Regele a murit. Singurul meu rege, omul care o vreme am sperat că va însemna schimbarea, revenirea la ce am fost odată, demnitatea. Istoria generației mele, cu “i” mic, spre deosebire de cea a poporului meu, a luat cunoștință de el mult prea târziu.
După Revoluție, la care participasem ca tânăr licean, puternic ca o gorilă și tot pe-acolo cu indicele de istețime socială, dar cu sufletul în flăcări, Regele mi s-a înfățișat ca mit, ca ideal și ca imposibilitate. Priveam figura lui cu uimire, în timp ce lipeam afișe pentru alegerea unui profesor universitar în fruntea țării (setasem ceasurile să sune la cinci, și urmam îndeaproape echipele FDSN, mult mai bine dotate, ca să putem acoperi cât se putea din propaganda lor)… Ani de liceu…
În 1992, cel mai bun prieten al meu, cu care stătusem pe baricade în zilele de iarnă din decembrie 1989, și care se mutase apoi, cu familia, la București, a venit la mine și mi-a arătat costumul lui gri, sfâșiat… “De-ai ști ce-a fost acolo, Radu, mai ceva ca la Revoluție, toți îl rugam să nu plece…” Dar a plecat. Abia mai târziu am aflat motivul. Își dăduse cuvântul că va pleca. Dar, Majestate, dacă a fost vreodată un moment ca să Vă încălcați vreun cuvânt dat, atunci a fost. Dar nu ar fi fost un cuvânt dat fără acordul Vostru, dar în numele Țării, ci unul dat personal și încălcat pentru Țară. Cred ca ar fi salvat la fel de multe vieți ca actul din 23 august 1944.
În 1994, ca tânăr lider al Ligii de la Istorie, am fost printre studenții pregătiți să vină cu autocarul să Vă întâmpine la Otopeni. Bateria era moartă. Am cărat împreună cu alți trei colegi una în stare de funcționare pana la autocar și am ajuns. Profesorul Andrei Pippidi, pe care îl invitaserăm să vină cu noi, a plecat înainte cu taxiul și ne-a anunțat sosirea. Imensul lanț uman pe care l-am făcut în fața aeroportului s-a destrămat înainte ca să fiți primit în Salonul de Protocol. V-au întors din drum, Majestate.
În 1995, la moartea Prezidentului (Seniorului) Coposu, știam deja că nu veți mai fi lăsat să intrați în țară. Am fost acolo de la început până la sfârșit, de cele mai multe ori pierdut în marea de oameni, dar nu înainte de a o fi întâlnit cu Regina Ana în salonul de la hotel, de a fi schimbat câteva vorbe și de a-i fi presat pe mână un sărut care-mi arde buzele până în ziua de astăzi. A fost singura dată în viață când mi-am pus serios întrebarea dacă să mă mai spăl sau nu în dimineața următoare (!), atât de mult putea să-mi umple augusta Sa prezență firea-mi impresionabilă.
Anul 1997 a însemnat pentru mine debutul unor prietenii de o viață, căci deja lucram în presă la venirea Voastră și am întâlnit în Salonul de la Otopeni oameni care încă îmi sunt alături, chiar și numai prin Facebook acum, când ne-am răspândit prin toată Europa. De data aceasta ați intrat, Sire, în țară, și Vi-am urmat parcursul cât am putut, fiecare după arealul destinat, ca în sălbăticie. Am cinat împreună și am ciocnit paharele cu vin pe terasa de la Seciu, marea cramă a Prahovei, și V-am admirat mai mult decât oricând modul blând și demn cu care vă strecurați printre oameni, dându-i fiecăruia atenția cuvenită.
2003 mă regăsea departe de jurnalism, de chefurile de la Seciu, de grevele studențești si de Liga căreia-i fusesem lider trei ani și jumătate, departe de cochetările cu organizația de tineret a PNȚ și chiar și mai departe de Revoluția căreia fusesem hotărât să-i dau tot sângele meu. Dar în mod ciudat, tocmai atunci, Majestate, am avut ocazia să vă cunosc cu adevărat. Nu doar depusesem un tur de forță cu lansarea cărții bunicii Voastre Regina Maria, Kildine, urmându-l pe principele Radu (pe atunci, de Veringen) prin toate provinciile istorice ale țării, dar și, cu acordul președintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricariu, V-am fost gazdă la marea lansare din Sala Oglinzilor, în București.
Nu pot adăuga multe la ce s-a spus și s-a tot spus și se va mai spune în zilele acestea. Eram deja cucerit, ca student al Istoriei adevărate, și atins de duhul măreției și a moralității Voastre și înainte, dar în acea seara mi-ați câștigat inima cu adevărat. Nici un cuvânt nu poate descrie simplitatea și regalitatea pe care o emanați, făcându-i pe cei din jur să se simtă în același timp înălțați și în largul lor atunci când vi se adresau. Este o trăsătură pe care am urmărit pe mulți încercând s-o reproducă, fără să reușească. Încă mă întreb dacă a fost una înnăscută sau dobândită la ungerea ca Rege în Catedrala Patriarhală…
Să vă primească Dumnezeu printre sfinți, Majestate, căci mult ați suferit. Nu cred că v-a fost ușor în niciunul dintre momentele critice ale vieții Voastre, mai ales ca Rege în oficiu, dar și după aceea. Cred cu tot sufletul că V-ați găsit pacea în credință, căci cuvintele Voastre ar trebui studiate de cei tineri la școală ca pe un Pateric modern. Cred că plecați împăcat, senin și binevoitor și mă rog să priviți din când în când și spre poporul care V-a iubit și să-i dăruiți, de acolo unde Vă va așeza cel Atoateștiutor, un gând bun și, de ce nu, câte o îndrumare…
Radu Theodor Badale
Luxemburg, 7 decembrie 2017