Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie.

„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)

Iubiți credincioși,

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocși – episcopi, mitropoliți și patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învățături de credință creștină neclare încă, și de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă și condamnă toate abaterile de credință, străine de învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți și exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toți ereticii care sfâșie unitatea de credință a Bisericii, simbolizată prin cămașa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: „Cămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime” (Ioan 19, 23). Prin cuvântul „sinod” înțelegem adunare, consiliu; prin cuvântul „erezie” înțelegem părerea sau învățătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinții Părinți să se adune la un loc și să apere dreapta credință? Pricina a fost apariția unui mare eretic, anume Arie, care învăța pe creștini o credință nouă, zicând că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o ființă cu Tatăl și că a „fost un timp când Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatură superioară”, „cea dintâi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru și neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspândit în câțiva ani atât de mult încât rupsese Biserica în două și amenința să se răspândească în tot imperiul roman de răsărit și de apus.

Sfinții Părinți, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului și a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniștirea Bisericii lui Hristos și condamnarea învățăturii hulitoare a lui Arie și a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creștin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitați toți marii ierarhi ai Bisericii creștine din Răsărit și din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinți Părinți la care s-a adăugat și o delegație a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, Biserica creștină era una, nedespărțită în două – cea Ortodoxă de Răsărit și cea Romano-Catolică de Apus. De aceea și sinoadele până la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele și ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinții Împărați Constantin și Elena și a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de față și ereticul Arie cu ai lui, Sfinții Părinți s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întâmplat ca în timpul discuțiilor, Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfântul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul și Evanghelia și să fie aruncat în temniță pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mântuitorul în temniță și i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineață, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăși la sinod și își cereau iertare toți de la el, văzând râvna și răbdarea lui pentru credință.

La fel și Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi și cum că toate cele trei persoane sunt de o ființă și de aceeași cinste, a luat o cărămidă arsă și, făcând semnul sfintei cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ și lutul a rămas în mâna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat și apa pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinți Părinți au dat anatemă pe ereticul Arie și învățăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinții au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt de o ființă și nedespărțite. Tot la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele șapte articole despre Tatăl și Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfântul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinței ortodoxe, și se rostește zilnic în biserici și prin casele creștinilor ca o mărturisire a dreptei credințe apostolice.

Deși Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creștini învățătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încât i s-au vărsat măruntaiele și a murit cumplit, spre veșnică osândă în gheena iadului.

Iubiți credincioși,

Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creștină, ca și eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte și erezii, unele mai periculoase decât altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creștine a fost în anul 1054 când a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit și Apus, luând astfel naștere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol și cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rândul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri și sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, și de Calvin din secolul al XVI-lea, urmați după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral țările din nordul Europei, așa numitele țări protestante; iar religia anglicană s-a răspândit în Anglia, America de Nord și Australia, formând Biserica anglicană.

Vedeți cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să dezbine și să sfâșie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toți mărturisim „o credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și începătorilor de eresuri, care au schimbat învățătura de credință ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum și din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creștine – două apostolice – cea Ortodoxă și cea Catolică și trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată și anglicană.

Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începând din secolele XVIII și mai ales XIX, au apărut în America și în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.

Astăzi, în lume se află până la o mie de secte și grupări religioase creștine, unele mai fanatice, mai periculoase decât altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu așa numita „liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-și facă noi membri în rândul credincioșilor interesați, a celor certați cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale și mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai ușor.

Să luăm deci aminte la noi și la familile noastre ortodoxe. Înmulțirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevestește sfârșitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaște cât mai bine Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Catehismul și operele principale ale Sfinților Părinți. A doua datorie, dacă nu cea dintâi, este să trăim cu mare credință în Dumnezeu și să ducem cu râvnă și evlavie viața noastră religioasă de familie, în desăvârșită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfânta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atât cu texte din Biblie, cât mai ales cu viața morală smerită, curată, sfântă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În fața unor creștini corecți, milostivi și evlavioși, ei se rușinează și tac.

A treia mare datorie ce ne revine este să ne creștem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă și atenție. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viața noastră, a părinților, îi pierdem sufletește pe fii, nu ne mai aparțin și foarte ușor îi pot amăgi sectele, patimile, beția, desfrâul și necredința. Un tânăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca și părinții, trebuie să știe de mici Tatăl nostru, Crezul și Psalmul 50, și să învețe cunoștințele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu știe pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtășit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creștinilor ortodocși este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfânta Liturghie și de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credință, cu post și lacrimi este viața noastră, pâinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toți oamenii, mai ales cu cei din familie și să facă după putere milostenie, care „acoperă mulțime de păcate”.

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înțelept, la care să-și mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate și să-l asculte ca pe Însuși Hristos. Creștinii noștri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, și nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credință, au dat anatema pe eretici și au formulat Crezul ortodox. Să rămânem credincioși Evangheliei lui Hristos și Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii suntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut și învățat calea mântuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toți sfinții și icoanele lor ca cei ce sunt „prietenii Domnului” și se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alții, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creștem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mântuirea noastră și să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă, fără de care nu ne putem mântui oricâte fapte bune am avea.

Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viață sfântă a intrat noaptea să se roage în biserică și prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lângă sfânta masă ședea un prunc luminat cu cămașa ruptă. Și l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine ești tu?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii!” „Dar cine ți-a rupt cămașa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduiește altă Evanghelie decât cea vestită de Hristos, de Apostoli și de Biserică, sfâșie cămașa Domnului și-și agonisește osândă veșnică, fără iertare.

Să cădem deci în genunchi și să slăvim cu evlavie și dreaptă credință pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin.

„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni IV, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a spus Mântuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfântul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios şi credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh”.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni XIII).

(Pr. Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

„Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor!”.

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele pe care le-aţi auzit alcătuiesc primul condac din Acatistul Sfinţilor Împăraţi pe care noi îi cinstim astăzi, alături de întreaga creştinătate dreptmăritoare. Întrucât vă este cunoscută, în general, viaţa şi exemplara lor osteneală, ne-am gândit să evocăm doar câteva dintre cele mai semnificative fapte, mergând pe firul Acatistului, pe care, dacă nu l-aţi citit până acum, vă îndemnăm să-l citiţi, atât ca zăbavă de rugăciune, cât şi ca semn de cinstire şi preţuire pentru sfinţii pomeniţi.

Căci Acatistul, minunată împletire de cântări şi rostiri liturgice, rânduite în condace şi icoase, exprimă într-o formă poetică, plină de evlavioasă simţire, faptele pentru care Biserica le-a rânduit zi specială de pomenire, în fiecare an.

Alegem, aşadar, câteva fragmente, pe care le vom explica pe scurt, mai ales din punct de vedere istoric, utilizând cu precădere scrierea episcopului Eusebiu de Cezareea, vieţuitor şi el în secolul al IV-lea, „Viaţa lui Constantin cel Mare” (P.S.B., vol. 14, trad. R. Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 63-188):

– Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată…

Dumneavoastră ştiţi că până la anul 313, când împăratul Constantin a dat un edict de libertate, creştinii au fost crunt persecutaţi de împăraţii păgâni, fiind nevoiţi de multe ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar persecutorii, în neomenia lor, astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii prin incendierea bisericuţelor în care participau la Sfânta Liturghie.

Vă amintiţi, de asemenea, că persecutorii foloseau cele mai diabolice chinuri pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc, arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă ei, puternicii zilei; alteori creştinii erau îmbrăcaţi, în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia. Şi multe alte asemenea îngrozitoare forme de persecuţie.

De aceea, pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie să-şi construiască Biserici, cu ajutor chiar de la împăratul Constantin, creştinii au văzut în el un TATĂ, aşa cum frumos glăsuieşte Acatistul.

– Bucură-te că pe Maxenţiu, prin puterea cinstitei cruci l-ai biruit…

Cine nu cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu prin care împăratul Constantin a biruit pe Maxenţiu, cel care la Roma trăia în desfrânări, ocupându-se cu vrăjitoria şi sărăcindu-şi supuşii până la înfometare?

Neputând suferi barbariile acestui nemernic, Constantin s-a rugat Domnului să-l ajute a-l birui. Mai departe îl lăsăm pe Eusebiu de Cezareea să vorbească: „Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul ne-a dăstăinuit nouă, cu puterea jurământului, cine, mă întreb, s-ar mai îndoi?… Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi o dată cu ea, putuse desluşi cuvintele: „En tu to nika” („întru acesta vei învinge”)…

– Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat…

Cuvinte pentru care acelaşi Eusebiu are următoarea explicaţie: „Această arătare (de pe cer) îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer…”.

Urmarea se cunoaşte: împăratul a poruncit să fie cusut semnul sfintei cruci pe steaguri şi pe hainele ostaşilor, biruindu-l pe Maxenţiu şi intrând triumfal în Roma unde, zice Eusebiu „a înălţat chiar în inima oraşului un monument triumfal…”.

Iar în mâna propriei statui a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii, iar pe soclu să se sape următoarea inscripţie, cu litere latine: „Prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăţiei – am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”.

– Bucură-te, că soborul cel dintâi al celor 318 sfinţi părinţi cu porunca ta în Niceea s-au adunat…

Cuvinte care amintesc de Sinodul I ecumenic, din anul 325, la care a fost condamnat Arie ereticul, iar Iisus Hristos a fost mărturisit ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuindu-se prima parte a Crezului, aşa cum îl rostim şi noi, la fiecare Sfânta Liturghie.

– Bucură-te, că întocmai cu Apostolii, de la Dumnezeu eşti cinstit…

Mărturisire prin care Biserica recunoaşte înălţimea faptelor sfântului împărat, socotit – pe bună dreptate – în şirul apostolilor.

Acatistul conţine cântări şi laude şi pentru sfânta sa maică, evlavioasa Elena, cea care a avut o mare înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni care, căutând la exemplul ei minunat, au îmbrăţişat creştinismul, precum glăsuieşte un vers din Icosul al 3-lea: „Bucură-te că păgânii, căutând la tine, creştini s-au făcut…”.

Transcriem, mai departe, alte câteva versuri din Acatist, însoţindu-le cu mici explicaţii:

– Bucură-te că-n Ierusalim optsprezece Biserici ai zidit…

Vers care aminteşte de călătoria împărătesei la locurile sfinte, de faptul că a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul, că pe acel loc a zidit o frumoasă Biserică, alături de alte 17 în Ţara sfântă.

– Bucură-te că întotdeauna pe săraci i-ai miluit…

Evlavia împărătesei era pururi însoţită de acte de milostenie, precum ne încredinţează istoricul Eusebiu: „Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de către unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun…”.

Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”.

Iubiţi credincioşi,

Aceste evocări din Acatist, completate cu mărturiile istorice pe care le-aţi auzit, sunt doar frânturi din multele fapte pe care sfinţii cinstiţi de noi astăzi le-au săvârşit, fapte înscrise cu litere mari în cartea de aur a creştinismului.

Ştiţi prea bine că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi şi de neamul nostru românesc, una din dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu preafrumoasă semnificaţie.

Astfel, Constantin are la bază adjectivul „constans” = constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. eleni = torţă, făclie, strălucirea soarelui (Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, „Anastasia”, Bucureşti, 1998).

Vă îndemnăm încă o dată să vă faceţi timp, chiar astăzi, spre a citi în întregime Acatistul sfinţilor pomeniţi, spre a va îndulci de frumuseţea duhovnicească a cuvintelor ce-l alcătuiesc, o dată cu împrospătarea în memorie a faptelor strălucite descrise în versurile lui.

Acatistul se încheie cu o rugăciune pe care o socotim acum întru totul potrivită să încheie smeritul nostru panegiric: „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri; voi sunteţi mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupră-ne în această vremelnică viaţă şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi linişte să trăim; ajutaţi-ne cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă grăim către voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţi a creştinilor”. Amin.

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

În duminica de astăzi aducem un pios omagiu femeilor mironosiţe, cele dintâi vestitoare ale Învierii Domnului. Ştim din Sfintele Evanghelii că trupul Domnului Iisus Hristos a fost înmormântat în grabă, în ziua de vineri (pe care noi o numim acum a patimilor), ritualul ungerii, specific iudeilor, nefăcându-se complet. Sâmbăta nu era îngăduit a se face nici o lucrare care presupunea efort fizic, legea iudaică fiind extrem de aspră în această privinţă: nu era voie să se facă mai mult de 2000 de paşi.

De aceea, abia a treia zi, duminica, întâia a săptămânii, femeile au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere. Ştim cu toţii care a fost urmarea: au găsit mormântul gol! Domnul înviase! Le-a vestit învierea şi îngerul, dar şi-au adus aminte şi de cuvintele Mântuitorului care spusese: „După trei zile Mă voi scula!” (Matei 16, 21).

Astfel, aceste femei curajoase devin primele vestitoare ale celei mai mari minuni din istoria mântuirii: învierea.

Iubiţi credincioşi,

Cine au fost, de fapt, aceste femei? Care este numele lor, ce ştim despre ele şi cum au ajuns să aibă zi osebită pentru pomenire? La aceste întrebări vom încerca să răspundem, cu ajutorul Domnului, în cele ce urmează.

Pentru fiecare dintre ele avem mărturii în Sfânta Scriptură: pentru unele directe, pentru altele indirecte. Astfel, când vorbesc despre Învierea Domnului şi despre intenţia femeilor de a unge Trupul Domnului, evangheliştii pomenesc patru nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa (numită şi „cealaltă Marie”), Salomeea şi Ioana.

Toate patru sunt amintite în legătură cu lucrarea de mirungere pe care intenţionau s-o facă. Despre celelalte femei avem mărturii indirecte: Suzana (Luca 8, 3), Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1).

Şi acum socotim potrivit a spune câteva cuvinte despre fiecare dintre ele:

Maria Magdalena a fost femeia din care Mântuitorul scosese şapte demoni (Luca 8, 3), până la întâlnirea cu Iisus fiind stăpânită, aşadar, de duhuri necurate, ducând o viaţă uşoară. Originară din localitatea Magdala, nu departe de Capernaum, fusese căsătorită de mai multe ori, alunecând pe panta păcatului precum piatra se rostogoleşte pe pantele pământului. Dar piatra se opreşte, totuşi, undeva. Aşa a fost şi cu viaţa Mariei Magdalena.

Tâlcuitorii biblici spun că ea ar fi fost „femeia păcătoasă” care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi în casa lui Simon Fariseul din Capernaum (Luca 7, 36-48). Ei i-ar fi adresat Mântuitorul cuvintele: „Iertate îţi sunt păcatele tale. Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”. Din această clipă Maria a devenit, astfel, alături de alte femei cucernice, deosebit de ataşată de Cel Care o vindecase şi i-a redat demnitatea vieţii.

Îl va urma îndeaproape, iar evangheliştii au notat răsplata pe care Domnul i-a dat-o pentru râvna ei deosebită: a fost prima care s-a învrednicit să-L vadă după Înviere. Ştim, desigur, din tradiţie că Maicii Sale se arătase mai întâi. Fapt firesc, de aceea nici nu mai este menţionat de evanghelişti. Dar, iată, că după Maica Domnului, Maria Magdalena a fost cea dintâi dintre mironosiţe care L-a văzut înviat.

Devine apoi o propovăduitoare neobosită a învierii, vestind întâi apostolilor, apoi altora nemenţionaţi în Evanghelii, dar pomeniţi în tradiţii demne de crezare. Preotul scriitor Em. Copăceanu a adunat relatările despre această extraordinară femeie într-un interesant roman, cu titlul „Maria Magdalena”. Între altele, notează de exemplu că Maria, neîmpăcată cu decizia nedreaptă a lui Pilat în „procesul” Mântuitorului, l-a reclamat personal la Roma. Pilat a fost chemat aici, a fost judecat şi exilat la Lugdunum (Lyonul de azi), unde mai apoi s-a sinucis, frământat de remuşcări.

În sfârşit, mai ştim că această femeie curajoasă a propovăduit şi în alte ţinuturi, murind la Efes. Biserica nu i-a uitat pilduitoarea ei râvnă şi i-a fixat zi anuală de pomenire la 22 iulie.

Maria lui Cleopa, numită şi „cealaltă Marie” (Matei 28, 1), era verişoară cu Maica Domnului şi mamă a „fraţilor Domnului” (în fapt verişori): Iacov, Iuda, Iosi şi Simon.

Ioana era soţia lui Huza, un iconom al lui Irod (Luca 24, 10). Ataşamentul ei faţă de Mântuitorul ne arată următorul lucru: creştinismul a pătruns, încă de la început, chiar în casele regale.

Salomeea, pomenită de evanghelistul Marcu (16, 1), era soţia lui Zevedeu şi mamă a „fiilor lui”, Iacov şi Ioan. Ea este cea care I-a cerut Mântuitorului ca aceşti fii să stea unul de-a dreapta, altul de-a stânga Lui, în împărăţia Sa (Matei 20, 21), ca orice mamă grijulie care doreşte cel mai bun loc pentru copii.

Susana, pomenită de evanghelistul Luca (8, 3) alături de Ioana lui Huza, care slujeau „din avutul lor” pe Mântuitorul şi pe ucenicii Lui.

Marta şi Maria pot fi socotite, pe bună dreptate, în rândul femeilor mironosiţe, întrucât în casa lor din Betania, Mântuitorul poposea adeseori şi mai ales pentru faptul că Maria săvârşise aici ungerea cu mir a Domnului, prevestind astfel moartea şi îngroparea Lui (Ioan 12, 3).

Iubiţi credincioşi,

Am pomenit, aşadar, câteva nume şi câteva lucruri legate de femeile mironosiţe. Vor fi fost, desigur şi alte femei ataşate de Mântuitorul şi misiunea Sa, pe care nu le cunoaştem cu numele. Fiecare a avut, însă, partea ei de lucru în ogorul propovăduirii, constituind un model admirabil pentru femeile creştine din toate timpurile.

Unele au avut o lucrare mai contemplativă, cum este cazul Mariei, sora lui Lazăr. Altele, precum Marta, cealaltă soră, o lucrare practică. Amândouă lucrările se completează reciproc, fiind necesare pentru împlinirea misiunii creştine în lume…

Iată, în acest sens, o pildă din Pateric: A venit un frate la Avva Siluan din muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează cu mâinile a zis bătrânului: nu lucraţi mâncarea cea pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales (cf. Ioan 10, 42). Zis-a bătrânul ucenicului său Zaharia: Zahario, dă fratelui nou venit o carte şi îl pune într-o chilie care nu are nimic! Deci când a sosit ceasul al nouălea, lua seama la uşă, de vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrânul şi l-a întrebat: nu au mâncat fraţii azi, Avvo? Ba da, au mâncat, i-a răspuns bătrânul. Pe mine de ce nu m-aţi chemat? Zisu-i-a lui: fiindcă tu om duhovnicesc eşti. Tu partea cea bună ţi-ai ales! Atunci fratele, venindu-şi în fire, a zis: iartă-mă, Avvo! I-a zis lui bătrânul: Amin!

Precum vezi, negreşit are trebuinţă Maria de Marta, căci prin Marta se laudă Maria.

Iubiţi ascultători,

De încheiere, vom mărturisi că femeile mironosiţe, admirabile propovăduitoare, sunt pentru noi nu numai exemple demne de urmat. Ele sunt totodată şi sfinte, rugătoare înaintea tronului Preasfintei Treimi.

Pentru aceea ne adresăm lor acum să mijlocească înaintea Bunului Dumnezeu ca să ne învrednicească şi pe noi să-L mărturisim cu tărie pe Hristos Cel Înviat, precum ele pilduitor au făcut-o. Strigăm, aşadar, o dată cu femeile mironosiţe: HRISTOS A ÎNVIAT!

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată se deosebesc mult de celelalte zile și săptămâni ale anului, pentru că sunt numai revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om și dinspre om spre Dumnezeu și dinspre om spre oameni. Sfintele Paști și Săptămâna Luminată sunt înțelese în Biserica noastră ca fiind Raiul anului bisericesc. Sfintele Paști și Săptămâna Luminată ne creează o atmosferă asemănătoare cu cea din Rai. De aceea zicem că această săptămână este una de lumină, care ne aduce aminte de Rai și de bucuriile lui. Așa cum în Rai există o bucurie negrăită și preamărită, așa și la Sfintele Paști și în Săptămâna Luminată există o bucurie mai presus de toate bucuriile.

Toate sărbătorile pe care le serbăm noi în decursul anului bisericesc sunt, în general, prilejuri de bucurie, dar Sfintele Paști sunt culmea bucuriei credinței noastre creștine, culmea credinței noastre dreptmăritoare. „Ziua învierii! Popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință” este cea dintâi cântare, alcătuire pe care o auzim în canonul de la Sfintele Paști.

(Părintele Teofil Părăian, Sfintele Paști în cultul ortodox, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 19-20)