Anul 2025, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea, reprezintă un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Această aniversare nu este doar o celebrare a trecutului, ci și o chemare la recunoștință față de înaintașii noștri și reflecție asupra rolului Bisericii noastre în viața poporului român. Patriarhia Română a fost, de-a lungul celor 100 de ani de existență, o făclie nestinsă a credinței și a unității naționale, iar duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea au fost adevărați apărători ai credinței ortodoxe în fața încercărilor și prigoanelor.

Împlinirea unui secol de la înființarea Patriarhiei Române este o ocazie de a ne adânci în cunoașterea istoriei Bisericii noastre, care a fost strâns legată de destinul poporului român și de aspirațiile lui de unitate și libertate. În același timp, este un moment de comemorare a celor care, prin jertfa lor, au apărat și mărturisit credința ortodoxă, chiar și în cele mai grele timpuri.

Înființarea Patriarhiei Române a fost o realizare bisericească națională, confirmată de Patriarhia Ecumenică

După patru decenii de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885, Patriarhia Română a luat naștere la 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice românești. Unitatea națională realizată prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică și teritorială a României Mari.

Unirea nu era doar o necesitate administrativă, ci și o expresie a unității spirituale care exista între credincioșii din toate provinciile românești. „În vederea întăririi unificării noastre bisericești, dar și pentru creșterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toată lumea creștină, s-a pus și problema ridicării ei la demnitatea de patriarhie”[1].

În 4 februarie 1925, la propunerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei, propunere votată în unanimitate. În aceeași ședință, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc și hotărârea a fost comunicată guvernului spre legiferare. După adoptarea proiectului de lege de către corpurile legislative (12 și 17 febr. 1925), legea a fost promulgată de către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.

Patriarhia Ecumenică, reprezentată de patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenită şi îndreptăţită […] ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală”[2] și a transmis tomosul pentru recunoaşterea Patriarhiei la 30 iulie 1925. Învestirea și întronizarea primului patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a consfințit înfiinţarea Patriarhiei Române.

Rolul Patriarhiei Române în lumea ortodoxă

Înființarea Patriarhiei Române a fost recunoscută pe plan internațional, mai ales prin Tomosul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Recunoașterea oficială a Patriarhiei Române de către celelalte Biserici Ortodoxe autocefale a întărit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române și a contribuit la consolidarea rolului său în simfonia Ortodoxiei mondiale.

Patriarhia Română nu a fost doar o instituție administrativă, ci și un simbol al unității naționale, spirituale și culturale. Prin eforturile sale, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit Ortodoxia balcanică și orientală, contribuind la salvarea multor așezăminte bisericești și la păstrarea credinței ortodoxe în vremuri dificile.

Duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea

Cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române, Sfântul Sinod a hotărât proclamarea oficială a unor sfinți duhovnici și mărturisitori ortodocși români din timpul regimului comunist. Acești sfinți au fost canonizați pentru modul lor de a-și păstra credința și demnitatea creștină în fața opresiunii. Biserica îi cinstește pentru că au rezistat cu demnitate persecuțiilor și au mărturisit adevărul lui Hristos, chiar și în condiții de tortură și moarte, oferind astfel exemplu viu de trăire creștină autentică.

Canonizarea lor este un act de recunoaștere a sfințirii vieții și jertfei lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul că adevărata mărturisire creștină nu susține ideologii lumești trecătoare, ci valorile eterne ale credinței și iubirii de Dumnezeu.

Chiar dacă unii dintre noii sfinți mărturisitori ai Bisericii Ortodoxe Române au avut, la un moment dat, anumite simpatii politice sau au fost influențați de contextul istoric și social în care au trăit, canonizarea lor nu este legată de aceste aspecte, deoarece, prin pocăință profundă și sfințirea propriei vieți, acești mărturisitori s-au dezis de acele simpatii și au lucrat necontenit pentru creșterea spirituală a semenilor lor și pentru binele Bisericii.

În acest fel, ei au devenit exemple vii de pocăință, de răbdare, de jertfă și de iubire pentru Hristos, arătând că adevărata credință transcende orice ideologie politică și se manifestă prin iubirea smerită și milostivă a aproapelui și prin trăirea vieții sfinte în Hristos. Sfinții au înțeles că desăvârșirea constă nu în lipsa de păcat, ci, mai ales, în strădania constantă de a rămâne uniți cu Dumnezeu Cel sfânt, prin pocăință, rugăciune și iubire darnică sau milostivă (cf. Evrei 12, 14).

Dascăli ai credinței și rugători în cer

Duhovnicii și mărturisitorii români din secolul al XX-lea, canonizați de Biserică, sunt înţelepţi dascăli ai credinței ortodoxe și ai vieții creștine. Prin viața lor, ei ne învață că nicio putere lumească trecătoare nu poate învinge credința adevărată. Fiind mari rugători, pașnici și răbdători, ei au păstorit pe credincioși pe calea mântuirii și au ajutat astfel Biserica Ortodoxă Română să desfășoare o activitate pastorală și duhovnicească permanentă în viața poporului român.

Moștenirea lor spirituală ne inspiră astăzi să păstrăm credința ortodoxă și să apărăm virtuțile și valorile vieții creștine în fața provocărilor actuale. Acești sfinți mărturisitori sunt icoane vii ale Bisericii noastre, care ne învață că iubirea jertfelnică pentru Hristos este cea mai înaltă chemare a fiecărui creștin.

Centenarul Patriarhiei Române este, în același timp, un moment de mare bucurie și de recunoștință pentru toți românii ortodocși. Acest secol de existență și de activitate bogată a Patriarhiei Române a fost marcat de multe binecuvântări, dar și de unele încercări dificile, pe care Biserica Ortodoxă Română, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a depășit cu răbdare, înțelepciune și speranță.

Privind înapoi la acești 100 de ani, vedem atât o istorie bogată, cât și o moștenire spirituală frumoasă lăsată de înaintașii noștri – fie că vorbim de patriarhii care au păstorit Biserica în mod înțelept sau de ierarhii, preoții, diaconii, monahii și credincioșii mireni rugători și mărturisitori, care au apărat și transmis credința ortodoxă în vremuri grele, unind în sufletul lor suferința Crucii cu speranța Învierii, lacrimile pocăinței cu bucuria întâlnirii cu Hristos Cel înviat.

Acum, la sărbătoarea Centenarului, Patriarhia Română mulțumește Preasfintei Treimi, Maicii Domnului și tuturor sfinților pentru ajutorul primit spre a păstra credința apostolică, unitatea spirituală a românilor și fraternitatea panortodoxă. De asemenea, exprimăm respectul și recunoștința noastră tuturor celor care au contribuit la înființarea, organizarea și lucrarea Patriarhiei Române ca instituție slujitoare a credinței ortodoxe și a unității poporului român. Să ne fie acest centenar un prilej de întărire în credință și de aducere-aminte a celor care, prin iubirea lor jertfelnică, ne-au lăsat o mărturisire și o moștenire sfântă spre slava Preasfintei Treimi, binele poporului român și bucuria Ortodoxiei întregi!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 392.

[2] „Tomosul Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească. Acte și documente, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1926, p. 133.

Astăzi prăznuim pe Sfinţii Trei Ierarhi. Un lucru minunat în Biserica noastră este şi acesta: la câteva sute de ani de la moartea lor, tot studiindu-se scrierile lor, tot discutând biografia lor, viaţa lor, faptele lor minunate, ajunseseră creştinii de intraseră în conflict unii cu alţii, după felul în care îl simpatizau pe unul, sau pe altul, sau pe celălalt: Vasile, Grigorie şi Ioan. Toţi au trăit în secolul de aur al creştinismului, secolul al IV-lea.

Unii spuneau despre Sfântul Vasile că el este cel mai mare, cel mai deosebit dintre cei trei. Ziceau: „Câtă putere avea în rugăciune, câtă putere în izgonirea diavolilor, ce fel de omilii (adică explicări la textul Scripturii) făcuse el, ce ascet era, ce postitor!”. Ceilalţi spuneau: „Cum puteţi zice voi asta? Ioan al nostru a fost supranumit şi i-a rămas numele acesta de «Gură de Aur», pentru că predica extraordinar”. Iar Sfântul Grigorie Teologul era apărat de o altă categorie de creştini, care spuneau: „Nu vedeţi, are cineva mai frumoase predici despre Însuşi Dumnezeu, despre Sfânta Treime? Pentru că a scris cu atâta dragoste şi aşa de explicit şi cu aşa înălţime, cele 5 cuvântări teologice…”.

Şi multe alte fapte erau puse aşa, ca la proces. Şi atunci, văzându-se conflictul acesta în Biserică, cu rugăciunile episcopilor şi credincioşilor, s-au arătat patriarhului de atunci, în vis, cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan, împreună slujind la Sfânta Masă în ceruri. Şi au spus: „De ce se ceartă poporul pentru noi? Noi iată, una suntem, împreună slăvim pe Preasfânta Treime. Să nu se mai certe”. Şi pentru că minunea aceasta s-a petrecut în ziua de 30 ianuarie, de atunci Biserica a instituit în cinstea lor, în această zi, prăznuirea lor împreună.

Îi prăznuim şi separat, la 1 ianuarie, la 25 ianuarie şi la 27 ianuarie. Iar ca o încheiere a sărbătorilor pentru ei, iată, îi prăznuim împreună la 30 ianuarie.

Ce vremuri, iubiţi credincioşi! Să înceapă cearta, care sfânt e mai mare. Ce vremuri ar trebui să trăim şi să gustăm şi noi astăzi, să începem certurile. Unii să citim o carte, ceilalţi altă carte, unii să studiem viaţa unui sfânt, alţii a celuilalt sfânt şi să înceapă o ceartă, o ceartă continuă.

Şi să avem argumente, care sfânt e mai mare, e mai puternic, mai făcător de minuni, care a avut viaţa mai milostivă, să ne facem adică nişte avocaţi, nişte apărători ai sfinţilor. Certurile sunt permise, pe sfinţii noştri. Când avem chef de ceartă, să ne certăm pe sfinţi, pe sfinţii pe care i-am studiat în cărţile noastre.

Aţi văzut că şi pe vremea Apostolilor, unii se dăduseră de partea lui Petru, alţii a lui Pavel, alţii a unui alt apostol, numit Apollo, alţii spuneau: „Lasă-i pe aceştia, Hristos este”. Şi atunci s-au lămurit lucrurile, pentru că Hristos e Unul, slujit de mai mulţi; e făcută voia Lui în felul acesta.

Dumnezeu să ne ajute să avem şi noi această luminare a minţii, astfel încât, dacă chiar nu ne vom certa pe sfinţi, măcar să nu ne mai certăm pe nimicurile noastre, de la găină până la metru pătrat de teren care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Dacă vom reuşi lucrul acesta, tot este un lucru bun. Rugăciunea împreună are multă putere… .

Aţi văzut, credincioşii de oriunde se adună, pot cânta împreună, se simt bine împreună. Liturghia este aceeaşi, învăţătura prin predică este aceeaşi.

Mulţumim Bunului Dumnezeu astăzi că am fost împreună…, mulţumim Bunului Dumnezeu că, iată, în miez de iarnă…, ne-am rugat împreună. Pentru că mult, foarte mult avem nevoie de rugăciune împreună.

Vă aduceţi aminte, Sfântul Vasile cel Mare, unul din sfinţii pe care-i prăznuim astăzi, când a vrut să ia din mâna diavolului zapisul pe care tânărul acela îl semnase cu sângele său, de lepădare de credinţă şi de Hristos, a adunat poporul în biserică. Şi ore întregi i-a îndemnat Sfântul Vasile şi au strigat „Doamne, miluieşte!”, până când din văzduh a venit diavolul, i-a adus zapisul şi a zis: „Eşti nedrept, Vasile, că de bunăvoie a făcut el asta”.

Aşadar, cu „Doamne miluieşte” al poporului zis împreună, aţi văzut câtă putere a câştigat, chiar asupra diavolului! Tot aşa şi noi astăzi, cântând atâtea cântări, zicând împreună rugăciuni, ascultând îndemnul „să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim”, am avut mult de câştigat… .

Să aducem laudă acum Sfântului Ioan Botezătorul. Cu dor să îl încununăm pe el, decât care nu s-a ridicat altul mai mare între cei născuţi din femeie, după cuvântul Stăpânului. Căci nimic nu a făcut cinste profetului cum i-a făcut faptul de a-L fi botezat pe Domnul. Aşadar, să mergem la stăpânescul botez cel care l-a strălucit cel mai mult pe Înainte Mergătorul Împăratului cerurilor şi să călătorim cu dor în ţinuturile Iudeii din care să rodim venirea bunătăţilor. Sau, mai curând, să scriem prin cuvinte faptele şi să adunăm aici rodul celor cunoscute. Pe acel Iordan ce L-a primit pe Însuşi Creatorul lui pogorât în trup, să-l lăsăm să curgă prin mijlocul nostru şi să ni-l închipuim pe Ioan Botezătorul stând pe malurile râului şi să-L privim pe Stăpânul apropiindu-Se de propria slugă şi botezându-Se de către el şi, adeverit prin pogorârea din cer asupra Lui a Duhului Sfânt, să ne închinăm noi, închinătorii Sfintei Treimi Celei de o fiinţă, Tatălui Care Îl mărturiseşte pe Fiul, şi Fiului mărturisit şi Duhului Sfânt Care adevereşte. Să urmărim în cartea Evangheliilor care ne călăuzeşte pe noi la cele dorite şi ţinându-ne de dumnezeieştile citiri ca de nişte urme să alergăm la taina cea slăvită a lumii. „Şi a venit atunci, zice, Iisus la din Galileea la Ioan în Iordan ca să fie botezat de el”.

La Iordan a venit Stăpânul. Căci nu a lucrat nimic fără de vreme sau fără rost comoara înţelepciunii, ci pe fiecare dintre lucrurile pe care le-a rânduit mai dinainte pentru noi le-a şi săvârşit la bună vreme. Fiind Dumnezeu şi Creator a toată vremea şi răstimpul a făcut timpul şi prin venirea Lui acolo tocmai la vreme, ca nişte flori, a pus începuturi celor ce aveau să fie de la El. „Atunci a venit Iisus”… Atunci. Când atunci? Când toate ale vârstei au ajuns la maturitate, când orice făptură ajunge la apogeul ei, când desăvârşirea trupului şi a sufletului era în plină strălucire.

Când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, om desăvârşit fiind, atunci cu adevărat a primit Iordanul şi a venit cu păcătoşii, fără de păcat fiind, la Botezător, şi plecându-şi capul sub mâna aceluia, a stăruit să primească botezul. Iar Ioan Botezătorul, cunoscându-L cu exactitate pe Cel pe Care L-a cunoscut de la Tatăl încă din pântecele maicii sale, atunci cu frică mare şi cutremur retrăgându-şi mâna de pe capul Lui zise: ce voieşte să însemneze această străină minune? Ce este priveliştea aceasta smerită şi blândă a acestei purcederi? Mie îţi pleci capul, Cela ce eşti cap Bisericii? Mie îţi pleci capul,

Cel ce ai plecat cerurile venind pe pământ? Mie îţi pleci capul, Cel ce ai cap pe Dumnezeu? Mie îţi pleci capul, Căruia Heruvimii se închină? Mie îţi pleci capul, pe Care Serafimii Îl slăvesc şi se cutremură? Mie îţi pleci capul, Cel ce pe Adam şi pe Eva în rai ca într-un iatac de nuntă, cu veşminte de nuntă i-ai împodobit, punându-le pe cap cunună, le-ai dăruit binecuvântarea naşterii de fii şi ai zis către ei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”[1] Cel ce a întemeiat firea prin Cuvânt, a pus în rânduială prin El întocmirea firii, Cel ce a luptat împotriva odraslei morţii, Cel ce învârte roata vieţii după cum voieşte, Cel ce umple de toată sfinţenia capetele ce se pleacă ţie spre botez, Cel neîncăput cu nici un chip, Cel ce izvorăşte râuri de milostiviri, pe Acela voieşti să Îl cufunzi în Iordan? Şi Tu Cel ce ai făcut apele, ai ales să Te uneşti cu ele şi ceri Botezul pe care Tu mi l-ai dat mie spre iertarea datoriilor? Şi ce trebuinţă ai de botezul pocăinţei, Însuţi fiind Cel ce miluieşti pe cei ce se pocăiesc? Ce trebuinţă ai Tu de un astfel de leac, Cel ce vindeci numai prin poruncă rănile altora?

Pentru ce Îţi trebuie pocăinţă Ţie, Celui ce ai făcut vrednicia binecuvântării[2]? Oare nu te-ai amestecat cu oamenii pogorându-Te, Cel ce eşti singur iubitor de oameni? Tu, Cel ce ai luat chipul robului pe care Tu l-ai plăsmuit şi prin aceasta ai sfinţit chipul Tău pe care diavolul l-a nimicit, reînnoindu-l precum ai binevoit. Tu te-ai făcut părintele nostru, al tuturor. Oare nu prin Tine a fost reprimit Adam cel izgonit? Oare nu prin Tine împărăţeşte neamul cel osândit oarecând? Oare nu prin Maria a înviat Eva cea căzută? Oare nu ai venit voind să îi faci pe oameni asemenea îngerilor? Oare nu Tu ai pierdut fărădelegea de pe pământ ca pe una care a uneltit împotriva neamului omenesc? Şi nu Tu ai adus binecuvântarea ca maică a neamului omenesc?Oare nu tu alungi noaptea întunecată a înşelării? Şi nu Tu răsari ziua cunoştinţei de Dumnezeu celor ce vor să privească frumuseţea ei? Oare nu Tu ai răspândit lumina adevărului tuturor sufletelor? Oare nu ai risipit ca fumul norii necredinţei? Şi oare nu ai răspândit pretutindeni, ca soare al dreptăţii încins cu norul alb al trupului celui fără de prihană razele dumnezeirii? Şi nu feciorelnic eşti la chip, la umblet, la trup, la cuget, la minte şi la suflet? Şi nu din Fecioară feciorelnic trup Ţi-ai gătit Ţie? Oare nu cumva virtuţi precum acestea vor fi având nevoie de întoarcere şi pocăinţă?

Pentru care pricină să Te botez acum pe Tine în Iordan, Cel ce ai făcut Iordanul şi Cel ce ai dăruit nouă botezul şi om Te-ai făcut din iubire de oameni? Nu este întru Tine nici urmă de fărădelege, nici urmă de pată a păcatului nu întinează trupul Tău cel fără de pată. Şi nici un vicleşug nu a ieşit vreodată din gura Ta. Şi ai închis veninul de aspidă de pe buzele Iudeilor, căci sunt pui de viperă şi limbile lor au odrăslit vicleşug. Iar din gura Ta au izvorât izvoarele vieţii veşnice. Căci fiind Viaţa, Cuvintele Vieţii ai grăit şi ai dăruit.

Cum oare Dăruitorul vieţii prezente şi viitoare fiind, ai venit la râul celor săraci? Căci toţi ceilalţi de mine botezaţi acestea le aud de la mine: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”[3] şi credeţi în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut. Dar la botezul Tău ce voi spune, ce voi grăi? Voi spune oare Ţie: Pocăieşte-te? Şi cine va primi pocăinţa Ta? Căci cine altul este mai mare decât Tine, Dumnezeu fiind? Voi spune: „Pocăieşte-Te, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Voi putea vesti oare Împărăţiei Împărăţia? Şi Ţie voi grăi despre Tine? Tu nu cunoşti oare Împărăţia cerurilor pe care, venind, ai adus-o oamenilor din cer? Voi spune Ţie: Crezi în Domnul Iisus Hristos? Pe Tine Te voi îndemna să crezi în Tine? Cine oare vreodată a fost sfătuit ca Însuşi în Sine să creadă?

Căci trebuie să crezi că Cel ce vine este Dumnezeu! Dar Tu eşti Dumnezeu şi Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, deşi la-nfăţişare eşti om şi trebuie crezut că eşti drept mai presus de toţi. Dar voi spune Ţie: crede în Tatăl Tău? Dar când ai fost văzut necredincios şi potrivnic Tatălui? Când vreodată, fiind născut din Dumnezeu, Te-ai despărţit de dumnezeire? Ce voi spune aşadar către Tine? Crezi în Duhul Sfânt. Dar El în Tine este şi cu Tine este, în chip nedespărţit. „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”[4]

Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu vine la Fiul lui Zaharia? Cel ce a ieşit din Fecioară vine la cel ieşit din cea stearpă? Cel ce nu a dezlegat fecioria Maicii, la cel ce a dezlegat sterpiciunea celei ce l-a născut? Cel încă din pântecele Maicii închinat, la cel care din pântece I-a cunoscut stăpânia? Cel Întrupat, la glasul din pustie, Cel atât de Înalt, la cel atât de mic? Stăpânul întregii făpturi, la slujitorul cel nevrednic de bunătatea Ta? Cel bogat cu firea, la cel sărac prin fire, dar bogat numai prin harul Tău? Cel ceresc şi pământesc, la cel numai pământesc?

Cel ce are dumnezeirea de sus şi omenitatea de jos, la cel odrăslit numai din cele de jos? Un atât de mare Stăpân la mine, un slujitor atât de mic. Dar robul nu îl eliberează nicicum pe Stăpân, nici sfeşnicul nu poate lumina soarele, nici lutul nu îl modelează pe olar, nici oaia nu îl paşte pe păstor. Nici Înainte Mergătorul nu Îl măreşte pe Împăratul. Râul nu poate purta dumnezeirea Ta, râul nu cuprinde pe Cel pe care cerurile nu Îl încap, Iordanul nu Îl poate spăla pe Creatorul lui, apa a recunoscut pe Făcătorul lui, aceste ape nu cunoşteau lumina, şi eu voi cuteza să aduc slujirea? Sufletu-mi e cuprins de ameţeală, mâna, tremurând, se teme să se apropie de Preasfântul Tău trup.

Ce voi face? Cum voi ieşi din încurcătură? Mă şi înfricoşez de Tine, dar şi însetez de Tine, să fug nu îndrăznesc, să m-apropii nu am curajul, şi să Botez mă înfricoşez, dar şi să primesc sfinţire însetez. „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine. Eu sunt învăţat să mă închin Ţie, iar nu să Te botez. Mai degrabă îmi înclin eu grumazul sub dreapta Ta. Binecuvintează-mă pe mine, Cel ce ai binecuvântat pe drepţii cei din veac. Fă-mă Tu pe mine astăzi să săltez iar în apele Iordanului, cum m-ai făcut oarecând să săltez în pântecele maicii mele”. Da, zice Stăpânul, o, Botezătorule, mă minunez de evlavia ta, şi caut la buna ta credinţă. Te-ai făcut vestitor împreună cu Mine al Împărăţiei Mele, dar trebuie să fii şi slujitorul iconomiei Mele.

Eu am venit la tine, fiindcă îţi este de folos ţie şi celor care vin la tine. Am venit la tine pentru ca toţi oamenii să vină la Mine. M-am pogorât din cer, dar sunt întreg în sânurile Tatălui Meu, pentru ca să Îl împac pe Ziditorul cu făptura mâinilor Sale. Am venit Eu Cel ce sunt, ca să-i prind pe cei prigoniţi. Am venit ca om, deşi sunt Dumnezeu, pentru ca pe oameni să-i fac Dumnezei. Am luat de la voi maică săracă, pentru ca voi să puteţi să-L chemaţi Tată pe Părintele Meu. M-am hrănit ca prunc cu hrană din lapte pentru ca să Mă dau pe Mine hrană celor credincioşi Am fost înfăşat în legători de prunc pentru ca să rup legăturile fărădelegii. Nu m-am întins în pat împărătesc, ci într-o iesle săracă, pentru ca după sălăşluirea Mea în iesle, nimeni dintre fiinţele cugetătoare să nu socotească nicidecum necuvântătoare lipsa  măririi.

Am primit în trupul Meu tăierea împrejur pe care Eu mai dinainte am rânduit-o, pentru ca să aduc mai apoi tăierea împrejur cea nefăcută de mână. Am adus jertfa cerută ca Întâi născut, Eu, Cel Unul născut, pentru ca să o preschimb şi să Mă aduc pe Mine jertfă străină. Am fugit în Egipt, dar nu am încetat să fiu refugiu tuturor. M-am făcut prunc tânăr, bărbat desăvârşit, apoi, precum vezi, ca să dăruiesc desăvârşirea celor nedesăvârşiţi, am venit pentru orice vârstă, ca să zidesc orice vârstă printr-un progres treptat. Am venit şi la râu, ca să-i fac pe cei pământeşti să urce la cer. Şi primesc acest botez pentru a dărui ucenicilor mei reînnoirea botezului. Am primit pogorârea, ca să primesc naşterea cea după trup. Ca un dătător de Lege cinstesc îndreptările Legii, pentru ca să înnoiesc semnele harului; ca un doctor însănătoşind, am primit leacul [cuvenit] celor bolnavi, fără a avea nevoie de el, pentru ca un nou sprijin să dau colimvitrei celor deznădăjduiţi. Voi primi oare crucea pentru păcătoşi şi mă voi feri de o curăţire nevătămătoare?

Voi răbda îngroparea cea de trei zile şi nu voi săvârşi o cufundare fără de durere? Voi răbda oare pogorârea în însuşi adâncul iadului şi nu mă voi lăsa  cufundat în apele râului? Botează-Mă aşadar pe Mine, Cel ce voi boteza pe cei care vor voi să se mântuiască. Botează-Mă pe Mine, Cel ce voi ridica la înălţimea cerească firea botezată a oamenilor celor din păcate. Botează-Mă, ca om aici jos, pe pământ, pe Cel preamărit sus, întru înălţime de îngeri. Fii slujitor iscusit al tainelor mele, schimbă cererea în bună faptă.

Pune oprelişte limbii şi întinde mâna ta spre faptă. Îndrăzneşte şi pune mâna pe capul Meu, ca să primeşti bun câştig pentru tine din participarea ta la botezul Meu, iar tu să te numeşti Botezător. Lasă acum, botează-Mă şi teologhiseşte atunci. Dar acum botează-Mă şi lasă pe-atunci închinarea. „Căci acum se cuvine nouă a împlini toată dreptatea.”[5] Nimic nu preamăreşte pe cel înalt cât smerenia de voie, căci nu faptele pline de bunăvoinţă cinstesc cu adevărat ceea ce este înalt, ci smerenia şi tăierea voii. Atunci L-a lăsat Ioan, strigând către El: Iată, Stăpâne, slujitor mă fac rânduielii Tale, fiindcă cele ce nu ştiam am aflat, şi pe acestea, bucurându-mă, le săvârşesc. Iată, pun dreapta mea pe capul Tău, fiindcă Tu ai poruncit astfel. Şi eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale. Căci şi mâna mea este făptura Ta şi râul acesta îşi are curgerea din stăpânia Ta şi apele acestea sunt făptura mâinilor Tale şi botezul acesta este darul Tău şi numai Tu singur cunoşti ceea ce se lucrează prin taina aceasta.

Botează-Te, botează-Te, mă rog, şi mântuieşte cum voieşti pe cele pe care Tu le-ai făcut cu mâna. Eu sunt fericit că pentru Tine născându-mă în chip străin şi în chip străin fiind hrănit [de Tine] în pustie, acum mă învrednicesc de o asemenea slujire. Fericit sunt fiindcă m-ai socotit vrednic de a lucra o asemena taină O! mână! Câtă înălţime! O, organ de lut! De câtă cinste te-ai învrednicit! Iubitorule de oameni şi multdăruitorule Doamne, după ce ai amestecat harul Tău cu apele Iordanului şi după ce ai dăruit acestora cufundarea Ta ca o frământătură a sfinţeniei (îngenunchez, Stăpâne!) ridică-Te, primeşte firea omenească muribundă şi îmbolnăvită, cerceteaz-o că este aprinsă de arşiţă ridic-o din pământ ca dintr-un pat zvârcolindu-se şi suferind de felurite patimi.

Ca un doctor depărtează bolile ei, pe Tine Te aşteaptă şchiopii, ca să alerge la Tine, Care le vorbeşti, pe Tine Te aşteaptă orbii, ca să Te vadă pe Tine. Glasul Tău îl ascultă toţi morţii cei din veac, pentru Înviere, de venirea Ta însetează cei ce plâng în cuptorul nenorocirilor. Fii tuturor aproape ca roua vindecării. „Şi botezându-Se Iisus, a ieşit din apă. Şi iată, I S-au deschis Lui cerurile şi a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi a stătut asupra Lui. O, Taină străină şi neasemuită! Cerul de sus Se închină pe care râul pentru puţină vreme L-a cuprins, iar Duhul Sfânt L-a mărturisit pe Cel pe Care robul L-a botezat. Şi iată, glas din cer S-a auzit, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

Acesta este cel botezat, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci numai din iubire de oameni, Cel mărturisit de Duhul Sfânt, Cel propovăduit de Mine, Care L-am cunoscut pe El, Cel născut din Mine mai înainte de veci, iar acum din Maria născându-Se cu trupul, Cel de o fire cu Mine şi cu voi, Cel împreună-veşnic cu Mine şi de acelaşi chip cu chipul vostru, Făcătorul lui Adam şi sămânţa lui David, creatorul Fecioarei şi Fiul Fecioarei, Cel prevestit şi Cel descoperit. Cel recunoscut prin credinţă şi prin vedere. Cel desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în omenitate. (Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit). „Acesta este Fiul Meu cel iubit.”

Acesta este Fiul Meu Care, ca Dumnezeu a făcut minuni, iar ca om a pătimit. Căci nu poate crucea să încapă pe Cel prin fire nedespărţit de Mine. Acesta pironit în cuie este Fiul Meu cel iubit. Căci cuiele nu vatămă dumnezeiasca Lui fire, Acesta, Care pătimeşte este Fiul Meu, căci nu poate pătimirea să-L despartă de dumnezeire, Acesta este Cel omorât de voie şi venind la moarte, este Fiul Meu. Căci cu dumnezeirea nu poate muri, nici nu voieşte, nici nu poate. Căci moartea nu biruieşte Viaţa, iar moartea nu poate cuprinde nemurirea. Acesta Care S-a ridicat din morţi este Fiul Meu. Ca ziditor a toate, a ridicat templul trupului Său îngăduind să fie nimicit de duşmanii Lui. Acesta care cu acest trup a urcat la ceruri de care nu a fost nicicând despărţit, este Fiul Meu.

Cine îl primeşte pe El pe Mine Mă primeşte împreună cu El. Cel ce se închină Lui Mie Mi se închină. Cel ce crede în El, în Mine crede şi cine Îl dispreţuieşte pe El, pe Mine Mă dispreţuieşte. Ocara Fiului pe Tatăl loveşte. Cel ce Îl primeşte pe El şi nu precupeţeşte nimic, ci Îl cinsteşte cu simplitate, fericit este. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!” Cei păcătoşi alergaţi la Cel ce ridică păcatul lumii. Cei osândiţi primiţi pe Judecătorul cel iubitor de oameni. Cei omorâţi de păcate alergaţi la izvorul vieţii. Acestea sunt darurile cele bune care vin din lauda Botezătorului. Pe acestea toate ni le dăruieşte Cel ce pentru noi S-a arătat, Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru. Acestuia fie slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Preasfântul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Întreaga Biserică şi întregul cosmos sărbătoreşte Boboteaza. Este sărbătoarea în care comunitatea eclesială se uneşte cu stihiile cosmice pentru a intra în sfera de har a Iubitorului de oameni, Sfinţitorul creaţiei şi al umanităţii.

Este în primul rând o evocare a unui eveniment mântuitor care a avut loc acum aproape 2000 de ani, în care Tânărul Dumnezeu Întrupat a mers şi Și-a plecat capul în faţa Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a fi botezat în apele Iordanului. Este un gest suprem de smerenie şi de slavă, unire dintre măreţia Dumnezeului Cerurilor şi Omul plecat, plin de iubire pentru oameni, gata să moară pentru cei pe care-i iubeşte de o veşnicie.

Mântuitorul primeşte Botezul lui Ioan, un Botez al pocăinţei, o spălare ritualică cu apă, nu pentru că avea nevoie de vreo curăţie, El, cel mai curat decât cerurile, neprihănitul Dumnezeu a arătat prin aceasta nevoia umanităţii de curăţire şi a proorocit Botezul cu foc şi cu Duh Sfânt de la Cincizecime, care va inaugura Noul Ierusalim cosmic, Biserica, care se umple de oameni prin Botezul cu apă şi cu Duh. Şi aceasta pentru că Iisus este Înaintemergătorul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, Cel ce anunţă revărsarea de har, deschisă de Jertfa şi de Învierea Sa. Primul Mângîietor, Hristos, anunţă venirea Celui de-al doilea Mângâietor, care va deveni umanitatea întru Hristos: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, Duhul adevărului, care va rămâne cu voi în veac”.

Însă Botezul în apele Iordanului mai are un înţeles de o măreţie supremă şi efectivă pentru fiecare dintre noi. Intrarea lui Hristos în apele Iordanului sfinţeşte apele cele de sub cer, pătrunde de har stihia cea lichidă, făcând-o pântece al nemuririi prin Duhul Sfânt. Apa prin smerenia cu care ia orice formă, anunţă Apa cea vie, Duhul cel adevărat care nemureşte creaţia prin Jertfa lui Hristos. Apa ca sălaş, ca matrice creată a creaturilor umplute de har necreat, ca pântece roditor în care se naşte Dumnezeu, aceasta este esenţa sărbătorii de Bobotează.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 211-213)

În anul 1987, Organizația Mondială a Sănătății a declarat ziua de 31 mai drept „Ziua Mondială fără Tutun”, decizie menită să avertizeze omenirea în privinţa pericolului reprezentat de tutun, atât pentru fumători, cât și pentru cei din preajma lor. Deși am pășit în secolul XXI, când medicina a evoluat uimitor, se pare că nu a reușit să combată nici pe departe efectele devastatoare ale țigării asupra organismului uman. Potrivit cercetărilor, pe plan mondial, fumatul reprezintă cea de-a doua cauză de deces care ar putea fi prevenită, dar, din păcate, o vedem grav neglijată. Statisticile demonstrează că numărul victimelor nefirescului obicei îl depăşeşte pe cel al ucişilor de către drogurile ilegale, accidentele rutiere, violenţe ori HIV, luaţi la un loc. Organizația Mondiala a Sănătății estimează că, anual, 5 milioane de persoane mor din cauza bolilor asociate tutunului. Previziunile se arată la fel de îngrijorătoare: în absența unor măsuri urgente, nicotina va curma vieţile unui miliard de oameni în cursul acestui secol.

„Deh, știri de presă!” vor zice unii. Alții le vor citi, probabil, cu aceeași indiferență cu care își aprind o țigară, contribuind generos la sfârșitul lor abrupt. Am întâlnit undeva o mărturisire emoționantă a unui părinte: nu există niciun păcat omenesc rămas nebiruit de sfinții odrăsliți în Biserica lui Hristos; purtători de trup, ca noi toți, ispitiți de tentațiile lumeşti, îngenuncheaţi uneori de neputințele fizice sau de ale cugetului, au căzut pradă unor astfel de scăderi, dar, prin căință, cu necurmată rugăciune, s-au ridicat, învingând ispitele și s-au făcut locuitori Cereștilor locașuri. „Bine, bine, ce legătură are asta cu fumatul?” se vor întreba unii. Ei bine, aş vrea să profităm de amintita ocazie, unindu-ne vocile ca să pledăm împotriva nimicitorului tabiet, și să ne rugăm Domnului să-i întărească pe cei stăpâniţi de el, spre a se izbăvi. Aduc în sprijinul celor ce se căznesc, dar nu reușesc să părăsească tutunul, o mărturie emoționantă despre un sfânt care a fumat. Da, a fumat și, în notițele sale, pe lângă multe povețe duhovnicești, ne-a transmis zbuciumate gânduri, frământări, trăiri, amare concluzii despre lupta purtată cu viciul. Nu le-a cules de la terțe persoane, ci le-a scris din proprie experiență, căci, în anii tinereții, patima fumatului l-a subjugat de nenumărate ori, deși era preot. Lacrima pocăinței, sinceritatea mărturisirii și recunoașterea micimii L-au îndurat pe Părintele Ceresc, Care S-a milostivit spre robul Său, eliberându-l din mrejele ucigătoarei deprinderi. Sfântul Ioan din Kronstadt, proslăvit în Biserica Rusă, dar tot mai cunoscut și în spiritualitatea românească, căci la el ne referim, în cartea Calea pocăinței lăuntrice, jurnal duhovnicesc needitat, ne-a lăsat consemnat impresii, neîmpliniri, profunde suferințe, dar și nespuse bucurii duhovnicești în lupta cu păcatul. Am ales din scrierea menționată câteva pasaje cuprinzând chibzuințe referitoare la fumat, la efectele sale nocive asupra trupului și sufletului celui robit de fatalul capriciu. „Fumatul tutunului estre un capriciu. De la el sunt durerile de picioare și depresia. Că diavolul este tatăl fumatului am simțit-o în mod deosebit azi: o influență rea, negativă a crescut în mine până la culme. Am simțit că vrăjmașul s-a cuibărit în coastele și în inima mea și cum mi se împotrivea cu insistență, împiedicându-mă să zic ecteniile și rugăciune, speriindu-mă slăbănogindu-mă, întristându-mă până la păcat…. Prin fumat intră în om duhul cel viclean; după ce aseară am fumat tabac, vrăjmașul și-a făcut simțită prezența în mine printr-un sughiț exasperant care m-a chinuit dinainte de a începe cântarea Heruvicul și până m-am împărtășit cu Sfintele Taine. Nervii îmi erau la pământ, vocea mi se poticnea, tremuram, eram epuizat. De aceea… fumatul tabacului nu-și are niciun rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?”

Sunt frământări și gânduri uluitoare. Un părinte ispitit din când în când de acest viciu distrugător a ajuns prietenul lui Hristos. Nu i-a venit ușor: mereu s-a rugat, plângând cu amar, pentru ca Dumnezeu să-l ierte și să-l ajute să-şi înfrângă păcatul. Iată câteva mărturii din mântuitoarea sa pocăință: „Am venit la Biserică, căzând cu inima frântă în fața Sfintei Mese, am plâns și m-am tânguit. Cum pot să slujesc în fiecare zi vrăjmașului și nu Domnului meu cu toată sârguința? Doamne, ajută-mă să mă izbăvesc din toate relele căci sunt om rău, plin de atâtea păcate, netrebnic, necurat și întinat.” Smerenia adâncă și stăruința în rugăciune l-au salvat pe părintele Ioan din ghearele nefastei lui dependenţe.

Aș îndrăzni să-i îndemn pe semenii noștri ce cunosc aceeaşi neputință să înalțe rugăciuni la Sfântul Ioan de Kronstadt, căci vor primi grabnic ajutor de la cel care, în decursul vieții sale pământești, s-a luptat și a biruit. Despre războiul cu patimile el însuși spunea: „Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne căim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocăim de îndată lăsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământări, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi”.

Să încheiem puţinele noastre rânduri reflectând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6, 12). Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan din Kronstadt, să ajute pe toți cei robiți de nicotină să simtă cu adevărat că „țigara este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe”.

Pe 25 decembrie, creștinii din întreaga lume vor sărbători Nașterea Domnului. Colindele de bucurie, Sfânta Liturghie, cadourile frumos împachetate și mâncărurile alese, sunt caracteristicile aceastei sărbătoari. Însă unde își are originea Crăciunul și cum a ajuns data de 25 decembrie să fie asociată cu nașterea lui Iisus?

Sfânta Scriptură nu oferă prea multe detalii despre acest lucru. Mărturii despre sărbătorirea nașterii nu se întâlnesc, cu atât mai puțin ziua în care Domnul S-a născut. Nici dovezile extra scripturistice nu sunt mai numeroase, neîntâlnindu-se nicio mențiune la scriitori creștini timpurii precum Irineu sau Tertulian. Origen (165-264 d.Hr.) se află însă la extrema opusă, luând în râs aniversările nașterilor, considerându-le practici păgâne; pentru noi, o mărturie puternică a faptului că la acea dată nașterea lui Iisus nu era celebrată prin festivități.

Abia pe la anul 200, se cunoaște de la Sfântul Clement Alexandrinul că unii creștini propuseseră niște date pentru sărbătoarea Crăciunului însă, în mod surprinzător, data de 25 decembrie nu figura printre ele. Exista o incertitudine vădită asupra zilei în care Se născuse Hristos, dar și un interes considerabil de a se afla care era aceasta.

Mai târziu, în veacul al IV-lea găsim dovezi despre cele două date larg recunoscute de sărbătorire a Crăciunului, cea de 25 decembrie (în vest) și de 6 ianuarie (în special în Egipt și Asia Minor, Biserica armeană păstrând și astăzi această dată). Data de 25 decembrie este pomenită într-un calendar roman ce înregistrase zilele în care muriseră diferiți episcopi și mucenici creștini. Acolo, la ziua de 25 se spune că: natus Christus in Betleem Judeae (Hristos S-a născut în Betleemul Iudeii). Puțin mai târziu, pe la anul 400 d.Hr., Fericitul Augustin menționează un grup local de creștini opozanți, donatiștii, care se pare că sărbătoreau Crăciunul pe 25 decembrie, dar care refuzau sărbătorirea Epifaniei pe 6 ianuarie. Dovezile spun că ei reprezentau o tradiție creștină din Nordul Africii.

Deci, la aproape 300 de ani de la nașterea lui Iisus, găsim în sfârșit oameni care așează ziua nașterii în mijlocul iernii. Dar cum s-au stabilit cele două date (25 decembrie și 6 ianuarie)? Astăzi există două teorii care răspund la această întrebare, una destul de larg răspândită și una foarte rar auzită în afara cercurilor teologice (deși este de o dată mult mai veche).

Prima este cea care afirmă ca originile datei Crăciunului sunt împrumutate din sărbătorile păgâne, de la Saturnaliile romane aflate la finele lui decembrie sau de la popoarele barbare care își aveau sărbătorile cam tot pe la această vreme. Se vehiculează că intenționat creștinii au ales ziua de 25 decembrie (ziua Soarelui invincibil, sărbătoare instaurată de către împăratul Aurelian în anul 274 d.Hr.) pentru a răspândi mai ușor creștinismul. Astfel, Crăciunul semănând unei sărbători păgâne, ar fi fost îmbrățișat cu o mai mare ușurință de către mai mulți dintre păgâni. În ciuda popularității de astăzi, această teorie nu-și are dovezi în nicio scriere creștină veche. Autorii creștini ai vremii n-au făcut nicio legătură între solstițiul de iarnă și nașterea lui Iisus.

Abia în veacul al XII-lea, un comentator biblic sirian afirmă că sărbătoarea Crăciunului a fost mutată de la data de 6 ianuarie la 25 decembrie pentru a coincide cu cea a Soarelui invincibil. Ideea a fost răspândită și mai mult în veacurile XVIII și XIX de cercetători în studiul religiilor comparate care au afirmat că, neștiind când S-a născut Hristos, creștinii au asimilat sărbătoarea păgână a solstițiului în scop propriu.

Deși multe dintre studiile recente au dovedit că anumite obiceiuri păgâne au fost împrumutate mai târziu de către creștini, oferindu-le o altă simbolistică, această teorie prezintă probleme întrucât prima mențiune a datei Crăciunului (de la anul 200 d.Hr.) și cea mai veche sărbătorire a sa (cca. 250-300), provin dintr-o perioadă în care creștinii nu împrumutau tradiții păgâne de acest gen. Este recunoscut faptul că multe din elementele timpurii ale cultului creștin puteau fi cu ușurință înțelese de către păgâni, însă în primele secole, minoritatea creștină care era supusă prigoanelor se preocupa mai degrabă de a se deosebi de majoritate, mai cu seamă de jertfele, jocurile și sărbătorile lor decât de a se asemăna cu ei. Lucrurile se vor schimba, însă, în timpul lui Constantin cel Mare și odată cu recunoașterea creștinismului, ca mai târziu chiar mari conducători ai Bisericii (Papa Grigorie cel Mare) să recomande reinterpretarea unor lucruri ce au aparținut păgânilor (de ex. templele). Însă data de 25 decembrie se pare că exista înainte de 312 (donatiștii), înainte de Constantin cel Mare și înainte de convertirea sa.

Apoi în Constantinopol, Crăciunul se pare că a fost introdus în anul 379/380. Dintr-o predică a Sfântul Ioan Gură de Aur, aflăm că în Antiohia acesta era sărbătorit dintotdeauna pe 25 decembrie. De aici, sărbătoarea s-a răspândit în Alexandria pe la anul 432 și în Ierusalim un secol mai târziu.

Oricât de curioasă ar părea, mai există o cale de a găsi originile Crăciunului pe 25 decembrie și anume cu ajutorul Paștelui.

Astfel, Nașterea Domnului este în contrast cu tradițiile care însoțesc ultimele zile ale lui Iisus. Toți cei patru evangheliști prezintă date despre aceasta cu mici diferențe de relatare, iar până la mijlocul secolului al doilea, Paștele devenise deja o sărbătoare de sine stătătoare, precum afirmase și Sfântul Apostol Pavel: căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi, de aceea să prăznuim (1 Cor. 5, 7-8).

În jurul anului 200, a fost făcut cunoscut calculul în urma căruia ziua de 14, Nisan (ziua răstignirii, conform Evangheliei de la Ioan), din anul în care Iisus a pătimit, este echivalentă cu 25 martie în calendarul roman (solar). Martie 25 este desigur cu nouă luni înainte de 25 decembrie, dată care mai târziu a fost recunoscută ca zi de prăznuire a Bunei Vestiri. Cu alte cuvinte, se credea că Hristos a fost zămislit și răstignit în aceeași zi și că s-a născut exact nouă luni mai târziu, pe 25 decembrie. Această idee apare într-un tratat creștin anonim din veacul al IV-lea din Nordul Africii (Despre solstiții și echinocții) care spune: în calenda a opta a lui aprilie în luna lui martie (25 martie), este ziua patimilor Domnului și a zămislirii Sale. Căci în ziua în care a fost zămislit în aceiași zi a și murit. Bazându-se pe aceasta, tratatul datează nașterea lui Hristos la solstițiul de iarnă. Același lucru îl spune și Fericitul Augustin (399-419 d.Hr.) în lucrarea sa Despre Sfânta Treime: Se crede că Iisus a fost zămislit pe 25 martie, în aceiași zi în care a suferit; deci pântecele Fecioarei, în care a fost zămislit, unde nici un muritor nu a fost născut, corespunde cu noul mormânt în care a fost îngropat, unde nici un om nu mai fusese așezat, nici înainte și nici după. Dar s-a născut, după tradiție, pe 25 decembrie.

Și în Răsărit s-a aplicat aceeași analogie, însă cei de aici, în loc să folosească ziua de 14 Nisan din calendarul ebraic, au folosit ziua de 14 a primei luni din primăvară (Artemisios) din calendarul grecesc, 6 aprilie pentru noi, și de aici adăugând nouă luni s-a ajuns la 6 ianuarie. Astfel, avem creștini în două părți ale lumii care, calculând nașterea lui Iisus pe baza faptului că zămislirea și răstignirea s-au petrecut în aceeași zi (25 martie și 6 aprilie) ajung la o concluzie asemănătoare, dar totuși diferită (25 decembrie și 6 ianuarie).

O astfel de legătură între zămislirea și răstignirea lui Iisus va părea cu siguranță stranie pentru unii cititori însă ea oglindește înțelegerea timpurie a faptelor mântuitoare. Credința aceasta își găsește ecou și în tradiția rabinică, potrivit căreia lumea a fost creată, Patriarhii s-au născut și  strămoșii vor fi înviați când vremea va rândui, în luna Nisan. De aceea, credința că proorocii lui Israel au murit în aceeași zi în care au fost zămislisiți sau născuți a reprezentat factorul cheie care i-a făcut pe creștinii primelor veacuri să stabilească data de 25 decembrie drept ziua în care Hristos s-a născut.

Așadar, ziua de 25 decembrie ca dată a Nașterii Domnului nu se datorează influențelor păgâne asupra practicii bisericești. Nu putem fi totalmente siguri că este chiar ziua în care s-a născut Hristos, dar ea fost așezată în întregime prin eforturile creștinilor din timpul primelor secole. Iar sărbătoarea păgână a soarelui, instituită de împăratul Aurelian la vremea solstițiului de iarnă ar putea fi mai degrabă o tentativă de a păgâniza o dată deja semnificativă pentru creștini.

Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Andrei (PG, 28, 1101sau BEPES, vol. 36, p. 303-306)

1. Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească  în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”[1]. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei! Cel ce a desfășurat mrejele limbii și ale amintirii, ca să umple această sfântă corăbioară cu cârmele apostoliei, îndreptând această arcă spre cer. Și care sunt primele vânaturi? Care sunt prăzile ostenelilor? Cei ce își strălucesc haina sfințeniei prin virtuți. Cei dintâi și-au întins aceste brațe apostolești și pe cei de afară rătăciți i-au vânat la mântuire. Dar deși sărbătorii de față acest mare Andrei ne-a dat prilejurile, totuși întregul sobor al apostolilor se cinstește împreună cu el. Căci pe aceștia harul i-a unit, iar spațiul nu-i desparte. Și dacă cineva ar vrea să laude o cunună cu flori împodobită din pietre de mult preț, din oricare parte și-ar începe laudele, odată cu părțile va admira și întregul. Sau așa cum cineva ar vedea un lanț de aur și ar atinge o verigă și întregul lanț s-ar mișca, la fel și cuvântul mergând către un singur apostol, prin el îi cuprinde pe toți potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfântului Pavel: „Dacă un mădular se bucură, toate mădularele se bucură împreună cu el”[2]. Ce armonie a mădularelor a mai arătat firea, așa cum harul Duhului Sfânt a unit în armonie dănțuirea apostolilor? Cu adevărat un singur har, cel care a adunat pe apostoli oaste Stăpânului.

2. Vino, așadar, la toți și prin toți pe fiecare să-l admirăm. Andrei, numele bărbăției apostolești, cel dintâi care L-a arătat învățător pe Stăpânul, începutul dănțuirii apostolești, cel ce iute a văzut venirea stăpânească, cel ce a schimbat ucenicia lui Ioan Botezătorul cu învățătura lui Hristos, pecetea cuvintelor Botezătorului. Căci era cel mai încercat dintre ucenicii lui Ioan. La raza sfeșnicului a căutat adevărul Luminii, precum cineva care, în lumini obscure fiind, încearcă să se obișnuiască cu izbucnirile de lumină ale lui Hristos. Dar Ioan, stând în repejunile Iordanului boteza turme, pregătind în ape pocăința drept antidot pentru poruncile lui Moise și cu repejunile Iordanului tăia ascuțișul sabiei lui Moise. Căci pe cei cărora călcarea poruncii moarte le-a născut, pe aceștia Botezătorul, răpindu-i, i-a trimis înainte prin pocăință. Fiindcă încă nu era prezent Cel ce dezlega moartea, prin punerile botezului, moartea se îmblânzea, fără de voie învățând iubirea de oameni prin pocăință. Dar când a fost de față Stăpânul, ascuns fiind de înțelepciunea iconomiei și ascunzându-Și fulgerarea vredniciei în veșmântul de muritor, cunoscându-L Ioan, îndată s-a schimbat din ucenic în purtător de scut, și trăgându-și mâna, propovăduitor al Celui de față s-a făcut. „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Acesta, zice, este Izbăvitorul morții. Acesta este nimicitorul păcatului. Eu sunt trimis vestitor al Mirelui, iar nu mire. Purtător de scut, nu Stăpân, am venit.

3. La aceste cuvinte, cel mai vestit dintre Apostoli, Andrei, străpuns fiind, părăsind pe ucenic, a alergat spre Cel propovăduit. Și primind legământul cuvântului, devine mai ascuțit la limbă decât Ioan și, apropiindu-se de Stăpânul, și-a arătat dorul de chip, părtaș drumului luându-l pe Evanghelistul Ioan. Și amândoi împreună, lăsând sfeșnicul, s-au dus la Soare. Andrei cel dintâi răsad al apostolilor. El a deschis ușile ucenicilor lui Hristos. El a fost cel dintâi care a cules roadele arăturii profetice, care a întrecut nădejdile tuturor. Primul care a îmbrățișat pe Cel așteptat mai presus de toți. Cel dintâi a arătat poruncile legii date la vreme. Cel dintâi care a oprit limba lui Moise nesuferind-o să mai vorbească după Hristos, nu insultându-l pe învățătorul iudeilor, ci preferând în locul celui trimis pe Cel ce trimite. Sau mai degrabă el, cel dintâi, s-a arătat cinstindu-l pe Moise, fiindcă el, cel dintâi, L-a cunoscut pe Cel profețit de Moise. „Profet vă va ridica vouă Domnul Dumnezeul nostru dintre frații voștri ca mine, de El să ascultați”. Se ridică deasupra legii, ascultând legea. L-a auzit pe Moise zicând: „De El să ascultați”. L-a auzit pe Ioan strigând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Și pentru dovedirea legii s-a făcut dezertor al legii. Recunoscând pe profetul profețit, îl conduce de mână pe fratele său la marea descoperire. Lui Petru care nu știa îi arată comoara „L-am aflat pe Mesia” după Care tânjim. Pe Cel a Cărui venire am nădăjduit-o, pe Acela să-L răpim acum în contemplare. L-am aflat pe Cel pe care profeticeștile trâmbițe ne-au poruncit să-L așteptăm. A venit vremea pe care harul a propovăduit-o, pe care dorul nădăjduia să o vadă cu ochii. Căci, zice,  a găsit Andrei pe fratele lui, pe Simon și împarte cu el comoara vederii. Îl duce de mână pe Petru la Stăpânul. O străină minune! Astfel Andrei se face ucenic și învățător al oamenilor. Și-a început ucenicia învățând pe alții. Răpește vrednicia apostoliei. L-am aflat pe Mesia. O, câte nopți fără somn au petrecut lângă repejunile Iordanului, iar acum pe Cel dorit L-am aflat! N-a șovăit după cuvânt Petru, căci era fratele lui Andrei și cu voință fierbinte s-a grăbit să-și deschidă urechile.

4. Luându-l pe Petru, Andrei l-a adus pe cel părtaș neamului lui la Stăpânul, părtaș făcându-l uceniciei. Aceasta a fost prima ispravă a lui Andrei. A mărit numărul apostolilor, l-a adus pe Petru, ca Hristos să-l afle pe corifeul ucenicilor. Astfel încât Petru, întru mărturisirea prin care s-a aflat mai târziu bineplăcând Domnului, de la Andrei a rodit semințele acestei buneplăceri. Dar schimbul laudelor între ei este în balanță din ambele părți. Căci bunătățile aparțin amândurora și ambii se laudă cu aceleași bunătăți. Câtă bucurie a adus tuturor Petru care a răspuns iute la întrebările Stăpânului și el a rupt tăcerea ucenicilor : „Cine zic oamenii că sunt Eu?”[3] Și ca și când el ar fi fost limba celor întrebați sau ca și cum ar fi grăit prin el toți laolaltă, el singur, mai presus de toți a vorbit: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, printr-un singur cuvânt mărturisind și iconomia, și pe Cel ce iconomisește. O, potrivire a cuvintelor! Căci la cuvintele la care Andrei l-a adus pe Petru, la aceleași cuvinte Părintele cel de sus l-a făcut pe Petru să subscrie, răsunându-le ca un ecou. Căci Andrei zicea: „L-am aflat pe Mesia”. Iar Părintele ceresc i-a sugerat lui Petru să zică: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar acestea le-a poruncit să le zică nu numai lui Petru. Spune, o, Petre, întrebat fiind, cuvintele lui Andrei. Arată-te gata să răspunzi Învățătorului. Căci n-a mințit Andrei, zicându-ți: „Pe Mesia L-am aflat”. Dar tu cuvântul evreiesc, mutându-l în Ellada, strigă: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Vezi cu câte daruri se împodobește Andrei, chiar de la începutul uceniciei lui?

5. Dar când Mântuitorul, lăsând cetățile, umbla prin pustie, mulțimile oamenilor veneau după El, neputând suferi despărțirea nici măcar pentru puțin. Dar era în pustie lipsă de hrană, și pântecele nu suferea. Iar Mântuitorul, covârșind pustiul, reînnoiește minunea veche, și face iarăși pustiul martor al minunilor săvârșite oarecând în pustiu, și, făcându-i pe ucenici ospătari, le-a poruncit ca din gustarea lor să hrănească mulțimile. Dar soborul ucenicilor îndată s-a tulburat de lipsă și privind unii către alții și neînțelegând ceea ce avea să se petreacă, cu cugete omenești s-au vătămat. Așadar, ucenicii vorbeau altceva unii către alții, vestindu-I lipsa. Dar Andrei, fiind între cei prezenți, mustrându-le necredința, i-a trecut cu vederea, dând Mântuitorului prilejurile minunii. Căci ce zice? „Nu sunt decât cinci pâini și puțini pești”. Ce face, așadar, Mântuitorul? Aduceți-le pe acestea aici. Și mărturisirea lipsei s-a făcut belșug de bunătăți.

6. Căci Mântuitorul, săvârșind deja alte minuni în petrecerea Lui pe pământ, și cu ucenicii petrecând destulă vreme, S-a dus la ceruri. Dar apostolii, străbătând lumea, împrăștiindu-se fiecare în altă parte, au împărtășit lumii șuvoaiele harului. Aici, așadar, acest fericit Andrei, umplând de har Ellada și totodată ținutul barbar, și prin minuni înduplecând neamurile spre credință a fost trimis la cel mai mare luptător al necredinței, mă refer la Ahaia. De unde, pe mulți scriindu-i în ceruri, a fost predat crucii pentru credință. Și a imitat prin felul morții pe Stăpânul, pentru ca, prin comuniunea patimii să arate mărimea dorului. Crucea a fost înfiptă în mijlocul Elladei și Andrei a fost spânzurat pe ea, prin răstignirea lui propovăduind pe Cel răstignit, și prin cuie, crezând cuielor, și prin patimă, mărturisind patima. Aflându-se dincolo de viața această muritoare, prin patima lui, a arătat și mai lucrătoare puterea învățăturii lui. Iar pe cei pe care nu i-a convins vorbind în public, pe aceștia i-a înduplecat ucis fiind. Și pe care nu i-a tras la credință vorbind, pe aceștia i-a pescuit pătimind. Împărțit fiind între cer și pământ, având adică pământul pentru trup, iar de cer fiind moștenit cu sufletul, veghează de sus turmele oamenilor prin tămăduiri și minuni, făcându-i de-a dreapta pe cei de pe pământ. Căci cei de față au odrăslit spicele acelei arături și din acea învățătură au înflorit strugurii credinței. Și voi dascăli ai dreptei credințe v-ați făcut, neguțători ai Împărăției cerurilor ați venit împreună la Cel de Care se minunează cerul. Căci al lui Hristos este cuvântul, prin fericitul Pavel, „dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El”[4]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.