close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Cei 40 mucenici – 9 Martie

Ic569

Dragii mei,

In icoana sunt cei 40 mucenici care au murit pentru credinta in Hristos

Cum au murit?
Au fost pusi sa jertfeasca la idoli (falsi dumnezei). Nu au vrut. Apoi au fost torturati timp de 8 zile. NIci asa nu au vrut. Pana la urma au fost bagati intr-un lac inghetat sa se inece.

Pe fiecare in parte i-a asteptat cate un inger cu o cununa in mana.
Ma gandeam uitandu-ma la icoana ce jertfe aduc eu falsilor dumnezei si ce compromisuri fac pentru acestia care sunt: banii, confortul, aspectul, satisfactiile lumesti, indreptatirea de sine, mania, slava desarta si multe altele. Zic de multe ori sa fac un rau mai mic…asa ca n-o fi foc.

Ma uit la acesti sfinti care au indurat 8 zile de torturi si si-au dat viata pentru Hristos FARA NICI UN COMPROMIS si mi se face RUSINE.
VAI DE CAPUL MEU!

Pentru durerile Sfinților care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, și toate durerile noastre le vindecă, Iubito­rule de oameni, rugămu-ne ție.

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Arhiepiscopul Irineu: Mulțumim Preasfintei Treimi pentru „misterul femeii”

EpAlba

Arhiepiscopul Alba Iuliei transmite un mesaj cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, 08 martie 2021.

Părintele Arhiepiscop subliniază rolul major al femeilor și îi mulțumește Preasfintei Treimi pentru opera lui Dumnezeu care se face prin ele.

„Ea poartă în nucleul familiei şi apoi în complexul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii şi intuiţiei sale, ale generozităţii şi statorniciei sale. Cu priceperea, care este proprie feminităţii sale, ea îmbogăţeşte înţelegerea lumii şi contribuie ca raporturile umane să fie pe deplin adevărate”, consideră ierarhul.

În această zi dedicată ei, mulţumim Preasfintei Treimi pentru „misterul femeii”, pentru marile „opere ale lui Dumnezeu”, care, de-a lungul istoriei generaţiilor umane, s-au îndeplinit prin intermediul femeilor, spune IPS Irineu.

„Pentru demnitatea pe care ele o au dintotdeauna în planul şi în iubirea lui Dumnezeu, le felicităm astăzi, le oferim ghioceii înmiresmaţi ai sentimentelor noastre de preţuire şi recunoştinţă şi-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să le învăluie în norul luminos şi protector al binecuvântărilor Sale cereşti”, transmite Arhiepiscopul Alba Iuliei.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Sondaj: Biserica rămâne pe primul loc în topul încrederii românilor, în ușoară creștere față de luna trecută

bis33657

Biserica rămâne pe primul loc în topul încrederii românilor, reiese dintr-un sondaj realizat în perioada 22 – 26 februarie de Centrul de Sociologie Urbană și Regională CURS. În plus, gradul de încredere a crescut ușor față de luna trecută: cu 1%.

Potrivit cercetării sociologice, 63% dintre români declară că au încredere în Biserică, în creştere cu 1% faţă de sondajul din luna ianuarie. Pe locul doi se află primăria, cu 57% încredere multă şi foarte multă, în scădere cu 3% faţă de luna trecută.

Cele două sunt singurele instituţii care beneficiază de peste 50% încredere. Pe locul trei se află BNR, cu 45%, iar pe locul patru Preşedinţia (36%).

Sondajul a fost realizat pe un eșantion reprezentativ de populație adultă din România: 1.100 de respondenţi cu vârsta de minimum 18 ani.

Marja maximă de eroare la nivelul întregului eșantion este +/-3%, la un nivel de încredere de 95%.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Un brazilian convertit spune că România îl liniștește: Duhul păcii coboară peste țară prin lucrarea Bisericii

bis6659

Pedro Faidiga Passos, brazilian convertit la Ortodoxie și stabilit în România, spune că Dumnezeu „l-a pescuit” prin soția sa româncă și astfel i-a descoperit „frumusețea deplină a credinței creștine”. În țara noastră găsește multă pace, despre care este convins că se coboară asupra României prin slujbele Bisericii.

Pedro Faidiga Passos are 27 de ani și s-a născut la Sao Jose do Rio Preto, un oraș situat la 450 km nord-vest de Sao Paulo, cel mai mare oraș din Brazilia. Un program Erasmus l-a adus în inima Europei, la Strasbourg, unde și-a aprofundat studiile muzicale.

Acolo a cunoscut-o pe Raluca, o tânără din Bacău de aceeași vârstă cu el. S-au întâlnit la un curs de semiologie pe care îl frecventau amândoi.

Primul lucru care l-a frapat a fost timiditatea ei. Dar poate că tocmai aceasta l-a câștigat. După o scurtă despărțire, cei doi s-au revăzut la un master în Portugalia și au hotărât să nu se mai despartă.

Cununia civilă au făcut-o acasă la Pedro, în august 2019, iar cununia religioasă în România, unde s-au și stabilit. Înainte de cununie, Pedro a primit botezul ortodox.

„Dumnezeu m-a pescuit prin soția mea”

Tatăl lui Pedro este pastor prezbiterian, astfel încât, până să ajungă în România, Pedro făcea parte dintr-o comunitate creștină unită și activă.

„Și în Brazilia îmi plăcea foarte mult să merg la biserică”, povestește el. „Mergeam la liturghie de dimineață, unde erau foarte mulți bătrâni, care mă cunoșteau de când încăpeam într-o cutie de pantofi și se rugaseră pentru mine dinainte de a mă naște”.

Acesta a fost și unul din motivele pentru care tinerii au făcut cununia civilă în Brazilia: la ceremonie au participat mulți membri ai congregației.

„Sunt mai mulți factori care au ajutat la convertirea mea. Eu mereu zic că Dumnezeu m-a pescuit prin Raluca. Dacă nu aș fi cunoscut-o, nu știu dacă aș fi ajuns să cunosc mai bine Ortodoxia. În Brazilia sunt puține biserici ortodoxe”, spune Pedro Faidiga Passos.

„Dacă nu aș fi cunoscut un om ortodox credincios, cu credință simplă, curată, nu știu dacă aș fi devenit ortodox, așa cum sunt astăzi”, adaugă el.

Bineînțeles că botezul lui a fost precedat de multă analiză și de multe întrebări. Dar Dumnezeu a lucrat în felul Lui, spune brazilianul.

„Am găsit frumusețea deplină a credinței creștine”

„Într-o zi, eram în drum spre facultate. Era un drum foarte frumos, cu mulți copaci, cântau păsările. Mă gândeam: «Tu crezi că e o minciună Trupul și Sângele Mântuitorului în Ortodoxie. Dar dacă este adevărat, indiferent ce anume crezi sau nu crezi tu? Să presupunem că ar fi adevărat. Are sens, sau nu? Ne putem tămădui cu asta? Da».”

Această posibilitate de tămăduire prin participarea la Tainele Bisericii l-a atras cel mai mult.

„Fără tămăduire, de ce folos ne este Ortodoxia? Căutăm să dezrădăcinăm din noi patimile, gândurile rele, încercăm să iubim mai mult pe Dumnezeu și pe ceilalți. Fără aceste eforturi, nu are rost să fii ortodox. Nu are rost nicio religie, de fapt”, spune el. „Prin Trupul și Sângele lui Hristos Dumnezeu, Biserica ne dă pilula tămăduirii veșnice”.

Și l-a mai convins ceea ce el numește „frumusețea Ortodoxiei”. „Convertirea mea la Ortodoxie nu a contrazis, ci a împlinit tot ce credeam eu anterior. Am găsit frumusețea deplină a credinței creștine”, afirmă Pedro.

„Sunt foarte multe imnuri care se cântă în biserica mea protestantă, al căror sens adevărat l-am găsit în Ortodoxie. De exemplu, bunicii îi plăcea mult un imn făcut pe versetele Psalmului 50. Îl cântam la noi, în Brazilia, cu un anumit sens. Dar, ca ortodox, având Sfânta Împărtășanie, tot sensul se schimbă! Înțeleg sensul deplin al cuvintelor «mai vârtos decât zăpada mă voi albi»”.

Familia lui Pedro a primit vestea convertirii așa cum orice familie iubitoare ar face-o.

„A fost puțină tristețe din partea lor, dar Dumnezeu lucrează. Sper că îi va ajuta și pe ei să cunoască mai bine credința. Uneori, tata zice în predicile lui lucruri ortodoxe fără să știe. Iar eu mă mir să-l văd vorbind uneori atât de ortodox. Sigur Dumnezeu în timp le va descoperi și lor taina”, precizează Pedro Faidiga Passos.

Veșnicia s-a născut în satul românesc

Pedro și soția sa, Raluca, au vizitat împreună Clujul, Oradea, Craiova, Oașa, Brașovul și Bucovina, care i-a plăcut brazilianului în mod special.

„La Mănăstirea Necula am văzut iubirea Maicii Domnului revărsată prin monahii de acolo și oamenii din zona aceea”, spune el. „Astăzi, când nici la biserică nu mai mergem pe jos în orașele noastre, mi-am imaginat cum se adună oamenii la hram în fiecare an, venind pe jos, chiar și de la Oradea sau Baia Mare. Parcă le simt bucuria de a fi cu toții împreună și cu Maica Domnului”.

„Maica Domnului vede iubirea aceasta și ne dă și mai multă iubire și bucurie pentru a face ostenelile acestea”, spune el.

Alt loc memorabil pentru Pedro a fost Memorialul Durerii din Sighetul Marmației. Dacă ar fi să descrie într-un cuvânt, ar ezita între șocant și puternic, în balanță înclinând mai mult către cel din urmă. „Ce am fi făcut noi în locul lor?”, s-a întrebat. „Oare am fi avut puterea să nu ne lepădăm de Hristos?”

De curând a vizitat și Maramureșul. „Sentimentul a fost de veșnicie. Parcă timpul acolo nu mai contează. Parcă Dumnezeu a dăruit o bucățică de pământ înveșnicit”.

Maramureșul, cu casele sale de poveste, cu căruțele trase de animale, cu oamenii muncind în curți și la câmp, i s-a părut „un loc unde timpul a vrut să se oprească. Impresia este de veșnicie, nu de vremuri vechi, «retrograde». Este un loc foarte liniștitor”, explică el.

România are darul de a te liniști

„În general România are acest dar de a te liniști”, subliniază Pedro Faidiga Passos. „Le spun tuturor că România mi se pare un loc foarte liniștit în comparație cu Brazilia”.

La Bacău, în orașul soției, poți merge oriunde pe jos. Pe străzile mai mici sunt puține mașini. Chiar și în orașe mai aglomerate găsești în cartiere câte o biserică liniștită sau chiar o mănăstire.

„Cred că Biserica și la aceasta ajută: să fie un duh mai liniștit peste toată România. În această țară e de fapt același duh ca în bisericile ortodoxe: și la nuntă, când se joacă hora, e tot un dans ritmic și calm, cu o frumusețe și o bucurie liniștite”.

„Aceeași stare transmit și cântările bisericești: «Binecuvântat ești Doamne, învață-ne îndreptările Tale!» se cântă la Pomenirea Morților. Și dacă mergi la înmormântare, și dacă participi la bucuria unei cununii, e același duh de pace”, spune Pedro.

Cum se percep românii pe ei înșiși

Aceasta contrastează uneori cu unele atitudini păstrate în societate după comunism. „Când merg la Poliție pentru niște acte sau la magazin, eu mă aștept la un «Bună ziua, ce mai faceți?», dar mă șochează când aud sec: «Spuneți!» Nici nu știu cum să reacționez”, povestește el.

„Dar România are o frumusețe deosebită și îmi pare foarte rău când românii zic că aici nu este civilizație și că ar trebui să fugă din țara aceasta”.

„Aud aceasta destul de des și mă întristează. Odată, eu și cineva din Grecia vorbeam cu alți doi români. Noi spuneam ce frumos este în România, în timp ce românii vorbeau numai de rău despre țara lor”, adaugă el.

Să nu pierdem pacea

Cu toate acestea, Pedro se gândește să rămână în România. El crede că românii pot oferi lumii multă credință și pace.

„În această perioadă dificilă a istoriei, românii au nevoie de a fi cu Hristos. Au nevoie de liniștire, nu să se gândească toată ziua la vaccinuri și Antihrist. E bine să te gândești un pic, dar să nu stai cu mintea în aceste lucruri. Domnul Iisus Hristos a spus că vom fi prigoniți, dar noi să stăm cu ochii la El, fără să pierdem pacea”.

Primul Post Mare petrecut ca ortodox a fost pentru Pedro în plină pandemie și lockdown. A fost o încercare foarte mare pentru el.

„Dacă nu ești prezent în biserică la slujbe, nu e același lucru: să fii împreună cu toți ceilalți la biserică de Paști, să ne împărtășim toți și să cântăm cu toții Hristos a înviat. Sper că Dumnezeu va ajuta și anul acesta vom putea să fim împreună de Paști”, spune Pedro.

Foto credit: Arhiva personală a lui Pedro Faidiga Passos

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi – a lăsatului sec de carne – Sfântul Ioan Gură de Aur

ic46287

Nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).â

„Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere si cu slavă multă” (Lc. 21, 27). Gândirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat. „Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi.

Nu roşiţi oare? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decât unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci când păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor şi nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor?

Dumnezeu chiar zice, prin Psalmistul: „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 22). Deci noi chiar acum, când Ziua Judecăţii este încă departe şi numai se vesteşte, murim de groaza conştiinţei, ce va fi cu noi atunci când toată lumea va fi adunată, când toţi îngerii şi oştile cereşti vor fi de faţă, când trâmbiţele vor suna, când drepţii se vor răpi în nori şi se va înălţa un grozav ţipăt de tânguire al păcătoşilor? Ce groază ne va cuprinde atunci?

„Unul – zice Domnul – se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40). Ce vor simţi ei, când vor vedea că unii s-au luat cu cinste mare, iar ei, dimpotrivă, au fost respinşi cu multă ruşine? Această durere, …nu este cu putinţă a se descrie prin cuvinte.

Văzut-aţi pe cineva care se duce la moarte? Ce socotiţi voi că trebuie să simtă un astfel de biet păcătos când face această tristă cale de pe urmă? Ce n-ar face şi n-ar suferi el bucuros, numai să scape de această înfricoşată pedeapsă de moarte?

Dar ce vorbesc eu despre cel osândit la moarte? La o execuţie se adună mulţime de popor, dintre care aproape nici unul nu cunoaşte bine pe nenorocitul acela, însă dacă ar putea cineva să se uite în inimile acelor mii, ce stau împrejur, cu greu s-ar putea afla unul care să fie aşa de vârtos la inimă sau aşa de crud şi nesimţitor, încât duhul lui să nu fie cuprins de frică, mâhnit şi zdrobit.

Iar dacă noi ne tulburăm şi ne mişcăm atâta când se duc la moarte alţii, care nu sunt aproape de noi, ce vom simţi oare noi atunci când ne va ajunge pe noi înşine o soartă cu mult mai înfricoşată, când noi vom fi încuiaţi afară de bucuria cea negrăită şi osândiţi la munca cea veşnică?

Chiar dacă n-ar fi iad, totuşi ar fi o pedeapsă grozavă de a fi scos afară din mărirea aceea negrăită. Sau credeţi voi că ar fi un chin mic aceste de a nu fi cineva în partea acelor fericiţi şi a nu se învrednici de acea mărire negrăită, a fi scos din acea ceată mărită şi din acele bucurii nesfârşite?

Dar dacă la acestea se mai adaugă încă întunericul, încă scrâşnirea dinţilor, încă lanţurile cele nedezlegate, viermele care nu moare niciodată, focul cel nestins, spaima şi chinurile de tot felul; dacă limba arde ca la îmbuibatul cel bogat, de pildă; dacă noi ţipăm fără a fi auziţi de cineva şi suspinăm de durere fără a fi băgaţi în seamă, nefiind nimeni care să ne mângâie – nu suntem noi oare atunci cei mai nenorociţi şi cei mai vrednici de plâns dintre toate făpturile?

Când noi vizităm o temniţă şi vedem pe cei nenorociţi, pe unii legaţi cu lanţuri de fier, pe alţii zăcând în camere întunecoase, ne înfiorăm şi ne străduim să facem totul ca să nu ajungem şi noi într-o asemenea ticăloşie.

Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se va întâmpla oare cu noi atunci când, încătuşaţi, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanţurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniţei nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire şi milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoşate şi nemilostive, care ne muncesc şi ne chinuiesc pentru păcatele noastre.

La ele nu folosesc cu nimic banii şi darurile şi toate mituirile; încă sunt zadarnice şi toate rugăminţile şi vorbele cele prieteneşti, neputând aduce nici o uşurare. Aici nu este iertare, nici pogorământ.

Chiar dacă Noe, Iov şi Daniil ar vedea pe rudele lor în acest loc de pedeapsă, nu ar cuteza să mijlocească pentru dânşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mână de ajutor (Iez. 14, 14).

De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă cu luare aminte. De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gândeşte la focul acelei pedepse şi focul cel dintâi se va stinge în tine.

Gândeşti tu să spui vreun neadevăr? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor cea din iad şi frica de dânsa va fi frâu pentru gura ta. Plănuieşti tu să săvârşeşti o răpire? Ascultă glasul Judecătorului, care zice: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară” (Mt. 25, 40); dacă gândeşti la aceasta, îndată vei goni de la tine pofta cea rea.

De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, care nu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea au fost încuiate în afara cămării mirelui; numai gândeşte la aceasta şi tu îndată te vei face blând şi milostiv.

Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gândeşte numai la îmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată” (Lc. 16, 24).

Gândeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa şi curând te vei lăsa de această patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimic ce ar fi prea greu.

Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele? Aceasta provine de la lenevirea noastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoare sunt uşoare când noi avem râvnă, aşa pe de altă parte, când noi ne lenevim, până şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat.

Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă desfătată, ţinând masă scumpă, ci vom privi numai spre sfârşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul.

Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfârşitul lor? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea cea veşnică şi întunericul cel mai dinafară. Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie şi în zgârcenie, căci pururea caută la judecata altora, iar dincolo îi ajunge pedeapsa cea mare şi nenorocirea cea veşnică.

Dacă noi vom gândi şi vom judeca aşa, de-a pururea punând astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvârşi fapta cea bună, vom înăbuşi dragostea către cele pământeşti şi simţitoare şi vom aprinde dorinţa de cele viitoare şi veşnice.

Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar, încât noi să întoarcem spre ea toată râvna noastră? Nu vedem noi oare cum toate în lume se învârtesc, vin şi se duc, schimbându-se ca ziua şi noaptea, ca vara şi iarna? De aceea noi totdeauna să aţâţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celor viitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate spune prin cuvânt.

Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vom fi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos. Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare.

Negreşit, noi nu putem cunoaşte cu desăvârşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta, pe cât este cu putinţă, a lămuri aceasta printr-un exemplu luat din viaţa cea pământească, închipuieşte-ţi că tu ai fi bătrân şi foarte sărac şi că cineva ţi-ar făgădui deodată a-ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, ca oricine, ba încă a-ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare şi întinsă, care se va îndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru ca să dobândeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă?

Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atâta, ci încă cu mult mai mult. Căci deosebirea între tinereţe şi bătrâneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şi neputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie şi sărăcie nu este aşa de mare ca între viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare.

Aseamănă-le una cu alta şi vei vedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zis îndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu se poate rosti prin cuvinte.

Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amândouă vieţile este atât de mare că nici o gândire nu o poate cuprinde; sau cum ar putea cineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu are margine şi care durează veşnic? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebirea între amândouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă.

Dacă strălucirea trupului celui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice prea puţin. Şi pentru o astfel de mărire nu trebuie noi să jertfim şi bani şi viaţă şi totul?

Dacă un împărat pământesc te-ar primi în palatul său şi te-ar face mai însemnat decât toţi ceilalţi, te-ar cinsti şi te-ar dărui, nu te-ai crede tu oare cel mai norocit? Iar când Dumnezeu voieşte a te primi în palatul Său cel împărătesc din cer, când împăratul împăraţilor voieşte a te cinsti şi a te face însemnat, când tu ai să străluceşti între îngeri şi ai să te îndulceşti de mărirea cea negrăită, tu te stânjeneşti, pe când ar trebui cu bucurie şi săltând să jertfeşti însăşi viaţa ta pentru aceasta.

Tu faci toate numai ca să dobândeşti o dregătorie, un post de cinste pe pământ; iar când ţi se făgăduieşte împărăţia cerului, o împărăţie veşnică, atunci tu te leneveşti şi te retragi.

O, închipuie-ţi în duhul tău cerul, această înălţime nesfârşită, această lumină strălucitoare, cetele îngerilor şi ale arhanghelilor şi toate puterile cereşti şi stăpânirile şi totodată gândeşte la Ziua Judecăţii; atunci vei socoti mică toată mărirea cea pământească şi vei vedea o privelişte care te va umple de fiori şi de groază!

Tu vei vedea, cu duhul, cum cerul se deschide şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, întru mărirea Sa pogoară la Judecată, înconjurat nu de sute, ci de multe mii de îngeri. Toate se vor umple de groază şi de frică, pământul se va despica şi toţi oamenii, de la Adam, vor ieşi şi vor învia.

Iar Hristos Însuşi se va arăta cu o mărire care, prin strălucirea Sa, va întuneca lumina soarelui şi a lunii. Ah, ce nepricepere ar fi, când pe noi ne aşteaptă astfel de bucurii şi mărire, să nu ne lipsim cu totul de acestea de acum şi să nu gândim la amăgirea Satanei, care ne abate de la nişte lucruri aşa ele mari, dându-ne pulbere şi noroi pentru ca să răpească cerul, aratându-ne chipuri de umbre pentru ca să ne smulgă bunurile cele adevărate! Iar chipuri de umbră sunt bucuriile şi bogăţiile cele pământeşti.

Când va veni atunci lumina, se va arăta că cei ce adeseori păreau cei mai bogaţi, sunt într-adevăr cei mai săraci. Acum noi, iubiţilor, ştiind toate acestea, să fugim de înşelăciunea Satanei, ca să nu ne osândim împreună cu dânsul şi să nu ne zică Judecătorul: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41).

Aşa, Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la minte si leneş, iar cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad.

De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim. Amintirea acestor conversaţii şi grăiri, dacă ele sunt vii între noi, ne vor putea curăţi de toată răutatea, ca o doctorie amară.

Să întrebuinţăm cu sârguinţă această doctorie, ca să ne putem curăţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu, împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pomenirea morților – Moșii de iarna

parastas

Sambata, 6 martie 2021, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea “Mosii de iarna”. Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo “adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Sambata, 6 martie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.

Cine poate fi pomenit?

Mosii de iarna

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii”, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul “mosi” vine de la “stramosi”, si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul “mosi” sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Mosii de primavara” (de Macinici), “Mosii de vara” (sambata dinaintea Rusaliilor), “Mosii de toamna” (in prima sambata din luna noiembrie), “Mosii de iarna” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:

– duminicile de peste an;
– perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
– de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
– din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
– zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

(Adrian Cocosila – crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

„Cel mai amplu atac asupra creștinismului”

united-states-capitol

Președintele Ligii Catolice, Bill Donohue, explică de ce Legea egalității (Equality Act) din Statele Unite este una profund problematică:

Potrivit președintelui Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, Nancy Pelosi, Legea egalității se referă la „a pune capăt discriminării”; Președintele Joe Biden este de acord cu ea. Aceasta poate fi intenția legii, însă efectul său este de a promova cel mai amplu atac asupra creștinismului scris vreodată într-o lege.

Aceasta explică de ce Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite luptă împotriva acestei legi de ani de zile. Cel mai recent, se spunea că Legea egalității „va discrimina credincioșii practicanți”. Liga catolică și multe alte organizații religioase și pentru drepturile civile au tras, de asemenea, un semnal de alarmă.

Legea egalității are două obiective majore: ar modifica Legea drepturilor civile din 1964 pentru a include orientarea sexuală și identitatea de gen la definiția sexului; ar submina, de asemenea, Legea privind restaurarea libertății religioase, permițând drepturilor homosexualilor să aibă o mai mare greutate decât drepturile religioase.

Legea drepturilor civile din 1964 a fost motivată în primul rând de dorința de a pune capăt segregării rasiale. A interzis discriminarea pe motive de rasă, sex sau origine națională. Aceasta a fost singura intenție a legii. Nu spunea absolut nimic despre orientarea sexuală și cu siguranță nu se referea la drepturile transgender – nici măcar nu exista un astfel de concept în anii 1960. Adăugarea orientării sexuale și a identității de gen acestei legi nu numai că încalcă intenția legislației, ci adaugă o presiune cu totul nejustificată asupra caselor de cult și alte organizații religioase.

Pentru a pune capăt segregării rasiale, Legea privind drepturile civile din 1964 a interzis discriminarea în spațiile publice. Negrilor li se refuza, în trecut, accesul în multe locuri publice, de la restaurante la hoteluri. Legea egalității merge mult dincolo de această intenție, atât de mult încât desfigurează sensul acestei legi istorice din 1964.

Legea egalității nu acoperă doar homosexualii și persoanele transgender, ci extinde lista localurilor publice pentru a include servicii cum ar fi asistența medicală. În practică, acest lucru ar fi un dezastru. Ar însemna, de exemplu, că furnizorii de servicii medicale ar fi obligați să ofere terapii hormonale și proceduri chirurgicale care sunt necesare pentru a schimba caracteristicile fizice asociate cu schimbările de sex.

Nu trebuie să fii o clinică medicală cu convingeri catolice pentru a ridica obiecții morale și religioase față de această inițiativă cu privire la „asistența medicală”. Va fi permis cuiva să formuleze obiecții cu privire la aceste proceduri, subliniind problemele fizice și mentale pe termen lung asociate cu schimbarea sexului? Dar părinții care află că copilul lor vrea să-și schimbe sexul? Vor fi respectate drepturile lor, sau vor fi călcate în picioare?

A devenit din ce în ce mai clar că extinderea drepturilor către „femeile” transgender – în realitate, bărbați biologici care se identifică drept femei – a venit în detrimentul drepturilor pentru femeile biologice. Să luăm exemplul sporturilor.

Băieților și bărbaților li se va permite să concureze în diverse sporturi cu fete și femei, modificând astfel în mod nedrept atletismul feminin. De asemenea, femeile și-ar pierde drepturile cu privire la intimitate. Acești masculi biologici pot folosi vestiarele, toaletele și facilitățile de duș care au fost întotdeauna rezervate femeilor. Nimic din toate acestea nu are nicio legătură cu motivele pentru care a fost adoptată Legea drepturilor civile din 1964. Există și alte probleme cu acest proiect de lege, însă acest singur fapt ar trebui să fie suficient pentru a-l împiedica să devină vreodată lege.

În 1993, deputatul Nancy Pelosi și senatorul Chuck Schumer au susținut Legea privind restaurarea libertății religioase (Religious Freedom Restoration Act – RFRA); a fost semnată de președintele Bill Clinton. Aceasta a fost o victorie majoră pentru libertatea religioasă. Dar acum Pelosi și Schumer regretă votul lor din 1993, chiar până la punctul de a susține Legea egalității, știind foarte bine că aceasta va răsturna RFRA! Acest lucru este foarte pervers. Nu ne-am putea imagina o subminare mai serioasă a libertății religioase decât ceea ce propun ei acum.

Votarea legii ar însemna că catolicii, evanghelicii, evreii ortodocși, mormonii, musulmanii și multe alte comunități religioase nu ar putea ridica obiecții privind libertatea religioasă față de niciunul dintre „drepturile” menționate mai sus ale femeilor transgender. De fapt, entitățile religioase ar fi secularizate.

De exemplu, dacă proiectul Legii egalității ar deveni lege, programele catolice de plasament al orfanilor ar fi închise. Fie acestea ar trebui să fie de acord ca doi bărbați să adopte copii – o încălcare clară a învățăturilor Bisericii –, fie să își piardă fonduri federale. Acesta este genul de element subversiv care face ca această factură să fie atât de periculoasă.

În prezent, spitalele catolice pot refuza în mod legal să facă avorturi. În temeiul Legii egalității, aceste spitale și-ar pierde finanțare federală sau ar fi obligate să intre în afacerea avortului. Asta pentru că refuzul serviciilor de avort ar fi considerat drept discriminare de „sarcină”.

Fără protecția libertății religioase oferită de RFRA, practic fiecare instituție religioasă – de la case de cult până la școli – ar fi de așteptat să se conformeze cu această legislație radicală. De exemplu, școlile catolice ar trebui să-și schimbe învățăturile despre etica sexuală pentru a se alinia cu agenda radicală LGBT.

Este greu pentru public, mai ales pentru catolici, să înțeleagă de ce presupuși „catolici fervenți” precum Biden și Pelosi ar dori să susțină o legislație atât de evident anti-creștină precum Legea egalității.

 

Prin refedinirea persoanei umane, lăsăm în urmă viziunea morală pe care s-a construit întreaga noastră civilizație.

Andrew T. Walker

Reintroducerea Legii egalității sub președintele Joe Biden a generat multe comentarii în ultimele săptămâni. Având scopul de a modifica Legea privind drepturile civile din 1964 pentru a acoperi identitatea de gen și orientarea sexuală, această lege este game-set-meciul tăvălugului Revoluției Sexuale. Biden – arătând că dorința sa declarativă de a guverna de la centru a fost o păcăleală electorală – folosește capitalul politic al primelor sale o sută de zile în funcție pentru a grava principiile-cheie ale Revoluției pe fiecare colțișor al societății, sub masca presupusei „nediscriminări.” Dincolo de toate, aceasta este o nouă ortodoxie – cu un plan zelos pentru convertirea tuturor și pentru tranșarea noilor legi ale „blasfemiei”.

Problema Legii egalității nu rezidă predominant în limbajul proiectului de lege, ci în efectele sale pe termen lung, transformând și mai radical fundamentele morale și îndepărtându-le de orice seamănă cu o ordine socială creștină. Legea egalității, în opinia mea, este un simbol pentru de-creștinarea Occidentului.

Vedem această de-creștinare pe cel puțin două planuri. În primul rând, o vedem în tipul de raționament moral din spatele proiectului de lege în sine. Este o lege bazată pe estetică și emoție în loc de rațiune și principii solide. Legea privind egalitatea vă va face să credeți că americanii abia așteaptă orice ocazie pentru a discrimina pe cineva. Este un lucru fals. În al doilea rând, anulând însăși ontologia feminității, logica de bază a proiectului de lege contrazice principiile-cheie ale propriilor cuceriri ale „progresismului”, precum feminismul. Modul în care Legea egalității poate avansa întâmpinând o rezistență atât de mică poate fi înțeles numai în lumina eticii dominante a progresismului de astăzi. Orice lucru care nu reușește să se ridice peste fraze solipsiste precum „trăiește-ți propriul adevăr” și „definește-te pe tine însuți” nu poate împiedica astfel de legi absurde din punct de vedere filosofic.

Legea privind egalitatea conține o revoluție metafizică în paginile sale și urmărește evanghelizarea Occidentului. Vechea ordine era una cu o etică a obiectivității, a rațiunii, a naturii fixe, a autorității și a limitelor, în care legăturile organice și relațiile de familie erau privite drept normative și persuasive, iar orice lucru care se opunea acestora fiind o transgresiune. Revoluția care a prins deja avânt de niște decenii este să redefinească toate aceste repere metafizice drept nu doar greșite, ci chiar drept dăunătoare. Astfel, în cuvintele Legii egalității, orice lucru care nu promovează individualismul expresiv sau lipsa oricăror limitări obiective sau care își derivă existența prin intermediul autorității este, desigur, opresiv. Asistăm, în timp real, la disoluția finală a unei perspective creștine asupra universului și înlocuirea acesteia prin una complet secularizată.

Legea privind egalitatea este un asalt asupra moralității creștine, iar acesta este punctul în care consecințele sale pe termen lung sunt cele mai grave și mai distructive. Această lege își propune să reconfigureze nu numai fundamentul vieții de familie și normele obiective ale genului, ci și să catehizeze, inducând un mod diferit de a concepe locul și viziunea fiecăruia asupra lumii. Imaginația morală este ghidată de constrângeri normative, care le conferă definiție și direcție. În mod ideal, imaginația morală umană ar trebui să se îndrepte spre ceea ce este bun, adevărat și frumos. A educa imaginația morală înseamnă a adersa la o imaginație comună, înrădăcinată într-o perspectivă comună asupra lumii și, prin urmare, obligatorie și convingătoare pentru toți cetățenii care i se conformează.

Astfel de repere normative se găsesc în cadrul cultural creștin. Ele creează o ordine metafizică care cere aderarea tuturor indivizilor. Acestea oferă o cale spre prosperitatea umană și spre binele comun. Cu toate acestea, așa-zisa Lege a egalității, propusă acum în Congres, încearcă să contrazică toată această ordine, răsturnând complet reperele sale de bază. În timp ce ordinea metafizică creștină susține granițele creației ca fiind instituite de Dumnezeu și înscrise în lumea naturală, Legea egalității promovează metafizica autonomiei sexuale și a individualismului expresiv ca fiind cele mai înalte bunuri ale societății. Atât de bune sunt aceste lucruri, în fapt, încât trebuie înscrise în lege pentru a fi protejate de orice fel de contestare în plan juridic. Sinele este singura lentilă de referință pentru orice reper moral, făcând ca principiile legii naturale și ale revelației divine să fie relativizate, fiind transformate în simple obiecte ale fascinației religioase, și în nici un caz nu în repere universale care ar trebui urmate de orice minte rațională și de întreaga societate. (…)

Andrew T. Walker este profesor asociat de etică creștină la The Southern Baptist Theological Seminary și membru al Centrului de Etică și Politici Publice.

 

Un nou sondaj Gallup dezvăluie informații șocante despre identitatea sexuală a generației Z.

Dincolo de diferențele generaționale pronunțate, diferențele semnificative de gen se văd în identitatea sexuală, precum și diferențele de ideologia politică:

  • Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să se identifice drept LGBT (6,4%, respectiv 4,9%)
  • Femeile sunt mai susceptibile de a se identifica ca bisexuale – 4,3%, în timp ce 1,3% se identifică drept lesbiene și 1,3% drept altceva. Dintre bărbați, 2,5% se identifică drept homosexuali, 1,8% drept bisexuali și 0,6% drept altceva.
  • 13,0% dintre liberalii politici, 4,4% dintre moderați și 2,3% dintre conservatori spun că sunt lesbiene, gay, bisexuale sau transgender.
  • Diferențele sunt oarecum mai puțin pronunțate prin identificarea cu un anumit partid, decât prin ideologie, cu 8,8% dintre democrați, 6,5% dintre independenți și 1,7% dintre republicani identificându-se drept LGBT.
  • Nu există diferențe educaționale semnificative – 5,6% dintre absolvenții de facultate și 5,7% dintre absolvenții de liceu sunt LGBT.

Aceasta este o constatare uluitoare, indiferent dacă credeți că știrile de mai sus sunt pozitive, negative sau neutre. Acest tip de schimbare privind ceva așa de fundamental ca orientarea sexuală, într-o perioadă atât de scurtă de timp, este uluitoare.

Partea legată de identitatea transsexuală este cea mai șocantă: între Generația X și Millennials, numărul persoanelor trans autoidentificate a crescut cu 500 la sută. Între generația X și generația copiilor lor, Gen Z, numărul persoanelor trans autoidentificate a crescut cu 800 la sută.

Acesta este efectul prăbușirii standardelor culturale și al campaniei de propagandă purtate în mass-media și în școli. Astăzi am participat la o conferință privată pe Zoom cu clerici seniori dintr-o comunitate conservatoare americană. Ei mi-au spus că modele trans explodează în rândul tinerilor din comunitatea lor – copii care au fost crescuți în această biserică conservatoare – și pastorii au mari greutăți să înțeleagă cum ar fi cel mai bine să le vorbească tinerilor despre asta. Un cleric mi-a spus că alți pastori îi zic că nu vor să „iasă în față” cu predici împotriva transgenderismului, de teama de a nu-i îndepărta pe cei care caută să se apropie de Dumnezeu. El mi-a mai spus că le spune acestor frați de credință că trebuie să își asume acest risc, deoarece familiile și congregațiile sunt lovite în permanență de propagandă.

Am fost de acord și i-am spus că pastorii trebuie să găsească curajul să spună adevărul, indiferent care ar fi prețul. Cultura dominantă știe ce crede despre transgenderism și nu ezită să propovăduiască aceste lucruri în mod constant. Din experiența mea, părinții nu știu însă ce să spună sau să facă. Dacă nu învață care este perspectiva corectă la biserică, unde or să mai învețe?

Un cleric a spus că în grupul de tineri al bisericii sale, unii copii s-au ridicat și au ieșit când au început să prezinte învățăturile Bisericii despre trup, sex și gen. „Li s-a spus la școală că ori de câte ori auziți pe cineva criticând ideologia transsexuală, voi trebuie să vă ridicați și să ieșiți afară”, a spus clericul.

Am arătat în acest punct că asta le-a spus Soljenițîn adepților săi din Uniunea Sovietică să facă atunci când se confruntă cu minciuni: ridică-te și ieși afară. Uimitor că cealaltă parte folosește aceleași tactici împotriva bisericii!

În această conferință de pe Zoom, unde trebuia să discutăm cartea „Live Not By Lies”, am vorbit despre Legea egalității, care tocmai a fost reintrodusă în Congres și care va fi adoptată, având în vedere că democrații îl controlează. Președintele Biden a spus că va semna legea. Dacă este votată, Legea egalității va înscrie orientarea sexuală și identitatea de gen în legea federală a drepturilor civile. Acest lucru va avea efecte devastatoare asupra societății noastre. Ryan T. Anderson, noul președinte al Centrului de Etică și Politici Publice din Washington, le-a prezentat pe scurt. Câteva fragmente:

Actul „actualizează” legea pe care Congresul a adoptat-o ​​în primul rând pentru combaterea rasismului, Legea drepturilor civile din 1964, și adaugă orientarea sexuală și identitatea de gen drept clase protejate asemănătoare rasei. Deci, dacă aveți rezerve cu privire la ideologia de gen – așa cum fac chiar și mulți progresiști; întrebați-o doar pe J.K. Rowling – veți deveni acum echivalentul legal al lui Bull Connor.

În loc să găsească modalități de bun-simț adaptate în mod punctual pentru a-i proteja pe americanii care se identifică drept LGBT de discriminarea cu adevărat nedreaptă, proiectul de lege va acționa ca o sabie – pentru a-i persecuta pe cei care nu îmbrățișează cele mai noi ideologii de gen.Va nega flagrant binarismul sexual care este scris literalmente în codul nostru genetic și este fundamental pentru multe dintre legile noastre, nu în ultimul rând legile care protejează egalitatea, siguranța și intimitatea femeilor.(…)

Cerul chiar stă să cadă pe noi. Nu veți auzi nimic din acestea în reportajele din mass-media cu privire la Legea egalității, dar este adevărat. Dacă printr-o minune, republicanii din Senat își unesc forțele și pot convinge un singur democrat – pe Joe Manchin? – pentru a li se alătura, Legea egalității ar putea fi oprită de această dată. Dar, mai devreme sau mai târziu, ea va veni peste noi. Acele cifre pe care le vedeți în sondajul Gallup vă spun și de ce.

Ne apropiem foarte tare de momentul în care am scris în „Opțiunea Benedict”, când creștinii asumați și alții care nu sunt de acord cu noua ideologie vor trebui hotărască dacă pot sau nu să continue să lucreze în slujbele pe care le au. Dacă citiți „Opțiunea Benedict”, s-ar putea să vă amintiți de medicul anonim care a spus că își va descuraja copiii să meargă la facultatea de medicină, pentru că este foarte aproape ziua în care vor trebui să facă lucruri care le încalcă conștiința, cum ar fi să facă avorturi sau să participe la „tranziții” de gen – sau, dacă nu, își vor pierde locul de muncă. Dacă mai ai și 400.000 de dolari datorie pentru a plăti cursurile de la facultatea de medicină, nu ai nici o ieșire din capcană.

Dacă nu ați început deja să organizați grupuri de sprijin și să puneți bazele unor rețele precum cele construite de părintele Kolakovic, așa cum povestesc în „Live Not By Lies”, ar trebui să știți că nu prea mai aveți timp. Legea pentru egalitate te va considera un infractor, cu nimic mai bun decât un Klansman, dacă ții la învățăturile tradiționale nu numai despre homosexualitate, ci și despre transgenderism. (Feministele radicale care neagă că transgenii bărbați-femei sunt femei vor fi tratate cu același dispreț de către lege la fel ca un preot fundamentalist.) (…)

Dacă vă așteptați ca creștinismul ortodox – care se deosebește ca ziua de noapte de falsa biserică a deismului terapeutic moralist – să supraviețuiască tuturor acestor lucruri, ar fi bine să vă retrageți și să construiți o formă sau alta a Opțiunii Benedict. Și ați ace bine să începe să vă pregătești pe dvs, familia dvs și comunitatea dvs, în stilul părintelui Kolakovic, pentru următoarea persecuție, pentru că mai devreme sau mai târziu vom fi declarați drept „teroriști domestici” pentru că nu ne vom conforma. Dacă credeți că sunt alarmist în acest punct, atunci spuneți-mi dvs, unde este linia pe care ați trage-o, dincolo de care să știți sigur că persecuția chiar a sosit?

Afară cu Shakespeare! Afară cu Aristotel și Platon! Fără mamă și tată în limbajul parlamentar american! SUA pare a se confrunta cu o totală bulversare și epurare de valori tradiționale, sub presiunea nediscriminării. Iar reforma lingvistică propusă de Democrați pentru cel de al 117-lea Congres ne duce cu gândul la Newspeak-ul din distopia lui George Orwell, „1984”. Scoaterea programatică din limbaj a cuvintelor neconvenabile duce implicit la sărăcirea gândirii, fiind un potențator al controlului și puterii grupului politic interesat.

Dan-el Padilla Peralta, un academician afro-american, solicită eliminarea așa-numiților clasici din programa de învățământ, aceștia fiind „asociați cu supremația albă”, după cum relatează The New York Times. El susține că ideile de înțelepciune ale civilizației occidentale se bazează pe „alb”, fapt care se datorează, în cele din urmă, interpretărilor autorilor antici. Recent, și alți profesori americani care predau literatură clasică și-au „puricat” propriile materii de „naționalism alb”, pentru a curăța orice subiect de presupusul rasism.

Dar Padilla merge și mai departe, susținând că facultățile clasice sunt în sine ostile minorităților. „Dacă ar fi să proiectezi, în mod deliberat, un subiect ale cărui organisme instituționale și orientări pentru autocenzură urmăresc, în mod explicit, să delegitimeze statutul legitim al cărturarilor care nu sunt albi”, a spus Padilla, „nu ai putea să o faci mai bine decât o face <<clasicul>>”. El a adăugat: „Clasicul este atât de strâns legat de supremația albă, încât este indisolubil legat de ea … La o analiză mai atentă, evidențierea lui <<a fi alb>>se dovedește a fi ancorată în bazele acestui clasicism”.

De la vechea logică la noua isterie

Vechii clasici au spus multe despre toleranță, corectitudine, logică și empatie și au reprezentat virtuțile democrației și libertății de exprimare. Filozofii stoici au dat sfaturi despre independență, exact opusul „culturii victimei”. Ca atare, se pare că au fost și sunt un obstacol persistent, în calea unor „progrese” pe calea ce se observă acum.

Conflictele de anul trecut din orașele americane, după moartea lui George Floyd, au fost însoțite uneori de o mare violență. Ele au accelerat adâncirea Academiei SUA în „ isterie rasială”. Tratamentul presupus discriminator s-a transformat într-o sensibilitate excesivă și a devenit acum aproape isteric, cu un climat de teamă în școli, ajungându-se chiar la aberații precum „este rasism a cere elevilor să lucreze mai mult”.

Luna trecută, un profesor de drept de la Universitatea din Illinois a fost suspendat din funcție pentru că a folosit „cuvântul N”, într-o lecție despre discriminarea la locul de muncă (deși a scris doar „n —–” și a folosit substituenți). Excese au avut loc și la Evergreen College, în 2017, când o acuzație nefondată de rasism a fost suficientă pentru a incita o mulțime de studenți, care cu bate de baseball au pornit „la vânătoare” după profesorul Bret Weinstein.

Din acest motiv, declarațiile lui Padilla reprezintă o amenințare pentru orice facultate universitară clasică, care este suficient de slabă de înger sau suficient de credulă pentru a vedea în canonul clasic un instrument al rasismului. Însă Padilla nu e singur, are armate de acoliți, ba chiar și vânt din pupa politică a momentului.

Atacul politic al termenilor inclusivi

SUA se confruntă cu o reformă lingvistică neobișnuită. Deputații democrați doresc să elimine toate cuvintele „de gen”, cum ar fi „mamă” și „tată”, din Codul de conduită al Congresului SUA, pentru a folosi în schimb termeni „inclusivi”. Iată ce se spune în documentul făcut public la începutul lunii ianuarie de Comitetul de Reglementare, privitor la detaliile pachetului de reguli avute în vedere, în cadrul celui de al 117-lea Congres.

Acesta s-a convocat la Washington DC, la 3 ianuarie 2021, în ultimele săptămâni ale președinției lui Donald Trump și se va încheia la 3 ianuarie 2023. Cu toate acestea, modificările sunt menite să se aplice noului Cod de conduită al Congresului. Acest lucru este ajustat aproximativ la fiecare doi ani, cu fiecare nouă componență a Congresului SUA.

Dat fiind faptul că democrații au revenit acum cu o majoritate redusă, de 222 membri în Camera Reprezentanților, pare probabil ca reforma lingvistică propusă să fie adoptată ca parte a noului cod de conduită.

Iată un extras din documentul reformei propuse, care „promovează incluziunea și diversitatea”.

Aceasta include modificări care ar putea: înființa Comitetul selectiv pentru disparitate economică și echitate în creștere; solicită comisiilor permanente să includă în planurile lor de supraveghere o discuție despre modul în care lucrează comitetul în Congresul viitor: va aborda problemele inechităților pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, identitate de gen, handicap, vârstă sau național origine; onorează toate identitățile de gen prin schimbarea pronumelor și a relațiilor familiale din regulile Camerei pentru a fi neutre în materie de gen; face permanent Oficiul pentru diversitate și incluziune pentru a facilita o forță de muncă diversă care să reflecte membrii noștri și districtele pe care le reprezintă; și examinează diversitatea grupurilor de martori la audierile comitetului pentru a ne asigura că suntem audiați de către diferite grupuri de experți în timp ce elaborăm legislația.

Un document separat al propunerii de reformă stabilește în detaliu ce termeni ar trebui șterși din codul oficial de conduită, cu detaliere de modificări.

Acestea includ: tată, mamă, fiu, fiică, frate, sora, unchi, mătușă, verișoară primară, nepot, nepoată, soț, soție, socru, soacră, ginere, noră, cumnat, cumnată, tată vitreg, mama vitregă, fiică vitregă, soră vitregă, frate vitreg, nepot, nepoată. “

Acești termeni ar fi înlocuiți cu forme neutre precum „părinte, copil (propunerea în engleză – ‘‘parent, child, sibling, parent’s sibling, first cousin, sibling’s child, spouse, parent in-law, child-in-law, sibling-in-law, stepparent, step child, stepsibling, half-sibling, or grandchild’’). Trebuie să spun că unele dintre denumirile propuse le-am găsit intraductibile în limbajul tradițional.

Referințele la gen ar trebui, de asemenea, eliminate din cuvintele „marinar” (seaman) și „președinte” (Chairman) și înlocuite cu „navigatori” și Chair – doar pentru a numi câteva alte sugestii.

Democrații Nancy Pelosi și George McGovern, membri ai Congresului, au lăudat pachetul general, deoarece „include reforme etice majore, crește responsabilitatea față de poporul american și face din această Cameră a Reprezentanților cea mai inclusivă din istorie”.

„Aceste propuneri de perspectivă reflectă prioritățile noastre ca și Comitet și ca țară – inclusiv combaterea coronavirusului, a inegalității economice, abordarea crizei climatice, promovarea incluziunii și promovarea integrității în guvern”, a mai declarat Pelosi.

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii

Ic65569

Duminica a 34-a după Rusalii

(a Întoarcerii Fiului risipitor)

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pilda fiului risipitor este povestea vieții fiecăruia dintre noi, a tuturor, pentru că absolut toți avem momente în viață în care ascultăm de glasul sirenelor, ademenitoare spre plăceri, mai mult decât de glasul conști­inței noastre, care ne avertizează asupra pericolului lor; avem momente în care, conștient sau involuntar, alegem să gustăm din „otrava” păcatului, mascată sub forma plăcerilor; clipe în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de ceea ce cunoaștem deja, căutând călătoria și aventura, chiar dacă acestea vor duce la naufragiu. Ne îndepărtăm de familia de prove­niență, ne lepădăm credințele, convingerile și crezurile personale, înlocuindu-le cu altele noi, dar nu totdeauna mai bune, doar din dorința schimbării.

Viața însăși este o lepădare sau părăsire a celor din urmă, către cele dinainte, fie ele bune sau rele. Părăsim copilăria, devenind adolescenți; depășim tinerețea, pentru a ne transforma în adulți; după care îmbrăcăm haina grea a bătrâneții, până când ne vom lua răsplata sau osânda pentru faptele pe care le-am săvârșit, de-a lungul călătoriei prin viața aceasta, copii, tineri, maturi, bătrâni.
Dar mai ales ne regăsim în situația și starea fiului risipitor, nu doar prin etapele sau vârstele vieții, pe care le schimbăm de-a lungul existenței noastre, ci și prin faptul că fiecare dintre noi reface oarecum itinerarul lui, între păcat și virtute, cădere și ridicare. Viața fiecăruia dintre noi este o luptă încordată de a ne izbăvi din ghearele păcatelor și patimilor, care ne aruncă în moartea spirituală, și a ne ridica la împlinirea faptelor bune, sau, cum le place Părinților duhov­nicești să spună, viața fiecăruia dintre noi este o luptă de ridicare și izbăvire din „iadul patimilor” spre „raiul virtuților” creștine, singurele capabile să îl împlinească pe om și să-i aducă adevărata fericire – cea veșnică.
Asemenea vieții fiului risipitor, există în viața fiecăruia dintre noi căderi și ridicări, lumini și umbre, lepădări și convertiri, îndepărtări și „veniri în sine”, regăsiri și reîntoarceri.

Păcatele – „boli” ale sufletului; patimile – „cancerul” vieții morale

Pilda analizată ne spune că acest fiu nerecunoscător și-a cerut de la tatăl său partea sa de avere și a plecat într-o țară îndepărtată, viețuind în dezmierdări. Prin aceste cuvinte este de fapt sintetizat, generic, întregul „catalog” sau „cortegiu” de fapte rele și patimi, cu atât mai mult cu cât ele sunt legate între ele, într-un circuit vicios, într-o înspăimântătoare familiaritate, în baza căreia patima precedentă ne aruncă în cea consecutivă sau, ca în cazul Evangheliei de astăzi, posedarea și iubirea banilor, „partea de avere” a acestui fiu, l-au prins în mrejele desfrânării și patimilor tru­pești, aruncându-l în starea decăzută asemănătoare porcilor.
Însă, chiar și referința la dezmierdările în care a căzut acesta, după ce s-a îndepărtat de casa părintească, subliniază încă o dată actualitatea parabolei, odată ce patima desfrânării este o patimă atât de violentă și de larg răspândită în lumea de astăzi. Un sfânt precum Ioan Cassian, demascându-i efectele ucigătoare de suflet, spunea că aceasta „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții și puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”. Într-adevăr, patima curviei atentează timpuriu, din zorii puber­tății sau ai adolescenței, la cu­răția trupească și integritatea morală a ființei umane, și iarăși, puțini sunt aceia care au reușit să se elibereze de orice închipuire sau cugetare păcătoasă, atingând starea de „nepătimire” în raport cu păcatul, stare care, așa cum ne învață spiritualitatea ortodoxă, nu înseamnă lipsa ispitelor, ci, în ciuda înmulțirii și a con­sistenței lor, biruirea nu doar a faptelor, ci și a gândurilor păcătoase, prin gânduri curate și du­hovnicești și prin fapte bune și vrednice de răsplată.
Este suficient să facem o scurtă radiografie morală asupra societății actuale, pentru a ne da seama câtă dreptate aveau Părinții de altădată, spunând că în vremurile de apoi păcatele și patimile vor călări lumea, în timp ce virtuțile creștine vor fi ruși­nate și ostracizate în sufletul a tot mai puțini creștini, care le vor mai împlini.
Fără a mai comenta ultimele legi „democratice” prin care în numeroase locuri din lume au fost recunoscute căsătoriile între persoanele de același sex, este suficient să amintim faptul că trăim vremuri în care numărul tinerilor care se mai angajează la jugul căsniciei este tot mai restrâns, în timp ce numărul soților care se despart prin divorț a devenit mai mare decât al celor despărțiți în mod firesc, prin moarte. Că nicăieri, în Europa, sporul demografic sau indicele de fertilitate, adică numărul copiilor care se nasc, nu este unul pozitiv, în timp ce, așa cum este cazul României, am ucis, în douăzeci și cinci de ani de libertate, încă un popor român, după cum, numărul tuturor martirilor, din toate locurile și din toate timpurile, căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, așa cum îi pomenește Sfânta noastră Biserică pe eroii neamului, nu este mai mare decât al pruncilor „lepădați”, în acești ultimi douăzeci și cinci de ani.
Tocmai ca urmare a căutării plăcerilor trupești și a consumării lor iresponsabile din punct de vedere moral, a „liberalizării” în materie de moravuri, Europa a devenit, pe drept cuvânt, un „continent bătrân”, aflat într-o „iarnă demografică”, după cum și în România, în câteva decade, peisajul social va fi unul dominat de vârstnici neputincioși, izolați și ne­aju­torați, odată ce tinerii vor constitui o minoritate, și aceea, plecată, de multe ori, în „țări îndepărtate”, în căutare de confort fizic și material.

„Țara” îndepărtată  a păcatului – viețuire pe marginea prăpastiei nimicului

După ce fiul acesta a cheltuit totul, spune Sfânta Evanghelie, a venit în țara aceea o foamete mare și el a început să fie în lipsă, și, nemaiavând din ce să trăiască, s-a angajat ca argat, să păzească turmele de porci ale unui locuitor al acelei țări. Foametea aceasta la care face referire pericopa evanghelică simbolizează starea de gol sufletesc în care a ajuns tânărul risipitor, sentimentul de vid spiritual pe care îl instalează în suflet păcatele și patimile.
Îndepărtarea lui de casa părintească și de dragostea Părintelui nostru echivalează cu apropierea și trăirea în proximitatea întunericului, a păcatului și a răului. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul ajunge să trăiască pe marginea prăpastiei existen­ței sale, cu iluzia plinătății. Experiază păcatul, săvârșește mecanic patimile, crezând că acestea îi vor aduce adevărata împlinire. În fond, drama căderii sau golul ființial pe care îl instalează păcatul în firea și sufletul uman de aici decurge: din minciuna lui. Până să gustăm din el, ne promite, ne minte și ne ademenește cu iluzia deplină­tății, a fericirii desăvârșite și veșnice. Ne face să credem că atunci când vom consimți la el, „cuiele” conștiinței vor fi adormite de gustarea și înfruptarea din plăcerile lumii, prin fiecare por din ființa noastră. Însă, după săvârșirea păcatului sau a patimii, omul se simte străin și îndepărtat de propria sa fire, trăind exterior chiar luiși. Iar prăpastia care se cască în sufletul său și pe care o experiază sub forma sentimentului zădărniciei, a ratării țintei vieții sale, a pierderii sensului ei autentic, a vidului existențial și a golului ontologic, toate „sfâșiindu-i” făptura, izvo­răște din discrepanța dintre ceea ce păcatul i-a promis și ce i-a oferit în fapt. I-a promis totul, sau aproape totul, dar nu i-a dat în schimb nimic, sau aproape nimic!
Acesta este sentimentul pe care l-a trăit fiul risipitor, îndepărtându-se tot mai mult de „casa părintească”, de valorile, formarea și educația primită, afundându-ne tot mai mult în mocirla păcatelor, în dezmierdări și desfrânări.
Și aceasta este starea pe care o trăiește fiecare om care se lasă purtat în larg, în depărtare, spre naufragiu și scufundare sufletească, de patimi și păcate. Viața duhovnicească ne arată că, în timp ce virtuțile creștine ne apropie tot mai mult de Tatăl Ceresc și ne fac tot mai asemănători Lui, păcatele și patimile desfigurează și pervertesc chipul Său, din profunzimile sufletului nostru, aruncându-ne în starea decăzută de animalitate. Prin iraționalitatea lor și prin faptul că robia față de ele devine un automatism, o obișnuință, proastă și păcătoasă, omul robit patimilor se află în starea decăzută de animalitate. Păcatele îi întunecă și îi abolesc rațiunea și discernământul, târându-l și legându-l, în chip nevăzut, de izvoarele răului și ale fărădelegii. Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, când slăbește credința și se împuținează rugăciunea, ne aflăm în „latura și umbra morții” (Isaia 9, 1), trăim pe marginea prăpastiei întunericului și a morții spirituale.
Și, pentru a confirma deplin această stare de decădere morală în care ajunsese acest tânăr, este asociat cu porcii pe care s-a tocmit să-i păzească, aceștia fiind simbol al mizeriei și disprețului. Ajunsese asemenea acestor necuvântătoare, trăind în murdăria păcatelor și în mizeria patimilor.
Trecând prin toate aceste stări morale, tânărul din Sfânta Evanghelie citită astăzi are un moment de „venire în sine”, un moment de conștientizare a stării sale decăzute și păcătoase, dându-și seama că, în timp ce argații tatălui său sunt cinstiți și îndes­tulați de către acesta, el nu se poate sătura nici măcar din roș­covele pe care le mâncau porcii pe care îi păștea. Iar această conștientizare a stării sale îl conduce la o convertire reală și mărturisire a păcatului său. „Mă voi scula – spune el – şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15, 18-19) Și se vede că hotărârea i-a fost sinceră și voința puternică, pentru că, adaugă Sfânta Evanghelie, „sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 20).
Experiența aceasta a ridicării din păcatele săvârșite, ca urmare a conștientizării gravității lor și a dorinței de îndreptare, ne este oferită astăzi, tuturor, în Sfânta Biserică, prin Sfânta Taină a Mărturisirii – adevărat „botez al lacri­milor” și Sfântă Taină a restaurării ontologice a ființei umane.

Dragostea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu

Dacă până în acest punct Pilda fiului risipitor ne arată efectele căderii în păcate, prin părăsirea dragostei părintești, descriind, oarecum, povestea vieții fiecăruia dintre noi, finalul acestei parabole o face, poate, cea mai edificatoare și practică dintre toate pildele rostite de Domnul Hristos.
Atunci când o citim, dar mai ales când medităm asupra ei, cu dorința de a ne folosi duhovni­cește, nu putem să nu fim cople­șiți de iubirea Tatălui, ca răspuns la pocăința fiului.
„Pe când era încă departe – spune Sfântul Evanghelist Luca -, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Cuvinte cu adevărat dumne­zeiești, descriind „dragostea infinită”, negrăită, „nebună” a tată­lui față de fiul său multiubit, deși căzut și rănit moral!
Tatăl l-a văzut din depărtare pe fiul său plecat. Aceasta ne arată că el a fost într-o permanentă așteptare, a sperat, clipă de clipă, și a stat cu privirea permanent îndreptată la orizont, nădăjduind să îl revadă, mai devreme sau mai târziu. El, bătrânul și suferindul, nu doar de povara bătrâneților sale, cât mai ales de pe urma comportamentului fiului său, atunci când l-a văzut, i s-a făcut milă de el și, neputincios, a alergat înaintea lui. În loc ca acesta – fiul uzurpator – să se întoarcă în genunchi, pocăit, pentru păcatele sale, între care cel mai mare a fost refuzul de a mai trăi în dragostea tatălui său; în loc să alerge el, plângând și ispășit, iată că tatăl este cel care o face! Bătrân, bolnav, suferind, rănit, tatăl aleargă în întâmpinarea fiului său și face un gest de mare sensibilitate sufletească, arătându-și iubirea și bucuria: plecându-și capul pe grumajii fiului, îl sărută. Doar un tată poate simți profunzimea acestei stări, bucuria reîntoarcerii celui căruia i-a închinat întreaga sa viață, toată munca și osteneala, privându-se pe sine de cele mai elementare nevoi, nu doar bucurii.
Așadar, tatăl este cel care suferă durerea despărțirii, el este cel care speră și așteaptă întoarcerea fiului, iar atunci când a­ceasta se petrece, bucuria sa este deplină. Iar această bucurie și împlinire este reflexie a bucuriei pe care o simte Dumnezeu ori de câte ori ne întoarcem noi, „făptura cea mai iubită a Sa”, din răutatea păcatelor, prin pocă­in­ță, în universul faptelor bune și al virtuților creștine.
Am putea spune, totodată, că Pilda fiului risipitor este, paradigmatic, pilda bucuriei regăsirii de sine și a reîntoarcerii în dragostea tatălui. Nu mai interesează atitudinea revoltată a fratelui. Ceea ce ne sensibilizează este paradoxul iubirii infinite a tatălui. Din iubirea sa rănită, el nu doar că are puterea, ci trăiește bucuria învierii spirituale a fiului său pierdut, îl primește și se bucură de aflarea și reîntoarcerea sa, mai mult decât de momentele petrecute împreună înainte de plecarea lui. Îl îmbracă în haina de cinste, îi pune pe deget inelul restaurării și reconfirmării statutului său, sărbătorește bucuria regăsirii și renașterii lui morale.
Dincolo de cuvintele ei mișcă­toare și de sensul ei moral sublim, Parabola fiului risipitor ne înfățișează un adevăr suprem. Dacă toți suntem fii și fiice risipitoare, care părăsim, ne îndepărtăm și lepădăm, în viață, persoanele, credințele, convingerile, faptele noastre, tot astfel, cu toții avem un Tată Care ne oferă fiecăruia dintre noi, în mod absolut gratuit și egal, „partea noastră de avere”, adică deplinătatea darurilor Sale și, chiar și atunci când le-am uzurpat, când am părăsit casa Sa, Sfânta Biserică și dreapta credință, El ne cheamă, ne așteaptă și, cu o dragoste rănită, dar egală, ne primește, ne restaurează, ne reașază în cinstea cea dintâi. Condiția esenția­lă, însă, o constituie răspunsul nostru la această iubire, întoarcerea prin pocăință.
Parabola fiului risipitor ne arată, în ultimă instanță, că, indiferent cât de multe și de grele ar fi păcatele noastre, dacă există pocăință, niciodată nu este imposibil sau prea târziu pentru a ne întoarce în „casă” și a ne odih­ni în dragostea Tatălui, pentru că, într-adevăr, iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu – 28 Feb, 2016

(ziarullumina.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSport

Catedrala Națională, imaginea cu care Chelsea și-a salutat fanii înaintea meciului de la București

catedrala-nationala

Imaginea Catedralei Naționale din București a fost utilizată de Clubul de fotbal Chelsea pentru a-și saluta fanii pe rețelele de socializare la sosirea în Capitala României.

Primul tur al optimilor de finală din Champions League, între Chelsea și Atletico Madrid, s-a disputat marți seară la București, din cauza restricțiilor de călătorie impuse de guvernul spaniol.

‘Hello from Bucharest’, a transmis Clubul Chelsea pe Facebook alături de o fotografie cu Catedrala Națională văzută din hotelul în care au fost cazați jucătorii.

Clubul londonez a câștigat cu 1-0 partida disputată marți seara pe Arena Națională. A marcat spectaculos atacantul francez Olivier Giroud. Giroud este catolic și a mărturisit adeseori că lui Dumnezeu îi datorează toate succesele din carieră.

Catedrala Națională sau Catedrala Mântuirii Neamului este un simbol al ortodoxiei românești. A fost sfințită la 100 de ani de la Marea Unire de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Biserica a fost vizitată și de Papa Francisc în 2019.

Catedrala este dedicată tuturor martirilor care și-au jertfit viața pentru unitatea noastră de credință și de neam.

Amplasamentul Catedralei Naționale simbolizează o reparaţie morală pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei – Alba Postăvari, Spira Veche şi Izvorul Tămăduirii au fost demolate, iar două – Schitul Maicilor şi Mihai Vodă au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Masacru, 750 de creștini au fost omorâți! Câți lideri politici se înghesuie să condamne acest atentat?

87596995

Cel puțin 750 de oameni au murit după un atac asupra unei Biserici Ortodoxe Orientale din regiunea Tigray, din Etiopia, potrivit unui grup de supraveghere european.
Se estimează că cel puțin 1.000 de persoane se ascundeau în biserică în momentul atacului, conform Church Times UK (sursă foto), citat de stiripesurse.ro

Se estimează că cel puțin 1.000 de persoane se ascundeau în biserică în momentul atacului. Este posibil ca atentatului să fi fost făcut de către căutătorii „Chivotului pierdut” din Vechiul Testament (Biblie).

„Localnicii cred că biserica a fost vizată de căutătorii chivotului pierdut. Una dintre capele, Capela Tăbliței, este considerată de creștinii etiopieni locul în care s-ar afla Chivotul Legământului, un cufăr sacru de aur, menționat pentru prima dată în cartea Exodului, care purta cele 10 porunci, părți ale scripturii sacre. Se spune că este ascuns vederii tuturor, în afară de un singur preot care nu părăsește niciodată casa.” – se arată într-un articol romaniatv.net

Masacru în Etiopia şi de Crăciun: Peste 100 de persoane au fost ucise și în Ajunul Crăciunului
„Un grup de bărbaţi înarmaţi a ucis peste 100 de persoane, într-un atac comis în Ajunul Crăciunului în vestul Etiopiei, a anunţat Comisia etiopiană a drepturilor omului (EHRC), citată de Agerpres. EHRC a informat într-un comunicat că „peste 100 de persoane au fost ucise prin împuşcare de bărbaţi înarmaţi” în regiunea Benishangul-Gumuz.” – se arată într-un articol România TV.

Conform Wikipedia, Biserica ortodoxă etiopiană (în limba amharică:Yäityop’ya ortodoks täwahedo bétäkrestyan) este o biserică veche orientală coptă autocefală care s-a desprins de patriarhul copt din Alexandria în 1959. Biserica ortodoxă etiopiană numără 45.000.000 credincioși, ceea ce reprezintă 60% din populația Etiopiei. Biserica mai este cunoscută și sub denumirea de Täwahedo ceea ce în limba gî’îz (limba în care se țin liturghiile) înseamnă unitate. – aceasta ne-având comuniune liturgică în cadrul Bisericii Ortodoxe universale.

Citind cu profundă tristețe aceste noutăți criminale, nu pot să nu mă întreb, oare câți lideri politici se înghesuie să condamne acest atentat? Dacă era vorba de 10-20 de membri ai comunității gay/LGBTQ+ mai erau așa de ignoranți? În ce lume trăim? De ce dubla măsură este o stare din ce în ce mai întâlnită în lume? Iată, dacă suntem puțin atenți, observăm că dubla măsură își face simțită prezența la oamenii pătimași, oamenii cu interese…politicienii trădători, oamenii care văd Biserica doar în drum spre servici din mașină … nu vă lăsați păcăliți de aceștia, singura care nu are o dublă măsură nedreaptă este Biserica, Biserica prin învățătura ei ne arată Calea, Adevărul și Viața!

(deinteres.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

PS Benedict și autodefinirea sa ca ierarh în funcție de tineri: Vreau să fiu unul dintre ei

ps-benedict-ips-andrei-si-un-copil

Profesor de spiritualitate la Facultatea de Teologie din Cluj și cel mai tânăr dintre ierarhii români, PS Benedict Bistrițeanul vorbește despre relația sa cu tinerii, la un an de arhierie.

Preasfinția Sa spune că acest an a fost un timp al definirii sale ca ierarh.

„Autodefinirea mea a fost și în funcție de ei, sau foarte mult în funcție de relația pe care am avut-o cu tinerii, fie cei din Facultatea de Teologie, fie cei din afară”, declară ierarhul într-un interviu pentru Radio Renașterea.

„Au fost și surprinși la un moment dat de comportamentul meu destul de relaxat vizavi de ei pentru că, în mintea lor, poate, li se părea că slujirea în care sunt ar presupune o sobrietate și cam atât. Și am zis: da, sobrietate presupune, bineînțeles, dar o sobrietate care se manifestă, totuși, într-un soi de libertate, de care nu îmi e frică și pe care mi-o asum cu destul de multă ușurință”.

„Vreau să fiu unul dintre ei pentru că încă vârsta mă avantajează spre acest lucru”, a mărturisit Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului. „Și m-am străduit, în această perioadă, dincolo de piedicile pe care le-am avut, din pricina vremurilor speciale, să fiu în mijlocul lor și să fiu, într-un fel, și unul dintre ei”.

„Tinerii reprezintă o zonă de maximă importanță pentru mine, pentru slujirea mea pastorală”, a reiterat ierarhul ceea ce spunea și în urmă cu un an la hirotonie. „Simt că au un depozit de entuziasm, un depozit de idei, de viziuni, de perspective, care trebuie încurajate”.

„Și această autodefinire a mea ziceam că a fost mult condiționată de ei, în sensul în care i-am provocat efectiv, în mai multe situații, să îmi spună cum ar vedea ei slujirea de episcop și, mai ales, având în vedere și vârsta mea. Și am fost plăcut uimit să primesc răspunsuri concrete, curajoase, frumoase și folositoare pentru mine, pentru că e tare important să vezi cum se vede și din afară această slujire”.

El spune că tinerii i-au fost „de maxim folos” ca „resurse de curaj și de bună îndrăznire”.

„Nădăjduiesc ca și eu să fi fost în acest sens, pentru că simțindu-mă aproape de ei au fost și capabili, îndrăzneți să mă întrebe multe lucruri pe care poate în alte contexte nu le-ar fi întrebat, însă, în această atmosferă degajată și ușor prietenească, s-au simțit liberi să o facă. Și în felul acesta, relația, și dintr-o parte, și din cealaltă, ajută și la o mai bună cunoaștere a problemelor pe care le au tinerii, din partea mea, dar și la o poziționare mult mai firească și mult mai corectă a tinerilor vizavi de ceea ce înseamnă un slujitor al Bisericii și în felul acesta mă refer și la un slujitor în această demnitate de arhiereu, de episcop”.

În interviu, părintele episcop vicar descrie colaborarea pe care o are cu Mitropolitul Andrei, vorbește despre cum a trecut prin anul pandemiei și ce obiective de viitor are.

Foto credit: Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sătmarului

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Dragobetele, ziua în care se „logodesc” păsările

Dragobete

Deşi un obicei originar din sudul României, Dragobetele a ajuns de câţiva ani extrem de bine cunoscut în toate zonele ţării, ca o ofensivă autohtonă la sărbătoarea împrumutată a Sfântului Valentin. O răspândire a unei tradiţii vechi, pe care etnografii o încurajează, atât pentru frumuseţea simbolurilor pe care le reînvie, cât şi pentru interesul pe care îl stârneşte, an de an, în special în rândul tinerilor.

Demult, Dragobetele nu era o sărbătoare cu dată fixă, celebrarea acestei zile a dragostei şi a renaşterii naturii variind într-un interval ce începea pe 24 februarie şi se termina pe 1 martie, când calendarul popular consemna şi ziua babei Dochia. De altfel, în unele legende, Dragobetele apare chiar ca fiind fiul babei Dochia.

Mai apoi s-a sărbătorit pe 24 februarie, dată care coincidea cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, însăşi denumirea de Dragobete provenind de la numele slav al sărbătorii creştine (Glavo-Obretenia). La început, această sărbătoare era celebrată doar în sudul României, însă după importul Zilei Sfântului Valentin, sărbătorită în Occident şi în SUA pe 14 februarie, tradiţia s-a extins pe întreg teritoriul ţării. „Noi, etnografii, am avut o bucurie. Se vorbeşte mai intens despre Dragobete, care fusese dat uitării chiar şi în zonele în care altădată se sărbătorea. Această generalizare a sărbătorii ne bucură, pentru că dăm o ripostă acelei sărbători de împrumut cu una autohtonă, tradiţională”, consideră etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În credinţa populară, Dragobetele reprezenta întruchiparea dragostei. Deloc întâmplător, această zi marca şi începutul anului agrar, moment în care întreaga natură renăştea, păsările începeau să-şi încropească noi cuiburi, iar ursul îşi părăsea bârlogul.  Iar odată cu natura, reînvia şi iubirea. „În ziua de Dragobete, fetele se sculau de dimineaţă şi plecau pe câmpurile din preajma satului, dacă anotimpul permitea acest lucru. Când primăvara era mai călduroasă, plecau în grup, cu multă veselie, să culeagă primele flori ale primăverii. Exista credinţa că acestea sunt florile dragostelor şi că din ele trebuie să se facă mici buchete şi să se păstreze până la Rusalii, când se făcea o coroniţă şi se arunca peste casă, lucru care ar fi putut să le spună multe despre o viitoare căsătorie. La un moment dat ajungeau aici şi băieţii, iar fetele alergau spre sat. Şi dacă în această zi o fată era ajunsă din urmă de un băiat şi sărutată, sărutul însemna că deja s-au logodit”, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În fond, sărbătoarea ce năştea la îngemănarea celor două anotimpuri, iarnă şi primăvară, era legată de tradiţia oamenilor de odinioară de a celebra renaşterea şi primenirea naturii. Ziua de Dragobete era percepută ca o zi în care omul, păsările cerului şi pământul care trebuia să primească noile semănături se pregăteau pentru intrarea în anotimpul prospeţimii şi-al trezirii la o nouă viaţă. Sărbătoarea de Dragobete a primit diverse denumiri în diferite zone ale ţării: „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”.

Logodna păsărilor şi începutul clocitului

Ziua Dragobetelui nu era aşteptată doar de tinerele fete, ci şi de gospodarii satelor. Aceştia începeau deja să se gândească la semănături, iar această zi le oferea prilejul de a-şi asigura, într-un fel, protecţia recoltelor viitoare. „De Dragobete se spunea că are loc logodna păsărilor şi, de aceea, în această zi gospodarii trebuiau să pună de mâncare nu doar păsărilor din curte, ci şi păsărilor cerului, pentru că se credea că în ziua logodnei lor, când se spunea că începe clocitul, dacă păsările vor mânca suficient, acestea nu vor mai produce pagube în recolte tot anul”, explică Angela Paveliuc Olariu.

Credinţe populare legate de Dragobete

În satele din sudul României existau mai multe credinţe legate de ziua Dragobetelui. Astfel, în această zi se credea că bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, pentru că altfel nu le va merge bine tot anul. De asemenea, tinerii căsătoriţi nu trebuiau să se certe sau să-şi vorbească urât, pentru a rămâne îndrăgostiţi tot anul. Tot de Dragobete, femeile nu aveau voie să coase, să lucreze pământul, pentru ca tot ce urma în noul an agrar să fie cu spor şi cu belşug.

(Otilia Bălinișteanu – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătateMagna Europa

NEDUMERIRE

EasternChristians

 

Nici măcar NU ştiu DE CE trebuie să postez asta pe Facebook!…

Oricum, nu interesează pe nimeni cine şi cum se mai interesează de Ortodoxie!…

Iată că Institutul Max Planck, de Antropologie Socială!… Nici nu mă mai interesează “serioşii” din cercetarea academică de tip FIELD WORK!… Vorbeşti, oricum, cuvinte complicate!.. Dar eu NU postez doar pentru chibiţi, ci pentru cei care ştiu cu “ce NU se mănâncă astea”!… Antropologia este grea!… Ea nu ESTE PENTRU ORICINE!… Eu postez DOAR pentru cunoscători!…

Recomand această carte, un corpus de analize extrem de serioase, editori fiind Chris Hann şi Hermann Goltz, doi remarcabili cercetători de la Max Planck!… Ideea este că în timp ce nişte neterminaţi din presa românească se balivernizează amplu pe probleme de Biserică, iată cum cercetători serioşi din Occident spun altceva despre CREŞTINISMUL RĂSĂRITEAN!… Amin!… Şi cercetez deplin!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii ( a Vameşului şi a Fariseului ) Despre mîndrie şi smerenie

cleopa2

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu

(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: “Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile… Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este “amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora”. Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: “Taci tu, să vorbească faptele tale” (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: “Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu…?”. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: “O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!” Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită “a Vameşului şi a Fariseului”, ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită “a Fiului Risipitor”. Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită “a Înfricoşatei judecăţi”, cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte “a izgonirii lui Adam din rai”. Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

(paginiortodoxe2.tripod.com)

mai mult
CreștinătateMagna EuropaPromovate

Povestea Părintelui Andrei Dosoftei și a primei biserici românești din Scoția | INTERVIU

Pr6157

De Crăciun, 25 decembrie 2020, s-a slujit pentru prima dată în primul lăcaș de cult al românilor din Scoția, la Dundee, unde este paroh Părintele Andrei Dosoftei. 

Absolvent al Facultății de Teologie din Iași, părintele nu credea că va ajunge vreodată atât de departe de casă. Din timpul studenției a făcut voluntariat la ATOR Iași, apoi, în Marea Britanie, a lucrat în domeniul asistenței sociale, dar și în construcții sau delivery.

Părintele și-a spus povestea într-un interviu oferit pentru site-ul ecelmaibun.ro, în cadrul proiectului „Români în Scoția”.

În dialogul său cu Ioana Brusten, părintele a spus că achiziția bisericii a fost un proces uimitor de ușor prin lucrarea lui Dumnezeu și a oamenilor de bună credință. Deși au fost inițiative încă din vremea fostului paroh, și achiziția unei biserici se concretizează la aproape zece ani de eforturi, Părintele Andrei subliniază că „au mers lucrurile ca uns” cu clădirea actuală din Dundee.

Fondurile pentru acest lucru erau zero la data identificării bisericii. Părintele a plecat la drum cu promisiuni de la enoriași și cu o campanie online de strângere de fonduri. El a transmis mulțumiri Basilica.ro pentru că a susținut demersul. Au contribuit persoane din Elveția, Franța, Spania, Portugalia, Italia și chiar Canada sau SUA.

Unde e acasă pentru Părintele Andrei?

Spre finalul interviului, părintele Andrei Dosoftei a mărturisit că pentru el și doamna preoteasă „niciodată acasă nu va fi Scoția”, dar cu toate acestea lucrează ca și cum aș muri acolo.

„Ce înseamnă asta din punct de vedere al viitorului? Nu stau niciodată să cuget. Așa cum n-am știut acum 7 ani că mi se va schimba macazul și voi fi în Marea Britanie, tot așa nu pot să zic ce va fi în viitor. Le iau cum vin. Și dacă Dumnezeu va îngădui să se schimbe macazul o să se schimbe, n-am ce să fac, mă dau după El, nu mă cert cu El”, a spus zâmbind clericul.

„Dar, ceea ce eu pot să fac și ceea ce m-am străduit să fac de când am venit în Marea Britanie, și în România, de fapt, la fel este să dau 100% din mine ca și cum aș muri aici. Iar dacă va fi să merg în altă parte voi da acolo 100% ca și cum aș muri acolo. Pentru că altfel voi avea regrete. Eu vreau să fac așa lucrurile pentru că nu le fac pentru mine, ci le fac pentru Dumnezeu și făcându-le pentru Dumnezeu trebuie să le trec prin oameni că așa se ajunge la El”.

Biserica din Dundee aparține de Parohia „Sf. Părinți Ioachim și Ana” și „Sf. Cruce” din Aberdeen care a fost înființată la finalul anului 2008. Până la achiziția bisericii, comunitatea și-a desfășurat activitatea liturgică în mai multe locații închiriate din Aberdeen sau Dundee.

Urmărește interviul integral:


Sursă foto: Facebook / @parohiaaberdeen

(basilica.ro)

mai mult
1 2 3 4 5 51
Page 3 of 51