close

Creștinătate

Creștinătate

Sfântul David al Țării Galilor

icoana2351

Dydd Gŵyl Dewi hapus i ch’i gyd The great Archbishop of Menevia, Primate of the British Church.

Dacă ar şti cu adevărat lumea câţi sfinţi a dat Britania!… Sfântul David al Ţării Galilor este şi în sinaxarul Bisericilor Răsăritene!…

mai mult
Creștinătate

„Am nevoie de Dumnezeu pentru că vreau să înțeleg realitatea”

img44

Umanismul, așa cum ni-l prezintă istoria ultimelor secole, a pus în centrul atenției omul, uitând de raportarea lui la Creator. Însă „emanciparea” realizată nu a condus la împlinirea omului, la fericirea lui, ci la pulverizarea sensului existenței individuale. Dar „nevoia de a crede în Cineva, de a avea un reper extern divin ține de condiția noastră”, afirmă Adrian Opre, profesor universitar la Departamentul de Psihologie şi decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și fără să admitem acest adevăr ratăm accesul la cunoașterea despre noi înșine, dar nu numai atât. Beneficiile unei vieți religioase sunt multiple pentru minte, trup și suflet. 

Domnule profesor, care mai este rolul religiei într-o societate care, cel puțin la o primă vedere, se dezice de valorile religioase, tradi­ționale, creștine și se ghidează aproape exclusiv după principii umanist-seculare?

Aș răspunde în prima fază cu un citat al scriitorului şi politicianului André Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”, însă nu m-aș rezuma la acest răspuns controversat.

De la revoluția științifică, dacă ne-am uita la relația dintre știință și Biserică, am vedea că ea a avut un parcurs foarte interesant, iar acest fapt nu poate fi judecat sectorial sau local, ci trebuie văzut din perspectiva istorică a ultimelor secole. În secolul al XVI-lea am avut parte de o perspectivă deistă, adică pionierii revoluției științifice nu-L negau pe Dumnezeu, existența și creația Lui, doar că aceștia nu mai luau în considerare implicarea lui Dumnezeu în lumea după creație. În secolul al XVII-lea am asistat la o desprindere a abordării știin­țifice de Biserică și am ajuns la un apogeu în secolul al XIX-lea. În secolul XX am observat că mulți dintre oamenii de știință au început să-și pună întrebări, la care nu au primit răspuns, și au început să (re)caute răspunsuri în spațiul religios.

Francis Bacon, care a fost părintele revoluției științifice, a spus ceva remarcabil, referindu-se la tineri, în special, care încep să guste din fructele cunoașterii științifice: „Puțină gustare a științei face din tine un ateu, dar o adâncire a cunoașterii științifice te readuce la Dumnezeu.” Această frază exprimă exact mișcarea diacronică de care am vorbit mai sus.

Umanismul a încercat să supraliciteze natura umană, să vadă în om că este măsura tuturor lucrurilor, să raporteze totul numai la om, fără a mai fi nevoie ca omul să se raporteze la Divinitate. Însă umanismul și-a plasat atenția doar în jurul conceptului de individ și prea puțin a atins partea de personalitate morală a omului, care este foarte importantă.

Este important să specific că în psihologie curentul umanist este interpretat diferit, Abraham Maslow și Carl Rogers au fost promotorii lui, iar de aici am luat atitudinea de acceptare necondi­ționată față de cei care ne caută pe noi, psihologii, sau ceea ce spune Biserica: condamnăm păcatul, nu păcătosul.

De asemenea, psihologia pozitivă vine și se preocupă de probleme precum fericirea, sensul, semnificația, împlinirea, ceea ce este un registru destul de nou al psihologiei, deoarece până acum ne-am axat pe aspectele negative și pe tratarea patologiilor mintale. Focusul este invers: să vedem ce înseamnă un om sănătos și fericit și să-l înțelegem, iar aceasta înseamnă implicit întoarcerea la spiritualitate și o viziune integrativă asupra a ceea ce înseamnă ființa umană.

În acest secol, ordinea și sensul se întâlnesc. Ordinea reprezintă rigoarea științifică și exactitatea, iar sensul este dorința sufletului nostru după transcendent și căutare a semnificației.

„Dacă ești spiritual, nu e neapărat să fii și religios”

Care sunt beneficiile unei vieți spirituale active?

Încep prin a face distincția între spiritual și religios. A fi religios înseamnă în primul rând că te raportezi la Dumnezeu și te comporți conform unui sistem de norme morale specifice unei religii. Spiritualitate poate însemna o raportare a ta la ceva care este dincolo de material și de aceea poate lua diferite forme, fără prezența cu necesitate a unei divinități. Dacă ești religios, e foarte probabil să fii și spiritual. Dacă ești spiritual, nu e neapărat să fii și religios. Beneficiile unei vieți religioase și spirituale active sunt multiple pentru minte și trup.

În primul rând, o viață religioasă este promotoarea unui comportament sanogen, care favorizează menținerea sănătății: prin post (cumpătare), prin rugăciune (concentrare, ventilare emoțională), prin lectura Bibliei, prin ajutorarea celorlalți, toate aceste practici favorizează atât sănătatea fizică, cât și cea psihică. Viabilitatea lor a fost dovedită de-a lungul a mii de ani, iar acum, cele mai recente studii le validează și încurajează. Vorbesc cu preponderență despre comportamentul religios creștin, deoarece ne aflăm într-un spațiu creștin, însă aceste practici pot fi integrate și în viața persoanelor spirituale în sensul non-religios.

A trăi cu lucruri neînțelese, un disconfort pe care nu îl tolerăm 

Există o nevoie ancestrală a omului de a crede în Cineva, de a se închina unei ființe superioare. Care sunt resorturile psihice care întrețin și alimentează această nevoie?

Răspunde întâi partea creștină din mine cu Psalmul 41: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Doamne”. Aceasta este dovada creștină a dorului după Dumnezeu, ancestral religios. Psihologic vorbind, nevoia aceasta de a crede în Cineva și de a avea un referent extern divin e dată de condiția noastră, de câteva aspecte care ne particularizează. Nevoia de a înțelege și explica realitatea în care trăim noi și care se manifestă de la cele mai mici vârste și pe măsură ce creștem se dezvoltă și ea în complexitate sub forma cauzalității și a explicațiilor de tip cartezian. A trăi cu lucruri neînțelese ne dă un disconfort pe care nu dorim să îl tolerăm.

Urmează nevoia de predicție. Vreau să înțeleg lumea, pe mine și pe ceilalți, ca să pot prezice comportamentul meu și al celuilalt. Din această cauză studiem indivizi, eșantioane și populații.

Nevoia de controlabilitate este esențială până la un punct pentru sănătatea psihică. John Watson a făcut studii pe bebeluși și a observat încă de la vârsta de șase luni nevoia de control a acestora, iar pe măsură ce creștem, ea se amplifică.

Care sunt particularitățile psihoterapiei cu „pacienți” religioși?

Psihoterapia care încorporează elemente religioase se adresează persoanelor religioase practicante.

Există câteva precondiții. În primul rând eu, ca psihoterapeut, ca să pot face psihoterapie cu clienți religioși într-o formă resaturată religios este necesar să pot integra o conceptualizare religioasă privind suferința omului în demersul meu. O condiție esențială ca să aibă loc dialogul între știință și religie este ca modelele antropologice cu care operează psihologia și religia să fie compatibile între ele, nu identice, bineînțeles, dar compatibile. Așa se poate eficientiza și optimiza procesul psihoterapeutic.

Un alt lucru foarte important este ca psihoterapeutul să aibă o bază solidă religioasă, nu o pregătire superficială, din câteva cărți sau cursuri, ci să cunoască într-adevăr ce presupune un demers psihoterapeutic cu un „client” religios. Acesta e un profil de competențe complementar.

Specific că psihologul rămâne psiholog, nu face prozelitism și nu ia locul preotului predicând sau propovăduind o învățătură de credință sau alta.

Temperamentul, caracterul și inteligența conturează personalitatea, nu ceea ce e fluctuant și schimbător

Care sunt predispozițiile personalității și temperamentului care ne îndreaptă spre credință?

Am căutat o definiție a per­sonalității care să nu fie tributară vreunei școli din psihologie și am ajuns la următoarea: personalitatea umană se referă la acele caracteristici ale unei persoane care îi explică consistența sa trans­situațională. Personalitatea se ocupă de acele elemente care ne dau unicitate și explică stabilitatea noastră, adică ceva din noi, din emoționalitatea noastră și modul în care interpretăm realitatea rămâne constant indiferent de context. Și atunci, doar acele elemente care sunt stabile indiferent de situație le putem numi elemente care aparțin perso­nalității. Comportamentele zilnice, fluctuante, schimbătoare, volatile nu definesc personalitatea.

Temperamentul, caracterul, aptitudinile speciale și inteligența formează personalitatea.

Modelele multinivelare, psiho-biologice, au încercat să explice personalitatea nu numai la nivel de exprimare comportamentală, emoțională și cognitivă, ci și mai adânc, la nivelul biologiei.

Robert Cloniger a adus argumente științifice într-un model psiho-biologic al personalității, inclusiv al caracterului. E un model cu șapte componente: patru sunt temperamentale, trei sunt caracteriale. El spune că cooperarea, autodeterminarea și caracterul transcendent sunt componente ale caracterului, dar au bază biologică.

Nu m-aș referi la temperament atunci când încerc să răspund la această întrebare, ci mai degrabă mă leg de caracter, pentru că el asigură legătura cu transcendentul. Iar această predispoziție mai accentuată la unele persoane facilitează și mediază interesul pentru legătura cu Divinitatea.

Cum facem diferența între credințele religioase adaptative și credințele religioase dezadaptative?

Dacă ne uităm atent la psihicul uman, vom vedea că, dincolo de scopuri și obiective imediate, scopul ultim al psihismului este adaptarea la mediu. Percepția formelor, culorilor, mișcării face parte din strategia mea adaptativă.

Asumăm că numim comportamente adaptative acele comportamente sănătoase și comportamente dezadaptative pe cele nesănătoase. Însă ele sunt sau nu sănătoase doar în raportare la un context sau referent, indiferent că vorbim de Dumnezeu, comunitate sau propria persoană.

Câteva indicii care oferă o diagnoză a ce înseamnă un gând rațional și sănătos au fost oferite de psihologul Albert Ellis: au referent real, au suport empiric, sunt logice, ne ajută sau nu ne ajută și atunci, trecând gândurile și comportamentele prin aceste filtre, ne dăm seama dacă gândul nostru e rațional sau irațional. Timpul, contextul și spațiul sunt cruciale atunci când vorbim de credințe religioase sau nereligioase adaptative și neadaptative.

„Este groaznic ce mi se întâmplă mie acum”, „De ce Dumnezeu îngăduie asemenea lucruri, eu sunt un om religios, creștin practicant, nu merit așa ceva” și alte gânduri prin care revendic, acuz și îl blamez pe Dumnezeu, cred că m-a părăsit și nu mă mai iubește etc. Aceste gânduri sunt iraționale și din punctul de vedere al psihologiei, și din punctul de vedere al teologiei, iar susținute pe termen lung pot provoca multă suferință psihică și chiar tulburări mintale.

Soluția este să găsim corespondente raționale la aceste gânduri. De exemplu, în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel găsim la capitolul 8: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici stăpânirile, nici o altă făptură din cer sau de pe pământ nu mă vor putea despărți de dragostea lui Dumnezeu”. Acesta este un răspuns nou-testamental rațional la o gândire irațională, pentru un om religios. Aceasta înseamnă să inserezi în practica terapeutică elemente religioase.

În psihoterapia saturată religios căutăm corespondențe ra­ționale ale gândurilor iraționale, dar ancorate în crezurile și credința creștină, încercând să dau răspunsul într-un mod religios, nu laic. Răspunsurile vin din spațiul lui, pliate pe problemele și crezurile lui religioase.

Dumnezeu nu ne-a făcut pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne iubi

Care sunt diferențele dintre o spiritualitate sănătoasă și una nesănătoasă?

În psihologie folosim destul de des sintagma de „coping”, ea e o alternativă la strategiile de apărare, numite mecanisme defensive înnăscute. Dincolo de aceste mecanisme înnăscute care acțio­nează direct atunci când ne confruntăm cu o traumă, ca să supra­viețuim mental și fizic, copingul se referă la toate acele strategii mintale, emoționale și comportamentale prin care noi ne adaptăm realității, facem față stresului. Cum ne protejăm de stres, evităm stresul sau coabităm cu el, toate acestea sunt reglate de către strategiile de coping. Când omul vine la psiholog cu o problemă de viață, o stare de apăsare sufletească pe care noi o numim disconfort subiectiv, noi îi oferim strategii de coping (adaptare) funcționale astfel încât acesta să facă față mai bine stresului.

Copingul poate fi activ, pasiv, centrat pe problemă, pe individ, pe situație. În ultima vreme, psihologii au analizat strategiile de coping religios sau mai bine spus ce presupun strategiile clasice de adaptare, dar saturate religios. În cercetările întreprinse în scrierile religioase, s-au distins multe strategii de coping pozitiv și negativ, funcțional și nefuncțional.

Cei care dezvoltă un coping religios funcțional, pozitiv, au o relație sigură și stabilă cu Dumnezeu, au sens, semnificație și prezintă sentimentul de comuniune, adică au suportul mediului și al lui Dumnezeu. Acestea sunt trei condiții ca să ai un coping religios funcțional: modul în care tu te confrunți cu realitatea e modelat de relația ta bună, stabilă și sigură cu Dumnezeu, ești convins că viața are sens și semnifi­cație și poți dezvolta comuniune cu Dumnezeu și ceilalți.

Alte persoane, tot religioase, în confruntarea lor cu situații traumatice, dezvoltă un coping religios negativ, dezadaptativ. Aceasta înseamnă că relația lor cu Dumnezeu este instabilă, lipsită de siguranță, au o viziune sumbră asupra vieții, pesimistă, negativistă și prezintă absența sensului sau semnificației în viață.

Aici joacă un rol central cre­dințele religioase pe care le dezvoltăm, de exemplu, dacă eu cred că Dumnezeu mă iubește, este milos și bun, am șanse mai mari să dezvolt un coping religios pozitiv decât o persoană care crede că Dumnezeu este punitiv și abia așteaptă să te pedepsească pentru orice greșeală pe care o faci.

Mecanismul din spate care determină absența sau prezența copingului religios adaptativ este cel cognitiv, adică ce credințe avem despre Divinitate, cum îl reprezentăm (interpretăm) pe Dumnezeu în mintea noastră.

Abordarea psihologică și cea religioasă sunt complementare

Care sunt ingredientele unei bune colaborări între preoți, duhovnici și psihologi clinicieni și psihote­rapeuți?

Această colaborare între psihologi și preoți este posibilă dacă reușim să spulberăm o serie de prejudecăți și de o parte, și de alta.

Psihologii consideră că religia este perimată, desuetă, conține prea mult dogmatism. Aici aș putea să spun că noi, oamenii de știință, nu suntem deplin con­­­­ș­tienți de câtă dogmă este în spațiul științific. În matematică, de exemplu, orice teorie se construiește de la postulate sau axiome care sunt luate ca adevăruri absolute.

Preoții, duhovnicii, oamenii religioși acuză psihologii de imo­ralitate, de egoism, de aroganță, de o abordare umanistă extremă, greșit înțeleasă. Uneori aceste acuze sunt îndreptățite, însă numărul celor care se îndreaptă spre o înțelegere a religiei și integrare a ei în actul psihoterapeutic este tot mai mare.

Un alt aspect important când vorbim despre o colaborare de acest tip este necesitatea unor cunoștințe bazale ale fiecăruia din domeniul celuilalt.

De asemenea, este necesar să recunoști competența fiecăruia pe zona lui profesională.

Nu în ultimul rând este esențial să conștientizezi că abordarea psihologică și cea religioasă sunt complementare, nu opuse sau rivale. Ambele se adresează omului, unor nevoi specifice umane. Suferința interioară afectează emoțiile, cognițiile, comportamentul și invers. E important să specific că un om este sănătos atunci când este sănătos fizic, psihic și spiritual. Noi facem o împre­ună-lucrare pentru binele omului, lăsând orgoliile personale la o parte. Abordarea interdisciplinară este cea mai bună pentru omul din fața noastră. E nevoie să tindem spre viziune holistică.

Cum își poate da un preot seama că situația enoria­șului care îi cere ajutor este de natură spirituală și nu necesită intervenția unui specialist în sănătate mintală?

O delimitare completă, pură, între problemele psihice și cele spirituale nu poate fi făcută. Întotdeauna va rămâne o zonă unde aceste două domenii se întrepătrund. Ca preot este necesar să ai un minim bagaj de cunoștințe în ceea ce înseamnă problematicile psihicului și psihologie, astfel încât să vezi indiciile care îți arată că limitele competenței tale sunt atinse. Era o vreme când la Facultatea de Teologie preoții aveau cursuri de psihologie clinică, tocmai pentru a întâmpina situațiile de acest tip și a răspunde adecvat la ele. Masteratele interdisciplinare (Consiliere pastorală și asistență psiho-socială de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, de exemplu) reprezintă un loc unde oamenii din alte domenii se familiarizează cu domenii conexe. Recomand fiecărui preot să colaboreze cu un psiholog și invers.

Cum își dă seama un psiholog că problema omului din fața lui este de natură spirituală și nu necesită intervenție psihologică?

Psihologul Michael Maher a făcut o distincție clară între eul empiric sau senzorial și eul metafizic sau spiritual. Drept urmare, el a definit o psihologie empirică și una metafizică sau spirituală. Un „eu” are fața către lume (senzații, percepții, relația cu lumea, realitatea) și un „eu” are fața către Dumnezeu (comunicarea cu transcendentul). Vorbim de același suflet, dar multifațetat.

Când mă adresez eului empiric, folosesc o serie de tehnici, proceduri și instrumente (experimentul, observația, interviul) care corespund problematicilor ridicate de către eul empiric. Când vreau să analizez eul metafizic, să-l înțeleg și să-l aprofundez, îmi dau seama că celelalte instrumente nu sunt potrivite. Pe Dumnezeu nu pot să-L văd cu lentila cu care studiez senzațiile, emoțiile sau comportamentele. Prin urmare, fiecare componentă a eului nostru necesită o abordare substanțial diferită.

(ziarullumina.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Comunicat de presă la încheierea întâlnirii fraterne de la Amman, Iordania

Preoti777

În data de 26 februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul comuniunii noastre ortodoxe.

La întâlnire au participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.

Participanții și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel internațional.

Participanții au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității, menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală, bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.

Delegațiile au afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a existat discordie.

În atmosfera de dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.

În ceea ce privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare și reconciliere.

În chestiunea referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu sprijin panortodox.

În ceea ce privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra proprietății, inclusiv cel al Bisericii.

Delegațiile au convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și dialog.

Participanții speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu frații săi întâistătători.

Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

“MEDICAMENTUL NEMURIRII” NU POATE IMBOLNAVI PE NIMENI, CI ESTE LEAC DUMNEZEIESC!

preot54897

“SFINTELE TAINE sunt realitati, nu simboluri. Este o PROFANARE sa ne gandim sau sa ne apropiem de ele ca si cum ar fi realitati biologice obisnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS MACARIE, IGNATIE si IUSTIN) despre SEMNIFICATIA SI PUTEREA SFINTEI IMPARTASANII, in contextul “ISPITEI de a dori sa modificam DUPA BUNUL PLAC randuiala liturgica statornicita in Biserica”

Episcopia ortodoxă română a Europei de Nord:

Cuvânt pastoral al Episcopului Macarie al Episcopiei Europei de Nord la intrarea în Postul Mare – „Cine nu înțelege Sfânta Taină a Euharistiei, nu a înțeles ce este Biserica, ce înseamnă a fi creștin”

Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!

Parcă mai mult ca oricând, dat fiind contextul, Postul Mare ne stă înainte ca un timp al pocăinței, al înfrânării, al conștientizării acute a condiției noastre umane care are nevoie de mântuire și de unire cu Dumnezeu. Pentru cine își păstrează o conștiință creștină trează, spectacolul dramatic oferit în aceste zile de lumea întreagă este un prilej de vindecare de iluzii și de izbăvire de idolii cei mincinoși.

O molimă este suficientă pentru a bloca țări întregi, pentru a lovi economia și pentru a induce o panică globală. O molimă care nu se poate compara cu molimele care au bântuit lumea în secolele anterioare sau, dacă ne gândim la gripă, cu epidemia de gripă spaniolă care a secerat milioane de vieți după primul război mondial. Iată cât pot știința și puterea omenească. Iată cât de ușor se poate prăbuși falnicul și trufașul Babilon al lumii moderne. Nu este aceasta o dovadă concretă că toate sunt deșertăciune, precum spunea Ecleziastul? Nu ne arată, oare, că salvarea nu o putem aștepta de la oameni, de la cei puternici, ci de la Preamilostivul Dumnezeu?

Să revenim, așadar, iubite frate și iubită soră, în brațele cele părintești care ne așteaptă deschise, cu dor, pentru mântuirea noastră. Să ne vindecăm, iubite frate și iubită soră, de așteptări nerealiste, de planuri omenești și de iluzia nemărturisită că ne putem înveșnici aici traiul, bunăstarea, fericirea. Și să ne izbăvim și de frica ce vine de la diavol și de la lucrătorii săiNoi, creștinii, nu suntem oamenii fricii, ci ai bunei îndrăzneli ce vine de la Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Mântuitorul spunea aceasta ucenicilor Săi, puțini la număr și total lipsiți de orice putere lumească. Acești pescari sărmani, săraci și lipsiți de putere au cucerit, cu adevărat, lumea antică, prin Duhul Sfânt și prin propria lor jertfă. Aceasta înseamnă să fi creștin: să te bazezi numai pe Dumnezeu, să fii gata să înfrunți întreaga vrăjmășie a lumii pentru Hristos. Pentru că așa ne-a prevenit El Însuși.

Frica este un afect ce ne aduce aminte că suntem oameni, că suntem ființe fragile și vulnerabile. Dar să nu uităm că această vulnerabilitate este, totodată, tăria noastră: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), spunea Sfântul Apostol Pavel. De ce? Pentru că atunci când îmi conștientizez vulnerabilitatea, Hristos poate lucra prin mine. Slăbiciunea mea este compensată de harul cel dumnezeiesc.

Dacă ne lăsăm copleșiți de frică și necredință, atunci ne pierdem discernământul și rupem legătura noastră cu Hristos, riscând să ne împărtășim cu nevrednicie. Putem, fără să ne dăm seama, cădea în ispita de a dori să modificăm după bunul plac rânduiala liturgică statornicită în BisericăSă primim, așadar, Sfânta Cuminecătură, în modul în care au făcut-o creștinii de-a lungul timpului și să credem cuvântul Domnului Care spune: „Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi (Ioan 6, 53). În Biserica noastră Ortodoxă, unirea cu Hristos o facem în cadrul Sfintei Liturghii. Aici ne apropiem cu grijă de Sfântul Potir, în care avem Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului. Acestea, Sfintele Taine, sunt realități, nu simboluri. Creștinul, așa cum mărturisim în rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie, mănâncă în mod real Trupul lui Hristos și bea Sângele Lui, sub chipul vinului și pâinii. Cine nu înțelege această Sfântă Taină a Euharistiei, nu a înțeles ce este Biserica, ce înseamnă a fi creștin. Trupul și Sângele Mântuitorului sunt realități suprafirești, de aceea este o profanare să ne gândim sau să ne apropiem de ele ca și cum ar fi realități biologice obișnuite, perisabile, supuse acelorași legi ale firii ca noi.

De aceea, de mii de ani, de Sfânta Împărtășanie ne apropiem cu această conștiință liturgică a Focului Dumnezeiesc ce ni se dă spre sfințire, adăugirea vieții, precum și spre vindecare sufletească și trupească. De mii de ani, continuăm să ne împărtășim noi, creștinii, pentru a ne uni cu Hristos și unii cu alții, devenind mădulare ale Bisericii. Am făcut aceasta și când ciuma secera milioane de vieți omenești și când gripa spaniolă ucidea mai mulți oameni decât a făcut-o războiul mondial. Am făcut-o căci știm și mărturisim că în Sfântul Potir se află mântuirea noastră, medicamentul nemuririi, cum l-au numit Sfinții Părinți. Și o să o facem în continuare, urmând aceeași rânduială liturgică ce ne deschide porțile Împărăției Cerului, făcându-ne una cu Hristos.

Să ne pregătim sufletește de Răstignirea, Îngroparea și Învierea lui Hristos și să nu ne temem de cei care ne pot ucide trupurile, dar nu ne pot ucide sufletul (Matei 10, 28). Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Al Vostru slujitor, frate și prieten,
de tot binele voitor și fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Macarie

***

Episcopul Ignatie al Hușilor (Instagram):

Dacă timp de peste două mii de ani Împărtășania a fost “medicamentul nemuririi” (Sfântul Ignatie Teoforul), în era coronavirusului a devenit medicamentul muririi. Ce metamorfozare secularistă!

***

Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului:

Scurt cuvânt de povățuire, zidire și liniștire sufletească adresat de Preasfințitul Părinte Episcop IUSTIN, credincioșilor din Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului

Adevărul veșnic pe care îl propovăduiește Biserica lui Hristos de 2000 de ani este acesta: Sfânta Împărtășanie, care este în mod real Trupul și Sângele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu doar că nu poate îmbolnăvi pe nimeni, ci este leac dumnezeiesc și vindecător de orice boală și neputință!

Mai mult, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului se face spre sănătatea sufletului și a trupului și întru nădejdea Învierii și a vieții de veci, deci, ne asigură nemurirea și veșnicia împreună cu Hristos, Cel Răstignit și Înviat!

După Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie clericii (preoții sau diaconii), consumă în Sfântul Altar, la Proscomidiar, întreg conținutul Sfintelor Taine cu aceeași Linguriță (care este obiect liturgic) pe care au folosit-o la împărtășirea credincioșilor în cadrul Sfintei Liturghii; Sfânta Euharistie a fost, este și va fi cel mai puternic medicament pentru tot felul de boli sufletești și trupești.

De asemenea, Sfintele Icoane sunt sfințite și sfințitoare, de aceea sunt numite “ferestre către Cer”. Astfel, credincioșii care le cinstesc, li se închină cu evlavie și le sărută, dobândesc vindecare de boli și alte neputințe, ca răspuns la rugăciunile lor, fapt pentru care, există în lume foarte multe icoane făcătoare de minuni, pe care credincioșii ortodocși le cinstesc cu evlavie, primind ajutorul Maicii Domnului și al tuturor Sfinților.

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Anamneza

anamneza

Gr. anamnesis – comemorare, amintire, pomenire.

Partea principala din canonul euharistic, in care se evoca momentele esentiale din istoria mantuirii, incepand cu intruparea pana la a doua venire a lui Iisus Hristos.

Anamneza are o forma liturgica („intru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”), care se foloseste de doua ori, potrivit cu „dubla prezentare”: in ritualul proscomidiei, cand se face pregatirea darurilor spre a fi aduse ca ofranda lui Dumnezeu spre amintirea mortii lui Hristos (Is. 53, 7-8;: Fapte 8, 32-33) ; in ritualul liturghiei, cand se face consacrarea darurilor ca „jertfa fara de sange”. Liturghia intreaga are un caracter anamnetic.

Biserica are constiinta ca in liturghie se actualizeaza realitatea istorica si eshatologica a mortii lui Hristos, cauza eficienta a rascumpararii, prin amintirea jertfei de pe cruce si recitarea cuvintelor de instituire a Tainei Euharistiei.

Anamneza devine sacrificiala numai prin invocarea speciala a Duhului Sfant, pentru prefacerea darurilor euharistice, painea si vinul, in insusi Trupul si insusi Sangele Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului. Actualizarea cuvintelor lui Hristos sunt posibile numai in Duhul Sfant, Care „va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 1;4, 26 si 16, 13).

Anamneza si epicleza sunt absolut necesare pentru prezenta reala a lui Hristos in taina Euharistiei.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Inceputul Postului Sfintelor Pasti. Zi aliturgica. Canonul Mare; Sfantul Teodot, Sfantul Nicolae Planas

ic78747

Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 2 martie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.

Pe 2 martie 2019 se implinesc 87 de ani de la trecerea la cele vesnice a Sfantului Nicolae Planas, ocrotitorul celor casatoriti.

Intreaga viata a sfantului Nicolae Planas a fost una caracterizata de jertfa. El a trait in mijlocul oamenilor, fiind o pilda vie de vietuire crestina. Sfantul Nicolae Planas este cunoscut ca ocrotitor al celor casatoriti deoarece multe sunt familiile care, in urma rugaciunilor catre sfant, au dobandit linistea. Acest fapt nu inseamna neaparat ca atunci cand ii cerem ajutorul in rugaciune, vom fi feriti de ispite, ci mai degraba, sa avem credinta ca prin ajutorul sfantului, vom avea puterea de a le birui.

Sfantul Teodot s-a nascut in Galatia (Asia Mica) si a fost episcop al cetatii Cirene din Cipru. In timp ce imparatul Liciniu (311-324) ii persecuta pe crestini pentru ca nu aduceau jertfe zeilor, Teodot le cerea paganilor sa se inchine lui Hristos. Cand Sabin, conducatorul insulei Cipru, l-a sfatuit pe Teodot sa se lepede de Hristos, acesta a raspuns: „Daca ai sti tu bunatatea Dumnezeului meu, in Care imi pun eu nadejdea, si Care in urma acestor chinuri ma va incununa pe mine cu fericita nemurire, si tu ai vrea sa suferi aceste chinuri numai sa dobandesti ceea ce am.” Este intemnitat si supus la diverse chinuri. La inceput, l-au pus pe un gratar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au batut cuie in talpi si l-au pus sa mearga. Multi din cei ce au vazut cu cata rabdare indura chinurile, au primit credinta in Hristos. Sfantul Teodot a fost eliberat in vremea Sfantului Constantin cel Mare si a trecut la cele vesnice in anul 326.

Troparul Sfantului Teodot

Si partas obiceiurilor si urmator scaunelelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele inalte. Pentru aceasta, cuvantul adevarului drep invatand si cu credinta rabdand pana la sange, sfintite mucenice Teodot, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Tot astazi, Biserica facem pomenirea:
– Sfantului Mucenic Isihie Sincliticul;
– Sfantului Mucenic Cvint;
– Sfantului Mucenic Tribimiu;
– Sfantului Mucenic Nestor;
– Sfantului Apostol Parmena;
– Sfintei Eutalia;
– Sfantului Mucenic Troadiu;
– Sfintilor Mucenici Andronic si Atanasia;
– Sfantului Nicolae, preotul din Plana;
– Sfantul Ioachim din Itachi.

Maine, 3 martie, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Eutropiu, Cleonic si Vasilisc.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Lasatului sec de branza

Pr544877

Duminica, 1 martie 2020, este Lasata secului de branza.

Iata-ne ajunsi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul saptamanii lasatului sec de carne, care precede „Duminica Iertarii”, doua zile – Miercurea si Vinerea – au fost rezervate spre o „postire” deplina: Sfanta Liturghie nu se va oficia, iar intreaga randuiala si tipicul slujbelor poarta caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucuram de venirea Postului prin acest imn minunat: „Rasarit-a primavara postului si floarea pocaintei. Deci sa ne curatim pe noi fratilor de toate spurcaciunea si Datatorului de lumina sa-I zicem: Slava Tie, Unule Iubitorule de oameni.”

Biserica pomeneste apoi, in Sambata lasatului sec de branza, pe toti barbatii si femeile care au fost „luminati prin postire”: sfintii, care sunt modelele pe care trebuie sa le urmam, calauzitori in dificila „arta” a postirii si a pocaintei. In nevointa la care suntem gata sa purcedem nu suntem singuri: „Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi si pe toti impreuna si vietile acestor ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le…” Avem sprijinitori si pilde: „Multimile calugarilor, pe voi indreptatorilor parinti cuviosi, va cinstim; ca prin voi, pe cararea cea dreapta, cu adevarat a umbla am cunoscut”.

In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei „Duminica Iertarii” dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: „Izgonirea lui Adam din Rai”. Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii imparatiei lui Dumnezeu prin viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca. Astfel, la inceputul Postului suntem ca si Adam: „Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie ce am patimit cu ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara.”

Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita „acestei lumi”. Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea – refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute, ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne „falim” intru acesta. Nu trebuie „sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns”. Cea de-a doua conditie este iertarea – „ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc”. Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata a pacatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si „vrajmasul” meu iertarea lui Dumnezeu insusi. A ierta este depasirea „punctului mort” in relatiile umane si raportarea lor la Hristos. Iertarea este „crapatura” imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta.

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine „tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.

Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului „Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! „Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne”.

Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: „Lumina lina a Sfintei slave”. Preotul slujitor inainteaza catre „locul cel inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului: „Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta; Cand ma necajesc degrab ma auzi ia aminte spre sulfetul meu, si-l mantuieste pre el”.

Asculta melodia unica a acestui stih – aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: „cand ma necajesc degrab ma auzi” – si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde, dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nici o alta bucurie, nici un alt tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, „cand ma necajesc!”. Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate „griji de sufletul meu”. Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.

Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteste cererile pentru ectenia de seara, strana raspunde cu ceea ce se considera a fi „cheia Postului”. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sfantului Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerand unii altora iertare. In timp ce ei savarsesc acest ritual de impacare, pentru ca Postul Mare incepe prin aceste miscari ce exprima dragostea, reuniunea, fratia, strana intoneaza cantarile pascale. Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

Parintele Alexander Schmemann

Fragment din cartea „Postul Mare”, Editura Sophia 

mai mult
Creștinătate

Lingurița euharistică sau frica de a te molipsi. A te molipsi de Hristos

mozaic

Eu cred în Dumnezeu, chiar merg și aprind lumânări la Biserică. Dar, nu merg la împărtășit… îmi este frică să nu mă îmbolnăvesc de la lingurița cu care s-au împărtășit și alții! În rest… sunt o bună creștină!”

Sunt cuvinte pe care le auzim, din ce în ce mai des. Într-o societatea paralizată de frica de îmbolnăvire, într-o Românie în care, după fiecare colț, te așteaptă primitoare o farmacie, am putea spune că părerea doamnei de mai sus este încuviințată. Mai ales în mediul urban, unde participanții la Sfânta Liturghie sunt atât de diferiți, o astfel de problemă răsare în mintea multora dintre noi. Oare chiar putem contacta vreo boală dacă primim dumnezeiasca Euharistie cu aceeași linguriță cu care s-au mai împărtășit și alții?

În acest an, un cotidian din țară deschidea prima pagină cu un titlu de-o șchioapă: „Pericol! Ce nu ştiai despre Sfânta Împărtăşanie!”. Dincolo de strategia de a șoca prin titlu, autorul aducea la cunoștința publicului faptul că „medicii atrag atenţia că normele de igienă sunt încălcate, prin folosirea unui singure lingurițe la administrarea Împărtășaniei, iar oamenii pot contacta diferite boli, unele dintre ele foarte grave”. Într-un cuvânt, lingurița euharistică poate deveni dușmanul numărul unu al poporului. Sistemul medical nu mai face față, din cauză că oamenii se împărtășesc dintr-o singură linguriță! Așa o fi?…

În primul secol creștin, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, un savant al epocii sale și un om care a preferat să moară, decât să se lepede de Hristos, a numit Euharistia „medicament al nemurii”. Dincolo de privirea în veșnicie, Sfânta Împărtășanie este numită „medicament”. Dumnezeiasca Euharistie vindecă! Vindecă sufletul, dar și trupul!  Așa ne rugăm în canonul citit înainte de momentul împărtășirii: „Să-mi fie Euharistia acesta spre sănătate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului…”.

De două mii de ani, așa s-au rugat creștinii din toată lumea. Euharistia și participarea la primirea ei au fost centrul Bisericii și al cultului său. De mai bine de două mii de ani, în Euharistie creștinii au văzut marea întâlnire cu Dumnezeu – Cel care în mod real se pogoară și se face prezent, cu totul adevărat în Trupul și Sângele Său! Nu există Biserică fără Sfânta Împărtășanie, nimic nu are sens, nici învățătură dogmatică, nici morală creștină, nici istorie bisericească, fără Euharistie.

În primele secole creștine, numele de creștin era direct legat de împărtășire! Nu te împărtășeai, nu erai creștin. Așa se explică termenul destul de des folosit astăzi și care are conotații înfricoșătoare – „excomunicare”. În realitate, „excomunicatul” era cel care nu mai era primit la Euharistie, adică la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.

Din păcate, astăzi mulți dintre noi ne excomunicăm singuri. De frica unei boli, fugim de izvorul vieții și de Viața însăși?!…

În limbajul societății contemporane, unde s-a pierdut sensul sacrului, al întâlnirii cu Dumnezeu în Euharistie, credința se limitează la a aprinde lumânări, atunci când te lovește necazul. Cam atât. Poate mai spunem un Tatăl nostru în fuga mașinii, spre serviciu… Iar dacă mai călcăm la Liturghie, ne înspăimântă o linguriță!

Totuși, speranța există! Avem în bisericile noastre credincioși care se apropie de Sfântul Altar și de Sfântul Potir, la chemarea preotului: „Cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”. Mergeți în oricare dintre bisericile din orașe, în duminicile din Postul Mare și o să vă plictisiți de mulțimea celor care nu se tem de… linguriță!

Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu”. Cred, Doamne, că nu pățesc nimic dacă mă împărtășesc după frații mei! Cred că nu există cineva care să se fi îmbolnăvit după primirea Sfintei Euharistii. Nu pentru că lingurița este de argint – sunt biserici care nu își permit o linguriță prețioasă – ci pentru că eu am primit în ea pe Izvorul Vieții. Și nu am fost singur! Cu toții, cei care ne-am împărtășit, am fost împreună – popor al lui Dumnezeu!

Pentru cei care încă se mai tem de linguriță, am avea argumente destule. Însă, niciunul nu ar conta. Pentru că acela care se teme de îmbolnăvire la primirea Euharistiei nu a ajuns încă la măsura credinței că acolo, în căușul linguriței, într-o firmitură de Pâine și într-o picătură de Vin este Viața – Hristos, Dumnezeu, Cel care a făcut cerul și pământul, în a cărui mână se află toate, deci și eventuala boală!

„Într-o sfântă picătură, dulcea Cuminecătură”, cântă un colind strămoșesc. Așa au crezut bunicii noștri, care au trăit în vremuri în care medicamentele erau o raritate și normele igienice aveau alte valențe. Și, niciunul nu s-a îmbolnăvit de la primirea Euharistie – ba, unii au ajuns vârste patriarhale, iubind Euharistia.

Cel mai bun exemplu al faptului că nimic rău nu se întâmplă la primirea Sfintei Împărtășanii sunt preoții înșiși. Ce credeți că se întâmplă cu Sfânta Euharistie care rămâne în Potir, după împărtășirea credincioșilor? Este consumată de către preot! După ce a atins lingurița de fel de fel de oameni, preotul consumă totul! Ce pățește?

Dacă mai vedeți încă în linguriță un dușman, gândiți-vă la preoții din spitale, la cei din leprozării sau din preajma bolnavilor cu TBC. După ce și-au împărtășit credincioșii suferinzi, ei consumă Sfintele Taine. De fiecare dată, la fiecare sărbătoare, zile după zile, ani după ani. Cu toate acestea, își păstrează sănătatea și credința în – și grație medicamentului nemuririi.

(jurnaldemigrant.wordpress.com)

mai mult
CreștinătatePromovate

Cuvânt pastoral pentru întărirea în credinţă şi în comuniune euharistică – Patriarhul Daniel

Impartasanie

Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 27 februarie 2020 a apărut în contextul unei mediatizări excesive a epidemiei provocate de Coronavirus (Covid – 19) şi al unor solicitări din partea unor instituţii de stat ca Biserica să ia măsuri pentru prevenirea răspândirii virusului respectiv şi pentru diminuarea temerii populaţiei în faţa acestui fenomen.

Din acest motiv, comunicatul respectiv avea în vedere mai ales pe cei care se tem prea mult de îmbolnăvire când sărută sfintele icoane sau când se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir euharistic, preotul folosind o linguriţă comună.

Această atenţie acordată îndeosebi celor „mai slabi în credinţă” (cf. Romani 14, 1) a produs însă teamă în altă parte, mai precis în rândul unor clerici şi credincioşi care consideră că o măsură excepţională şi temporară (iconomie), în favoarea celor mai fricoşi şi mai slabi în credinţă, se poate transforma într-o nouă regulă liturgică de împărtăşire euharistică a tuturor credincioşilor.

Pentru a depăşi polarizări şi polemici care slăbesc unitatea ortodoxă, trebuie evitate judecăţile pripite şi trebuie să reafirmăm cu tărie credinţa ortodoxă că Sfânta Euharistie nu este şi nu poate fi niciodată izvor de îmbolnăvire şi de moarte, ci izvor de viaţă nouă în Hristos, de iertare a păcatelor, de vindecare a sufletului şi a trupului.

De aceea, la strană se cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

Prin urmare, regula împărtăşirii clericilor şi credincioşilor din acelaşi Sfânt Potir rămâne neschimbată, iar preoţii vor explica tuturor credincioşilor că această împărtăşire nu a fost vreodată pentru cineva şi nici pentru ei nu va fi un pericol.

Iar credincioşii, care au totuşi teamă de a se împărtăşi din acelaşi Sfânt Potir cu aceeaşi linguriţă, vor cere sfatul preotului duhovnic spre a se întări în credinţă şi a spori în comuniune bisericească.

De asemenea, în cazul sărutării sfintelor icoane, credincioşii care au o credinţă vie şi puternică nu se tem că se vor îmbolnăvi, ci se bucură de rugăciunea şi binecuvântarea Sfinţilor zugrăviţi pe icoane.

Întrucât credinţa uneşte libertatea cu iubirea, prin credinţă se exprimă în mod liber iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfinţii Lui.

Din acest motiv, credincioşii ortodocşi sărută sfintele icoane şi se împărtăşesc din Sfântul Potir în mod liber, nu pentru că ar fi obligaţi de cineva să facă aceasta.

Prin urmare, slujitorii Sfintelor Altare vor îndemna pe toţi credincioşii să se întărească în credinţă şi să cultive comuniunea euharistică în Biserică, pentru a dobândi mântuirea, prin unirea cu Hristos-Domnul, Izvorul vieţii veşnice (cf. Ioan 11, 25).

Dorim tuturor slujitorilor Sfintelor Altare şi tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române sănătate şi mântuire, precum şi mult ajutor de la Dumnezeu în timpul Postului Sfintelor Paşti, ca înaintare spre lumina şi bucuria Învierii!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

(Basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

Slovacia interzice efectiv islamul și moscheile în țară

moschee

Din 2016, legislația slovacă face imposibil ca islamul să devină o religie recunoscută de stat. Slovacia a adoptat măsuri care îngreunează ca islamul să devină una dintre religiile recunoscute oficial ale țării, convertind-o în țara europeană cu cele mai dure legi împotriva islamului din toată Europa.

În 2016, două treimi dintre deputați, inclusiv cei din opoziție, au votat în favoarea legislației prezentată de Partidul Național Slovac (SNS) guvernamental care impunea grupurilor religioase din țară să aibă 50.000 de adepți pentru a-și administra școlile, pentru a deschide unități religioase sau pentru a se califica pentru subvenții guvernamentale. Legea anterioară cerea doar 20.000 de semnături.

Conform surselor oficiale, Islamul, care a fost vizat în primul rând de lege, are maximum 5.000 de adepți în Slovacia.

În 2016, atunci premierul Robert Fico a spus  într-un interviu: „Îmi pare rău, Islamul nu are loc în Slovacia. Este de datoria politicienilor să vorbească despre aceste lucruri foarte clar și deschis. Nu mi-aș dori să existe zeci de mii de musulmani. ”

Conform ultimului recensământ, religiile cu pragul necesar de populație includ Biserica Romano-Catolică, la care aproape 70% din populația slovacă pretinde loialitate, Biserica Evanghelică Protestantă a Confesiunii Augsburg, care constituie 7%, Biserica Greco-Catolică la 4%, Biserica Creștină Reformată la 2%, iar Biserica Ortodoxă la 1%.

În timpul apogeului crizei migranților, ministrul slovac de interne la acea vreme a declarat: „Vrem să ajutăm Europa cu problema migrației. Am putea lua 800 musulmani, dar nu avem nicio moschee în Slovacia, deci cum pot fi integrați musulmanii dacă nu le va plăcea aici? ”

Alți politicieni au fost, de asemenea, deschiși asupra faptului că nu doresc ca populația musulmană să crească în Slovacia.

„Islamizarea începe cu kebab și este deja în curs la Bratislava. Să fim constienți cu ce ne putem confrunta în cinci sau zece ani ”, a declarat președintele SNS, Andrej Danko, în 2016.

„Trebuie să facem tot ce putem pentru a ne asigura că în viitor nu va exista nicio moschee în Slovacia”, a adăugat Danko.

Până acum, Slovacia este singurul stat membru al UE în care nu există nicio moschee oficială. În schimb, comunitatea musulmană din țară se întâlnește în case închiriate sau săli de rugăciune temporare.

În același timp, Slovacia nu este singura țară care alege cu atenție ce religie recunoaște pe teritoriul său.

În Republica Cehă vecină, de exemplu, comunitatea budistă, pe care o practică în principal comunitatea locală vietnameză, a solicitat recent înregistrarea. Cu toate acestea, Ministerul Culturii din Cehia a respins cererea pentru a treia oară.

În comparație cu Slovacia, în Republica Cehă sunt mult mai puțini catolici. Conform celor mai recente date, în Cehia există aproximativ un milion de catolici, ceea ce corespunde cu aproximativ o zecime din populație.

Dar sunt doar câțiva musulmani în ambele țări; în Cehia, musulmanii reprezentau mai puțin de 0,1% din totalul populației.

(ortodoxinfo.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Cum să te protejezi de demoni

How we protect ourselves from demons

Iisus a spus „Acest neam de demoni nu iese decât prin rugăciune și post.”

Dacă acest neam de diavoli iese prin rugăciunea și postul unei alte persoane, atunci sunt cu atât mai puțin capabili să intr-unul care postește și se roagă.

Ce formidabilă protecție!

Deși există o mulțime de demoni și tot aerul este plin de ei, ei nu pot face nimic cuiva care este ocrotit de rugăciune și post.

Postul este cumpătare cuprinzătoare, iar rugăciunea este comunicarea totală cu Dumnezeu; cel dintâi apără din afară, în timp ce a doua este din interior o armă puternică îndreptată împotriva inamicilor. Demonii pot simți repede, de la distanță, un om care se roagă și fug departe de el pentru a evita o lovitură dureroasă.

Este posibil să ne gândim că acolo unde nu există post și rugăciune, există deja un demon? Da, este.

Demonii sălășluiți într-o persoană nu își dezvăluie întotdeauna prezența, ci pândesc acolo, învățându-o cu fermitate orice rău și o îndepărtează de orice lucru bun; așa că această persoană este sigură că face totul de la sine, dar între timp nu îndeplinește decât voința inamicului său.

Începeți, deci, rugăciunea și postul și vrăjmașul se va îndepărta imediat. Va ștepta o ocazie de a se întoarce din nou. Și se va întoarce cu adevărat, imediat ce rugăciunea și postul sunt abandonate.

Bazat pe Sfântul Teofan Zăvorâtul, Matei 17: 14-23

(ro.asceticexperience.com)

mai mult
Creștinătate

Lord of the Rings star claims Christianity has “made the world a better place”

Worldw

John Rhys-Davies, who played the role of “Gimli” in the Lord of the Rings trilogy, has said “Christian civilization has made the world a better place than it ever was.”

Speaking to the Christian Post at the Movieguide Awards, Rhys-Davies said he counts himself as “a rationalist and a skeptic, and I find myself constantly defending Christians and Christianity.”

The abolition of the slave trade was one of Christianity’s greatest “glories” according to Welsh actor, with the right of the individual conscience coming from early Christianity, he claimed.

“All the things that we value, the right of free speech, the right of the individual conscience, these evolved in first and second century Roman Christendom, where the individual Christian said, ‘I have a right to believe, what I believe and not what the Emperor tells me.’ From that our whole idea of democracy and the equality that we have has developed,” Rhys-Davies claimed.

“We owe Christianity the greatest debt of thanks that a generation can ever have and to slight it and to dismiss it as being irrelevant is the detritus of rather ill read minds, I think,” he added.

The actor’s latest film, “I am Patrick: The Patron Saint of Ireland”, is due to be released on St. Patrick’s Day, with Davies playing the lead role of his compatriot.

Mr. Rhys-Davies was present at the faith and family-based Movieguide Awards following his voiceover performance in the animated film “Pilgrims Progress”. The annual awards show will broadcast on the Hallmark Channel on February 24th.

He is no stranger to controversy however, having previously warned about the impact radical Islam and political correctness are having across the world.

“It’s an age where politicians don’t actually say what they believe,” Rhys-Davies told the Adam Carolla podcast. “They are afraid of being judged as being partisan. Heaven forbid that we should criticize people who, after all, share a different value system. ‘But it’s all relevant. It’s all equally relative. We’re all the same. And God and the devil, they’re the same, aren’t they, really? Right and wrong? It’s really just two faces of the same coin,’ ” he said, mocking what he sees as politically correct doctrine.

“We have lost our moral compass completely, and, unless we find it, we’re going to lose our civilization. I think we’re going to lose Western European Christian civilization, anyway,” said Rhys-Davies.

Speaking about the Middle East and Africa, he said there is an extraordinary silence in the West about how Christians are treated there.

“Basically, Christianity in the Middle East and in Africa is being wiped out — I mean not just ideologically but physically, and people are being enslaved and killed because they are Christians. And your country and my country are doing nothing about it.”

“This is a unique age. We don’t want to be judgmental,” Rhys-Davies claimed.

“Every other age that has come before us has believed exactly the opposite. I mean, T.S. Eliot referred to ‘the common pursuit of true judgment.’ Yes. That’s what it’s about. Getting our judgments right.”

(Tim Jackson  – gript.ie)

mai mult
CreștinătatePromovate

Păcatul nedeclarat al dezvoltării personale

pr64987

Nevoia oamenilor de a-şi confirma propria existenţă se manifestă astăzi printr-o explozie de senzaţii, prin căutări frenetice de energii vitale, dar mai ales prin absorbirea unor filosofii şi teorii de viaţă din cele mai exotice. Fie trecem nepăsători pe lângă ele, fie ne lăsăm ademeniţi de reţete care ne promit negreşit fericirea şi împlinirea, în numele unei foarte difuze noţiuni de dezvoltare personală. Dar ce înseamnă acest ideal al devenirii personale şi cum ni-l putem asuma, fără a ne rătăci pe căi greşite?

Pentru a putea avea un astfel de parcurs de viaţă, de la bun început, trebuie să ne echipăm cu virtutea esenţială pentru orice explorator – discernământul. A şti să distingi binele de rău şi adevărul de fals este primul pas spre o autentică dezvoltare personală. Nu poţi progresa fără să ai capacitatea alegerilor bune.

De asemenea, trebuie spus că dezvoltarea personală a omului nu reprezintă doar o sumă de achiziţii de noţiuni şi experienţe psihologice, ci în primul rând un progres interior, sufletesc. Pentru ca omul să atingă acest nivel trebuie să evite păcatul nedeclarat al acestui concept care este concurenţa. Dincolo de faptul că această concurenţă în raport cu celălalt este un reflex al egoismului, asumată fără discernământ, ea poate duce la grave stări de alienare. A te raporta la cel de lângă tine doar pentru a-ţi măsura puterile şi pentru a-l depăşi, în iluzia că acest exerciţiu îţi va confirma propria valoare, este o mare greşeală. Iar exemplele cotidiene de copii antrenaţi de părinţi să îi depăşească în mod programatic pe colegii lor de clasă sau de angajaţi dornici de afirmare care se raportează la colegii lor doar ca la obstacole pe care trebuie să le depăşească pentru a cuceri admiraţia şefilor sunt expresia acestei stări de lucruri în care ne trăim existenţa cotidiană. Uităm foarte uşor că omul are înscris în datele lui spirituale sentimentul comuniunii şi al solidarităţii, în care binele din mine trebuie să întâlnească binele din cel de lângă mine, iar suma lor să sporească în mod calitativ atât existenţa mea personală, cât şi pe cea a lumii.

Concurenţa excesivă este semnul că ne-am pierdut sentimentul iubirii faţă de semeni şi că nu mai avem noţiunea responsabilităţii faţă de soarta şi viaţa lor. Dacă în termeni creştini supremul ideal al dezvoltării personale este mântuirea, acest lucru nu înseamnă altceva decât asumarea propriei vieţi ca pe un exerciţiu al solidarităţii şi comuniunii cu cei de lângă tine. În această nouă lectură a vieții creștine, succesul lor devine şi al tău, iar neîmplinirea lor o simţi ca pe propria neîmplinire. Așa putem de fapt înțelege ceea ce părinții duhovnicești, dar și Sfânta Scriptură ne vorbesc ca fiind „lărgirea inimii”, o cale spre empatie, spre cunoaștere și spre „împlinirea poruncilor”.

Alergând în această viaţă, nu trebuie să o facem doar gândindu-ne la cum să îl depăşim pe cel de lângă noi, ci trebuie să fim înarmați cu sentimentul că doar inimă lângă inimă şi suflet lângă suflet vom reuşi să ne câştigăm cu adevărat propria noastră dezvoltare personală, care este iubirea. Şi aceasta pentru că singurul şi adevăratul progres al omului nu este tehnologia, ci cantitatea de iubire pe care reuşeşte să o asimileze şi să o transmită celor din jur.

Ca o concluzie, e frumos să ne gândim că, ajunși la linia de sfârşit a vieţii, nu suntem aşteptaţi doar noi, ci şi cei lângă care am alergat, dar mai ales cei care au căzut şi pe care am reuşit să îi ridicăm și să îi aducem la linia de sosire.

(Pr. Bogdan Ivanov – ziarullumina.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Săptămâna brânzei sau săptămâna albă

lacto

Această ultimă săptămână pregătitoare pentru Postul Mare are o rânduială specială atât din punct de vedere liturgic, dar şi practic.

În aceste zile nu se mai mănâncă produse şi preparate din carne. Hrana va exclude carnea, dar produsele lactate, ouă şi peşte se vor putea consuma inclusiv miercurea şi vinerea. Aceasta se face cu înţelepciune, pentru că trecerea lentă spre zilele de post negru din prima săptămână a Postului Mare nu va perturba sănătatea şi buna funcţionare a organismului. În acelaşi sens, deşi miercuri şi vineri se poate mânca şi lactate, ouă, peşte, aceasta se face doar după ajunare. Din această cauză nici Liturghia nu se săvârşeşte în aceste două zile, pentru postul special care se ţine.

De miercuri a început şi rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, rugăciune specifică Postului Mare. În seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai se săvârşeşte rânduiala iertării, căci, aşa cum spune Evanghelia duminicii respective, doar prin iertarea şi nejudecarea celuilalt primim şi noi iertare şi nu vom mai fi judecaţi.

Săptămâna Albă nu trebuie confundată cu Săptămâna Luminată, prima după Sfintele Paşti. Dacă atunci totul va fi luminat de Învierea lui Hristos, acum doar ne hrănim cu hrană albă. Aceste alimente sunt foarte bune pentru organism, ele furnizând nutrienţi esenţiali pentru o creştere armonioasă, de aceea se şi recomandă consumarea lor în această perioadă de accentuare a vieţii duhovniceşti. Astfel, prin renunţarea la consumul de grăsimi animale – dar prin creşterea ingestiei de grăsimi esenţiale organismului care se găsesc în peştele gras – creierul se hrăneşte pentru o mai bună înţelegere a adevărurilor divine, iar sângele se subţiază pentru o mai bună circulaţie a vieţii şi hranei în întregul organism. Prin vitaminele liposolubile din aceste produse, ochiul se hrăneşte pentru perceperea şi discernerea realităţilor duhovniceşti. Dacă prin calciu, care se absoarbe mai bine din produsele lactate acide – acre, se mineralizează şi se dezvoltă scheletul ce susţine corpul, prin post se desăvârşeşte verticalitatea morală a persoanei.

Se observă astfel că alimentaţia rânduită de Sfinţii Părinţi, pe lângă efectele pozitive, sanogene, asupra trupului, au şi importante efecte pe plan duhovnicesc. Prin aceasta se înţelege mai bine rânduiala Bisericii care preţuieşte trupul, templul lui Dumnezeu, dar îl struneşte mai ales spre ceea ce îi este de folos şi binefăcător, şi nu spre ceea ce este doar plăcut, dar nefolositor sau chiar dăunător.

Biserica promovează o rânduială normală şi naturală pentru om, acuzând excesele care vin din prea mult sau prea puţin. Viaţa creştinului trebuie să fie calea de mijloc ce conduce la dreapta înţelegere şi trăire a lui Dumnezeu.

(produsemanastiresti.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

„Unitatea noastră ortodoxă este cea mai de preț”: Acord între Patriarhiile Ierusalimului și Antiohiei cu privire la Qatar

pr3412

Patriarhul Teofil al Ierusalimului a anunțat că s-a ajuns la un acord informal cu Patriarhia Antiohiei în ceea ce privește jurisdicția asupra Qatarului. 

Diferendul nesoluționat încă din 2013 a fost readus în discuție la ședința Sinodului Patriarhiei Ierusalimului de vineri, 21 februarie 2020.

Patriarhia Antiohiei a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ierusalimului în urmă cu 7 ani, denunțând încălcarea jurisdicției sale canonice, atunci când Sinodul de la Ierusalim a numit un Arhiepiscop de Qatar. Acest litigiu a fost cauza neparticipării la Sfântul și Marele Sinod a patru dintre Bisericile Autocefale: Biserica Rusă, Biserica Antohiei, Biserica Georgiei, Biserica Bulgariei.

Preafericitul Părinte Teofil a semnalat că de anul trecut, când s-a întâlnit cu Patriarhul Ioan al Antiohiei în Cipru, a reînceput dialogul asupra situației din Qatar.

În comunicatul emis după ședința de vineri se precizează „cu recunoștință față de Cel Atotputernic” că în ultimele săptămâni s-a ajuns la un acord concret pentru o rezoluție în această problemă.

Patriarhul Ierusalimului și-a exprimat speranța de a continua dialogul către „prețioasa unitate dintre frați” pentru a ajunge la un acord final în ceea ce privește Qatarul. Este posibil ca cei doi Întâistătători să se revadă la întâlnirea fraternă de la Amman, Iordania (25-27 februarie 2020).


La întâlnirea inițiată de Patriarhia Ierusalimului vor fi discutate modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori. La Întâlnirea de la Amman va participa și o delegație a Bisericii Ortodoxe Române.

Citește mai departe de ce Sfântul Sinod a hotărât ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie reprezentată la Amman de Patriarhul României.

La întâlnirea fraternă de la Amman și-au anunțat participarea reprezentanți din 6 Biserici Ortodoxe locale: a Ierusalimului, a Rusiei, a Serbiei, a României, a Poloniei și cea din Ţinuturile Cehe şi din Slovacia.

Pe de altă parte, 7 Biserici au anunțat că nu participă: a Constantinopolului, a Alexandriei, a Ciprului, a Greciei, a Albaniei, a Georgiei și cea a Bulgariei.

 

Pentru ultimele noutăți din lumea ortodoxă urmărește-ne pe Twitter. @AgentiaBasilica!

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Infricosatei Judecati

judecata

In calendarul bisericesc, Lasata Secului are doua etape care conduc treptat catre Postul Sfintelor Pasti: Duminica Infricosatei Judecati (19 februarie) – cand se lasa sec de carne si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (26 februarie) – cand se lasa sec de branza.

Evanghelia Duminicii Infricosatei Judecati: „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.”

Predica la Duminica Infricosatei Judecati – Sfantul Nicoale Velimirovici

Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede si desavarsit despre tot ceea ce se va intampla la sfarsitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Daca cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfarsitul lumii, nu l-am crede, chiar daca ar fi cel mai mare intelept. Daca ar vorbi din intelegerea sa omeneasca si nu din descoperirea dovedita a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru intelegerea si socotinta omeneasca, oricat de inalta ar fi aceasta treapta, noi suntem prea mici ca sa ajungem la inceputul si sfarsitul lumii. Intelegerea nu-si gaseste rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un vazator cu duhul, tot asa de limpede cum vedem soarele – pentru a vedea lumea intreaga de la inceputuri pana la sfarsitul ei, cat si inceputul si sfarsitul veacurilor. A fost numai unul singur in stare sa faca aceasta: Domnul Iisus Hristos.

Numai in El putem si trebuie sa credem, atunci cand ne spune ce se va intampla la sfarsit. Pentru ca tot ceea ce a proorocit El a ajuns sa se intample atat persoanelor ca Petru si Iuda si altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, si anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida si Corazin, si Bisericii lui Dumnezeu, intemeiata pe sangele Lui. Numai proorocia Lui asupra intamplarilor ce vor avea loc la sfarsitul lumii, despre sfarsitul ei si Judecata de Apoi nu s-a implinit inca. Dar cel ce are ochi sa vada poate sa vada limpede ca, in zilele noastre, au inceput deja sa se arate in lume acele intamplari despre care ne-a vorbit El, ca vor fi semne ale apropierii sfarsitului lumii. N-a aparut o multime de fabricanti de fericire, cautand sa-L inlocuiasca pe Hristos si invatatura Lui, prin ei dimpreuna cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam si imparatie peste imparatie? Nu se cutremura pamantul, si inimile noastre dimpreuna cu el, de multe razboaie si revolutii care ne cuprind planeta? Nu-L tradeaza multi pe Hristos si nu sunt multi, cei care pleaca din Biserica Lui? Nu s-a inmultit faradelegea si dragostea multora s-a racit?

Si nu s-a propovaduit in lume Evanghelia lui Hristos, spre marturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)? Este adevarat ca vine toata rautatea, si ea vine cu graba si fara intarziere. Este adevarat ca Antihrist inca nu a venit, dar fiecare neam are inaintemergatori si prooroci de-ai lui. Este adevarat ca de la inceputul lumii si pana acum inca nu ne-a cuprins cea mai mare stramtorare, nici horcaitul mortii de neindurat, dar se poate vedea limpede nenorocirea adusa de toti oamenii spirituali, care asteapta venirea lui Hristos. Este adevarat ca soarele inca nu s-a intunecat, nici luna nu a ramas fara lumina, nici stelele nu au cazut de pe cer – dar, cand toate acestea se vor dezlantui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frica si cutremur, limbile oamenilor vor ingheta si ochii oamenilor vor privi, cu privirea adunata, stiind acum ca nu mai au nici o scapare, intunericul infricosator de pe pamant, fara sa mai existe zi si cerul fiind lepadat de stele. Dintr-odata, in acest intuneric, se va arata semnul Fiului Omului, o Cruce stralucitoare se va intinde de la rasarit pana la apus si de la miazanoapte pana la miazazi, de o stralucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobandit-o niciodata. Si atunci, toti oamenii de pe pamant Il vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa. Si multimile de ingeri vor suna din trambita si toate neamurile de pe pamant se vor strange inaintea Lui; trambitele vor suna pentru o adunare, asa cum nu a mai fost niciodata de la intemeierea lumii si va vesti Judecata cea de Apoi.

Toate aceste semne si intamplari, care vor avea loc la sfarsitul lumii si al veacurilor, sunt povestite si in alt loc din Sfanta Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia de astazi arata asezarea cea din urma a raporturilor dintre timp si vesnicie, intre cer si pamant, intre Dumnezeu si omenire. Ea descrie Judecata de Apoi si in ce chip se va arata aprinderea maniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arata noua clipa cea infricosatoare – cea mai plina de bucurie pentru cei drepti – cand mila lui Dumnezeu va lasa locul judecatii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea tarziu pentru fapte bune si prea tarziu pentru pocainta. Cand plangerea nu va mai primi nici un raspuns si cand lacrimile noastre nu vor mai cadea in mainile ingerilor.

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Asa cum in pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arata cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este si nimeni altcineva decat El. Cand El va veni in lume a doua oara, atunci nu va mai veni necunoscut si umil, asa cum a facut de data cea dintai, ci va veni pe fata si intru slava mare. Prin aceasta slava se intelege, mai intai, slava pe care Hristos a avut-o din vesnicie, mai inainte de a fi lumea (Ioan 17:5) si, in al doilea rand, slava biruintei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, si asupra mortii. El nu va veni singur, ci insotit de toti sfintii ingeri, al carui numar este de necuprins, si El va veni impreuna cu ei pentru ca ei, ca slujitori si razboinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atat la lupta impotriva diavolului, cat si la biruinta asupra lui. De aceea El are bucuria de a impartasi cu ei slava. Si, pentru a intregi chipul minunat al acestei intamplari, se arata lamurit faptul ca, toti ingerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune ca ingerii lui Dumnezeu au fost de fata si la alte intamplari. Ei s-au aratat intotdeauna in numar mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenti cu totii, stransi in jurul Imparatului slavei.

Multi vazatori cu duhul au vazut tronul slavei atat in zilele cele dintai, cat si in zilele cele de pe urma (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron semnifica puterile ceresti peste care stapaneste Domnul. Este tronul slavei si al biruintei, pe care sade Tatal ceresc si pe care S-a asezat Domnul Hristos dupa biruinta Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce mareata va fi venirea Domnului, insotita de asemenea intamplari nestiute si infricosatoare! In judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: „Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie” (Isaia 66:15); la venirea Lui, Daniel a vazut ca un rau de foc se varsa si iesea din El; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise. (Daniel 7:10)

Si cand Domnul va veni intru slava si va sedea pe tronul Sau, atunci se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Multi Parinti au pus intrebari despre locul in care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit ca Judecata va avea loc in valea Iosafat, unde Imparatul Iosafat, fara nici un fel de lupta sau folosire de arme, a avut o biruinta intreaga asupra moabitilor si amonitilor, ca nu a ramas viu nici un vrajmas (II Cronici 20). Si proorocul Ioil a spus: „Sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12).

Poate ca tronul Domnului se va aseza in acea vale, dar nu exista in toata lumea nici o vale in care sa se poata aduna toate neamurile si popoarele, viii si mortii de al inceputul pana la sfarsitul lumii, care vor ajunge pana la multe bilioane. Intreaga suprafata a pamantului, impreuna cu toate oceanele, nu au spatiu destul pentru toti oamenii care au trait vreodata pe pamant, ca sa poata sta laolalta. Daca aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat sa-i poata cuprinde pe toti la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi in trup – deoarece mortii vor invia in trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie intelese in sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea intreaga, de la rasaritul cel mai indepartat pana la apusul cel mai indepartat; si, precum Dumnezeu Isi aratase odinioara puterea si judecata Sa in valea lui Iosafat, tot asa Isi va arata si in ziua cea de pe urma, aceeasi putere si judecata asupra intregii omeniri.

Si-i va desparti pe unii de altii. Intr-o clipa vor fi despartiti toti cei adunati laolalta – asa cum pastorul, cu glasul sau, isi trimite oile intr-o parte si caprele in cealalta – unii la stanga si altii la dreapta, ca printr-o forta magnetica fara putere de impotrivire, in asemenea chip ca nimeni nu se va putea muta de la stanga la dreapta sau de la drepta la stanga.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. La inceput, Hristos Se numeste Fiul Omului – adica Fiul lui Dumnezeu – si aici El Se numeste Imparat, intrucat Lui Ii sunt date imparatia si puterea si slava. „Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”. Ei sunt cu adevarat binecuvantati, pe care Hristos ii numeste binecuvantati, caci binecuvantarea lui Dumnezeu are in sine toate lucrurile bune si toata bucuria si harul cerului. De ce nu spune Domnul „Binecuvantatii Mei”, ci „Binecuvantatii Tatalui Meu”? Pentru ca El este numai Fiul Cel Unul Nascut si nefacut, din vesnicie si pentru vesnicie, si dreptii sunt, prin binecuvantarea lui Dumnezeu, adoptati, si se fac astfel ca frati ai lui Hristos. Dumnezeu cheama pe cei drepti sa primeasca imparatia pe care le-a pregatit-o El de la intemeierea lumii. Aceasta inseamna ca Dumnezeu, chiar inainte de intemeierea lumii, pregatise imparatia pentru acestia. Inainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregatise pentru el totul in Rai. O imparatie intreaga, stralucind in lumina, care doar isi astepta imparatul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam in aceasta imparatie si imparatia era desavarsita. Asadar, Dumnezeu a pregatit imparatia pentru cei drepti chiar de la inceput. Aceasta isi astepta stapanitorii, avandu-L in frunte chiar pe Imparatul Hristos.

Chemand dreptii in imparatie, Judecatorul i-a lamurit de indata, de ce El le dadea imparatia lor: „Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.” La aceasta lamurire minunata, dreptii au intrebat sovaielnic si cu sfiala, cand L-au vazut pe Imparatul flamand si insetat, gol si bolnav, si cand au facut ei toate astea pentru El. La acestea, Imparatul a dat inca un raspuns minunat: „Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire are doua intelesuri: unul de suprafata si unul de adancime. Intelesul de suprafata este limpede pentru toti. Cel care hraneste pe cel flamand, da sa bea celui insetat, imbraca pe cel gol si da adapost celui strain, a facut aceasta Domnului. Cel care cerceteaza pe cei bolnavi sau pe cei din inchisoare, a facut aceasta Domnului. Pentru ca se spune in Vechiul Testament: „Cel ce are mila de sarman imprumuta Domnului si El ii va rasplati fapta lui cea buna.” (Pilde 19:17). Domnul ne incearca inimile noastre prin cei care cauta ajutorul nostru. Domnul nu foloseste nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a facut painea nu poate flamanzi, nici Cel care a facut apa nu poate inseta. Cel care imbraca intreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sanatatii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate.

Dar El cauta ca noi sa facem milostenie, pentru ca, in felul acesta, sa ne inmuiem si sa ne innobilam inimile. In atotputernicia Sa, Dumnezeu poate intr-o clipa sa-i faca pe toti oamenii bogati si indestulati, imbracati si multumiti. Dar El ii lasa pe oameni sa cunoasca foamea si setea, boala, suferinta si saracia pentru doua pricini: mai intai, pentru ca cei care rabda aceste lucruri, isi inmoaie si isi innobileaza inimile si se vor intoarce la Dumnezeu, slavindu-L cu credinta si rugaciune; si in al doilea rand, pentru ca omul poate suferi pentru altii, se poate smeri pentru altii si poate ajunge la intelegerea fratietatii si unitatii tuturor oamenilor de pe pamant, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul si Facatorul a toate cate se afla pe pamant. Domnul doreste sa avem mila – mila mai presus de orice. Deoarece El stie ca mila este calea prin care se poate reface credinta in Dumnezeu, nadejdea in Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu.

Acesta este intelesul de suprafata. Intelesul de adancime priveste spre Hristos, care se afla in launtrul nostru. In fiecare gand curat din mintea noastra, in fiecare simtire aleasa din inima noastra si in fiecare nazuinta inalta a sufletului nostru spre implinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvaluie in noi prin puterea Duhului Sfant. El numeste toate aceste ganduri curate, simtiri alese si nazuinte inalte, fratii Sai mici, sau cei mai mici frati ai Sai. El ii numeste astfel, pentru ca acestia se afla in noi intr-o masura foarte mica, fata de masura mare de spurcaciuni lumesti, si de rau care se afla in noi. Daca mintea noastra flamanzeste dupa Dumnezeu si noi o hranim, noi L-am hranit pe Hristos din launtrul nostru; daca inima noastra este lipsita de orice lucru bun si de orice lucru ales, adica este lipsita de Dumnezeu, si noi o imbracam, pe Hristos L-am imbracat, Cel care se afla in noi; daca sufletul nostru este bolnav si incatusat de fiinta noastra cea rea, de faptele noastre cele rele, si suntem constienti de aceasta, si il cercetam, noi L-am cercetat pe Hristos care se afla in noi.

Pe scurt, daca cealalta fiinta care se afla in noi, care odinioara se mandrea ca se salasluieste acolo, si care este omul cel drept din noi, este stapanit si umilit de diavol, si de omul pacatos din noi, si il ocrotim pe omul cel drept, noi Il ocrotim pe Hristos care se afla in noi. Omul acesta drept care se afla in noi este mic, mic de tot, iar pacatosul din noi este un adevarat Goliat. Dar acest om drept din launtrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar pacatosul din noi este vrajmasul lui Hristos, ca un urias, precum Goliat. Atunci, daca noi il ocrotim pe omul cel drept din noi, daca il slobozim, il intarim si il aducem la lumina; daca il ridicam deasupra celui pacatos, asa incat sa-l stapaneasca in chip desavarsit pe cel pacatos, si am putea spune impreuna cu Apostolul Pavel: „Si eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2:20) – atunci ne vom numi binecuvantati si vom auzi cuvintele Imparatului la Judecata de Apoi: „Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.”

Dar celor de la stanga, Judecatorul le va zice: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” Judecata este infricosatoare, dar este dreapta. Si astfel Imparatul cheama pe cei drepti la El, si lor le da Imparatia, pe cand pe pacatosi ii izgoneste de la El si ii trimite in focul cel vesnic, in tovarasia rea a diavolului si a slujitorilor sai. (Sfantul Vasile cel Mare, in lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: „Daca chinul cel vesnic are vreun sfarsit, atunci inseamna ca viata vesnica are sfarsit. Dar, cum nu este cu putinta de inchipuit ca viata vesnica ar avea un sfarsit, atunci cum se poate inchipui un sfarsit al chinurilor celor vesnice?”) Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul ca focul cel vesnic este pregatit pentru cei pacatosi de la intemeierea lumii, tot asa cum si Imparatia este pregatita pentru cei drepti. Ce inseamna aceasta? Este foarte limpede faptul ca Domnul a pregatit focul cel vesnic numai pentru diavol si ingerii aceluia, si ca El a pregatit Imparatia pentru toti oamenii de la intemeierea lumii. Pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia 45:22) si pentru ca nici macar unul sa nu piara.

De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni sa piara, ci sa se mantuiasca; Dumnezeu nici nu a pregatit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Si-a pregatit Imparatia Sa, si numai pe aceasta a pregatit-o. De aici este limpede faptul ca gandesc gresit, cei care spun despre pacatos: „el este sortit sa fie pacatos”. Daca omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul insusi. Faptul ca nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul ca Dumnezeu nu a pregatit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecatorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde sa-i trimita pe pacatosi, decat numai imparatia intunecata a diavolului. Si faptul ca aceasta este dreptatea Lui, ca Judecatorul sa-i trimita acolo, este limpede din faptul ca acestia, in timpul vietii lor pamantesti, au cazut de la Dumnezeu si s-au pus in slujba diavolului.

Rostind pedeapsa asupra pacatosilor si punandu-i la stanga Sa, Imparatul ii lamureste de indata de ce ei sunt blestemati si de ce ii trimite in focul cel vesnic: „Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.” Ei nu au facut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au facut dreptii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Imparatului, pacatosii au intrebat, intocmai ca si cei drepti: „Doamne, cand Te-am vazut flamand sau insetat…” Domnul a raspuns: „Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire pe care a dat-o Imparatul pacatosilor, are de asemenea doua intelesuri – unul de suprafata si unul de adancime – la fel ca si in prima situatie, cand era vorba de cei drepti. Pacatosii si-au intunecat mintea, si-au invartosat inima si aveau ganduri rele fata de fratii lor de pe pamant, care erau flamanzi si insetati, goi, bolnavi si lipsiti de libertate. Cu mintile lor greoaie, ei nu erau in stare sa inteleaga faptul ca Hristos ii chema la milostenie prin fratii lor saraci si care se aflau in suferinta. Inimile lor invartosate nu se puteau inmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos si cel al sfintilor Sai nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, in suflete cu scopurile cele bune, si sa savarseasca binele. Si astfel, fiind nemilostivi fata de Hristos prin fratii lor, ei erau nemilostivi fata de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gandurile curate de indata ce se formau, inlocuindu-le cu ganduri necurate si hulitoare; ei taiau de la radacina toate simtamintele alese din inimile lor, de indata ce se infiripau, inlocuindu-le cu nemilostivire, patima si iubirea de sine; cu graba si cu hotarare ei si-au inabusit fiecare dorinta de a face un lucru bun, care s-a infiripat in sufletele lor – urmand poruncile lui Dumnezeu – si in locul lor si-au starnit dorinta de a face rau oamenilor, si de a pacatui spre manierea lui Dumnezeu. Si astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla in ei – cu alte cuvinte, omul cel drept din ei – a fost rastignit, omorat si ingropat si Goliat cel intunecat la culoare, pe care il hranisera ei – adica omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul insusi – a ramas biruitor pe campul de lupta.

Ce poate face Dumnezeu cu unii ca acestia? Ii poate primi in Imparatia Sa pe unii ca acestia, care au izgonit cu totul aceasta Imparatie din ei? Ii poate chema la El pe cei care au smuls din radacina toata asemanarea cu Dumnezeu si care s-au aratat, atat in ascuns in inimile lor, cat si deschis in fata lumii, a fi vrajmasii lui Dumnezeu si slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au facut supusii diavolului si, la Judecata de Apoi, Judecatorul ii va trimite sa tina tovarasie celor cu care, in timpul vietii s-au intovarasit in chip deschis – in focul cel vesnic, pregatit pentru diavol si slujitorii sai. Indata dupa aceasta, acea judecata care va fi cel mai mare si totusi cel mai scurta din istoria lumii zidite, va ajunge la capat. Si vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica. Viata si chinuirea se impotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se afla viata nu se afla chinuire; acolo unde se afla chinuire nu se afla viata. Cu adevarat, implinirea vietii inlatura chinuirea. Imparatia cea cereasca da implinire vietii,in timp ce existenta diavolului aduce chinuire si numai chinuire, fara viata, care vine de la Dumnezeu. Vedem in aceasta viata pamanteasca, cum sufletul omului celui pacatos, care are in el putina viata (adica putina Dumnezeire), este plin de mai multa chinuire decat sufletul omului celui drept, care are mai multa viata in el (adica mai multa Dumnezeire). Dupa cum s-a spus bine in vremuri stravechi: „Nelegiuitul se chinuieste in toate zilele vietii sale… glasuri ingrozitoare fac larma in urechile lui… el nu mai nadajduieste sa iasa din intuneric si isi simte capul mereu sub sabie… zbuciumul si tulburarea il strang la mijloc si se arunca asupra-i gata de impresurare, fiindca a indraznit sa-si indrepte mana impotriva lui Dumnezeu.” (Iov 15:20-25). Asadar, la vremea aceea, va fi pe pamant marea chinuire pentru pacatos. Si pacatosul indura greu pina si suferinta cea mai mica din viata aceasta, fata de omul cel drept, caci numai cel care are viata in sine poate indura chinuirea, poate nesocoti suferinta si poate trece peste tot raul din lume, si se poate bucura. Viata si bucuria nu se pot desparti. Chiar Iisus Hristos spune celor drepti, pe care lumea ii osandeste, ii prigoneste si le aduce ocari: „Bucurati-va si va veseliti!” (Matei 5:12).

Toata viata noastra pamanteasca este numai o umbra palida a vietii – a vietii adevarate, a vietii intregi – in Imparatia lui Dumnezeu, tot asa cum intreaga suferinta de pe pamant este numai o umbra stearsa a chinuirii ingrozitoare a pacatosilor din iad. (In Apophtegmata Patrum – colectia in ordine alfabetica a zicerilor Parintilor Pustiei], am citit: Ei au intrebat pe un oarecare batran mare: „Parinte, cum rabdati asemenea munci cu atata rabdare?” Batranul a raspuns: „Toata munca mea din viata aceasta nu este nici macar cat o singura zi de chinuire.”) Viata pe pamant – oricat de minunata ar putea fi – este amestecata cu suferinta, pentru ca aici nu exista nici o implinire a vietii; intrucat suferinta de pe pamant – oricat de mare ar putea fi – este amestecata cu viata. Dar, la Infricosatoarea Judecata, viata va fi separata de chinuire. Si una si cealalta vor fi vesnice. Intelegerea noastra omeneasca nu poate sa priceapa ce inseamna aceasta vesnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fata lui Dumnezeu, i se va parea ca si cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipa de catre diavolul in iad, i se va parea ca sunt mii de ani. Pentru ca timpul nu va mai fi asa cum il cunoastem noi – zi dupa noapte si noapte dupa zi – ci atunci va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decat numai Dumnezeu, si acest soare nu va rasari si nu va apune, ca vesnicia sa se numere in zile, asa cum se socoteste timpul acum. Binecuvantatii vor socoti vesnicia in termenii bucuriei lor si pacatosii chinuiti vor socoti timpul in termenii chinuirilor lor.

Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit in felul acesta despre ultimul si cel mai mare eveniment care urmeaza sa aiba loc in timp, la capatul veacurilor si in vesnicie.si noi credem ca toate acestea se vor intampla intocmai, mai intai pentru ca toate celelalte preziceri pe care le-a facut Hristos s-au intamplat intocmai si, in al doilea rand, pentru ca El este cel mai mare prieten al nostru si adevarat Iubitor al omenirii – si in iubirea desavarsita nu exista falsitate sau eroare. Iubirea desavarsita contine adevarul desavarsit. Daca toate acestea nu urmau sa se intample, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Si demonstra cunostintele Sale in fata oamenilor. Nu; El nu a cautat marire la oameni (Ioan 5:41).

El a spus totul pentru mantuirea noastra. Cel ce are intelegere si care Il marturiseste pe Domnul Hristos isi poate da seama ca trebuie sa stie aceasta pentru a se mantui. Pentru ca Domnul nu a facut nimic, nici nu a rostit vreun cuvant, nici nu a ingaduit sa I se intample ceva in timpul vietii Sale pe pamant care sa nu fie pentru mantuirea noastra.

De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Atunci sa nu mai pierdem nici macar o singura zi, pentru ca fiecare zi poate sa fie ultima si poate fi hotaratoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi si zorile Zilei celei indelung asteptate. (Sfantul Grigorie Dialogul spune: „Sta scris: ‘Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iacov 4:4). Inseamna ca cel care nu se bucura la apropierea sfarsitului lumii, arata ca el este prietenul acesteia, si de aceea el este vrajmasul lui Dumnezeu. Dar aceste ganduri sunt departe de credinciosi, de cei ce stiu prin credinta ca mai exista si o alta viata si pe care o doresc cu adevarat.” (Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfarsitului lumii). Poate ca nu ne vom rusina in Ziua Maniei Domnului; inaintea Domnului si inaintea multimilor de ingeri ai Sai si a multor bilioane de oameni drepti si sfinti. Poate ca nu vom fi alungati pentru vesnicie de Domnul si de ingerii si sfintii Sai si de rudeniile si prietenii nostri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, impreuna cu multimile nenumarate si stralucitoare de ingeri si de oameni drepti, sa cantam laude de bucurie si de biruinta: „Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Aliluia!” Dimpreuna cu toate cetele ceresti sa-L slavim pe Domnul si Mantuitorul nostru, Fiul, Cel Unul nascut, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

(crestinortodox.ro)

mai mult
1 2 3 4 5 38
Page 3 of 38