CARTEA POEZIEI

G: Poezia, ce piramidă frumoasă a cuvintelor! Suntem secerați de mirare și spaimă, sub coaja de piersică a unui verb. Poezia se ridică la cer, împânzind labirinturi, are trup de cleștar și de privighetoare.
C: Este o dezamăgire, fiind aproape de culoarea petalelor de cireș căzute. Ea are două inimi în loc de două aripi de cal care zboară. Se iubește cum se iubește ținând după gât o vioară. Ea este și nu se vede. Doar se zbate îngerul în ea. Trebuie căutată cu cele cinci degete. Trebuie mirosită iarba pentru ea.
F: Ea vorbește cu sentimente și nu cu idei. Dacă pică o frunză dintr-o coamă de cal, negreșit pică și o rază pentru șlefuit diamante. Ea nu se vede, iar dacă se vede, înseamnă că deja nu există. Poezia este dâra de sînge, lăsată pe zăpadă de cerbul rănit. Dar nu despre cerb este vorba aici. Mai degrabă despre desfacerea cuvântului, multiplicarea lui prin divizare. Poezia se lasă umbră pentru cuvânt.
C: După poezie, durere, cuvânt, vine poetul din coaasta lui Dumnezeu. Urma lăsată în haos de Dumnezeu, nu este îngerul ci este poetul. Din înger nu se poate lăsa peste lume bolta cuvântului, din poet însăși bolta universului, poezia. Greutatea ei nu se înțelege după greutatea unei pleoape. Pielea ei nu are vreo iubită, nici mersul mielului la jertfă. Doar i se face să zboare. Se mângâie cu spiritul, întocmai făcut pentru a-i purta de grijă. Zi silabă și desparte-te de lume, ca și cum te-ai despărți de umbra ta.
G: Slăbiciunile poetului sunt doar aparaente. Poetul este veșnic lucid, dar cade câteodată în propăria lui capcană, după care devine și pasăre și frunză. El este distins.
C: Pânditoare, zăpada cu două aripi mi s-a arătat. O stea ca o nălucă poleită
F: Cuvântul nu este făcut pentru a fi ostenit. El sporeșta taina și sporește în taină. Care este atunci realitatea chipului și care a verbului? Cântecul se vede cu sunetul. Sunetul este chipul total al poeziei, ea începe unde se sfârșește uitarea. Este zeea poetului.