco (prin dramaturgia absurdului) și Beckett (în teatrul descompus), autorul se alătură marii întrebări a incomunicării contemporane – dacă dialogul mai merită purtat. La privire caracterologică, dacă jupân Dumitrache sau Spiridon sunt simpatici, de exemplu, Rică Venturiano, Farfuridi sau Cațavencu sunt cu totul detestabili prin lașitate, delir de grandoare sau politicianism. Armătura intuiției genialului dramaturg îi ține pe toți împreună, în creuzetul magic al rostirii de neconfundat de acum 140 de ani”.
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
