close

Creștinătate

Creștinătate

„Prodromița” – icoana pictată peste noapte de mână nepământească

ic2721

Deși mulți dintre noi am auzit sau am citit minunile săvârșite în viața celor care s-au rugat cu stăruință și au cerut ajutorul în fața acestei icoane a Maicii Domnului, puțini cunosc detalii despre modul în care a fost ea zugrăvită.

Povestea urcă în timp până la mijlocul anilor 1800 și se leagă de numele ieroschimonahului Nifon de la Mănăstirea Horaița – Neamț, cel care, în timpul lucrărilor de ridicare ale schitului Prodromu, căuta un iconar care să zugrăvească pe lemn de tei o icoană a Maicii Domnului și care să fie pictată potrivit rânduielilor bisericeşti. Acestea presupun citirea zilnică a Acatistului Maicii Domnului, post negru cu o singură masă pe zi la sfârşitul lucrului, înfrânarea de la mânie, mândrie şi păcate trupeşti, precum şi celelalte rânduieli.

Gândul său a fost ca Icoana Maicii Domnului să fie pictată acasă, în Moldova. Cu toate că existau și alți mari pictori în acea vreme, a fost ales iconarul Iordache Nicolau din Iaşi. Acesta a început pictura icoanei în anul 1863, respectând cu sfințenie vechile canoane. Deși era foarte priceput în a reda trăsăturile Sfintelor Chipuri ale Fecioarei Maria şi a Pruncului Iisus din braţele ei, Iordache Nicolau se poticnește inexplicabil.

Speriat și supărat că și-ar fi putut pierde înclinația și meșteșigul, a acoperit Icoana, a încuiat atelierul de la Mănăstirea Bucium şi s-a așezat în genunchi, la rugăciune, întenționând să nu renunțe, ci să continue în ziua următoare. Înturcându-se a doua zi la atelier, deschide ușa și râmâne copleșit: Icoana era terminată, iar chipurile Maicii Domnului şi al lui Hristos împrăștiau peste tot lumină, strălucire și Har.

Analizele și cercetările ulterioare efectuate în laboratoare de specialitate au confirmat, într-adevăr, faptul că fața Maicii Domnului şi a Pruncului nu prezintă nicio urmă de pensulă. Dimensiunile icoanei sunt de 1000/700 mm, chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus având nuanța de galben a grâului. Iordache Nicolau însuși întărește minunea zugrăvirii acestei icoane cu mărturia sa din 29 iunie 1863, păstrată până astăzi pe un petec de hârtie în arhiva Schitului Prodromu din Sfântul Munte:

„Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iaşi, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii Domnului cu însăşi mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez feţele Maicii Domnului şi a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieşit potrivnice, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că am uitat meşteşugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei mătănii mari înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârşit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai voit a pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi o greşeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune”.

Având în vedere faptul că acest fapt minunat s-a petrecut de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, s-a hotărât ca cinstirea acestei Sfinte Icoane să se facă în data de 12 iulie, înainte de Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, îngerul binevestitor al Născătoarei de Dumnezeu.

Viețuitorii de la Prodromu prăznuiesc această minune în chip deosebit, prin priveghere de toată noaptea, sărbătoarea din 12 iulie devenind cel de-al doilea hram al Schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.

(Cătălin Acasandrei – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Nori negri peste Hagia Sophia și peste oameni

bis24424

Numai gândul că vor intra cu barosul să „refacă“ pereții, că vor sulemeni cu var toate mozaicurile, când nu le vor spulbera sub daltă și ciocan…

Nu poți rămâne indiferent în fața negurii invazive a minții unui om; nu ai cum, dacă ceva, măcar un dram din ceea ce numim „civilizație“ contează și pentru tine. Oare turcii cu mintea limpede – atâția câți au scăpat teferi și nu înfundă încă temnițele sultanului – înțeleg că gestul lui Erdogan nu are nicio legătură cu Allah și credința? Oare Europa înțelege că semnătura pe acel decret este doar un preambul pentru ceva ce nu va însemna nici Binele, nici Adevărul, nici Frumosul?

Nori negri peste Hagia Sophia și peste oameni.

(Mihai Șora, 11 iulie 2020)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei

dregatorul-bogat-galeriu

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. Binecuvantati si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, care ne spune, iata:

“Si trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care ieseau din morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci.

Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea sa”. (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Iubitilor, tot cuvantul Evangheliei, dupa marturia insasi – e Buna Vestire – e descoperire dumnezeiasca. Si asa trebuie sa fim cu luare aminte sfanta, neclintita, la intelesul de viata facator al descoperirii Dumnezeului celui viu. In aceasta marturie din Evanghelia citita astazi se dezvaluie, nu vom indrazni a spune punand in comparatie adevar mai adanc sau mai putin adanc, mai de pret sau mai putin pret (nu exista in Evanghelie, totul este dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leaga de existenta noastra atat de framantata, chinuita, intrebatoare, mai mult, tema raului. Acei demonizati, deci stapaniti de demoni, deci de cel ce propriu-zis este numit cel rau, nefericitul demon.

Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea, o si mai staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea ce ni se descopera in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului, care ne priveste si pe noi. Caci “vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sa ramana singur, si de aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti, partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si ne priveste, deci, pe noi. Cu smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru dumneavoastra si pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l face sa fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.

Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii, coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse in jurul Lui, trece tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il asteptau oameni. El a venit pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si trecand marea, acolo L-au intampinat acesti demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi indraciti iesisera de prin morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea aceea. Doua caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni.

Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf. evanghelist Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai inspaimantatoare. Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si alte ascunzisuri. Aici luam aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau din morminte si, fiorosi, cum erau, se izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa ne gandim, iubitilor: petreceau in morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului, in orice om intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta, dumnezeiasca. Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte. Deodata, starea aceasta sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata, gandita, si de semeni.

Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care, stim, este simbolul pacatului, raului care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu. Pacatul cel mai mare… integral, si trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte. Aceasta inseamna la Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce intelegi si te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav posedat mintal, in sufletul lui.

Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului. Doua daruri ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca vreti, lauda noastra (fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu rostiti acest cuvant! Pentru ca unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista mandrie in sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mangaiere care vine de la Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda impartasita: “Lauda suflete al meu pe Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret il avem indeosebi in suflet, in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon – pierderea libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si sa nu stii ca esti posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii lui”.

Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai constiinta bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta? Gandurile… Iubitilor, sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de neuitat sa fie pentru orice constiinta: adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic si absolut, este Existenta eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta faptura, existenta prin har, prin participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta absoluta, dumnezeiasca, si a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc, iar pe noi ne impartaseste, ne face partasi.

Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la existenta Lui si la nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Si, odata cu existenta, mai daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne mai daruieste bunatatea si intelepciunea. Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta, ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii; nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam mereu. Si cum ca aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a fi, de la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu sunt un prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma pun pe mine in cea mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si toti ceilalti erati, acum o suta de ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci, adica Dumnezeu. Si asa am fost adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea noastra. Cuvantul Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia inspirati de Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu ca Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in veci.

Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta vesnica nu sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum spune Sfantul Maxim, nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum spune Sfantul apostol Pavel: “Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru ca prin El toate s-au facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant). Dumnezeu-Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul Duhului Sfant este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El, Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pai chiar si Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait: Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El nu are nu.

Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la fiinta, atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de adevar – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica lui: “Amin zic voua”, la care noi raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atat de adanc: “Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un contrariu al ei – neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa cugetam la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca prin pacat sa ne intoarca la nefiinta.

Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se scrie prin ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care vrea sa ne arunce in nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu. Si atunci intelegem, cand Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existentei, nu nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici e taina raului. Intelegem si ne cutremuram. Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se refera Mantuitorul? – Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a refuza existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.

Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru: existenta si nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca nu-Si ia Dumnezeu inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune tin de vointa noastra si de vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si daca, iarasi, contrariul existenetei este neexistenta, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii este necunostinta binelui, neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu Ascetul, care spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista de la Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de raspunsul nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. Si in pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la intelepciunea dumnezeiasca cu ignorarea, cu uitarea.

Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata, gandirea. Raul e numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune Sfantul Grigorie: Dumnezeu e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata vreme atunci cand ispita patrunde in mintea omului, in vointa omului, atunci duhul omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre nefiinta, catre moarte.

Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si despartirea de oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu putinta. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu are fiinta; el e o negare, o lepadare, o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai inspaimintatoare: demonul nu creeaza, iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi: Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa copieze, pot sa cloneze, astazi. Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul, demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.

Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze viata. Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea. Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E numai ispita ca mergi in nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa sarmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui rau mai inspaimantatoare decat orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii si iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o spunem, nu judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens; niste salturi in vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci omul e creat dupa chipul Creatorului. Aici e tragismul.

Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune Sfantul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin lepadarea vietii adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de intuneric, cum zice rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric.”. Eu exist prin Da, Amin, si raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l impartasesti, prin intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta poruncilor, a virtutilor, si imi impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si intelepcine, si dreptate, si curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui gand care ma incearca si ma indeamna…

Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos L-au marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au cunoscut in Hristos Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita, absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria va intra prin Judecata in imparatia lui Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De aceea e nevoie sa o lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce este rau, incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e bine si ce e rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot amana. Caci, cum spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane singur.

Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa nu ramana in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un timp pana la Judecata, o plinire, asa cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa mearga in turma de porci. Si atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate ca opera demonilor e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au aruncat. Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse si au venit cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Un dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.

Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi: cea eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant -, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din care facem parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi; lume adusa de la nefiinta la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti ca o ideologie numea liberteatea drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de la nefiinta la fiinta, care implica necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati aminte la cuvantul sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat esenta”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma supun: caci daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.

Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui raul, de a ma birui pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile? Din lumea necesitatii? – Din lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine. Atunci, e atat de limpede misterul libertatii! Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii, de lumea mortii, tot ce ma leaga de ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce ma leaga de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de bunatate, de pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si nu petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii lumii acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.

Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica Preacurata si toti sfintii! Amin.

Parintele Constantin Galeriu 

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vindecarea slugii sutasului – Sfantul Ioan Gura de Aur

sutasul

“Intrand Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L pe El si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa bolnav, cumplit chinuindu-se. Si i-a zis Iisus: “Venind il voi vindeca”

Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe cand Domnul Se pogora de pe Munte; sutasul, pe cand Domnul intra in Capernaum.

– Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutasul ?

– Nu din pricina trandaviei – ca la amandoi credinta le era fierbinte -, ci ca sa nu intrerupa invatatura Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutasul a zis: “Sluga mea zace in casa bolnav, cumplit chinuindu-se”.

Unii comentatori spun ca sutasul a spus pricina pentru care n-a adus cu el si sluga, pentru a se scuza. Nici nu era cu putinta, spun acestia, sa-l aduca; era paralizat, chinuit de dureri si pe moarte. Ca era pe moarte o spune evanghelistul Luca: “Era pe moarte”.

Eu insa sustin ca aceste cuvinte ale sutasului sunt o dovada a marii lui credinte, cu mult mai mare decat a acelora care au coborat pe slabanog prin acoperisul casei.

Sutasul socotea ca e de prisos sa-si aduci sluga la Hristos, pentru ca stia bine ca era de ajuns numai poruncii lin Hristos ca sa vindece pe cel bolnav.

– Si ce-a facut Iisus?

– N-a facut ce facuse mai inainte. Hristos de obicei urmeaza vointa celor care-L roaga; acum insa o ia inainte si nu numai ca-i fagaduieste sutasului ca-i va vindeca sluga, dar si ca se va duce in casa lui. O face ca sa aflam credinta sutasului. Daca nu i-ar fi fagaduit aceasta, ci i-ar fi spus: “Du-te acasa, sa fie vindecata sluga ta!”, n-am fi stiut cit e de mare credinta lui. La fel si cu cananeanca, numai ca in sens invers.

Sulasului ii spune, fara sa fie chemat, ca Se va duce acasa la el, ca sa afli credinta sutasului si marea lui smerenie; cananeencei insa ii refuza datul, pentru a face sa staruie in cererea ei.

Doctor intelept si iscusit fiind, stie sa dobandeasca cele contrarii prin contrarii. Intr-un caz, prin ducerea Sa de buna voie in casa sutasului; in celalalt, prin amanarea indelungata si prin refuzul Sau, descopera credinta femeii.

Asa face si cu Avraam, spunandu-i: “Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca sa afli dragostea de oameni a lui Avraam si purtarea sa de grija pentru sodomiti.

La fel si cu Lot; ingerii trimisi la el au refuzat sa intre in casa lui, ca sa afli cat de mare era iubirea de straini a dreptului Lot.

– Ce a raspuns sutasul?

“Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”.

Sa ascultam aceste cuvinte toti cati avem sa-L primim pe Hristos! Ca e cu putinta sa-L primim si acum. Sa le ascultam, sa le urmam ca sa-L primim tot cu atita ravna! Cind primesti in casa ta pe cel sarac, pe cel flamand si pe cel gol, pe Hristos Il primesti, pe El Il hranesti.

“Ci zi numai cu cuvintul si se va tamadui sluga mea!”

Iata ca si sutasul, ca si leprosul, are despre Hristos parerea cuvenita Lui. Nici sutasul n-a zis: “Cheama-L pe Dumnezeu in ajutor!”, sau: “roaga-te Lui si cere-I!”, ci: “Porunceste numai!”. Apoi temandu-se ca nu cumva Domnul, din smerenie, sa refuze, a adaugat:

“Ca si eu sunt om sub stapinire, avand sub mine ostasi; si spun acestuia: “Du-te ” si se duce; si celuilalt: ” Vino!” si vine; si slugii mele: “Fa aceasta!” si face”.

– Si ce-i cu asta, m-ar putea intreba cineva, daca sutasul credea ca Hristos este Dumnezeu? Pe mine ma intereseaza sa aflu daca Hristos incuviinta aceasta credinta, daca o intarea?

– Intrebarea este bine si intelept pusa. Sa o cercetam si vom vedea ca lucrul care s-a petrecut cu leprosul s-a petrecut si cu sutasul. Dupa cum leprosul a spus: “Daca vrei” – ca noi sustinem cu tarie Dumnezeirea si puterea lui Hristos, intemeiati nu numai pe cuvintele leprosului, ci chiar pe cuvintele Domnului; ca Domnul nu numai n-a vestejit parerea leprosului, ci a intarit-o si mai mult, adaugind chiar ce era de prisos sa spuna, adica: “Vreau, curateste-te!””, tocmai pentru a-i intari credinta – tot asa este drept sa vedem daca s-au petrecut la fel lucrurile si cu sutasul.

Si vom gasi ca s-au petrecut la fel. Cand sutasul a spus despre Domnul lucruri atat de mari, cand a marturisit ca are o atat de mare putere, Hristos nu l-a tinut de rau, ci i-a primit cuvintele si a facut mai mult decat ca le-a primit. Nici evanghelistul n-a spus numai ca Domnul a laudat spusesle sutasului, ci , aratand, cat de mult l-a laudat, spune ca S-a si minunat de credinta sutasului; si nu numai ca S-a minunat de credinta lui, ci l-a si dat ca pilda intregului popor si celorlalti, pentru a-i urma credinta.

Vezi, dar, ca fiecare din cei ce au fost martori la cuvintele Lui se mirau de puterea lui Hristos?

“Si se mirau si multimile de invatatura Lui, ca ii invata ca Acela are putere ”. Si nu numai ca Domnul n-a tinut de rau multimile, ci luandu-le, S-a pogorat cu ele de Munte, iar prin vindecarea leprosului, le-a intarit credinta.
Leprosul spunea: “Daca vrei, poti sa ma curatesti”; iar Domnul nu numai ca nu l-a mustrat, ci l-a si tamaduit si l-a curatit, asa precum leprosul Il rugase; iar sutasul I-a zis: “Zi numai cu cuvantul si se va tamadui sluga mea”; iar Domnul, minunandu-Se de credinta lui, i-a spus:
“Nici in Israel n-am aflat atata credinta”

Dar iti voi dovedi Dumnezeirea lui Hristos pe o alta cale, contrara celei de pana acum. Marta nu I-a spus Domnului ce I-a zis leprosul si sutasul, ci cu totul dimpotriva: “Oricate vei cere de la Dumnezeu iti va da “, de aceea Domnul nu numai ca n-a laudat-o – cu toate ca-I era cunoscuta, apropiata si una din persoanele cu multa ravna pentru El -, ci chiar a mustrat-o si a indreptat-o, ca nu graise bine despre El, zicandu-i: “Nu ti-am spus ca de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”.

A tinut-o de rau, ca pe o necredincioasa. Si iarasi, cand Marta I-a spus: “Oricate vei cere de la Dumnezeu Iti va da”, Domnul ii scoale din minte o parere ca aceasta si o invata ca El n-are nevoie sa primeasca o astfel de putere de la altul, ci El este izvorul bunatatilor, spunandu-i: “Eu sunt invierea si viata”; adica: “Nu astept sa primesc putere, ci fac totul cu propria Mea putere”.

De aceea Domnul il lauda pe sutas, il da ca pilda poporului, il cinsteste, dandu-i imparatia cerurilor si cheama si pe altii sa mearga pe urmele lui. Si ca sa afli ca a spus acestea ca sa invete si pe ceilalti sa creada cum a crezut sutasul, asculta precizia cu care evanghelistul arata acest lucru, spunand:

“Si intorcandu-Se, Iisus a zis celor ce veneau dupa El: “Nici in Israel n-am aflat atata credinta’’.

Gandeste deci si tu lucruri mari despre Hristos! Gandul acesta aduce credinta, imparatia cerurilor si celelalte bunatati.

Hristos nu S-a marginit sa-l laude pe sutas doar prin cuvinte, ci i-a dat, in schimbul credintei sale, sanatos pe cel bolnav, ii impleteste cununa stralucita si-i fagaduieste mari daruri, graindu-i asa:

“Multi de la rasarit si de la apus vor veni si se vor odihni in sanurile lui Avraam si ale lui Isaac si ale lui Iacov, iar fiii imparatiei vor fi aruncati afara”.

Hristos le vorbeeste cu mai multa indraznire, pentru ca facuse multe minuni. Apoi, ca sa nu creada cineva ca Domnul vrea sa-l linguseasca pe sutas cu aceste cuvinte, aratand tuturora ce suflet avea sutasul, i-a zis:
“Du-te, dupa cum ai crezut, fie tie!”.

Si indata a urmat vindecarea, marturie a puternicei credintei sutasului:

“Si s-a vindecat sluga lui din ceasul acela”.

Asa s-a intamplat si cu cananeanca; ca si aceleia i-a zis: “O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie precum voiesti! Si s-a vindecat fiica ei”.

Dar pentru ca evanghelistul Luca, istorisind minunea vindecarii slugii sutasului, adauga si alte fapte, care se deosebesc de cele spuse de evanghelistul Matei, este de neaparata treubuinta sa lamuresc si deosebirile acestea.

– Ce spune Luca?

– Ca sutasul a trimis la Iisus pe batranii iudeilor sa-L roage sa vina; Matei, dimpotriva, spune ca chiar sutasul s-a dus la Iisus si I-a spus: “Nu sunt vrednic”.

Unii comentatori spun ca e vorba de doi sutasi deosebiti, desi sunt multe asemanari intre istorisirile celor doi evanghelisti. Despre sutasul de la Luca, batranii poporului spun: “El ne-a zidit sinagoga noastra si iubeste neamul nostru” ; despre sutasul de la Matei Iisus spune: “Nici in Israel n-am aflat atita credinta”, dar despre cel de la Luca n-a spus ca:

“Multi vor veni de la rasarit si de la apus”, ceea ce ne face sa banuim ca sutasul de la Luca era iudeu.

Ce vom raspunde, deci?

Explicatia data de acesti comentatori este usoara, dar intrebarea este daca e si adevarata. Dupa parerea mea, in amandoua istorisirile evanghelice este vorba de una si aceeasi persoana.

– Cum poate fi una si aceeasi persoana, m-ar intreba cineva, cand Matei spune ca sutasul s-a apropiat de Domnul si I-a spus: “Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”, iar Luca spune ca a trimis la Iisus pe batrinii iudeilor ca sa-L cheme sa vina?

– Sunt de parere ca Luca, in istorisirea sa, ne descopera linguseala iudeilor, ca in nenorociri oamenii sunt nestatornici si isi schimba de foarte multe ori parerile. Probabil ca sutasul, vrand sa plece la Iisus, a fost impiedicat de iudei, lingusindu-l si spunandu-i: “Ne ducem noi sa-L aducem!” Vezi ca chiar propunerea lor este plina de linguseala, pentru ca au spus: “Ne iubeste neamul nostru si ne-a zidit sinagoga”.

Nici nu stiu cum sa-l laude. Ar fi trebuit sa graiasca asa: “A vrut el sa vina sa Te roage, dar l-am oprit noi, vazandu-i nenorocirea si pe bolnav zacand in casa”. Asa ar fi trebuit sa graiasca, pentru a-I arata lui Iisus cat de mare este credinta sutasului.

Dar ei nu graiesc asa! Din pricina invidiei nici n-au voit sa descopere credinta sutasului, ci au voit mai bine sa umbreasca virtutea sutasului, pentru care venisera sa faca rugamintea, decat sa-si ajunga scopul venirii lor, laudandu-i credinta. Invidia e in stare sa intunece judecata. Dar Domnul, Care cunoaste cele ascunse, impotriva vointei batranilor iudeilor, l-a laudat pe sutas.

Ca aceasta este adevarata interpretare, asculta-l iarâsi pe Luca, care insusi da aceasta interpretare. El spune asa: “Si nefiind Iisus departe de casa, a trimis sutasul la El zicand: ” O, Doamne, nu Te osteni, ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”. Cand a scapat deci sutasul de gura batranilor iudeilor, a trimis la Iisus, spunandu-I: “Sa nu socotesti ca de lene n-am venit, ci m-am socotit nevrednic sa te primesc in casa mea”.

N-are importanta daca Matei spune ca sutasul n-a rostit aceste cuvinte prin prietenii sai, ci le-a rostit cu propria sa gura. Intrebarea este daca fiecare evanghelist a infatisat ravna sutasului si daca sutasul a avut despre Hristos parerea ce I se cuvenea. Se poate ca insusi sutasul sa se fi dus la Iisus, dupa ce a trimis pe prietenii sai, si sa-I fi spus aceleasi cuvinte.

Daca Luca n-a spus ca s-a dus sutasul la Domnul, apoi nici Matei n-a spus ca a trimis pe prietenii lui la El.

Nu este deci o contrazicere intre un evanghelist si altul, ci unul completeaza cele lasate la o parte de celalalt.
Uita-te ca Luca a laudat si in alt chip credinta sutasului, spunand ca “sluga lui era pe moarte”. Asta insa nu l-a deznadajduit, nu l-a facut sa-si piarda nadejdea, ci nadajduia cu tarie ca se va face sanatos.

Daca Matei a spus ca Hristos a zis: “Nici in Israel n-am aflat atata credinta”, iar prin aceste cuvinte a aratat ca sutasul nu era israilitean, iar daca Luca a spus ca a zidit sinagoga iudeilor, deci s-ar parea ca este iudeu, nici aceasta nu e o contrazicere intre Matei si Luca. Era cu putinta sa nu fie iudeu si totusi sa zideasca sinagoga si sa iubeasca poporul iudeu.

Tu nu-mi cerceta numai cuvintele sutasului, ci adauga la ele si slujba lui, si atunci vei vedea virtutea barbatului.
Ca mare este mandria oamenilor care sunt in slujbe si nici nenorocirile nu le moaie cerbicia. Omul imparatesc de la evanghelistul Ioan Il cheama pe Iisus acasa la el, spunandu-I: “Coboara-Te! Copilul meu trage sa moara”.

Sutasul nu-i ca acesta, ci-i cu mult mai bun si decit acest om imparatesc si decit cei care au coborat pe slabanog prin acoperisul casei.

Sutasul nu-I cere Domnului prezenta Sa trupeasca, nici n-a adus pe cel bolnav langa doctor. Aceasta arata ca nu avea o parere mica despre Iisus, ci una cu cuviinta dumnezeieasca.

De aceea a si spus: “Zi numai cu cuvantul!” nici n-a spus de la inceput: “Zi numai cu cuvantul!”, ci la inceput isi povesteste numai durerea; ca nici nu se astepta, din pricina marii lui smerenii, ca Hristos sa-i faca indata pe voie si sa Se duca acasa la el.

De aceea, cand L-a auzit spunand: “Eu venind il voi vindeca”, I-a spus: “Zi numai cu cuvantul!”.

Durerea nu i-a intunecat judecata, ci chiar in suferinta filozofa, uitindu-se nu atat la sanatatea slugii sale, cat la a nu parea ca face ceva necuviincios. Desi nu L-a silit el pe Hristos, prin rugamintile sale, sa-i vindece sluga, ci Hristos, de buna Sa voie, i-a fagaduit vindecarea., totusi si asa se temea sa nu para ca cererea ii depaseste dregaroria si ca primeste un lucru mai presus de merit.

Ai vazut intelepciunea sutasului? Uita-te si la prostia batranilor iudeilor, care spuneau: “Este vrednic sa-i faci darul acesta”‘. Ar fi trebuit sa faca apel la iubirea de oameni a lui Iisus; dar ei ii vorbesc de dregatoria sutasului; si nici nu stiu cum sa vorbeasca. Sutasul insa n-a grait asa, ci I-a spus ca-i cu totul nevrednic nu numai de binefacerea Domnului, ci si de primirea Sa in casa lui. De aceea, dupa ce a spus:

“Sluga mea zace in casa bolnav”, n-a mai adaugat: “Spune sa se vindece!”, temandu-se ca e nevrednic sa primeasca darul, ci I-a vorbit numai de durerea sa. N-a staruit mai departe in rugamintea lui, nici cand L-a vazut pe Hristos binevoitor, ci a ramas mai departe modest, pastrand masura cuvenita.

Daca cineva m-ar intreba: Pentru ce Hristos nu l-a cinstit pe sutas, ducandu-Se in casa lui?, ii voi raspunde asa: Hristos l-a cinstit foarte mult. Mai intai, pentru ca a aratat tuturor de ce simtaminte era insufletit sutasul cand a spus ca nu-i vrednic sa se duca in casa lui; apoi, pentru ca i-a dat imparatia cerurilor si l-a pretuit mai mult decat pe tot poporul iudeu. Pentru ca sutasul s-a socotit nevrednic sa-L primeasca pe Hristos in casa sa, a ajuns vrednic de imparatia cerurilor si vrednic de dobandirea bunatatilor de care se bucura Avraam.

– Dar pentru ce leprosul, m-ar intreba cineva, n-a fost laudat de Hristos, desi a spus lucruri mai mari decat sutasul? N-a spus ca sutasul atat: “Zi numai cu cuvantul”, ci ceva cu mult mai mult: “Voieste numai!”; aceleasi cuvinte pe care profetul le-a rostit despre Tatal: “Toate cate a voit a facut”.

– A fost laudat si leprosul. Cand Iisus i-a spus leprosului: “Du darul pe care l-a poruncit Moise spre marturie lor”, nu i-a spus altceva decat: “Vei fi acuzatorul lor, pentru ca ai crezut”. De altfel nu-i acelasi lucru sa crezi fiind iudeu si sa crezi nefacand parte din neamul iudeu. Ca sutasul nu era iudeu se vede si de acolo ca era sutas, dar si din cuvintele Domnului: “Nici in Israel n-am aflat atata credinta”.

Este mare lucru ca un om, care nu facea parte din neamul iudaic, sa aiba despre Hristos o parere atat de mare. Dupa socotinta mea, sutasul se gandea ca ostirile cele ceresti, bolile, moartea si toate celelalte se supuneau lui Hristos, asa cum i se supuneau lui ostasii sai. De aceea si spune: “Ca si eu sunt om sub stapanire”; cu alte cuvinte sutasul spunea: “Tu esti Dumnezeu, eu sunt om; eu sunt sub stapanire, Tu nu esti sub stapanire. Asadar, daca eu, om fiind si sub stapanire, am atata putere, cu mult mai mult Tu, Care esti Dumnezeu si nu esti sub stapanire”.

Sutasul voia sa-L incredinteze cu tarie pe Iisus ca nu rosteste aceste cuvinte ca sa arate ca este vreo asemanare intre ei, ci, dimpotriva, foarte mare deosebire. “Daca eu, spune sutasul, care sunt un supus si sunt sub stapanire, pot atata, datorita micii mele functii, incat nimeni nu-mi poate sta impotriva, ci se va face tot ce poruncesc , chiar cand poruncile sunt diferite – “Ca zic acestuia:”Du-te!” si se duce, si altuia :”Vino!” si vine”- cu atat mai mult vei putea Tu!”.

Unii citesc din Matei asa: “Ca daca eu, care sunt om”; apoi, dupa ce pun un semn de punctuatie, adauga: “Avand sub stapanirea mea ostasi”.

Tu uita-mi-te ca sutasul a aratat ca Hristos poate sa stapaneasca moartea ca pe un rob si poate sa-i porunceasca ca Stapan. Cand spune: “Vino!” si vine si: “Du-te!” si se duce , sutasul acesta spune “Daca poruncesti sa nu vina peste el moartea, nu va veni”.

Ai vazut cat era de credincios? Caci ceea ce avea sa fie cunoscut tuturora mai tarziu, sutasul o stia; stia ca Hristos are putere asupra mortii si vietii, ca pogoara la portile iadului si ridica.

Si n-a vorbit numai de ostasi, ci si de slugi, la care ascultarea e si mai mare. Si desi avea o credinta atit de puternica, se socotea totusi nevrednic.

Hristos insa aratandu-i ca este vrednic sa-i intre in casa, l-a cinstit si mai mult; l-a admirat, l-a laudat inaintea tuturora si i-a dat mai mult decat i-a cerut.

Sutasul venise sa ceara numai sanatate trupeasca pentru sluga sa si a plecat luand cu sine si imparatia cerurilor.

Ai vazut ca s-au si implinit cuvintele: “Cautati imparatia cerurilor si acestea toate se vor adauga voua”.

Pentru ca a aratat multa credinta si smerenie, Hristos i-a dat cerul si i-a adaugat si sanatatea slugii. Si nu l-a cinstit numai cu atata, ci i-a aratat ca intra in locul celor scosi din imparatia cerurilor.

Iar prin aceasta Hristos face cunoscut tuturora ca mintuirea se dobandeste prin credinta, nu prin faptele legii vechi.

De aceea darul imparatiei cerurilor nu este numai pentru iudei, ci si pentru pagani; si mai mult pentru pagani decat pentru iudei.

“Sa nu socotiti, spune Hristos, ca darul imparatiei cerurilor s-a dat numai sutasului! Darul acesta va fi dat intregii lumi!”

Spunea acestea, profetind despre pagani, dandu-le bune nadejdi. Ca in multimile de oameni, care Il urmau, erau si pagani din Galileea neamurilor.

Spunea acestea ca sa nu-i lase fara nadejde pe pagani si sa alunge din mintea iudeilor gandul ca numai ei sunt poporul ales.

Hristos nu vorbise pana acum de venirea paganilor la credinta, pentru ca nu cumva cuvintele Sale sa supere pe ascultatorii Sai si pentru ca sa nu le dea pricina de atac; prilejuit insa de credinta sutasului, vorbeste si de asta, dar nici acum nu rosteste cuvantul “pagan”; n-a spus: “multi pagani”, ci: “Multi, de la rasarit si de la apus”.
A aratat pe pagani, dar n-a suparat pe iudei: cele spuse erau invaluite. Nu numai aceasta invaluieste noutatea invataturii Sale, ci si prin inlocuirea “imparatiei cerurilor” cu “sanurile lui Avraam”.

Ca nici nu le era cunoscut numele de “imparatia cerurilor”; si Domnul vorbeste de sanurile lui Avraam, pentru ca pe iudei ii ustura mai mult aceasta pierdere.

Tot asa si Ioan Botezatorul n-a vorbit indata despre gheena, ci le a le-a spus ceea ce-i durea mai mult: “Sa nu vi se para ca puteti zice: “Suntem copiii lui Avraam”!.

Odata cu aceasta Hristos a aratat ca nu este potrivnic Vechiului Testament. Pretuind pe patriarhi si numind sanurile lor fericirea celor buni, surpa din temelii aceasta banuiala. Nimeni sa nu creada ca pe iudei ii ameninta numai o singura pedeapsa!

Ca dubla este pedeapsa iudeilor si dubla este si fericirea paganilor; iudeii nu numai ca au pierdut sanurile lui Avraam, ci au pierdut ce era al lor; paganii nu numai ca au dobandit imparatia cerurilor, ci au dobandit ce nu se asteptau; si pe langa acestea si o a treia, ca au luat cele ale iudeilor.

Hristos ii numeste pe iudei “fiii imparatiei”, pentru ca imparatia cerurilor lor le era pregatita. Si aceasta ii durea mai ales pe iudei. Si-i izgoneste din sanurile lui Avraam, dupa ce le-a aratat ca prin fagaduinta trebuiau sa fie in sanurile acelea. Apoi, pentru ca spusele lui Hristos erau o hotarare, o face crezuta prin minunea savarsita, dupa cum minunea la randul ei a fost intarita de profetia realizata mai tarziu.

Cel ce nu crede deci in insanatosirea de atunci a slugii sutasului, sa creada pe temeiul profetiei realizate astazi. Ca si profetia, chiar inainte de realizarea ei, a ajuns cunoscuta atunci pe temeiul minunii.

De aceca Iisus a rostit mai intai profetia, dupa aceea a vindecat sluga bolnava, pentru ca sa fie crezute cele viitoare pe temeiul celor prezente si ceea ce este mai mic, pe temeiul a ceea ce este mai mare.

Nu-i deloc nefiressc, ba, dimpotriva, o lege rationala si dreapta, ca cei virtuosi sa se bucure de bunatati, iar cei pacatosi sa sufere dureri; dar e mai presus de fire sa inzdravenesti un slabanog si sa invii un mort.

Totusi, la acesl lucru, mare si minunat a contribuit, nu putin, si sutasul; lucrul acesta l-a aratat si Hristos prin cuvintele: “Du-te si cum ai crezut, fie tie!”.

Ai vazut ca vindecarea slugii a proclamat puterea lui Hristos, a facut cunoscuta credinta sutasului si a facut crezuta profetia? Dar, mai bine spus, toate au proclamat puterea lui Hristos. Ca Iisus n-a tamaduit numai trupul slugii, ci, prin minune, a atras la credinta si sufletul sutasului.

Tu insa nu mi te uita numai ca sutasul a crezut, ca sluga s-a vindecat, ci minuneaza-te si de iuteala vindecarii. Aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintele: “Si s-a vindecat sluga lui in ceasul acela”, asa precum a spus si despre lepros: “indata s-a curatit”.

Puterea lui Hristos s-a aratat nu numai prin aceea ca a vindecat sluga sutasului, ci si prin aceea ca vindecarea s-a facut in chip minunat si intr-o clipita.

Si nu numai prin aceasta ne este folos, ci si prin aceea ca de cate ori face Iisus cate o minune vorbeste si de imparatia cerurilor si cauta sa ne atraga pe toti spre ea.

Chiar pe cei pe care-i ameninta ca are sa-i alunge din imparatia cerurilor, nu-i ameninta ca sa-i alunge, ci ca sa-i infricoseze cu aceste cuvinte, spre a-i atrage la imparatia cerurilor.

Iar daca nu se folosesc nici de pe urma acestei amenintari, apoi toata vina e a lor si a tuturor celor ce sufera de aceeasi boala.

Poti vedea ca s-a intamplat aceasta nu numai cu iudeii, ci si cu cei ce au crezut. Ca si Iuda era fiu al imparatiei si auzise impreuna cu ucenicii: “Veti sedea pe cele douasprezece tronuri”, dar a ajuns fiu al gheenei; iar etiopianul, barbar fiind – din cei de la rasarit si de la apus – s-a bucurat de cununi impreuna cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov.

Aceasta se intampla si acum in vremea noastra. “Ca multi dintii vor fi pe urma, a spus Hristos, si cei de pe urma, intai”.

Hristos a spus aceste cuvinte pentru ca nici cei din urma sa nu se trandaveasca, gandindu-se ca nu mai au nici o putere sa ajunga in frunte, si nici cei dintii sa nu se increada prea mult in ei insisi gandindu-se ca sunt in frunte.

Acelasi lucru la profetit mai inainte si Ioan Botezatorul, spunand: “Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam”.

Si pentru ca profetia avea sa se implineasca, a fost predicata mai dinainte, pentru ca nimeni sa nu se tulbure la implinirea ei de un lucru asa de minunat. Ioan o da numai ca posibila, ca o spusese primul, Hristos insa o da ca sigura si o intareste prin minunea savarsita indata dupa savarsire profetiei.

Sfantul Ioan Gura de Aur

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Puterea vindecătoare a Sfintei Împărtășanii

impart53

La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut.

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai avea de trăit doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronstadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.

‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.

Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:

‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?

Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.

‒ Vino la Kronstadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta…

Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronstadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.

‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.

Bărbatul care fusese pe moarte a mai trăit încă 25 ani!

În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.

‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia Părintele Ioan de Kronstadt, și Domnul vă va face bine.

‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.

‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.

‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.

‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?

Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.

Cunoscută este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronstadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:

‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.

‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.

‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.

La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:

‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!

Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine! În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, pocăinței și primirii Sfintei Împărtășanii”.

(Episcopul Alexandros de Zila /Semenoff Tian Chansky – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Icoana Maicii Domnului „Vlahernskaya” – 2 IULIE

CRic53253

Icoana Maicii Domnului Vlahernskaya este prăznuită pe 2 iulie (Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne), pe 7 iulie și în sâmbăta a cincea din Postul Mare (Sâmbăta Imnului Acatist).

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost descoperită la Ierusalim de împărăteasa Evdochia, în timpul vieții Sfântului Eftimie cel Mare (prăznuit pe 20 ianuarie), în vreme ce Sfântul Iuvenalie (prăznuit pe 2 iulie) era Patriarh al Ierusalimului. Sfânta icoană a fost adusă la Constantinopol, unde Sfânta Împărăteasă Pulheria a așezat-o în Biserica din Vlaherne, acolo unde era păstrat și Veșmântul Născătoarei de Dumnezeu (prăznuit pe 2 iulie).

Această sfântă icoană este de tip Hodighitria (Îndrumătoarea). De aceea, icoana mai este numită și icoana Maicii Domnului Hodighitria din Vlaherne sau icoana Maicii Domnului „Cea care arată calea” din Vlaherne.
În anul 626, Patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-631) a purtat icoana Domnului Vlahernskaya în procesiune pe zidurile Constantinopolului, atunci când orașul a fost asediat de avari.

În amintirea acestei izbânde și a altora care au fost câștigate prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost stabilită o sărbătoare anuală în sâmbăta a cincea a Postului Mare (Sâmbăta Imnului Acatist al Maicii Domnului). Prima prăznuire a avut loc în Biserica din Vlaherne, Constantinopol. În secolul al IX-lea, sărbătoarea a fost inclusă în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfințit de la Mănăstirea Studion. Mai târziu, această sărbătoare a fost introdusă și în Triod, și a devenit universală pentru Biserica Ortodoxă.

După căderea Constantinopolului în anul 1453, icoana Maicii Domnului din Vlaherne a fost mutată în Sfântul Munte Athos. Icoana a stat în Athos până în anul 1654, când a fost trimisă de călugării din Sfântul Munte la Moscova, în semn de mulțumire pentru Țarul Alexei Mihailovici.

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Cea care alăptează” – 2 Iulie

ic987

 

Icoana Maicii Domnului „Cea care alăptează” (Galaktotrophousa) este prăznuită pe 12 ianuarie și 2 iulie.

Inițial, Icoana Maicii Domnului „Cea care alăptează” s-a aflat în Lavra Sfântului Sava cel Sfințit de lângă Ierusalim. Înainte de moartea sa, Sfântul Sava a lăsat prin testament ca atunci când va veni un călugăr cu același nume (Sava) să se închine în mănăstire, să moștenească sfintele odoare: toiagul Sfântului Sava cel Sfințit, icoana Maicii Domnului „Cea care alăptează” și icoana Maicii Domnului „a Sfântului Ioan Damaschin” (Tricherousa).

În secolul al XIII-lea, Sfântul Arhiepiscop Sava al Serbiei a vizitat Lavra Sfântului Sava cel Sfințit, fără a ști ceva de testamentul sfântului. În momentul în care s-a închinat la moaștele Sfântului Sava, toiagul acestuia i-a căzut la picioare, atrăgând atenția călugărilor.

Întrebându-l pe pelerin cum se numește, aceștia au recunoscut în el pe cel de care le vorbise Sfântul Sava. Îndeplinind testamentul fondatorului, călugării au oferit arhiepiscopului Sava odoarele lăsate ca moștenire.
Cu bucurie, Sfântul Arhiepiscop a primit odoarele sfinte, pe care le-a luat cu el în Serbia. În timpul invaziei turcilor, creștinii din Serbia au dorit să protejeze sfintele odoare și le-au trimis la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos. Aici, icoana Maicii Domnului „Cea care alăptează” a fost așezată pe iconostasul chiliei închinate Sfântului Sava, numită și Typikario (metoc al Mănăstirii Hilandar).

Icoana Maicii Domnului „Cea care alăptează” mai este denumită și „Typikonissa”, pentru că la chilia Sfântului Sava din Kareia se păstrează Typikon-ul (Regulile) Sfântului Sava.

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți 1 Iulie

sf1iul

Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini, în oraşul Rădăuţi, la începutul secolului al XIV-lea.

Încă din pruncie, mergând cu părinţii săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste faţă de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic şi asculta cu toată luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufleteşte de sfinţiţii slujitori, de Cuvioşii Părinţi şi de ostenitorii de la această biserică voievodală.

Părinţii din obştea Catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu şi pentru sfintele slujbe, l-au primit în obştea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă şi smerenie.

Pentru viaţa lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoinţele duhovniceşti sporea tot mai mult. Luând binecuvântare de la stareţul obştii, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câţiva sihaştri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Muşat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers şi a sfinţit biserica acelui schit şi, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinţei acelei obşti.

Aici, în această cuvioasă obşte, vine să se nevoiască şi Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povaţa părintelui său duhovnicesc Lavrentie.

Înfiinţându-se scaun episcopal la Rădăuţi, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei Rădăuţilor, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie şi răspundere de ierarh. Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul nevoinţelor sale sihăstreşti. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoinţele duhovniceşti. A hirotonit preoţi şi diaconi, a sfinţit biserici şi a vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea şi pogorământul în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al păstoriţilor săi sufleteşti.

După ani mulţi de arhipăstorie, simţindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa, Laura.

Aici, a primit schima cea mare, luând numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi şi ducând cu adevărat viaţă de înger în trup, până la trecerea sa la cele veşnice.

Cunoscându-şi dinainte sfârşitul vieţii sale pământeşti, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale poveţe părinteşti. A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul şi, binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Credincioşii şi fiii lui duhovniceşti veneau la mormântul său primind binecuvântare şi tămăduiri de tot felul de boli. Curând a fost dezgropat şi dus la Rădăuţi potrivit dorinţei credincioşilor. La racla moaştelor sale venea multă lume, din împrejurimi şi chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revărsa cu prisosinţă asupra celor care se rugau cu credinţă.

Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generaţie în generaţie până astăzi. Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, îi poartă numele; acest nume de Laura era numele acelei mănăstiri.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfintii Apostoli Petru si Pavel

SfPetruPavel

Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti pe 29 iunie, dupa o perioada de post, care variaza ca durata, in functie de data Sfintelor Pastilor.

Sfantul Apostol Petru – fiul lui Iona si fratele Apostolului Andrei, s-a nascut in Betsaida Galileei. Numele sau iudeu era Simon, insa Mantuitorul il va numi Chifa (piatra). Dupa o pescuire minunata pe lacul Ghenizaret, este chemat sa devina pescar de oameni. Marturiseste in numele apostolior dumnezeirea lui Hristos, dar se si leapada de Hristos cand El este prins spre a fi rastignit. Dupa Inaltarea Domnului, Petru ia cuvantul in adunarea ucenicilor si aleg ca apostol pe Matia in locul lui Iuda. In ziua Cincizecimii, dupa predica Sfantului Apostol Petru, se boteaza trei mii de persoane.

Sfantul Apostol Petru a propovaduit in Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mica pana in Babilon si in ultima parte a vietii, la Roma. Sfantul Petru a murit rastignit pe cruce, cu capul in jos, in anul 67, pe 29 iunie.

Sfantul Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei, din neamul Veniamin. Sfantul Pavel a fost elevul invatatului Gamaliel. Pavel locuia in Tars si lupta impotriva crestinilor. Sfantul Apostol Pavel a participat la uciderea arhidiaconului Stefan. Pe calea Damascului i se arata Hristos intr-o lumina orbitoare si il mustra: “Saule, Saule de ce ma prigonesti?”. Se converteste si primeste botezul de la Anania, episcopul Damascului. Sfantul Apostol Pavel a pornit in trei mari calatorii misionare si a scris 14 epistole care se gasesc in Sfanta Scriptura. A fost decapitat din porunca imparatului Nero, in anul 67.

Din cauza faptului ca Sfintii Apostoli Petru si Pavel au fost in temnita pentru ca L-au marturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, au devenit ocrotitori ai sistemului penitenciar din Romania. Ei sunt ocrotitori ai celor lipsiti de libertate si din cauza faptului ca cei ajunsi in penitenciare sunt persoane care au gresit fata de Dumnezeu, precum au gresit si ei: Petru S-a lepadat de Hristos, iar Pavel i-a prigonit pe crestini.

Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, Stapanului tuturor rugati-va, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Maine, serbam Soborul Sfintilor 12 Apostoli si facem pomenirea Sfantului Ierarh Ghelasie de la Ramet.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica a treia dupa Rusalii – Despre grijile vietii

ic3236272

Predica la Duminica a treia dupa Rusalii – Despre grijile vietii

Evanghelia acestei duminici, una dintre cele mai frumoase si mai pline de substanta, face parte din Predica de pe munte a Mantuitorului. Atunci si-a prezentat programul de reforme doctrinare si de viata, si a delimitat invatatura si traditia Vechiului Testament, de invataturile noi, revelate de Dansul, in fata unei multimi uimite care se afla in continua “mirare”, “caci El ii invata ca unul ce avea putere, iar nu ca fariseii si carturarii”. E o Evanghelie-poem, opera a unui autor divin!

Dar textul destul de lung, si care ne-ar putea provoca la exegeze mai profunde, si din mai multe unghiuri de vedere, are, ca toate poemele, pasaje care pot usor da nastere la controverse, putand fi interpretate in diferite feluri. Asupra lor as vrea sa va spun caleva cuvinte, foarte pe scurt, incercand sa ne lamurim impreuna care si cum trebuie sa fie dreapta lor interpretare ortodoxa.

Textul intreg este acesta: “Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat, iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat. Deci daca lumina care e in tine este intuneric, atunci cum e intunericul? Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretuit nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona. De aceea zic voua: Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti inbraca; au nu este viata mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi mai presus decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot? Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia. Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor?

Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc paganii; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Mi. 6, 22-33).

Asupra a trei versete din acest text as dori sa ne oprim cu privire la care sunt sigur ca v-ati pus si dv. intrebari, in timp ce le-ati ascultat. Nu sunt usoare nici la prima, nici la a doua vedere. Dovada ca e asa, e ca pe multi i-au facut sa le interpreteze gresit si sa scoata din ele ceea ce ele n-au intentionat sa spuna. Acesta este unul din marile pericole care ii pandesc pe cei care interpreteaza Scriptura dupa capul lor si o aplica la situatii care n-au fost avute in vedere cand au fost rostite sau scrise cuvintele ei.

Sa le luam pe rand.
Cel dintai text este desigur acesta: “Nimeni nu poate sluji la doi domni, caci sau pe unul va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui. Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona”.

Al doilea: “Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Oare nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?”

In sfarsit, si al treilea verset: “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate acestea (de mai sus) se vor adauga voua”.

Dupa cum stiti, in ultima vreme mai ales, s-a abatut un blestem si peste poporul nostru credincios. Acest blestem il constituie cei care vor sa ne schimbe credinta si ne fura credinciosii. Si e de mirare cum chiar aici, in aceasta Transilvanie a noastra, care si-a pastrat de-a lungul mileniilor unitatea de neam, prin limba si credinta, si asa a putut supravietui unor vremuri vitrege care au luat sfarsit abia in 1918, prin Unirea cu tara, e de mirare, zic, ca si aici incep sa prinda pe alocuri invataturi noi si gresite, care vor sa ne abata si de la adevarata invatatura, si de la unitatea noastra. Pentru ca ele, oricum, opereaza o ruptura intre sufletele noastre ale tuturor. Ne impart in grupuri, in “bisericute” care se rup de la Biserica cea una.

Se gasesc rataciti care cred ca abia ei, acum, dupa doua mii de ani, au descoperit cum trebuie interpretata Scriptura, ca si cum mosii si stramosii nostri, ca si cum Parintii Bisericii, ca si cum Biserica aceasta care dureaza de doua mii de ani a trait pana acum in greseala, si toti cei care au murit in credinta Bisericii si-au pierdut mantuirea. Si, de vreme ce si-au pierdut mantuirea, nu mai au nici o comuniune cu dansii, deci nici o legatura cu trecutul socotit ratacit. Cu prezentul Bisericii stramosesti, nici atata. Ei sunt cei despre care spune Sfantul Pavel: “De omul eretic, dupa o sfatuire sau doua, te fereste” (Tit 3, 10) sau: “Caci va fi o vreme cand oamenii nu vor primi invatatura cea sanatoasa, ci-si vor alege invatatori dupa poftele lor, ca sa le gadile auzul, si-si vor intoarce urechile de la adevar si se vor lua dupa basme” (Iisus Timotei 4, 3-4). Ei vin, bineinteles, in numele lui Hristos, dar “au smerenie prefacuta” (Coloseni 2, 18), “iubire de disputa si slava desarta” (Filipeni 2, 3), “si-l propovaduiesc pe Hristos din pizma (fata de adevaratii credinciosi ai Bisericii) si din iubire de disputa… si nu eu gand curat” (Filipeni 1, 15-16).

Sfantul Pavel ii numeste “frati mincinosi” (Iisus Cor. 11, 26), “avand numai chipul cucerniciei, iar puterea ei tagaduind-o”. Si indeamna iarasi: “De acestia sa te feresti” (Iisus Timotei 3, 5). Sunt intr-adevar cu Scriptura in mana, si asa ii insala pe cei simpli, care nu stiu ca si diavolii ca sa-i insele pe oameni vin tot cu Scriptura. Nu cu Scriptura au incercat sa-L ispiteasca pe Mantuitorul? Sf. Iacov spune limpede ca “si dracii cred si se cutremura” (Iacov 2, 19).

Sfanta Scriptura numai atunci are autoritate, cand e interpretata dupa credinta Bisericii. Cei care o interpreteaza dupa capul lor, si fara sa aiba pregatirea necesara, si fara sa se verifice prin Sfintii Parinti, prin Sinoadele ecumenice si prin intreaga Traditie a Bisericii, sunt dintre cei care “pururea invata si niciodata nu pot sa ajunga la cunostinta adevarului” (Iisus Timotei 3, 7), pentru ca invata de la cine nu trebuie, de la cei care nici ei nu stiu, de la cine stie ce exaltati, fie rataciti, fie vicleni.

Unii dintre cei inselati par ravnitori, fiind oameni de buna-credinta, dar sunt prinsi in mrejele amagirilor. Acestia “chiar de se lupta nu se incununeaza, pentru ca nu se lupta dupa lege” (Iisus Tim. 2, 5). Nici nu se mantuiesc.

Imi dau seama cat de grava si plina de raspundere e aceasta afirmatie, dar nu e a mea. E a Sfantului Pavel. Unii dintre ei, sarmanii, se amagesc cu ravna pe care o pun in observarea regulilor gruparii care i-a ademenit, dar la ce le ajuta, cand Sfantul Pavel spune ca o astfel de ravna “fara pricepere” (Romani 10. 2), nu are nici un ecou la Dumnezeu?

Sunt unii, Martorii lui Iehova, pe care nu-i intereseaza nimic din lume – desi profita de tot ce creeaza oamenii, haine, lumina, materiale etc. – nici din Scriptura, pentru ca nu li se cere decat un lucru: sa faca, toti, cat mai multi prozeliti, adica martori ai lui Iehova. Li se spune ca sunt cu atat mai aproape de imparatie, cu cat au la activ un numar mai mare de convertiti. Parca anume pentru ei ar fi spus Mantuitorul: “Vai voua… ca cutreierati marea si uscatul ca sa faceti un prozelit, si daca il dobanditi il faceti fiu al gheenei indoit ca voi” (Matei 22,15).

Ei bine, multi dintre acestia interpreteaza aceste texte, asupra carora am dorit sa ne oprim, altfel decat trebuie. De pilda, unii, pe baza textului: “Nu va ingrijiti ce veti manca si ce veti bea”, se declara impotriva angajarii crestinilor in viata de toate zilele a societatii in care iraiesc, invocand si motivul ca “nu se poate sluji la doi domni”.

Sa vedem asadar care este adevarata interpretare a acestor texte. Este adevarat ca Mantuitorul spune: “Nu duceti grija, spunand: ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca” (Matei 6, 3), dar prin aceasta nu trebuie sa se inteleaga ca nu trebuie sa muncim, ca sa ne castigam painea de toate zilele. Accentul trebuie sa cada aici pe “nu duceti grija” sau ca in alte editii, “nu va ingrijorati!”. “Nu va ingrijorati”, adica nu va pierdeti speranta, nu va faceti atat de multe griji, faceti-va datoria si, la datoria voastra, va adauga Dumnezeu ceea ce are El de adaugat, ca doar “sunteti impreuna-lucratori cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9). Faceti voi tot ceea ce trebuie de partea voastra, si atunci nu va ingrijorati, caci Dumnezeu, in mod sigur, va face partea Lui. Si Mantuitorul completeaza limpede ceea ce exegetii improvizati nu vad: “caci Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de toate acestea” (Matei 6; 32). Asadar, nu traiti in panica, in alerta, in deznadejde. Pe conlucrarea cu Dumnezeu trebuie sa cada accentul, nu pe faptul ca ar fi aici un indemn la incrucisarea bratelor si la asteptarea manei din cer.

Munca e unul din principiile fundamentale ale invataturii Mantuitorului. Cum s-ar contrazice El acum? In intelepciunea poporului nostru exista o vorba: aduna bani albi pentru zile negre. Dar acestia se aduna prin munca. Si apoi chiar Mantuitorul, n-a spus El: “Vrednic este lucratorul de plata sa”!? (Luca 10, 7). O repeta si Sfantul Pavel (1 Tim. 5, 18) si era lege inca din Vechiul Testament (Num. 18, 31). Sfantul Pavel spune ca si-a castigat painea prin munca, spre a nu fi povara nimanui (Iisus Tes. 3, 8). Si Psalmistul scria: “Iesi-va omul la munca sa si la lucrarea sa pana seara” (Ps. 104, 23). Si din nou Sfantul. Pavel arata ca plugarul trebuie sa munceasca inainte de a strange roadele (Iisus Tim. 2, 6). Si mai departe, ca de obicei, dupa ce expune un fapt particular, trece la generalizare si proclama principiul: “Cine nu vrea sa lucreze, sa nu manance” (Iisus Tes. 3, 10).

Iov se refera si la “muncitorii de ziua” (Iov 7, 1), la saracii care prin munca isi agoniseau cele pentru trai. Si Dumnezeu a lucrat sase zile, iar in a saptea s-a odihnit (Facere 2, 3). Oare n-a spus Mantuitorul cand si-a insusit si El porunca muncii: “Tatal meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”? (Ioan 5, 17). Si nu tot El a spus pilda talantilor, in care se arata ca fiecaruia i se da un talant, sau doi, sau cinci, cu porunca de a-i inmulti? Si cum se pot inmulti? Prin munca.

In “invatatura celor 12 apostoli”, care e din epoca primara a crestinismului, se spune: “Daca cel ce vine la voi este un drumet, ajutati-l cat puteti, dar sa nu ramana la voi decat doua sau trei zile, daca e nevoie. Daca vrea sa se stabileasca la voi ca meserias, sa lucreze si sa ramana, dar daca nu are o meserie, socotiti-va dupa priceperea voastra, ca sa nu traiasca cu voi impreuna un crestin trandav”.

Si atunci cum impacam una cu alta? Cum impacam porunca de a nu strange averi cu aceea de a munci si a inmulti talantii? Intram noi in categoria florilor si a pasarilor? Parca n-am intra. Dar totusi Iisus a dat acest exemplu oamenilor.

Modul cum trebuie sa intelegem aceasta comparatie reiese din modul cum a inteles Mantuitorul cuvintele Sale, atunci cand le-a rostit. E in afara de orice indoiala ca Mantuitorul n-a inteles prin comparatia cu florile si pasarile, ca omul trebuie,sa nu lucreze.

Ca sa pricepem bine lucrul acesta, trebuie sa mergem la radacina invataturii Sale, ceva mai adanc. El a avut in vedere ca fiecare vietate, planta, pasare animal salbatic, domestic sau om, toate tra iesc dupa o randuiala a lor. Precum i s-a randuit fiecaruia. Unele sa-si ia hrana din pamant, precum florile, copacii, cerealele, iarba; altele s-o gaseasca usor, nici avand nevoi prea mari, precum pasarile, desi si ele trebuie s-o caute; altele s-o vaneze, altele, ca animalele domestice, s-o primeasca de la om, dar tot ca rasplata a muncii sau a unui folos pe care il aduc, iar omul trebuie sa si-o agoniseasca singur “Cu osteneala sa te hranesti din pamant in toate zilele vietii tale”, a zis Domnul (Fac. 3, 17), poruncind stramosilor Adam si Eva “sa lucreze pamantul” (Fac. 3, 23). Randuiala sub care a fost pus omul, e aceea de a-si castiga viata prin munca bratelor sale.

Cand Mantuitorul a dat exemplul cu crinii campului si pasarile cerului, a vrut sa spuna ca acestora Dumnezeu le-a pus o anumita randuiala si, iata ca traind dupa randuiala prescrisa lor de Dumnezeu, nu mor de foame. Nu s-a vazut pasare sau animal salbatic care sa moara de foame in vremuri normale. Omului i s-a prescris randuiala de a trai din munca. Deci nici el nu poate muri, daca-si respecta randuiala care i-a fost prescrisa de Dumnezeu. Dumnezeu a randuit sa existe hrana, iar omului i-a randuit s-o caute, s-o pregateasca, s-o scoata din pamant. Florilor, plantelor si copacilor care nu se pot misca, le da Dumnezeu hrana din pamant, din ploaie, din soare si din vant. Animalelor si pasarilor care se pot misca, dar n-au maini ca sa lucreze, nici unelte, le da Dumnezeu hrana de-a gata, dar cu conditia s-o caute, deci sa se osteneasca, iar oamenilor care se si misca, au si maini, le-o da Dumnezeu ca rod al muncii lor.

Asa trebuie inteleasa aceasta invatatura. Cand Mantuitorul se afla in pustie, Satana care il ispitea i-a propus: “De esti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini” (Matei 4, 3). Vei fi ascultat. Mantuitorul i-a raspuns: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care va iesi din gura lui Dumnezeu”. Si acest text e interpretat de unii gresit, in sensul, mai intai ca se poate obtine paine si prin alte mijloace, prin minune, nu neaparat prin munca si, in al doilea rand, ca chiar Iisus a spus ca “nu numai cu paine va trai omul” si ca mai important e “cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu “.

Doua observatii se impun in legatura cu aceasta: mai intai ca propunerea obtinerii painii prin minune venea de la diavol, asa ca lucrul vorbeste prin el insusi; in al doilea rand, se omite din vorbirea Mantuitorului un amanunt. El nu spune ca omul poate trai fata paine, cum interpreteaza unii exegeti de ocazie, ca sa schimbe accentul pe “cuvantul lui Dumnezeu”, pe care pretind ca il propovaduiesc numai ei. Mantuitorul spune: “nu numai cu paine”, ceea ce inseamna ca “si cu paine” Cu cuvantul lui Dumnezeu, dar si cu paine! Cu painea care trebuie muncita! Numai sa nu ramai numai la paine, ci sa te hranesti si cu cuvantul lui Dumnezeu.

Se zice ca intr-o manastire a venit din alta parte un monah foarte evlavios, in cautarea de atmosfera mai monahala decat in manastirea din care a plecat. I-a spus staretului ca el doreste sa traiasca dupa Scripturi, numai cu cuvantul lui Dumnezeu; asa ca sa i se ingaduie linistea cuvenita lecturii si rugaciunii.

In manastiri este o regula: oricine vine este primit si omenit ca oaspete trei zile. Dupa trei zile trebuie sa ia parte la munca impreuna cu obstea monahilor, care traiesc dupa principiul din vechime stabilit, “ora et labora” ” roaga-te si munceste”. Staretul l-a primit pe calugarul nostru, dar dupa trei zile calugarul s-a trezit cu economul manastirii care i-a spus cu binisorul: “Dupa traditia noastra, fii Cuviosia ta bun fi du-te la camp cu fratii si cu calugarii nostri. Acum ai implinit trei zile de cand ai venit, asa cu daca vrei sa mai ramai, asta-i randuiala din vechime”. Calugarul i-a spus cu blandete si evlavie: – “Parinte econoame, am plecat din manastirea cealalta pentru ca eu vreau sa traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte si in rugaciune, si acolo nu puteam. Nu ma tulburati. Parintele staret mi-a ingaduit sa tin regula mea”. Economul se sfatuise inainte cu staretul, asa ca, ingaduitor, n-a insistat. “Bine, parinte, stai, citeste si roaga-te”. A venit vremea mesei. S-au dus toti calugarii la masa, au maneai, dar pe el l-au lasat in chilie sa citeasca si sa se roage. Asa s-a petrecut si la masa de seara, pana ce l-a razbit foamea si, suparat, s-a dus la staret spunandu-i: – “Parinte, staret, mi se pare ca Prea Cuviosiile Voastre mancati de doua ori pe zi”. – “Da, mancam”. – “Dar pe mine de ce nu ma cheama trapezarul la masa? Sunt flamand de doua zile”. – “Eu i-am spus sa nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuviosia ta ca esti unul dintre aceia care traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am inteles: nu esti un pacatos ca noi, care trebuie sa si muncim, ca sa mancam. Ca noi avem nevoie si de mancare. Noi am fost la camp, am muncit, dupa aceea ne-am dus si am mancat din rodul muncii mainilor noastre. Pe Prea Cuviosia Ta. daca traiesti numai cu cuvantul lui Dumnezeu, te-am lasat sa te hranesti cu el!” Isi va fi cerut iertare tanarul monah si va fi mers cu ceilalti la munca! Si apoi si la masa.

Textul biblic asupra caruia ne-am oprit este un indemn la echilibru. Echilibru intre munca si rugaciune. Niciodata una fara cealalta. Spuneam ca acest text face parte din Predica de pe munte, cea mai importanta dintre predicile Mantuitorului.

E de remarcat ca, precum in alte imprejurari, Mantuitorul face si aici o demonstratie logica. Propune mai intai o premiza: E mai importanta viata omului decat hrana si trupul lui e mai important decat haina. Voi va preocupati si va ingrijorati mai mult de hrana si de haine. Cum puteti gandi astfel? Cum va puteti teme ca Dumnezeu care a creat viata si trupurile voastre care, la urma urmei, sunt mai greu de facut, nu va avea grija sa va ajute sa le si intretineti?

Foarte interesant acest procedeu logic care apeleaza la ce este mai important ca valoare si mai greu de realizat, spre a trage concluzia ca de cele mai putin importante se va putea ocupa Dumnezeu cu atat mai mult, si cu mai mare usurinta.

Revenind la premiza: E mai importanta viata decat hrana si trupul decat haina, iata o parabola care ilustreaza acest adevar, in mod convingator. Si mai ilustreaza si faptul ca ne-a fost dat sa traim din munca, nu din experiente care ne desfigureaza fiinta si ne taie aripile zborului catre inaltimi si catre mantuire. E drept si e bine sa sacrificam din noi insine pentru altii, dar nu pentru a ne face viata comoda pe pamant, platind cu viitorul nostru. Parabola e si o lectie impotriva lacomiei care trage la pamant fiinta menita sa zboare in ceruri.

Ciocarlia e o pasare mica, vioaie care zboara in inaltimi si canta frumos. Odata unei ciocarlii i s-a facut foame si foamea, cum se zice, nu asteapta. Da de-a dreptul. Si da orice pentru mancare. Face bine insa numai cand si-o plateste cu munca sau cu moneda castigata cinstit. Esau si-a vandut dreptul de intai nascut pe un blid de linte. N-a fost din partea lui un targ cinstit si onorabil. Ciocarlia flamanda ar fi putut gasi hrana pe camp daca ar fi cautat. Dar vazu un pescar care avea intr-un cos o multime de viermisori. I s-a parul mai comod sa ceara, decat sa caute acolo unde ar fi gasit fara indoiala. “Du-mi si mie doi”, ceru ea. “Iti dau, dar da-mi si tu o pana din aripile tale”. Zambind, ciocarlia ii dadu. I se paru un targ usor, o hrana obtinuta fara efort. Mananca viermisorii si zbura vesela, sfredelind inaltimile. Intalni in inaltimi o alta ciocarlie. Aceasta ii spuse: “Vezi, noi trebuie sa fim cele mai fericite pasari, pentru ca avem aripi puternice, ne ajuta sa zburam in inaltimi, tot mai aproape de Dumnezeul” Ciocarlia noastra nu-i dadu atentie, pentru ca tocmai atunci zari jos, din nou, pescarul cu cosul cu viermisori. Se lasa sageata in jos, isi smulse doua pene si capata patru viermisori, pe care ii manca fericita. Si toi asa schimbul se facu mai multe zile la rand.

Veni iarna, cu frigul. Ciocarlia incerca sa zboare spre sud, in tari mai calde, dar nu mai putu. Isi vandusc puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut capata prin propria sa munca. A fost victima propriei lacomii, condamnata sa-si traiasca ultimile zile pe pamant, in condtii mizerabile.

Asa patesc si oamenii care isi ruineaza viata, vanzandu-si aripile pentru castiguri de moment. Toi ce e castigat astfel, e o pierdere pentru mai tarziu. Numai ceea ce e castigat prin munca ne apara integritatea, cinstea si viitorul.

Celalalt text: “Nu puteti sluji la doi domni, si lui Dumnezeu si lui mamona”, e de asemenea o premiza logica din ordinea evidentei. Dar trebuie sa limpezim mai intai ce trebuie sa intelegem prin mamona? Fiindca si in aceasta privinta unii vin cu o inter pretare gresita. Ei vor sa inteleaga prin mamona, lumea, sau, mai exact, lumea aceasta, spre deosebire de cealalta. Ei ar vrea sa gaseasca in acest text indreptatirea de a nu recunoaste obligatiile crestinilor fata de lumea aceasta. Dar sa ne aducem aminte cum a reactionat Mantuitorul cand a fost intrebat daca trebuie sa se plateasca impozitele, mai ales ca erau platite unei puteri straine, ocupantilor romani (v. si Rom. 13, 6). A spus: “Dati Cezarului ce este al Cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Ba chiar a platit El insusi impozitul, pescuind un ban in pantecele unui peste. in privinta aceasta lucrurile sunt clare.

Dar ce inseamna cuvantai mamona? Mamona este un cuvant aramaic care inseamna “bogatie”, dar si pofta egoista de avere. Deci cand Mantuitorul se refera la mamona spune: Nu puteti sluji intereselor spirituale, daca sunteti orientati in activitatea voastra de egoism, de strangere de bogatii, de interesele voastre exclusiv pamantesti. Daca citim textul din Noul Testament, vom vedea ca Mantuitorul vorbise inainte de aceasta despre bogatii care nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu. Spusese ca e mai usor sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in Imparatia lui Dumnezeu. Si tot Mantuitorul spusese, cu cateva versete inainte de acestea cu mamona: “Acolo unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra”. Deci, daca interesul vostru cade pe adunarea de bunuri, mai mult decat aveti nevoie, pe interesele personale, fara sa vedeti si interesele aproapelui, ale vecinului, ale societatii din jurul vostru, inima voastra va fi acolo, si inima voastra nu va mai fi deschisa catre Dumnezeu.
Textul este, prin urmare, un avertisment impotriva egoismului.

E de la sine inteles ca in inima egoistului nu mai este loc pentru nimeni. Este loc numai pentru mamona, caci egoismul il indeparteaza de slujirea lui Dumnezeu si a aproapelui. Goleste locul pentru mamona.

In textele indiene egoismul e numit “ignoranta” (Mahabharata). Nicolae lorga spune ca egoismul inseamna “a face din fiinta ta tendinta sufletului tau” si “a-ti da silinta desperata de a fura o raza ca sa im lumineze si pe altii” (Cugetari). Scriitorul francez I. de la Bruyere descrie astfel pe egoist: “cel ce nu se constrange pentru nimeni, nu plange pe nimeni, nu cunoaste decat nenorocirile sale, nu plange deloc moartea altora, nu se teme decat de a lui, pe care ar rascumpara-o bucuros cu pretul stingerii genului uman ” (Les Caracteres)

Indemnul Mantuitorului insa e sintetizat la urma in cel de-al treilea text, cu privire la care ne-am pus intrebarea cum ar trebui talcuit. Acum il putem intelege usor. “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua”. Se vor adauga, dar nu de la sine. Cautarea imparatiei e prin lucrare, intr-ajutorare, milostenie, iubirea aproapelui, asa incat cautand imparatia asa cum se cuvine, ne ajutam noua insine, si ni se adauga reusita si succesul. imparatia se afla acolo unde i-a lasat loc liber egoismul. Interesul pentru tine sa fie in acelasi timp si interes pentru altii. Toti suntem fiii lui Dumnezeu si fata de fiecare din noi Providenta divina isi indreapta atentia in mod egal. Noi nu avem dreptul sa monopolizam pentru noi insine nici interesul nostru, nici interesul lui Dumnezeu.

Sfantul Clement Romanul invata:
“Ziua si noaptea sa va luptati pentru binele tuturor fratilor… Sa nu va caiti pentru nici o binefacere. Fiti gata pentru tot lucrul bun” (Epistola I Cor. 2). Si Sfantul Bamaba spunea: “Aveti imprejurul vostru oameni carora puteti sa le faceti bine. Nu incetati a-l face” (Epistola, 2).

A ne preocupa si “de celelalte”, nu e interzis. Mantuitorul stabileste doar prioritatile. El zice: “mai intai” imparatia Iui Dumnezeu, dar dupa aceea si “celelalte”, pentru care ne promite si concursul Sau. Iata cum, citite cu atentie, chiar cuvintele aparent grele din Sfanta Scriptura isi lumineaza intelesurile.
Auzind acestea, “sa fim nu numai auzitori, ci si implinitori ai cuvantului” (Iacov 1, 22).

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita in catedrala din Sibiu in anul 1986.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Povestea de iubire a sfinților care au trecut la Domnul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră

ic25352

În Rusia, pe data de 25 iunie a fiecărui an, se sărbătorește „Ziua familiei, dragostei și fidelității”, în cinstea Sfinților Petru și Fevronia. Cine au fost aceștia și cum au ajuns să fie considerați modele de căsnicie creștină autentică?

Scrierile și sinaxarele rusești păstrează până astăzi în paginile lor o extraordinară poveste de iubire trăită de un cneaz de Murom, pe nume Petru, și o fată săracă, din popor – Fevronia, deveniți sfinți ocrotitori ai familiei și exemple vii ale iubirii care depășește toate greutăţile, biruind însăşi moartea.

Sfântul Petru a fost cel de-al doilea fiu al Cneazului Iuri Vladimirovici de Murom. În anul 1203, după moartea fratelui său, Petru a moștenit tronul din Murom. Cu câțiva ani înainte de aceasta, tânărul Cneaz s-a îmbolnăvit de lepră și nimeni nu a putut să-l vindece. Într-una dintre zile i s-a descoperit în vis că doar fata unui apicultor l-ar putea vindeca.

În momentul în care a văzut-o pe Fevronia, Cneazul s-a îndrăgostit de ea. Cunoscând-o și văzându-i evlavia, virtutea și înțelepciunea, Petru i-a promis că se va căsători cu ea după ce se va vindeca. Tânăra l-a vindecat pe Cneaz, dar acesta nu s-a ținut de cuvânt. Apoi, el s-a îmbolnăvit din nou și, venind rușinat că nu și-a ținut promisiunea, a rugat-o pe Fevronia să-l vindece din nou. Când s-a vindecat complet, Cneazul Petru s-a căsătorit cu tânăra Fevronia. Trăind în evlavie şi ascultând poruncile lui Dumnezeu, cei doi au trecut cu dragoste şi smerenie prin toate încercările.

Din cauza originilor sale modeste, boierii din orașul Murom nu o considerau pe Fevronia potrivită pentru Petru, cerându-i acestuia să o părăsească. Auzind de intențiile lor, Cneazul Petru a preferat să renunțe la domnie și la bogății și a decis să plece în exil, alături de soția sa.

La puțin timp după alungarea lor, multe nenorociri au căzut asupra orașului Murom, iar poporul a crezut că toate acestea se întâmplau din pricina alungării cneazului. După ce s-au întors, Sfinții Petru și Fevronia și-au tratat toți supușii ca și cum ar fi fost copiii lor: îi adăposteau pe pelerini, îi hrăneau pe cei flămânzi, îi îmbrăcau pe cei goi și îi ajutau pe săraci în necazurile lor.

Îmbătrânind şi văzând că viaţa lor se apropie de sfârşit, au început să se roage lui Dumnezeu ca să moară împreună, în aceaşi zi, pentru ca niciunul dintre ei să nu trăiască fără celălalt. Au mai cerut, de asemenea, să fie îngropați în același mormânt și într-un sicriu comun, nu înainte de a lua voturile monahale, prințul Petru devenind monahul David, iar cneaghina Fevronia – monahia Eufrosina.

Cu doar câteva momente înainte de a trece la Domnul, Petru a trimis un mesager Fevroniei, spunându-i: „Soră Eufrosina, sunt pregătit să mor şi te mai aştept doar pe tine, ca să murim împreună”. Și s-a întâmplat întocmai: rugându-se, au adormit întru Domnul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pe 25 iunie 1228.

În ziua înmormântării lor, oamenii erau neliniștiți și spuneau că nu se poate ca un călugăr să fie îngropat în același sicriu cu o monahie. Astfel, au așezat trupul Sfântului Petru în Catedrala Nașterea Maicii Domnului, care se afla în interiorul orașului Murom, iar trupul Cneaghinei Fevronia a fost așezat în Biserica Înălțării Sfintei Cruci, care se afla în afara zidurilor orașului.

A doua zi, locuitorii au  găsit sicriele celor doi sfinți goale, iar  trupurile lor aşezate unul lângă celălalt, în sicriul din piatră pe care şi-l comandaseră când erau încă în viaţă. Neînţelegând  sensul  celor  întâmplate, au  aşezat  din  nou  trupurile  în  sicrie separate. În dimineața următoare, Sfinții Petru și Fevronia au fost găsiți din nou în sicriul de piatră – însă din acel moment nimeni nu a mai îndrăznit să atingă trupurile lor, lăsându-le în mormântul din Catedrala Nașterea Maicii Domnului din Murom.

Sfinții Petru și Fevronia au fost canonizați în anul 1547, prin strădania Sfântului Macarie al Moscovei, iar în anul 2008, pe data de 26 martie, Consiliul Federaţiei Ruse a aprobat în unanimitate propunerea Comitetului de politică socială de a stabili ca cei doi sfinți să fie numiţi ocrotitori ai familiei ortodoxe.

Având în vedere faptul că sărbătoarea Sfinților Petru și Fevronia cade de cele mai multe ori în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât, în anul 2012, o a doua zi de prăznuire a lor, în duminica de dinaintea zilei de 19 septembrie, în amintirea mutării sfintelor moaște din septembrie 1992.

Până astăzi, icoanele celor doi sfinți sunt răspândite în tot spațiul rusesc, multe minuni întâmplându-se celor care s-au rugat lor fie pentru tămăduirea de boli, fie pentru ajutor în căsnicie, naștere de copii sau înțelegere.

(Cătălin Acasandrei – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Hramul Sucevei: Practicați „neguțătoria duhovnicească”. Nu-l uitați pe IPS Pimen. Iertați-ne, că n-am putut mai mult

hram_suceava_foto_tudorel_rusu

Mitropolitul Teofan, Arhiepiscopul Teodosie și Episcopul vicar Damaschin Dorneanul au coliturghisit miercuri, 24 iunie 2020, la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava.

De Sânzâiene, odată cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, este rememorat și sărbătorit evenimentul aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1415). Sărbătoarea este cunoscută și ca „Hramul cel mare al Sucevei”.

Sărbătoarea s-a ținut anul acesta în condiții speciale. Procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou nu a mai fost pedestră, ci s-a realizat cu un autovehicul.

După citirea texului evanghelic al sărbătorii, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în prezent și Locțiitorul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, s-a adresat celor prezenți.

Făcând referire la ocupația de bază a Sfântului Ioan cel Nou, Mitropolitul Teofan a vorbit, despre așa-zisa „neguțătorie duhovnicească”.

”Neguțătoria duhovnicească

Părintele Mitropolit a spus că Sfântul Ioan cel Nou poate fi „prototipul, chipul, celor care muncesc și câștigă cinstit, care sunt așezați pe o anumită scară a societății dar își împlinesc slujirea așa cum se cuvine”.

„Uneori noi asimilăm credința cu sărăcia. Dar avem atâtea exemple în istorie de oameni bogați și puternici care și-au câștigat averea și rangurile în societate în chip cinstit”, a spus ierarhul.

Înaltpreasfinția Sa i-a amintit în acest context pe Patriarhul Avraam, Drepții Iosif, Iov și Prorocul David din Vechiul Testament dar și pe sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Grigorie Palama.

Principiile lor au fost, potrivit părintelui mitropolit, punerea împărăției lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, conștientizarea că ei nu sunt proprietari ai averilor lor, ci administratori ai bunurilor primite de la Dumnezeu și alegerea staturii de slujitor în locul celei de stăpân.

„Creștinul este chemat așadar să se implice în această neguțătorie duhovnicească: să ofere lui Dumnezeu viața sa ca Dumnezeu să-i ofere în schimb viața Lui omului”, a spus IPS Teofan trecând la explicarea concretă în care are loc schimb.

”IPS Pimen, numai în duh cu noi

La Chinonic, s-a adresat credincioșilor Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. Ierarhul a amintit de Arhiepiscopul Pimen, care a fost prezent în ultimii 30 de ani la fiecare hram al Sucevei, iar acum este „numai în duh cu noi”.

Ierarhul a spus că IPS Pimen a fost un păstor pe care nu trebuie să-l uite nici ierarhii, nici preoții sau credincioșii.

El a menționat ca principale calități ale fostului arhiepiscop: blândețea, bunătatea, înțelepciunea și dragostea față de tot ce este frumos și adevărat.

„A iubit atât de mult ținutul acesta, mănăstirile și bisericile din Bucovina. Dar atât de mult a iubit oamenii, trecutul atât de strălucit al acestui ținut. Deși era venit și «altoit» aici, a fost mai puternic înrădăcinat decât cei care au crescut aici”.

”Iertați-ne, că n-am putut mai mult

Ultimul care s-a adresat credincioșilor veniți la Hramul Sucevei a fost Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul.

Cuvântul său a fost axat pe mulțumiri, însă a făcut referire și la situațiile grele prin care Suceava a trecut în actuala pandemie. Părintele episcop vicar și-a cerut iertare pentru condițiile speciale în care s-a desfășurat hramul.

„Se cuvine să mulțumim. Să mulțumim mai întâi Preamilostivului Dumnezeu care cu mila lui cea mare ne-a îngăduit să putem săvârși și anul acesta – an pe care-l vom ține minte toată viața – Hramul de la Suceava”.

„Îi mulțumim, că știe El de ce s-a rânduit așa și nu altfel. Îl rugăm să primească pocăința noastră și smerenia noastră că pentru păcatele noastre, mai întâi ale noastre, ale slujitorilor, și pentru păcatele întregii lumi a venit această neputință, această molimă și pe care tot El o va ridica atunci când va vedea adâncindu-se rugăciunea noastră de iertare și hotărârea de a ne îndrepta viața.

Ierarhul a mulțumit apoi Sfântului Ioan cel Nou „care ocrotește Suceava de șase sute de ani” și tuturor celor care au făcut posibilă sărbătorirea hramului. În încheiere, PS Damaschin Dorneanul și-a cerut iertare.

„Deodată cu mulțumirea, vă rugăm, iubiți credincioși, să mai primiți din partea noastră, a părinților slujitori cerere de iertare. Iertați-ne, vă rugăm, că n-am putut mai mult. Am fi dorit, așa cum era în anii trecuți, să încăpeți mai mulți în această curte, dar trebuie să împlinim și legea Cezarului, care tot spre binele nostru este”.

„Această măsură să o vedeți ca pe o măsură de a ține la sănătatea mai întâi a celui de lângă noi, și la sănătatea noastră”.

Preasfinția Sa a subliniat că trebuie să avem grijă în condițiile actuale ca nu cumva distanțarea fizică să fie dublată și de „o distanță a inimilor”.

„Dacă nu putem sta unul lângă altul cu trupul, umăr lângă umăr, să stăm suflet lângă suflet”, a transmis Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

La finalul slujbei, Mitropolitul Teofan a anunțat că sâmbătă – zi de doliu în Suceava – Arhiepiscopul Pimen va fi pomenit la 40 de zile de la moarte atât la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou cât și la Sihăstria Putnei.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul

sfIoanBotezatorul

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 24 iunie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor si sub denumirea de Sanziene sau Dragaica.

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu. Mesajul principal pe care il transmitea Sfantul Ioan era “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!”. Cei care renuntau la pacate erau botezati in Iordan. Sfantul Ioan le atragea atentia celor care ascultau cuvantul sau ca el boteaza cu apa spre pocainta, dar va veni Mesia care va boteza cu Duh Sfant, pregatind venirea Mantuitorului. Acesta este si motivul pentru care Sfantul Ioan apare in unele icoane ca inger cu aripi. Aceasta reprezentare isi are originea in profetia lui Maleahi, unde cel care pregateste calea Domnului este numit ingerul Domnului.

Ioan este nume iudaic – “Iohanan” prescurtare din Iehohanan si inseamna “Dumnezeu s-a milostivit”.

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul – data sarbatorii

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul – “cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: “Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este “cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele “cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el”, ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca “teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri”. El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma “imparatia cerurilor” la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: “Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici”. De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar “in parte” sau “ca in oglinda, in ghicitura”, pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi “fata catre fata”, “deplina”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: “Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii”. De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind “botezul cu Duh Sfant si cu foc” este “mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu”.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Potrivit Traditiei, Sfantul Ioan a fost inmormantat in Samaria. Rufinus si Teodoret au afirmat ca in vremea imparatului Iulian Apostatul, in anul 362, mormantul Sfantului Ioan a fost profanat si o parte din sfintele sale moaste au fost arse. Restul sfintelor sale moaste au fost duse in Ierusalim si apoi in Alexandria. Despre capul acestuia, Nichifor si Simeon Metafrastul au marturisit ca a fost ingropat separat, in fortareata Machaerus ori chiar in palatul lui Irod din Ierusalim. Astazi, capul Sfantului este prezent la Roma.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Adrian Cocosila

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

PS Timotei Prahoveanul despre sfinţii români: tezaur inestimabil

bis155

În Duminica a doua după Rusalii, numită şi a Sfinţilor Români, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul a liturghisit la baldachinul din apropierea Catedralei Patriarhale din Bucureşti.

În predica sa, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor a precizat care este „tezaurul inestimabil” lăsat nouă de sfinţii români.

„Sărbătoarea sfinţilor români ne aduce aminte că avem un tezaur inestimabil: credinţa acestora mărturisită în decursul a 2.000 de ani de istorie creştină. Această credinţă este mai de preţ decât aurul, argintul şi nestematele pe care le-am putea avea”, a spus Preasfinţia Sa.

Părintele Episcop a dorit să evidenţieze în mod deosebit în această zi pe doi dintre toţi sfinţii români: pe Sf. Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu şi pe Sf. Ioan Iacob Hozevitul.

Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost printre cei mai mari domni pe care i-a avut pământul românesc, conform PS Timotei Prahoveanul.

„Înţelept cărturar, iubitor de rugăciune, de cântare, al artelor, al frumuseţilor celor văzute, dar mai ales a celor nevăzute, Constantin Brâncoveanu a preferat să moară decât să-şi lepede credinţa”.

El este un „exemplu de păstrare şi de mărturisire a credinţei şi dragoste faţă de pământul pe care l-a slujit ani la rând ca mare boier şi apoi ca voievod vreme îndelungată”.

La cel de-al doilea sfânt nominalizat a precizat că rămas orfan de tată, mamă şi de bunica ce l-a crescut, „a schimbat dragostea faţă de oameni şi faţă de rudenii cu iubirea faţă de Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a nevoit în Ţara Sfântă 24 de ani, dintre care 8 ca sihastru pe valea pârâului Hozeva, unde a şi trecut la Domnul în anul 1960. În frumoasele lui versuri adresate monahilor de la Neamţ, prietenii lui, dar şi românilor, le aminteşte „să nu uite de credinţa şi de ţara lor”, a mai afirmat Episcopul.

În partea de final a omiliei, PS Timotei Prahoveanul a menţionat că sfinţii români, prin viaţa lor, ne îndeamnă „să mărturisim credinţa, să ne iubim Biserica şi neamul”.

(basilica)

mai mult
Creștinătate

Ne rugăm Sfinţilor Români să mijlocească pentru noi înaintea tronului Sfintei Treimi – Patriarhul Daniel

Patriarhul-Daniel-Sfanta-Liturghie-in-Salonul-Sfintilor-Romani-3

Patriarhul Daniel s-a rugat duminică tuturor sfinţilor români „să mijlocească înaintea tronului Sfintei Treimi, împreună cu Sfântul Apostol Andrei şi cu Sfântul Apostol Filip, ca noi să păstrăm dreapta credinţă apostolică, să cultivăm virtuţile vieţii creştine şi să transmitem mai departe bogăţia spirituală a Ortodoxiei”.

În Salonul Sfinţilor Români din Reşedinţa Patriarhală, unde sunt pictaţi majoritatea sfinţilor români, Patriarhul României a oficiat Sfânta Liturghie în 21 iunie şi a amintit că în Duminica a 2-a după Rusalii îi pomenim pe toţi sfinţii români.

„Pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe cei care au fost canonizaţi şi trecuţi în calendar şi pe cei care nu sunt trecuţi în calendar şi care au pătimit în închisorile comuniste luptând pentru păstrarea credinţei ortodoxe”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat sintetic originea încreştinării poporului român, precizând că acest lucru îl datorăm Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip.

„Duminica aceasta ne arată că noi românii avem credinţă de la Sfântul Apostol Andrei şi de la Sfântul Apostol Filip şi această credinţă a rodit de-a lungul veacurilor. Spre deosebire de alte popoare care au fost creştinate la comandă, poporul român a fost creştinat lent, în etape”.

Această creştinare a lui s-a făcut prin oameni simpli la început; un rol important l-au jucat şi soldaţii deveniţi creştini din cele două legiuni romane Gemina şi Macedonica aduse pe teritoriul Daciei după cucerirea Daciei de Împăratul Traian în anul 106.

Potrivit Preafericirii Sale, sfinţii străromâni şi români sau sfinţii de alte neamuri care au moaştele pe teritoriul ţării noastre au umplut calendarul Bisericii noastre, încât „nu avem nicio lună în an în care să nu fie pomenit cel puţin unul sau doi sfinţi români”.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din şedinţa din 19-20 iunie 1992 ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să se sărbătorească Duminica Sfinţilor Români.

Salonul Sfinților Români, așa cum este numit holul de la intrarea în Reşedinţa Patriarhală, a fost consolidat în perioada 2015-2016.

Atunci a fost înlocuită pictura veche, din cauza degradării ei iremediabile, cu pictură în tehnica mozaic și cu o tematică nouă: Sfinţii Români canonizaţi în ultimele șase decenii, cu începere din anul 1955.

(basilica.ro)

mai mult
1 2 3 4 5 45
Page 3 of 45