close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Intrarea Domnului in Ierusalim; Sfantul Mucenic Ianuarie; Denie

sfant

Sfantul Ianuarie, Episcopul orasului Benevento din Italia, a primit mucenicia la anul 305, in timpul persecutiilor imparatului Maximian. Sfantul Mucenic Ianuarie a fost supus la numeroase chinuri suferind torturi de neimaginat, dar pe care el le-a indurat cu blandete, intarit fiind de harul Duhului Sfant.

Dumnezeu a lucrat minuni prin Sfantul Ianuarie, atat in timpul vietii acestuia cat si dupa moartea sa. Fiind aruncat in foc, Sfantul Ianuarie,  „racorit de o roua nevazuta” , a stat in mijocul lui fara sa arda, inaltand cantari lui Dumnezeu. Vazand minunea, persecutorii au inceput sa-i sfasie carnea cu unghii de fier. Dupa aceasta, Sfantul Ianurie impreuna cu diaconul sau, Festus, si citetul Desiderie, au fost trimisi la Pozzuoli, in apropiere de Napoli, unde aveau sa fie inchisi in temnita. Tot aici, erau inchisi diaconii din Pozzuoli, Proclu si Sussos, impreuna cu alti doi crestini mireni, Eutihie si Acutius.

In ziua urmatoare, toti cei sapte mucenici au fost aruncati la animalele salbatice, dar acestea nu i-au vatamat. Intr-un sfarsit au fost cu totii ucisi prin taierea capului.

Crestinii din Napoli au luat trupurile mucenicilor in ascuns si le-au inmormantat cu cinste. Trupul Sfantului Mucenic Ianuarie l-au dus in Napoli ingropandu-l in biserica. Au fost consemnate numeroase minuni petrecute la mormantul Sfantului Ianuarie. Dintre acestea amintim minunea care s-a facut unei vaduve, al carei  fiu a inviat, dupa ce ea a luat icoana Sfantului Ianuarie si apoi a asezat-o pe trupul fiului ei mort.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:

– Sfantului Mucenic Teodor din Perga Pamfiliei;

– Sfintei Mucenite Filipia;

– Sfintei Mucenite Alexandra, imparateasa;

– Sfantului Maximian, Patriarhul Constantinopolului;

– Sfantului Atanasie Sinaitul;

Maine facem pomenirea Cuviosului Teodor Sicheotul si a Sfantului Apostol Natanail.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

mai mult
Creștinătate

PRIMA SAPTAMANA DIN POST LA SF MUNTE ATHOS 17

Calugar

RABDAREA PANA LA SFARSIT

Eram pe feribot intre manastiri cand l-am zarit pe calugarul din filmulet. Sarac, smerit, cu fata brazdata de lungile nopti de nevointa. Lucra pentru mancarea lui. Mi s-a facut mila de el. Apoi m-am intrebat de ce l-am intalnit? Ce vrea Hristos sa-mi spuna? De ce mi l-a scos in cale? Mi-au venit in minte:

Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
Mat.24:10-13.

Ce trist adevar! Ce viata ducem! Cata ipocrizie! Ce prefacatorie! Nu stiam daca sa-mi fie mila de el sau de noi. Apoi mi-a venit in suflet o ura imensa fata de inselatoriile satanei.

Exista acum o multitudine de asa zis maestri spirituali, astrologi, guru, parapsihologi, etc gata sa te invete despre spiritualitate, gata sa-i fure pe cei ce cauta raspunsuri. De la cine au invatat toate aceste personaje? Cine le-a fost maestrul spiritual? Ce linie urmeaza? Ce interesant ar fi sa-i vedem pe toti acesti inselati si inselatori, in acelasi timp, stand o luna cu acest calugar.

PRIMA SAPTAMANA DIN POST LA SF MUNTE ATHOS 17RABDAREA PANA LA SFARSITEram pe feribot intre manastiri cand l-am zarit pe calugarul din filmulet. Sarac, smerit, cu fata brazdata de lungile nopti de nevointa. Lucra pentru mancarea lui. Mi s-a facut mila de el. Apoi m-am intrebat de ce l-am intalnit? Ce vrea Hristos sa-mi spuna? De ce mi l-a scos in cale? Mi-au venit in minte:Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui. Mat.24:10-13.Ce trist adevar! Ce viata ducem! Cata ipocrizie! Ce prefacatorie! Nu stiam daca sa-mi fie mila de el sau de noi. Apoi mi-a venit in suflet o ura imensa fata de inselatoriile satanei. Exista acum o multitudine de asa zis maestri spirituali, astrologi, guru, parapsihologi, etc gata sa te invete despre spiritualitate, gata sa-i fure pe cei ce cauta raspunsuri. De la cine au invatat toate aceste personaje? Cine le-a fost maestrul spiritual? Ce linie urmeaza? Ce interesant ar fi sa-i vedem pe toti acesti inselati si inselatori, in acelasi timp, stand o luna cu acest calugar.Din aceste inselatorii s-a ajuns ca multi oameni sa se multumeasca sa marturiseasca o credinta vaga si in esenta absurda. Ei pretind ca este suficient sa credem in "divinitate" (ma enerveaza acest cuvant de cate ori il aud) si ca nu avem nevoie de Biserica."Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură." Iacov 2:19. Altfel spus exista o credinta DEMONICA ce nu duce la mantuire. Este o credinta goala, rece, rationala, eretica, MOARTA.Sunt convins ca toti cei care am cautat "fericirea" acestei lumi; cei care am vrut "sa ne detasam" de tot ce ne provoaca suferinta; cei care am vrut "sa avem o credinta a noastra in care sa ne simtim bine cu noi insine"; cei care am zis "sa nu exageram cu credita noastra" o sa-l intalnim pe acest calugar la judecata. Ce vom spune atunci? Eu zic pentru mine- Vai de capul meu! Doamne ai mila!

Publicată de Catalin Rusu pe Vineri, 19 aprilie 2019

Din aceste inselatorii s-a ajuns ca multi oameni sa se multumeasca sa marturiseasca o credinta vaga si in esenta absurda. Ei pretind ca este suficient sa credem in „divinitate” (ma enerveaza acest cuvant de cate ori il aud) si ca nu avem nevoie de Biserica.

„Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.” Iacov 2:19. Altfel spus exista o credinta DEMONICA ce nu duce la mantuire. Este o credinta goala, rece, rationala, eretica, MOARTA.

Sunt convins ca toti cei care am cautat „fericirea” acestei lumi; cei care am vrut „sa ne detasam” de tot ce ne provoaca suferinta; cei care am vrut „sa avem o credinta a noastra in care sa ne simtim bine cu noi insine”; cei care am zis „sa nu exageram cu credita noastra” o sa-l intalnim pe acest calugar la judecata. Ce vom spune atunci?

Eu zic pentru mine- Vai de capul meu! Doamne ai mila!

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Patriarhia Antiohiei face apel la intensificarea rugăciunii pentru ierarhii răpiţi acum şase ani

episcopi

Într-un mesaj transmis de Centrul de Presă Ortodox Antiohian, cu prilejul împlinirii a şase ani de la răpirea Mitropoliţilor de Alep, se face un apel la intensificarea rugăciunii şi pentru ca „Duhul Sfânt să pogoare prin harul Său pacea în Orient şi în întreaga lume”.

Cei doi ierarhi, Paul Yazigi și Ioan Ibrahim, au fost răpiţi în data de 22 aprilie 2013, în apropierea oraşului Alep. Aceştia se aflau într-o misiune caritabilă în satul Kafr Dael.

Maşina lor a fost atacată, şoferul a fost ucis, iar episcopii au fost urcaţi în alt vehicul, pierzându-li-se urma.

În mesajul transmis în 16 aprilie 2019, este tras un semnal de alarmă asupra faptului că „nimeni din comunitatea internaţională nu a luat atitudine” în ceea ce priveşte situaţia celor răpiţi.

„Patriarhul Antiohiei Ioan al X lea Yazigi se roagă pentru toţi cei ce sunt răpiţi şi, mai ales, pentru mitropolitul de Alep. Fiindcă vom începe Săptămâna Mare şi vine Învierea Domnului, toţi fiii duhovniceşti şi clericii din Antiohia fac un apel către toţi să intensifice rugăciunea pentru cei ce sunt răpiţi”, se precizează în mesaj.

În aceşti ani, Patriarhia Antiohiei a demarat numeroase demersuri pentru eliberarea lor.

De asemenea, Preafericitul Părinte Ioan, fratele Mitropolitului Paul de Alep, a militat în repetate rânduri pentru încetarea acţiunilor teroriste şi respectarea drepturilor omului.

(basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

Notre Dame – nădejdea învierii Europei

ND

„Mai există speranță.

Mii de oameni se roagă de ieri în fata catedralei Notre Dame. Majoritatea sunt tineri.

A venit momentul creștinilor să iasă în public și sa-și apere credință în fața neomarxismului și secularismului modern. Ortodocși sau catolici, credință în Dumnezeu este una singură. Să nu ne mai rușinam să o afișăm”

(M.A.)

mai mult
Creștinătate

PRIMA SAPTAMANA DIN POST LA SF MUNTE ATHOS 16

Athos

CETATEA PE CARE IADUL NU O VA BIRUI

Uitandu-ma la aceasta priveliste mi-a venit in minte cetatea Lui Hristos – „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” Matei 16:18. Am facut poza ca sa nu uit.

E ceva plin de nadejde in aceasta promisiune a lui Hristos,si anume faptul ca nu mai depinde de noi daca vom distruge Biserica sau nu. Hristos o va tine!

Ce s-a intamplat inainte de intruparea Lui Hristos? Dumnezeu trimitea prooroci ca sa invete poporul. Si?
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Matei 23 : 37. Alfel spus cand este dupa mintea oamenilor se va alege praful de orice care are legatura cu DUMNEZEU CEL ADEVARAT.

Dupa Inaltare Hristos a lasat TOATA PUTEREA LUI in Biserica. Cele 7 Taine si restul rugaciunilor au TOT ce ne trebuie ca sa ne mantuim.

„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.” (Mat 28: 18) zice Mantuitorul. Sa ne conectam la aceasta PUTERE prin Biserica cea care nu va fi biruita si nu dupa mintea noastra care ucide cu pietre toate cele care vin de la Domnul!

Doanme ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

AM VAZUT UN APOSTOL AL LUI HRISTOS

Preot

Dragii mei,

In perioada 29.03 – 02.04 am fost la niste conferinte ale parintelui Damaschin de la Manastirea Grigoriu din Sf. Munte. Ucenic al pr. Paisie Aghioritul.

A invatat singur limba romana, a tradus Patericul romanesc si alte carti sfinte, avand evlavie la Parintii romani pe care i-a cunoscut venind in Romania in anul 1984, cand a stat 2 luni, a cercetat 70 de manastiri si i-a cunoscut pe Parintii Cleopa Ilie,Ioanichie Balan,Iustin Parvu,Paisie Olaru.A scris si a tradus pana acum 40 de carti si iubește foarte mult Ortodoxia Romaneasca. Ce a facut acest om este pe scurt prezentat in afisul de mai jos. Incredibil!

Senzatia mea a fost ca vad un Apostol, pentru ca ce povestea era parca desprins din Faptele Apostolilor. Niste minuni fantastice! Interactiunea cu vrajitoria din Africa. Pe langa acestea,la Pitesti a mai spus ceva despre rugaciunea inimii.
Crestinul este dator sa caute sa se sfinteasca.Pentru acest lucru parintele Damaschin recomanda, pravila de rugaciune minim 30 min de inchinaciuni si apoi o ora la miezul noaptii in care sa vorbesti cu Domnul Iisus si sa te rogi cu cuvintele:”Doamne Iisuse Hristoase ,miluieste-ma pe mine ,pacatosul!

Sa te osandesti ca fiind cel mai mare pacatos, pana cand vin lacrimile pocaintei.Dupa o ora se vor limpezi toate si nu vei mai avea in minte ganduri,nici bune, nici rele ci doar o dragoste catre Domnul si bucurie cereasca de la Duhul Sfant. Ca rugaciunea sa fie puternica trebuie sa ai minim 8 ore de la ultima masa. Aceasta pocainta cu lacrimi trebuie facuta cam tot atata timp cat ai dus viata pacatoasa (10,20 ani).

Parintele mai recomanda sa ne iubim camera in care ne rugam pentru ca mult se nevoieste diavolul ca sa ne scoata din ea pentru diferite activitati administrative:cumparaturi, probleme de rezolvat.Sa ne luptam sa ramanem cat mai mult in camera, sa iubim acest spatiu pentru ca acolo este locul care ne aduce schimbare si bucurii de la Duhul Sfant.Sa nu pierdem timpul care este AUR PENTRU NOI!

Din pacate nici unul dintre organizatorii acestor conferinte nu au fost capabili, pana acum, sa posteze conferinta. Am gasit o conferinta similara din 2015 pe care va rog sa o urmariti. Partea interesanta incepe la minutul 32. Mai jos aveti linkul

Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

predica

Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca – Doua convorbiri de taina

Traditia Bisericii ne indeamna sa ne amintim astazi de Sfanta Maria Egipteanca. Asa cum duminica trecuta ne-a pus in fata chipul unui mare Sfant si ascet, Ioan Scararul, si asa cum mai inainte ne pusese inainte chipul Sfantului Grigorie Palama, acum ne aduce in fata un chip de sfanta femeie nevoitoare, asceta, care a petrecut multi ani in pustie si s-a invrednicit de darul facerii de minuni.

Nu este prima femeie intrata in calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important in istoria crestina, in istoria vestirii crestine, in istoria mantuirii. Daca n-ar fi decat sa pomenim de Maica Domnului, si apoi sa ne amintim de Sfintele Mironosite, care, inaintea altora, au aflat despre invierea Domnului si au fost cele dintai care au vestit-o, si inca ar fi foarte mult.

Cea dintai predica crestina, dupa Inviere, a fost rostita de mironosite. Acest lucru nu se scoate intotdeauna in evidenta, nu se observa. Se lasa in umbra. E drept ca a fost o predica foarte scurta, dar a fost predica, vestire: „Hristos a inviat!” Cand, ducandu-se la mormant, dimineata, au gasit mormantul gol, si au vorbit cu ingerii si chiar cu Iisus, s-au intors la ceilalti cu grabire si spaima, cu bucurie si cu nerabdare, sa le spuna ca „Hristos a inviat”.

Biserica ne intalneste astazi cu chipul Sfanta Maria Egipteanca, in aceasta perioada a anului – Postul cel Mare – tocmai pentru ca impreuna cu amintirea celorlalti mari nevoitori pe care i-am amintit mai sus, sa ne fie tuturor, femeilor mai ales, exemplu de asceza, de smerenie, exemplu de ravna spre mantuire. In acelasi timp, Evanghelia zilei de astazi, cu doua saptamani inainte, incepe sa ne pregateasca pentru „Saptamana patimilor” si pentru „Ziua invierii”. Daca ar fi sa-i dau un nume textului citit astazi, l-as numi: Doua convorbiri de taina ale Mantuitorului cu ucenicii Sai. Si veti vedea indata de ce.

Duminica trecuta, cand am vorbit despre Farisei (Matei 5, 7; Mc. 3, 13; Luca 6, 20 si urm.), ne aflam la inceputul misiunii Mantuitorului. Textul Evangheliei de astazi ne duce catre sfarsitul misiunii Sale. Intre textul de duminica trecuta si cel de astazi, trecusera trei ani.

Mantuitorul era in drum spre Ierusalim, pe ultimul Sau drum spre Ierusalim. Spre acel Ierusalim care la inceput il va primi cu „Osana”, si-i va da titlul de rege, si indata dupa aceea, doar la cateva zile, Il va supune patimilor si mortii.

Dar, deocamdata, e in drum spre Ierusalim. Numai El stia ce urma sa i se intample. Inainte de a porni la drum, la Capernaum statuse de vorba cu ucenicii, si cu toti ceilalti care-L mai urmau, si nu erau putini, si vorbise despre puritate, despre curatenia sufleteasca, dandu-le drept exemplu pe copii: „Cine primeste pe unul din acesti prunci in numele Meu, pe Mine ma primeste, si cine Ma primeste pe Mine, nu Ma primeste pe Mine, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Marcu 9, 37).

Ii placea sa vorbeasca de copii si sa-i dea exemplu de nevinovatie si de puritate. Coborand spre Ierusalim, in Iudeea, de cealalta parte de Iordan (Marcu 10, 1), a reluat discutia, avand probabil in fata si mai multi ascultatori si foarte multi copii, ca si cum acestia ar fi stiut ce spusese in Capernaum despre dansii. Veneau sa se atinga de El. Ucenicii ii dojeneau, dar El a rostit atunci cuvintele memorabile: „Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este imparatia lui Dumnezeu”, celor maturi adaugandu-le: „Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra intr-insa” (Marcu 10, 14-15).

Tot cu acest prilej le vorbise despre greutatea de a intra in imparatia cerurilor a bogatilor, care nu se leapada de bogatia lor, care nu stiu sa-si pregateasca comoara in ceruri (Marcu 10, 23), si avusese o scurta convorbire cu Petru (Marcu-10, 28-31). Eroii Evangheliei de astazi sunt doi dintre apostoli: Iacob si Ioan, desi de fata erau toti cei doisprezece (Marcu 10, 32). De altfel, acestia si Petru, cu care tocmai incheiase o convorbire in doi, sunt cei trei apostoli care au fost cei mai apropiati de Mantuitorul. Amintiti-va: pe ei ii lua inauntru cand facea vreo minune deosebita, o inviere din morti; pe ei i-a luat cu Sine pe muntele Taborului la Schimbarea la Fata.

Dar sa ne oprim mai intai la convorbirea, care nu este inca o convorbire de taina, cu Petru. Mantuitorul tocmai terminase convorbirea cu tanarul bogat si spusese ca foarte cu anevoie vor intra bogatii in imparatia cerurilor. „Mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat bogatului sa intre in imparatia lui Dumnezeu”. Evanghelistul Marcu noteaza reactia ascultatorilor: „Iara ei s-au ingrozit si mai mult si graiau intre dansii: Cine poate sa se mantuiasca?” Mantuitorul a raspuns: „Aceasta e cu neputinta la oameni, dar nu la Dumnezeu, caci la Dumnezeu toate sunt cu putinta” (Marcu, 10, 26).

Precum vedem, Mantuitorul a apelat si de data aceasta, ca si alta data, la un raspuns care se potriveste tuturor intrebarilor „grele”. Acest raspuns e „cheie universala”. Daca ai aceasta perspectiva, daca te plasezi pe aceasta convingere, toate intrebarile au raspuns, chiar daca raspunsul e foarte general. Generalul acopera aici, si in cazuri similare, particularul.

Ceilalti vor fi inteles sau nu, nu stim, dar Petru a dorit explicatii suplimentare si chiar legate de el si de ceilalti ucenici. Nu ca ar fi avut bogatii, dar se va fi gandit la soarta tuturor celor carea aveau cate ceva. Petru L-a intrebat: „Iata, noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie”, ca si cum ar fi vrut sa intrebe: Cu noi ce se va intampla! E adevarat insa ca spusele lui Petru nu au forma unei intrebari. Sunt mai degraba o nedumerire, poate chiar o profunda curiozitate.

Mantuitorul l-a asigurat atunci sa nu aiba nici o grija, ca toti cei care si-au lasat case, parinti, tarina, pentru El si pentru Evanghelie, vor fi rasplatiti insutit si in viata aceasta, si in viata vesnica, dar a incheiat cu o sentinta enigmatica, si aceasta sentinta face de fapt legatura intre convorbirea lui Petru si convorbirea cu ceilalti doi, Iacob si Ioan, care fac subiectul propriu-zis al Evangheliei care s-a citit astazi.

Iata aceasta sentinta: „Multi insa din cei dantai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai”. Sentinta e evident paradoxala, logic chiar de aparenta absurda. Ar fi avut nevoie de o lunga talcuire, mai ales pentru ascultatorii simpli din auditoriul lui lisus. Rezultatul a fost ca intr-adevar „i-a inspaimantat si i-a infricosat” (Marcu 10, 32). Dar Mantuitorul prevazuse si pregatise prin acestea o a doua convorbire. Profetic. Caci sentinta aceasta de aparenta paradoxala si enigmatica-se va explica foarte bine prin ceea ce va urma.

Fiind in drum spre Ierusalim, Mantuitorul i-a luat de-o parte pe ucenicii Sai, i-a desprins din multime si a avut cu ei prima convorbire de taina. Le-a spus: Fiti atenti! Ne suim spre Ierusalim. Acolo se vor intampla lucruri cumplite. „Fiul Omului va fi dat capeteniilor, preotilor si carturarilor, si-L vor osandi la moarte, si-L vor da paganilor, si-L vor batjocori, si-L vor bate, si-L vor scuipa, si-L vor omora, dar a treia zi va invia”.

E foarte greu de stiut – si aceasta e una din enigmele intamplarii – cum anume vor fi reactionat apostolii la aceasta anuntare a patimilor. In ordine cronologica este cea de-a treia prevestire, in decursul propovaduirii Mantuitorului. Cum vor fi reactionat ei? Din textul Evangheliei si din toate celelalte Evanghelii care povestesc momentul, se pare ca apostolii n-au prea fost sensibili nici la aceasta a treia anuntare a patimilor. N-au inteles prea bine despre ce putea fi vorba. Aceasta ne obliga sa gandim ca chiar apostolii, chiar cei care L-au urmat trei ani, si L-au ascultat, si au vazut minunile pe care Le-a facut, nici ei nu intelegeau prea bine misiunea Mantuitorului.

Nu descifrau tot sensul intruparii Lui si rostul tuturor faptelor si invataturilor Lui. Asteptau poate ceva, ca o incheiere spectaculoasa, ceea ce nu era o intuitie inexacta, dar ca aceasta ar fi putut fi patima, scuipare, condamnare la moarte, pana la aceasta nu mergeau. Ei asteptau surpriza unei glorii, cum o vor si proclama cei care il vor primi chiar in drumul acesta, spre Ierusalim, proclamandu-L rege. Si apostolii nu vor fi printre cei carora nu le va surade epilogul.

De aceea nu au parut a intelege vestirea patimilor. Evanghelistii redau exact aceasta incapacitate, aceasta opacitate a lor. E foarte interesant ca autorii Evangheliilor nu fac din apostoli niste eroi, cum ar face scriitorii de biografii care, indata ce-si aleg un erou, il arata plin de calitati, de la inceput pana la urma. Ei bine, evanghelistii nu fac acest lucru. Ei ii prezinta pe apostoli asa cum erau: cu slabiciuni, cu incapacitati, cu opacitati, cu neputinte intelectuale. Erau de altfel niste oameni alesi dintre pescari, oameni simpli.

Am putea spune, in lumina Fericirilor, ca erau niste „saraci cu duhul”. Vor deveni „bogati cu duhul” abia mai tarziu, in momentul in care va cobora asupra lor Sf. Duh, si atunci se vor transforma dintr-o data. Din oameni obisnuiti vor deveni intelepti, vor putea vorbi limbi diferite, vor deveni dintr-o data filosofi si teologi. Din gura si din pana lor vor iesi cuvinte care, alta data, cu putin inainte, nimeni nu s-ar fi gandit ca pot sa iasa.

Ca erau acum asa, neajutorati si simpli la minte, o dovedeste tocmai ceea ce s-a intamplat cu ei in acest moment al vestirii patimilor. Au ramas opaci, ca niste ferestre de scandura. N-au retinut mare lucru din ceea ce Le-a spus Mantuitorul: ca va patimi, ca va fi dat in mainile carturarilor, ale demnitarilor, ale autoritatilor, ale paganilor, adica ale romanilor, ca va fi scuipat, ca va fi batjocorit. N-au priceput nimic. Poate ca auzind ca va invia, isi vor fi inchipuit ca totul se va termina cu bine, dar nici macar la inviere nu s-au gandit cum trebuie. Le-a fost de ajuns ca totul se va sfarsi in chip fericit. Nici nu se putea altfel. Doar Il vazusera facand minuni. II vazusera inviind oameni din morti. II vazusera dand vedere unuia care n-o avusese niciodata. Facuse in fata lor minuni pe care nimeni nu le-ar fi putut face! Si cum adica? Nu va fi in stare sa se apere pe Sine? Va fi. De altfel chiar El spusese ca totul se va termina cu bine.

Patimile, invierea, nu vor fi fost decat moduri metaforice ale unor intamplari, poate suparatoare dar scurte, urmate de un triumf. Nu si le puteau imagina altfel. Nu si le puteau imagina asa cum urmau sa fie.

Nu trebuie sa le facem o vina din aceasta. Ei credeau in Iisus, il credeau in stare de orice. Si, in afara de toate, ei asteptau cu nerabdare o victorie pamanteasca a Mantuitorului. Nu trebuie, asadar, sa ne miram prea mult ca apostolii n-au inteles intreaga teologie a prezentei Mantuitorului, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe pamant. N-au fost in stare s-o inteleaga altii, mai destepti, mai educati, doctori in Lege, mai bine pregatiti teoretic decat ei! N-au fost in stare sa inteleaga prezenta si misiunea Lui marii rabini, marii interpreti, marii exegeti ai Scripturii Vechiului Testament, aceia carora nu le scapa sensul nici unei virgule, nici valoarea unui singur cuvant, a unui singur rand din Scriptura! N-au fost in stare sa inteleaga cei care se ocupasera toata viata numai cu aceasta! N-au inteles ca El era Mesia. De aceea Mantuitorul precizeaza ca va fi dat si in mainile carturarilor.

El va pronunta astfel o judecata aspra asupra lor, anume aceea ca n-au fost in stare, ei care trebuiau sa fie in stare, sa inteleaga si sa talcuiasca bine semnele venirii lui Mesia. Trebuiau sa stie cum urma sa arate El, sub ce chip va veni si ce urma sa I se intample pe pamant. Ei ar fi trebuit sa-L recunoasca, Il aveau descris in profeti, in toate amanuntele, cu toate detaliile privind neamul, locul nasterii, minunile etc.

Carturarii vor fi crezut, probabil, ca va veni sub chipul unui mare biruitor, sub chipul unui mare imparat, sub chipul unui mare eliberator de sub jugul romanilor. L-au asteptat ca pe un eliberator politic, foarte omenesc. Exegeza lor era politizanta si ingust nationalista, egoista, provinciala. Departe de universalismul in care il vazusera profetii, ca pe un eliberator spiritual pentru intreaga Oikumene, nu doar pentru Israel.

Israel era instrumentul si urma sa devina simbolul intregului popor al lui Dumnezeu. Cum a si devenit. Toti crestinii folosesc, fara retinere, cuvantul „Israel” din toate textele sfinte, pentru ca nimeni n-ar nici o indoiala ca el inseamna Oikumene, poporul lui Dumnezeu de pretutindeni, toata lumea. Toti zicem: „slava poporului Tau Israel”, dar cine se gandeste la Israelul limitat la un singur popor? Noi toti suntem Israelul lui Dumnezeu. Iisus a reinnoit Legamantul cel vechi facut cu Israel ca popor. L-a reinnoit cu noul Israel, cu tot poporul lui Dumnezeu. „Israel” in gandirea crestina e o metafora pentru „lume”.

Carturarii vremii aceleia, insa, n-au stiut sa-si talcuiasca Scripturile mesianice asa cum trebuia. Daca ar fi stiut sa le talcuiasca, ar fi trebuit sa vada in Iisus pe Mesia cel promis.

Mai de neexplicat e faptul ca nu L-au recunoscut nici dupa Patimi. Am sa-mi ingadui sa va citesc cateva versete din profetul Isaia, care a trait cu cinci sute de ani inaintea Mantuitorului, dar care, in chip profetic, i-a facut portretul. Si se stie precis ca textul exista cu cinci sute de ani inaintea Nasterii Domnului. O stiu toti evreii. Sa vedeti ce portret extraordinar, pe care carturarii iudei il stiau pe de rost, dar nu s-au priceput sa-l aplice la Iisus:

„Cine va crede ceea ce noi am auzit si „bratul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla si ca o radacina in pamant uscat. Nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici infatisare, ca sa ne fie drag. Dispretuit, era cei din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama. Dar el a luat asupra-Si durerile noastre. S-a impovarat. Si noi il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa. Ca un miel spre junghiere. S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa. intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine-L va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormantul lui a fost pus langa cei faradelege si cu cei facatori de rele, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici o inselaciune nu fusese in gura Lui. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi” (Isaia 53, 1-10).

Iata o descriere ca si cum L-am vedea. Ca si cum Isaia L-a vazut. Si L-a vazut, cu ochii sai profetici. Este o foarte exacta descriere a Saptamanii patimilor, a rastignirii cu cei faradelege, intre talhari, si, in acelasi timp, explicatia sensului jertfei Lui de bunavoie pentru pacatele oamenilor. Aici este temeiul teologiei mantuirii prin jertfa lui Hristos, si intreaga teologie a intruparii e redusa aici !a esenta ei. Fara aceasta, teologia crestina n-ar fi stiut sa patrunda sensul adanc al intruparii care este departe, cu totul departe de „teologia” politica a carturarilor din vremea aceea. Nu e de mirare ca si unii dintre apostoli, si multi din cei care il urmau si il credeau pe Iisus Mesia, il vedeau adesea in lumina talcuirii carturarilor. Carturarii insisi au inteles insa repede ca nu este El omul lor! Nu era Mesia cel asteptat de ei. Au fost siguri ca Iisus nu putea fi „eliberatorul politic”. L-au simtit bine, in privinta aceasta.

Asadar, daca nici cei mai invatati carturari ai vremii n-au inteles cum trebuia sa fie Mesia si ce urma El sa faca, nu e de mirare ca nici Apostolii n-au reusit sa inteleaga totul de la inceput. Nici chiar Petru. Si El se va lepada de Iisus, tocmai cand’ar fi avut motivele cele mai puternice sa-L recunoasca, dupa descrierea lui Isaia! N-a inteles nici proorocirea Invierii. De altfel Invierea va fi un fapt atat de extraordinar, incat ei nici n-au putut-o gandi.

Si-acum sa urmarim intamplarile de pe drumul Ierusalimului. Asadar, Iisus le vestise Patimile. Ce credeti ca s-a putut intampla atunci? Nu Patimile le-au retinut atentia: l-au incalzit cuvintele despre inviere, pe care au interpretat-o metaforic ca pe o biruinta finala, care urma sa-L faca imparat. Fiindca le era imposibil sa gandeasca invierea ca inviere reala, in cazul acesta au fost in stare sa o gandeasca metaforic, desi altfel erau impenetrabili la metafore.

In sfarsit! Dupa aceasta convorbire de taina despre suferinta care il astepta, doi dintre apostoli, Iacob si Ioan, dintre cei mai apropiati, dintre cei mai iubiti, s-au apropiat de El si, ca niste copii, i-au zis: „Doamne, poti sa ne fagaduiesti ca ne vei da ce-Ti vom cere?” Copilareste. Asa cum cer copiii: „Tata, imi dai ce-ti cer? Spune da”. Tot asa au facut ei cu Mantuitorul. Mantuitorul i-a intrebat: „Ce voiti sa va fac?” – „Da-ne ca sa sedem unul de-a dreapta Ta si altul de-a stanga Ta, in slava Ta”.

Imaginati-va: ce nepotrivire intre ceea ce le spusese Mantuitorul, ca va patimi, ca va fi dat in mainile mai; marilor, scuipat, batjocorit, omorat, iar ei s-au gandit tocmai atunci sa-i ceara demnitati. Ar veni cam asa: unul sa fie prim-ministru, altul viceprim-ministru! Vor fi fost intre ei presupuneri ca Mantuitorul, intrand acum in Ierusalim, se va proclama rege, si va avea nevoie de demnitari in jurul Sau. Au vrut sa li se rezerve cu anticipatie sa fie unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Conveneau chiar sa nu se bata pentru primul loc, cel de-a dreapta. Acceptau fiecare pe oricare din cele doua!

Mantuitorul le-a replicat: „Nu stiti ce cereti”. Ca si cum le-ar fi spus: „Vai de capul vostru! Sunteti ca niste copii. Eu va spun una, si voi imi spuneti cu totul si cu totul altceva. N-ati priceput absolut nimic”. Si le-a mai zis: „Puteti oare sa beti paharul care-L beau Eu, si sa va botezati cu botezul cu care ma botez Eu?” Era vorba de paharul Patimilor si botezul mortii. Se vor fi gandit bine cei doi cand au raspuns: „Putem”? In orice caz, asa au raspuns, si raspunsul lor a fost frumos. De ce? Fiindca dincolo de marea lor naivitate, intr-o clipa s-au declarat de acord sa participe la orice I s-ar intampla lui Iisus. Dincolo de ambitiile lor omenesti, totusi erau gata sa patimeasca si ei, ceea ce urma sa patimeasca Iisus. Ca era doar o declaratie in necunostinta de cauza, un entuziasm asemanator cu cel al lui Petru, care promisese ca nu se va lepada in veac de Iisus, si se lepadase de trei ori, in fata unui slujitor al puterii care nu era nici macar o capetenie, se poate. Dar Mantuitorul a fost placut impresionat de raspunsul lor. Si le-a facut atunci o profetie: „Paharul pe care il beau Eu, il veti bea, si cu botezul cu care ma voi boteza Eu, va veti boteza. Dar a sedea de-a dreapta Mea sau de-a stanga Mea, nu este al Meu a da, ci acelora pentru care s-a gatit” (Marcu 10, 38-40).

N-a putut sa se intinda cu ei la vorba, sa le spuna: „Oameni buni, eu nu urmaresc o imparatie pamanteasca, nu urmaresc sa devin rege al lui Israel. Nu va amagiti unul pe altul. Eu nu urmaresc asa ceva. Nu voi aseza dintre voi demnitari in vreun regat pamantesc. Nu voi intemeia asa ceva. Locurile voastre se vor ran-dui in alta parte, „dincolo”. Le va spune alta data: „Veti sta pe 12 scaune si veti judeca cele 12 semintii ale lui Israel”. Acum insa, Mantuitorul n-a socotit sa le spuna mai mult, si le-a dat doar a intelege ca despre aceasta vor fi invatati mai tarziu.

Trebuie sa remarcam aceasta opozitie teribila intre ceea ce le spusese Mantuitorul despre Sine, si intre ceea ce gandeau ei. Gandeau foarte, foarte omeneste. Cine stie? Poate ca fiecare dintre noi am fi fost tentati, gandindu-ne la victoria Mantuitorului, sa cerem ca si cei doi, demnitati, pentru ca unul din instinctele primordiale ale omului, cu care are de luptat, este duhul stapanirii, de care se vorbeste asa de frumos in rugaciunile Bisericii. Sa ne amintim de rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Toti avem tendinta de a ajunge mari, de a stapani, de a fi mai mari peste altii, de a conduce, de a comanda. Ne bantuie duhul stapanirii, duhul stapanirii de oameni! Sa-i stapanim pe ceilalti, pe fratii nostri, in loc sa fim frati cu ei! Mantuitorul a sesizat acest „duh rau” care se strecurase in cei doi. A prins prilejul deci ca sa-i cheme la a doua convorbire de taina. I-a chemat pe Apostoli mai aproape de Sine si s-a adresat tuturor, nu numai celor doi solicitanti de marire. E adevarat ca cu cei doi fusese bland si nu generalizase, nu trecuse la concluzii care sa-i mahneasca. Ba chiar s-a prefacut ca n-a inteles bine ce vor.

S-a prefacut a crede ca ei au cerut cele doua locuri „in slava Sa”, adica dincolo, de aceea le-a spus ca acolo Tatal randuieste locurile. Dar fiindca toti au asistat la convorbire, si chiar „s-au maniat pe lacov si pe loan” (v. 41) ca se inghesuiau in fata, s-a hotarat sa le dea celor doi si tuturor celorlalti o lectie, rostind in incheiere inca una din acele sentinte ce vor constitui pilonii invataturii sale si mostenirea Sa cea mai pretioasa.

Le va fi zis: „Voi sunteti cam inflacarati. Sunteti cam nestapaniti”. De altfel asa si erau, mai ales cei doi, Iacov si loan, fiii lui Zevedei, numiti Voanerghes, fiii tunetului, pentru impetuozitatea lor (Marcu 3, 17). Iata, nu cu mult inainte trecusera printr-un sat. Cerusera ospitalitate. Satul era insa de samarineni si samarinenii nu se aveau bine cu iudeii. Se respingeau. Nu mancau din acelasi vas, nu dormeau unii cu altii. Samarinenii nu L-au primit pe Mantuitorul si nici pe ucenici, si atunci acestia doi, Iacov si loan, au spus: „Doamne, voiesti sa zicem sa se pogoare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie?” De fapt il imbiau pe Mantuitorul la aceasta razbunare, caci la chemarea lor, stiau ei, nu s-ar fi coborat nici un foc din cer! Mantuitorul „i-a certat”, spunandu-le un cuvant greu: „Nu stiti ai carui Duh sunteti! Caci Fiul Omului a venit nu ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca” (Luca 9, 54-56). Hotararea Sa a fost mai simpla: s-a dus in alt sat! Cei doi inca nu aveau caldura, echilibrul, bunatatea sufleteasca catre care ii va invata, ii va educa Sf. Duh care se va pogora peste ei, si-i va transforma radical.

Asadar, dupa ce i-a lamurit pe cei doi cu privire la cererea lor – cine stie cat vor fi inteles! – Mantuitorul i-a adunat din nou pe toti apostolii si le-a spus: „Stiti ca cei ce se socotesc parinti ai popoarelor, domnesc peste ele, si cei mai mari ai lor le stapanesc, intre voi insa, sa nu fie asa, ci cel care voieste sa fie mai mare intre voi, sa fie sluga”. Si continua: „Caci si Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Marcu 10,42-45).

O rasturnare radicala fata de ceea ce cerusera cei doi. Ei cerusera sa stapaneasca, El le cerea sa slujeasca. O lectie grea, care intorcea totul pe dos.

Recunoastem in cuvintele lui Iisus, mai intai, ecoul cuvintelor lui Isaia: „Pentru faradelegile poporului Meu a fost dus spre moarte”, spusese Domnul prin gura lui Isaia. Iar lisus spunea acum: „Fiul Omului a venit sa-si dea viata rascumparare pentru multi”. Legatura e vizibila. Corespondenta e perfecta. Iata doctrina rascumpararii confirmata personal de Mantuitorul.

El le-a oferit ucenicilor, si prin ei si noua, exemplul Sau. A proclamat slujirea ca lege fundamentala crestina, ca semn al crestinismului adevarat, ca legitima coborare din El. Nu stapanirea oamenilor, ci slujirea lor. Aceasta a adus lisus din tezaurul de principii al Sfintei Treimi. De dincolo. Nu stapanirea omului de catre om aduce pace si intelegere. Nu poate fi pace si intelegere in lume, decat daca oamenii se slujesc unii pe altii, ca fratii. Acela e mai mare, care slujeste cel mai mult. Cel care se pune in slujba celorlalti: cu cuvantul, cu invatatura, cu fapta, cu orice.

O parabola spune ca in imparatia Cerurilor nici nu se intra singur. Se zice ca un tanar urcase o scara lunga de la pamant la cer si, cand a ajuns acolo a batut la usa Raiului. „Cine e acolo?”, a intrebat o voce dulce de dincolo. „Eu”, raspunse tanarul cu voce tare, increzator in sine si in performanta sa. „Cu cine esti?”, l-a intrebat din nou vocea dinlauntru. „Cu nimeni. Sunt singur. Deschideti-mi, va rog”. „Imi pare foarte rau”, raspunse ingerul care pazea usa, caci el era interlocutorul dinlauntru. „Nu-ti pot deschide, pentru ca avem porunca sa nu deschidem celor ce vin aici singuri, fara sa aduca pe cineva cu ei, carora le-au salvat sufletele”. Si tanarul a trebuit sa coboare din nou pe pamant. Acum stia ce are de facut.

Parabola are bune temeiuri biblice. Se scrie in Epistola Sfantului Iacov: „Fratilor, de se va rataci cineva din voi de la adevar, si-I va intoarce cineva, sa stie acela, ca cel ce a intors pe pacatos de Ia calea lui gresita, a mantuit suflet de la moarte si a acoperit multime de pacate” (Iacov, 5, 19-20).

Evident, intoarcerea de la „calea gresita” nu e aceea inteleasa de unii sectanti care o interpreteaza ca schimbare a religiei, a confesiunii, trecere la secta lor. E si aceasta o interpretare rastalmacita. Adevarata intoarcere e cea de la pacat la virtute, din cadrul Bisericii cea „una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca”.

O alta parabola care ilustreaza ideea slujirii e aceea a Mainilor Frumoase. Tinerele fete ar trebui s-o asculte mai cu atentie. Singura preocupare a trei fete la varsta adolescentei era cum sa aiba maini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme si lotiuni si-si pierdeau vreme si bani cu ingrijirea mainilor. Intr-o zi, cand cele trei fete iesisera la plimbare si se odihneau intr-un parc, de unde pornea un drum in urcus, li s-a alaturat o alta fata, cam la varsta maritisului. Aceasta asculta conversatia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-si pastra mainile cat mai frumoase si, instinctiv, si-a privit propriile maini. Erau cam butucanoase, cu bataturi din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai ingrijite, si nu vopsite si lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat si acestea la mainile ei si au ras.

In momentul acela a aparut in fata lor o batranica, nu prea elegant imbracata, obosita. Le-a rugat pe fete s-o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei gratii au strambat din nas, s-au uitat la mainile lor si nici nu s-au gandit sa se miste din loc. Cealalta s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul. Cand au ajuns sus, fata cu mainile urate si batranica s-au oprit si, dintr-odata, prefacuta in inger, batranica a luat mainile fetei intr-ale sale, si i-a spus: Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii! Si cine n-ar fi de acord cu aceasta? Inutilitatea mainilor frumoase le fac adesea sa fie urate. Mainile care nu stiu sau nu vor sa gateasca, sa spele, sa coase, sa mature, sa lucreze cu sarg pentru a-si castiga painea zilnica, nu prea sunt maini iubite, nici in familii, nici in societate. Se pot uneori bucura de admiratia unor ocazionali, dar o astfel de admiratie e in fond, discret, si o insulta. Evident, avem in vedere excesul si nu ingrijirea corecta care sta bine oricaror maini, caci ingrijirea corecta nu le scoate din categoria mainilor slujitoare, a mainilor gata de sacrificiu si daruire.

Cineva zicea: atata vreme cat am doua maini, nu ma tem de nimic si nu ma sperie viata! Iata adevaratul rost al mainilor! Intram odata in Bucuresti si la o rascruce foarte aglomerata, pe o strada foarte larga, se oprisera tot felul de masini, mici si mari, camioane si buldozere, desi semnalul era pe verde. Si nimeni nu claxona nervos, cum se intampla de obicei in astfel de imprejurari. Ce se intamplase? Un ofiter de aviatie conducea incet o batranica, tinand-o de brat, ca s-o treaca strada. Nu era o doamna de vreo casa mare. Se vedea dupa imbracaminte. Dupa ce a trecut-o, batranica a ramas pe loc, s-a intors spre el si l-a binecuvantat, si a facut mereu asa, pana cand ofiterul a trecut strada inapoi, asteptat cu respect de toate masinile. Sunt sigur ca toti cei care au vazut scena, au trait, cu emotie, un mare moment de smerenie si admiratie! Cati facem asa?

Daca pe oameni ii emotioneaza astfel de comportari, cum sa nu-L emotioneze pe Dumnezeu? Si daca ne aducem acum aminte de cel care a fost refuzat in Rai pentru ca se prezentase singur, iata in aceste doua povestiri din urma exemple de prezentare cu insotitori. Caci nu numai intoarcerea unui pacatos la credinta adevarata ne asigura insotitori, ci si slujirea aproapelui care ne aduce binecuvantari. Cel singur a fost refuzat si pentru ca desi nu va fi fost rau, daca a ajuns pana acolo, va fi fost egoist si indiferent fata de altii.

Numai peste cateva zile de la intamplarea povestita de Evanghelia de azi, Iisus insusi va da apostolilor un exemplu extraordinar, printr-o fapta neasteptata, care aplica principiul pe care il proclamase. La Cina cea de Taina, se va scula de la masa, se va incinge cu un servet si va trece pe la fiecare apostol si le va spala picioarele. Petru, un alt impulsiv ca si fiii tunetului, a incercat sa reziste. Dascalul lor facea gesturi din ce in ce mai ciudate, din ce in ce mai greu de inteles de mintile lor simple.

Inca o data se dovedea cat de greu intelegeau principiile si sentintele invatatorului. Le vorbise de slujire. Si repetase invatatura si la Cina cea de Taina (Luca 22, 25-27). Acum trecea chiar la o proba practica. Petru n-a inteles. S-a ales cu o mustrare de care nu va fi fost prea bucuros: „Ceea ce fac Eu, tu nu stii acum, dar dupa aceasta vei pricepe”. Si i-a mai spus, speriindu-l: „De nu te voi spala, n-ai parte de Mine” (Ioan 13, 7-8). E de presupus ca nici ceilalti n-au inteles, dar Petru s-a repezit inaintea tuturor cu protestul. I-a scutit pe ceilalti de o amenintare asemanatoare!

Iisus a vrut sa spuna prin fapta, lor si noua, ca toti cei care se prevaleaza de numele Sau, care vin in numele Sau, trebuie sa faca precum a facut El. Petru a inteles si a spus: „Doamne, daca e vorba de asa, atunci (spala-mi) si mainile si picioarele si capul”. Nu va fi inteles sensul spalarii, dar a inteles ca trebuia sa se supuna. Ca asa se cadea. Asa s-a proclamat in locul duhului stapanirii, duhul smereniei, duhul fratiei, pentru ca numai asa se poate instaura in sufletele oamenilor, in relatiile dintre oameni, liniste, fratietate.

Acestea sunt cele doua convorbiri de taina. Le-am numit de taina, nu pentru ca ar fi fost secrete, ci pentru ca au dezvaluit tainele propovaduirii si misiunii lui Iisus in lume: jertfa Sa pentru rascumpararea lumii. Au fost de fata apostolii si, in jur, toata multimea care-L urma pe Iisus spre Ierusalim. A pornit spre Ierusalim cu sufletul intristat. intristat pentru cele ce aveau sa se intample. Pentru ca era Dumnezeu, dar si om. Traia ca om toate suferintele, asa cum va trai realmente toate durerile, toate impunsaturile, toate loviturile, rastignirea si moartea. A plecat spre Ierusalim trist si, intr-un fel, a plecat spre Ierusalim singur. Cei care Il inconjurau, chiar apostolii de langa El, erau si nu erau cu El, fiindca nu-L intelegeau. Tot asa cum nu-L vor intelege nici in duminica viitoare, cand il vor primi in Ierusalim si vor striga: „Osana, Fiul lui David”, primindu-L ca pe un rege pamantesc. Fiindca daca El i-a invatat pe altii sa se lepede de „duhul stapanirii”, El cel dintai a dat exemplu, venind nu ca un stapan, ci ca un slujitor.

Aceasta este marea taina a lui Dumnezeu. A venit sa patimeasca rastignire si moarte pentru pacatele noastre. Este marea taina a lui Dumnezeu cu lumea. Aceasta mare taina isi va gasi dezlegarea in momentul invierii, atunci cand viata va birui moartea. Iisus va da, in cele din urma, sens limpede venirii Lui din lumea de dincolo, printre oameni, va da sens si intregului proces al vietii si al activitatii Sale in cei trei ani si jumatate cat a petrecut pe pamant.

Evanghelistii, scriind despre acestea, ne fac si pe noi partasi la aceste doua convorbiri de taina, invitandu-ne, in primul rand prin cea dintai, sa fim deschisi pentru ceea ce urmeaza pana in momentul invierii, sa urmarim altfel decat contemporanii Lui evenimentele, ca unii care stim, si ca unii care intelegem ceea ce se petrece si, in al doilea rand, sa ne socotim partasi la cea de-a doua convorbire de taina cu privire la „duhul stapanirii”, din care sa retinem acest cuvant extraordinar al Mantuitorului: „Intre voi sa nu fie asa; ci cel ce voieste sa fie mai mare intre voi, sa fie slujitorul vostru, iar cel ce voieste sa fie intaiul intre voi, sa fie rob tuturor”. Precum a fost El!

IPS Antonie Plamadeala

Talcuri noi la texte vechi, Editura Sophia

mai mult
Creștinătate

Precizare privind utilizarea denumirii de Catedrala Națională ca sinonim pentru Catedrala Mântuirii Neamului

Catedrala

După Războiul de Independență din 1877-1878 și după Marea Unire din 1918, necesitatea construirii unei Catedrale creștin-ortodoxe în Bucureşti s-a resimțit din ce în ce mai mult în rândul credincioșilor, ca recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenței de Stat şi pentru înfăptuirea României întregite, acest proiect fiind susținut atât de conducerea Bisericii Ortodoxe, cât și de conducătorii țării, în special de regele Carol I și de regele Ferdinand.

Lăcașul de cult care urma să fie construit a primit inițial numele de Catedrala Mântuirii Neamului, cu sensul de izbăvire a poporului de sub asupritorii străini, această expresie fiind întrebuințată atât de Mitropolitul Primat Miron Cristea, cât și de regele Ferdinand, care, în hrisovul regal adresat Sfântului Sinod în data de 10 mai 1920, afirma:

„Această cântare (cu noi este Dumnezeu – n.n.) trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul Celui Preaînalt şi ca simbol al unităţii sufletești a întregului neam şi veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite”[1].

Întrucât hramul principal al noii Catedrale este Înălțarea Domnului şi Ziua Eroilor, aceasta fiind sărbătoare naţională (potrivit Legii 379/2003), s-a considerat că denumirea de Catedrală Naţională este mai scurtă şi mai explicativă.

Denumirea de CATEDRALA NAȚIONALĂ decurge firesc și din prevederile art. 5 alin. (2) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin Hotărârea de Guvern nr. 53/16 ianuarie 2008, „Biserica Ortodoxă Română este naţională şi majoritară potrivit vechimii apostolice, tradiţiei, numărului de credincioşi şi contribuţiei sale deosebite la viaţa şi cultura poporului român. Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc”.

Statul Român, prin intermediul instituției competente, Secretariatul General al Guvernului, a comunicat Patriarhiei Române, în anul 2016, faptul că nu este necesar acordul acestei instituții „pentru utilizarea cuvântului națională în cadrul denumirii Catedrala Națională, având în vedere faptul că denumirea unui edificiu de cult nu intră sub incidența actelor normative”.

Totodată, menționăm faptul că, la solicitarea Patriarhiei Române, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), prin Decizia de admitere la înregistrare nr. M 2016 04409 emisă în data de 03 noiembrie 2016, a înregistrat „marca individuală combinată constând din denumirea CATEDRALA NAȚIONALĂ, cu element figurativ: (însăși) imaginea Catedralei”.

În concluzie, folosirea denumirii Catedrala Națională ca sinonim pentru Catedrala Mântuirii Neamului este deplin justificată din punct de vedere bisericesc, patriotic, cultural, legal și identitar. Această denumire este mult mai ușor de tradus în limbile de circulație internațională, având echivalent și între edificiile reprezentative din alte state ale lumii (de exemplu: National Cathedral din Washington DC, Statele Unite ale Americii).

[1] Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura Basilica, București, anul 2011, p. 46.

(basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

Ultima bătrână din Carpaţi

hands

Bătrâna aceea avea un cojocel pe dânsa, cu smocuri de lână. S-a oprit în faţa casei, s-a uitat la soare şi s-a închinat cu evlavie de trei ori. A atins cu mâna pământul şi s-a ridicat, şi iar s-a închinat şi iar s-a ridicat şi a spus o rugăciune de vreo cinci minute. După aceea a intrat din nou în colibă. Şi am zis: Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă „ţărână sunt şi în ţărână voi merge”, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.

Uneori, cineva care are o credinţă foarte simplă, primită numai prin auzire, la biserică, poate fi mai credincios decât un intelectual. Un intelectual are foarte multe dubii.

Odată, Părintele Cleopa povestea că stătea în Sfântul Altar şi se pregătea pentru Proscomidie. În biserică ardea doar o lumânare. La un moment dat, a auzit pe cineva că se roagă cu voce tare. S-a uitat printr-o crăpătură a dverei să vadă cine este. Era o ţărancă, o femeie foarte simplă, care nu spunea decât atât: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”. A căzut în genunchi şi s-a culcat cu faţa la pământ. Poate avea un necaz, cine ştie? Părintele Cleopa se uita la ea şi a văzut cum deasupra capului ei a apărut o scânteie, apoi o coroană de lumină care a zburat în jurul capului ei, până când femeia s-a sculat şi a ieşit. Şi le-a spus Părintele Cleopa călugărilor: „Să ştiţi, fraţilor, că nu numai călugării ştiu să se roage. Adeseori, oamenii aceştia simpli se roagă mai mult decât călugării, şi Dumnezeu le răspunde”.

Şi eu am trăit o experienţă extraordinară. Când eram profesor la Seminar, mergeam cu elevii în fiecare vară în excursie pe la mănăstiri. Acesta era drumul nostru: mănăstirile. Vedeam munţii cu toate frumuseţile lor. Şi într-un an am fost în Retezat. Într-o dimineaţă ‒ soarele încă nu răsărise –, cum stăteam noi, mai jos se vedea o casă foarte mică, o colibă din bârne şi din horn se înălţa un fum subţire. Când a răsărit soarele, din colibă a ieşit o femeie. Era o zi rece. Dimineaţa la munte este foarte rece şi întotdeauna la aceste înălţimi aerul funcţionează ca o lentilă, adică transparenţa aceasta te face să vezi mai departe şi mai uşor. Şi o vedeam de acolo, de sus, pe bătrâna aceea. Avea un cojocel pe dânsa, cu smocuri de lână. S-a oprit în faţa casei, s-a uitat la soare şi s-a închinat cu evlavie de trei ori. A atins cu mâna pământul şi s-a ridicat, şi iar s-a închinat şi iar s-a ridicat şi a spus o rugăciune de vreo cinci minute. După aceea a intrat din nou în colibă.

Şi am zis: Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă ţărână sunt şi în ţărână voi merge, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.

(Părintele Gheorghe CalciuCuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 164-165)

(doxologia.ro)

mai mult
Creștinătate

PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC: FERIȚI-VĂ DE ”VISUL MAICII DOMNULUI”

Maica-Domnului

Părintele Arsenie Papacioc a tras un semnal de alarmă legat de o broșură cu titlul ”Visul Maici Domnului” care, în anumite variante tipărite de diverse edituri, conține o serie neadevăruri din perspectiva credinței ortodoxe.

”În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei prin răspândirea unor filade ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica “Visul Maicii Domnului”, retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi “înalte binecuvântări”. Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un “text” despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest “text” nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. In realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.

Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfînta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: “Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău.”

Deci nu era nevoie de un vis pentru a o “instiinta” sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise inca de la Intampinarea Domnului (2 febr.). Maica Domnului stia de calvar si din cuvintele Domnului cand le spunea ucenicilor Sai: “Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe … si sa fie omorat …? (Luca.9.22). Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.

De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decît să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor.

Astfel, sfîntul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia vol.I )

Respectivul răvaş susţine că: “dormind Preasfînta Fecioară în muntele Eleonului, cînd a fost în cetatea Betleemu-lui, a venit acolo şi Domnul Nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfîntă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lîngă dînsul îndreptînd calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în Împărăţia Cerurilor.”

Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: “Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mîine distruge împătrit mai rău.”

În Pravila Bisericească amuleta sau talismanul este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.

Siguranţa că te vei mîntui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mîndrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mîntuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mîntuirii, nu certitudinea.

Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mîntuirea sa se străduia să împlinească trei lucruri. Mai întîi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, punea întotdeauna pomelnice la Sfînta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămîn păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă. După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întîlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mîntuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească n-aveau şanse de mîntuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu.

Asta înseamă să ai nădejde, nu să fii sigur.

Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa “duşi de nas” de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că “la Judecata de Apoi vom afla milă”. Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mîntuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Nu este oare această promisiune “va fi primit în Împărăţia cerurilor” păcăleală de 1 aprilie sau un fel de asigurare ADAS?

Mai departe se spune acolo “iar de va scrie cineva visul şi-l va purta cu sine, arhanghelul Mihail va fi lîngă dînsul îndreptînd calea lui”.

Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman.

În schimb Mîntuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.

Apostolul Iacov spune: “credinţa fără fapte este moartă”. Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie.

În schimb, omul care poartă visul sau talismanul, împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mîntuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune.

Se laudă cu ele şi le găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăznet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo că “din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit”. Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfîntul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul se îmbolnăveşte dracul de rîs şi trebuie spitalizat.

Iată cît de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu cîtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclamă pe posturile TV la diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi cîştig care, zice-se, au girul Ierusalimului.

Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort.

Dar un proverb romînesc spune: “Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă”. Altul german:“Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună dar timonierul trebuie să fie la cîrmă”.

Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.

Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar, doar cocoşul bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani (Bingo). Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor. Dumnezeu ne-a mîntuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins.

Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mîntuire. Suferinţa nu este numaidecît o pedeapsă. Dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine. De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria brăţară de aur, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.

În concluzie, “dorim” vînzare bună celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: visul, epistolia, talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără înşelare uşoară dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab!

Arhimandrit Arsenie Papacioc
(aparatorul.md)

mai mult
Creștinătate

Între Dumnezeu și satana nu există compromis

romanides-ioannis

Cu adevărat, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu.”

Este cu totul neîntemeiată opinia apusenilor că satana nu poate fi decât instrumentul mâniei dumnezeiești. „Căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar?”

Nimicirea de către Dumnezeu a satanei și a demonilor a fost plănuită pentru un timp concret: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”

„Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Hristos nu a venit să-i învețe pe oameni diferite lucruri indefinite despre o anume lume transcendentală și despre o nu știu ce iubire sentimentală.

„Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” Hristos este nimicirea diavolului și mântuirea drepților aflați sub stăpânirea lui de veacuri. Dumnezeu S-a arătat în trup „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. Între Dumnezeu și satana nu există compromis: dimpotrivă, are loc un război mare.

Pr. Prof. Ioannis Romanidis, Păcatul strămoșesc, Ed. Sophia

(urcusspreinviere.ro)

mai mult
Creștinătate

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul

sf-ioan-scararul

Intr-o zi ca aceasta, a patra din Sfantul si Marele Post, predicatorul este pus in fata unei dileme. Anume in aceea de a nu sti ce sa aleaga din ceea ce-i ofera traditia Bisericii ca teme pentru predica zilei.

Duminica aceasta este inchinata unuia din sfintii ostenitori ai vietii crestine: Sfantului Ioan Scararul. Se si numeste „Duminica Sfantului Ioan Scararul”.

Ar trebui deci sa spunem ceva despre acest sfant. Biserica l-a asezat in calendar, pentru ca sa ne sugereze sa-l amintim credinciosilor ca pe un model de crestin realizat.

In al doilea rand, Biserica ne readuce in amintire Evanghelia dupa Marcu, in care ni se istoriseste una din importantele minuni ale Mantuitorului. In al treilea rand, tipicul Bisericii indica sa se citeasca astazi si textul Fericirilor. Despre care din aceste trei subiecte sa vorbeasca predicatorul? Meditand asupra tuturor, am gasit ca in fiecare dintre ele, sau in legatura cu ele, credinciosii ar putea pune cel putin cate o intrebare care cere raspuns. De aceea m-am hotarat sa vorbesc, chiar cu riscul de a nu fi foarte sistematic, despre fiecare din aceste teme oferite de Biserica, limitandu-ma, bineinteles, la anumite aspecte, fara intentia de a le epuiza.

De ce in aceasta duminica, a patra din post, Biserica ne pune inainte figura acestui mare ascet? Pentru ca sa ne aduca aminte ca el a trait in post si rugaciune, ca si-a inchinat viata lui Dumnezeu, ca intreaga lui viata de peste 70 de ani n-a facut altceva decat sa-si lucreze sufletul, in asa fel incat sa-l apropie cat mai mult de Dumnezeu. A trait pana la mijlocul secolului al Vl-lea, trecand la cele vesnice la inceputul secolului al VII-lea. S-a nascut, probabil, in Palestina si a trait in preajma Muntelui Sinai, unde spre sfarsitul vietii a si fost egumenul manastirii, de aceea se mai numeste uneori si Sfantul Ioan Sinaitul. I se mai zice in traditia crestina si Ioan Scolasticul, pentru ca a fost unul din Sfintii mari carturari, desi mai exista un canonist cu acest nume. Scararul i se zice dupa numele unei carti scrise de el si care se numeste „Scara„.

De fapt Scara l-a facut celebru in istoria vietii crestine si numele de Scararul e numele cu care a ramas in istorie. Altfel, din viata lui, in afara de nevointele ascetice pe care si le-a impus, si de Scara, nu se cunosc prea multe amanunte. Amintirea vietii lui, traita cu smerenie, a ramas ascunsa, ramanandu-ne doar cele pe care le-au scris despre el cei cativa ucenici care l-au inconjurat si urmat. Nu ni se povestesc totusi, in legatura cu el, multe minuni, cum se povestesc despre alti sfinti. Una ni se aminteste, legata fiind chiar de unul din ucenicii lui:

Se spune ca avea un ucenic pe nume Moise si l-a trimis sa aduca apa. In pustie apa se aducea de foarte departe. Mergand el pe drum, a obosit si s-a intins sa se odihneasca putin. A adormit sub un povarnis de munte. Si iata ca, in momentul in care el era culcat acolo, Sf. Ioan Scararul, in chinovia unde era staret, a simtit dintr-o data un fel de toropeala care l-a adormit. A auzit o voce in vis. „Tu dormi, iar ucenicul tau se afla in mare primejdie”. Si l-a strigat pe nume pe ucenic, dupa care de indata s-a desteptat. Si-a zis in gandul sau: Cine stie prin ce incercare va fi trecand ucenicul meu! Celalalt, care dormea sub stanca, la un moment dat a sarit din somn si s-a rostogolit intr-o parte chiar in clipa in care, pe locul in care dormise, s-a povarnit o piatra grea care, daca l-ar fi lovit, l-ar fi omorat. S-a dus, si-a umplut vasele cu apa, s-a intors la chinovie, si acolo batranul staret l-a intrebat doar atat: Cum ai petrecut? Nu cumva ti s-a intamplat ceva in drum? Ucenicul a raspuns: Nu mi s-a intamplat, dar era sa mi se intample. M-am asezat sub o stanca si am atipit si, la un moment dat, prin somn, nu stiu cum, mi s-a parut ca am auzit glasul tau strigandu-ma. Si dandu-mi seama ca in loc sa ma duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, in aceeasi clipa m-am trezit si am auzit un zgomot deasupra mea, si m-am rostogolit intr-o parte. A fost spre norocul meu, pentru ca indata a cazut o piatra pe locul acela, care m-ar fi omorat.

Sfantul Ioan Scararul nu i-a spus ucenicului ca a avut stire in vis despre aceasta, pentru ca n-a vrut sa se laude cu fapta lui sau, mai degraba, cu starea deosebita in care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfarsitul vietii, va fi povestit intamplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestita de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viata.

Incolo, el straluceste in istoria crestinismului mai ales prin Scara, o carte in treizeci de capitole, care nu sunt altceva decat cele treizeci de trepte ale vietii crestine, trepte ale devenirii intru desavarsire. Si-a ales numarul de treizeci, dupa anii pe care i-a trait Mantuitorul pe pamant, timpul in care si-a propovaduit invatatura Sa.

Se pune intrebarea: Trebuie oare crestinul sa treaca prin aceste treizeci de trepte? E posibil sa treci prin treapta intaia, s-o depasesti, sa treci prin a doua, a douazeci si cincea, a treizecea? Se pare ca este foarte greu. Ci eu va spun: e mai greu decat pare! Pentru ca nu trebuie sa treci pe rand prin cele treizeci de trepte, ci trebuie sa fii pe toate cele treizeci, in acelasi timp. Adica, toate virtutile sa le practici in acelasi timp. Ca nu se poate sa practici una, sa fii pe treapta intaia si pe cele douazeci si noua sa le lasi. Nu se poate sa fii pe a doua, si pe cele douazeci si opt sa le lasi. Trebuie sa fii in acelasi timp pe toate cele treizeci de trepte ale virtutilor crestine, care sunt tot atatea trepte ale luptei cu pacatul.

Luandu-le foarte in serios, ele pot sa inspaimante pe oricare credincios. Cum adica? Sa fim permanent pe cele treizeci de trepte? E adevarat. Sfantul Ioan Scararul isi scrie cartea sa mai ales pentru monahi. Monahii au ales sa duca o lupta duhovniceasca mai deosebita, sa se lupte cu ei insisi, cu relele, cu pacatele din ei. Sa realizeze virtutea. Sa se roage pentru ei si pentru lume. De aceea credinciosii de rand au o atitudine de respect deosebit fata de monahi. Acestia se retrag ca sa traiasca in post, in rugaciune si in viata curata.

Dar ce se intampla cu ceilalti, cu marea masa a crestinilor care nu au vocatie monahala? Scara nu e si pentru ei o carte folositoare si normativa? Trebuie sa stim ca Scara este valabila pentru toti, chiar daca e scrisa numai pentru monahi. Toti pot gasi in ea metode bine gandite de lupta cu gandurile rele, cu duhurile rele, cu pacatul si cu viciul. Gasesc in ea mijloace de a realiza virtutea. Daca e greu pentru un monah, e cu atat mai greu pentru un crestin de rand sa fie pe toate cele treizeci de trepte deodata. Nu e totusi atat de greu pe cat s-ar parea. Sfantul Ioan Scararul descrie toate ispitele care asalteaza sufletul omului, si felul cum pot fi biruite. El nu prezinta insa o tehnica, o urcare treptata, cum s-ar putea crede. Nu e vorba de obtinerea de performante prin exercitii treptate, ca in antrenamentul sportivilor. Se poate urca dintr-o data pe treapta a treizecea, prin smerenie si dragoste. Acestea le lasa in urma pe toate celelalte virtuti care biruiesc pacatele.

Dar aceasta nu inseamna ca treptele nu au totusi si un rost pedagogic sistematic, de invatare treptata a cailor care pot pregati desavarsirea. Pentru cei care nu pot urca dintr-o data la virtutea cea mai mare, trebuie sa le exerseze pe toate celelalte mai mici, ascultarea, postul, rabdarea, rugaciunea etc, dar nici atunci pe rand, ci pe toate in legatura una cu alta. Sa fie incepator in toate si sa treaca in clasa urmatoare in toate. Fiecare biruinta il trece in clasa a treizecea. Dar in fiecare clipa trebuie sa treaca prin cele douazeci si noua din nou. Clasa a treizecea e mereu in fata sa.

Scara e o carte de profunde analize psihologice. Ea se poate citi cu interes duhovnicesc, dar se poate citi si cu un interes stiintific. E uimitor cum un Parinte din secolul al VI-lea, a stiut sa sesizeze si sa analizeze, cu infinite amanunte, cele mai subtile miscari ale sufletului omenesc si, totodata, sa prescrie metode care sa indrumeze cum pot fi dirijate miscarile sufletesti dinspre rau inspre bine.

Cartea a intrat in atentia crestinilor de indata ce a fost scrisa. Ea a intrat si in zestrea spiritualitatii ortodoxe romanesti din momentul in care inca Varlaam, cel care a scris Cartea romaneasca de invatatura, Cazania, a tradus-o in limba noastra. A facut-o inainte de a scrie Cartea sa de invatatura, si a dat-o spre meditatie monahilor din tarile romane. A fost copiata in multe exemplare, pana cand o noua traducere a facut mitropolitul Veniamin Costache, publicand-o in tipografia lui de la Neamtu. Au aparut apoi mai multe traduceri si editii tiparite. Ultima traducere a facut-o parintele profesor Dumitru Staniloae, acum cativa ani, si a aparut in volumul IX al Filocaliei romanesti.

Iata, asadar, cateva cuvinte despre acest sfant pe care Biserica ni-l pune inainte astazi ca model de desavarsire crestina, invitandu-ne, pe cat e posibil, sa ne folosim de Scara lui, spre a invata sa urcam pe treptele virtutilor. Exista multe carti de indrumare crestina spre viata virtuoasa. Se poate spune insa ca Scara e printre cele mai populare. Daca timpul nu ne-a ingaduit sa staruim asupra continutului ei, el ne ingaduie totusi s-o recomandam ca pe o carte de mare folos sufletesc. Citind-o, vom cinsti memoria Sfantului ei autor care pentru noi a scris-o. Viata lui e in ea. Prin ea este Sfantul Ioan Scararul model de viata aleasa, indrumator in stiinta lucrarii cu sufletele. E carte buna in acelasi timp pentru duhovnici si pentru ucenici, pentru incepatori si pentru inaintati, pentru monahi si pentru mireni. Fiecare are ce alege din ea. Si, firesc, doar rasfoind-o, poate intelege oricine ca nu e simplu deloc sa-ti cresti sufletul. E ca si cum ti-ai creste un copil. Si pentru aceasta e nevoie de o anumita disciplina si randuiala, pe care numai nestiinta o poate ignora.

Sa fie ziua lui, daca nu altceva, macar ziua de lansare a Cartii lui, de indemn la citirea ei, ca sa ne fie de tot folosul spre mantuire. Evanghelia de astazi ne readuce in amintire o intamplare de fapt o minune savarsita de Mantuitorul cu un tanar stapanit de un duh rau. Tatal lui l-a dus la apostoli, dar apostolii n-au putut sa-l vindece. Si atunci l-a adus in fata Mantuitorului. Mantuitorul i-a cerut tatalui cateva explicatii. De cand este asa si cum se manifesta? (Marcu 9, 21). Inainte insa de a face ceva, Mantuitorul a spus o vorba greu de priceput de catre cei de fata. Era ca o izbucnire de manie, de suparare: „O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi! Pana cand am sa va sufar? Aduceti-l la Mine” (Marcu 9, 19). Iisus si-a revenit insa indata din suparare, caci duhul „de indata ce L-a vazut pe Iisus, a zguduit pe tanar si acesta a cazut la pamant si s-a tavalit spumand” (Marcu 9, 20). Adresandu-se tatalui, Iisus i-a spus: „De poti crede, toate-s cu putinta celui ce crede”.

Omul i-a dat atunci un raspuns ciudat. Un raspuns despre care fiecare din noi isi poate pune intrebarea daca este cu adevarat raspunsul pe care l-a dat omul, sau e cumva o greseala a evanghelistului care ni l-a redat. Pentru ca omul a raspuns asa: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Raspunsul nu pare logic. De vreme ce credea, ar fi trebuit sa spuna: Cred, Doamne, ajuta credintei mele. In mod paradoxal el a spus: „Cred, Doamne, – cu aceasta completare ciudata: ajuta necredintei mele”. Nu este o greseala. In mod sigur nu este o greseala. Evanghelistul a redat exact cuvintele pe care le-a zis omul. Si iata, cuvintele au ramas memorabile in istoria Bisericii.

Ele sunt din aceeasi categorie, cu „cei de pe urma vor fi cei dintai”, sau: „cine-si va castiga sufletul si-l va pierde”, sau: „de nu M-ai fi gasit, nu M-ai fi cautat”, al lui Pascal, sau: „Daca Dumnezeu nu exista, trebuie inventat”, al lui Voltaire. Credea el, sau nu credea? Era ca noi toti. Credea ca Dumnezeu exista. Credea ca Dumnezeu este Tatal. Credea si in puterea lui Dumnezeu. Credea ca Dumnezeu poate corecta unele nereguli in existenta noastra cand, din diferite motive, isi fac aparitia, asa cum aparuse in viata fiului sau aceasta dereglare a vietii, prin duhul rau carre intrase intr-ansul. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. Ar fi dorit insa s-o aiba, si tocmai de aceea a gasit aceasta formula extraordinara: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”

Toti credem, toti cei care ne-am adunat aici, care suntem in jurul Bisericii, toti credem ca Dumnezeu exista, pe toti ne minuneaza ceea ce vedem in jurul nostru. Pe toti ne minuneaza dezvoltarea dintr-un simplu embrion a celui ce va fi mai apoi un om, cu complicatele aparate care-l alcatuiesc. Pe toti ne minuneaza miracolul existentei lumii si al devenirii. Toate ne provoaca uimirea si nasc in noi credinta in Dumnezeu. Ne uimesc desigur si ne descumpanesc si neregulile care tulbura ordinea creatiei. Multora nu stim sa le dam explicatii suficiente. De pilda, bolilor incurabile. Acestea par a nu intra in ordinea creatiei. Toate acestea ne tulbura. Dar ele nu sunt in masura sa ne tulbure in asa fel, incat sa ne distruga credinta si uimirea pe care ne-o provoaca celelalte aspecte ale vietii, ale lumii si ale existentei noastre, care ne vorbesc despre Dumnezeu.

Dezordinea ne descumpaneste, dar observarea ordinii ne repune in echilibru. Ordinea din univers, ordinea din viata noastra, ordinea morala din viata noastra, toate ne vorbesc despre existenta lui Dumnezeu. Si ne vorbesc la orice varsta ne-am afla. Se zice ca erau doi insi care discutau despre existenta sau neexistenta lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Si atunci unul din ei a propus un arbitru: Sa intrebam un copil. Sa vedem ce ne spune o minte inca in stare pura in fata existentei. Poate sa nu fie concludent ceea ce gandeste el, inca nedezvoltat, dar sa vedem totusi. Macar asa de curiozitate. Cel care nu credea l-a intrebat: – Copile, crezi in Dumnezeu? – Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul si ca vede totul. – Dar poti tu sa-mi spui unde este Dumnezeu ? -Uite, ai de la mine un mar, daca-mi raspunzi. – Nene, i-a raspuns copilul, iti dau eu doua mere, daca imi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!

Convorbirea n-a mai putut continua. Dumnezeu este in toate. Noi crestinii Il vedem peste tot. Acolo unde nu gasim explicatii, desi suntem atenti la toate lamuririle stiintei, noi spunem: dincolo de ceea ce nu intelegem, e Dumnezeu. Unii, in fata limitelor cunoasterii, au alte optiuni. Spun ca nu exista Dumnezeu. E treaba lor. Fiecare opteaza pentru ce crede ca se potriveste mintii si sufletului sau, pentru ceea ce crede ca se motiveaza mai bine in mintea si in inima lui.

La Dumnezeu, insa, intr-un fel sau altul, ajung toti. Unii ca sa-L afirme, altii ca sa-L nege. Dar nu-L pot evita. Louis Jouvet, actor francez cunoscut (1887-1951), recitand odata la teatrul „Antoine” din Paris piesa lui Jean Paul Sartre „Le Diable et bon Dieu”, a facut remarca: Nu vad nici o diferenta intre opera lui Sartre, care se crede antireligios, si aceea a lui Graham Greene, care se vrea religios. Si unul si altul sunt obsedati de ideea de Dumnezeu, si cel care crede ca nu crede, e cel care vorbeste cel mai mult despre Dansul”. Aceasta imi aduce aminte de remarca asemanatoare a cuiva despre atei. Au un singur cusur: vorbesc prea mult despre Dumnezeu!

Noi crestinii avem in plus si altceva, care ne face sa optam pentru Dumnezeu, si anume faptul ca la un moment dat Dumnezeu insusi s-a intrupat pe pamant. Iisus Hristos ne-a invatat despre Dumnezeu, ne-a invatat despre noi insine, ne-a invatat despre univers, despre sensul vietii aici si despre sensul vietii dincolo, si ne-a demonstrat ca invatatura Lui este adevarata, prin faptul ca a inviat din morti. Credinta in inviere e argumentul nostru in plus, al crestinilor. Daca Iisus Hristos a inviat, toti vom invia. Daca Iisus Hristos a inviat, suntem nemuritori. De aici vine si raspunderea noastra grava in fata vietii. Trebuie sa traim o viata morala, o viata cumpatata, inchinata binelui, dreptatii, frumosului, echitatii, egalitatii, pentru ca toti suntem frati si fii ai aceluiasi Dumnezeu.

Aceasta credinta o avem. Dar avem noi oare mai multa credinta decat omul din Evanghelia de azi, care a marturisit: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele?” Poate ca nu totdeauna o avem pana la masura minunii. Dar ori de cate ori simtim, ori de cate ori auzim in interior intrebarea: „Crezi?”, sa fim gata sa raspundem si noi, cu hotarare, dar si cu smerenie, ca si omul din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Nu pentru ca ne-am indoi, ci pentru ca ne dam seama ca nu avem acea credinta, cat un graunte de mustar, care sa mute si muntii din loc.

Cu acest prilej a rostit Mantuitorul sentinta cu privire la credinta cat un graunte de mustar. Ucenicii care n-au putut vindeca pe copilul cuprins de acel duh rau, L-au intrebat pe invatatorul, dupa ce Acesta a scos duhul si a vindecat copilul: „Pentru ce noi n-am putut sa-l scoatem?” Iisus le-a raspuns: „Pentru necredinta voastra. Caci adevarul va graiesc: de ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia: muta-te de aicea acolo, si s-ar muta; si nimic nu v-ar fi cu neputinta” (Matei 17, 19-20).|

Multe am mai putea inca medita in legatura cu acestea. Apostolii aveau totusi credinta. Dar nu aveau acea credinta pe care o avea Iisus. Erau si ei, inca, din categoria celor aflati in drama neimplinirii, ca si omul cu „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Exista trepte in credinta. Caci credinta nu e stiinta. Credinta e o biruinta de fiecare clipa a indoielii. Aceasta e conditia credintei, atata vreme cat suntem in trup. Ea e intreaga si in putin, si in mult. Dar desavarsita e numai cand Dumnezeu o ajuta prin Harul Sfantului Duh. Atunci ea devine lucratoare altfel. Pe treapta obisnuita, e de domeniul cunostintei; pe treapta desavarsirii, devine facatoare de minuni, caci minunea o face intotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: „Sfantul Cutare, facator de minuni”. In fapt Dumnezeu e „Facatorul de minuni”, prin sfantul care s-a deschis prin credinta desavarsita, harului Sfantului Duh care a patruns in el.

Apostolii, in momentul cand le-a fost adus tanarul posedat de duhul rau, nu primisera inca pe Duhul Sfant, care li se va da la Rusalii. Dupa aceea au facut si ei minuni. Se vede aceasta imediat, precum e scris in Faptele Apostolilor. Petru si Ioan au vindecat un olog din nastere, cunoscut de toata lumea ca atare (F. Ap. 3, l-11).

Ca „necredinta” celui care avea totusi „credinta”, n-a fost un impediment in calea vindecarii, o vedem clar. A contat credinta lui. Mantuitorul pe aceasta i-a luat-o in considerare si i-a primit rugaciunea. Nu i-a refuzat-o. El nu era atat de necredincios incat sa nu se roage. Era doar in neimplinire. Pe baza acestei adanci si sincere rugaciuni, Mantuitorul i-a vindecat fiul. Asa ne spune evanghelistul. Iata deci cum trebuie inteleasa aceasta vorba ramasa pana azi in istorie si in vorbirea crestina: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”! Daca s-a putut ruga, in rugaciune era credinta. Invatam de aici ca in rugaciune trebuie sa intram in orice imprejurare, chiar si atunci cand ni se pare ca ne-a slabit credinta. Atunci va lucra speranta din rugaciune. Si Dumnezeu o va asculta. N-as vrea sa lungesc vorba, dar mi se pare ca e posibila si o alta exegeza a textului „Toate sunt cu putinta celui ce crede”. E drept ca Iisus i-a cerut lui, omului, sa creada: „De poti crede”, si acela a raspuns: „Cred, Doamne”, dar minunea a facut-o Mantuitorul. A raportat-o la credinta celui ce se ruga dar, dincolo de aceasta, El a facut vindecarea. Era ca si cum i-ar fi zis: „Vei vedea ca Eu, avand credinta, pot totul si il voi vindeca. De ati avea si voi credinta – si ii includea si pe apostoli in aceasta categorie – si voi ati putea vindeca. Dar Mantuitorul a vrut sa lase sa se inteleaga ca nu El, ci credinta e cea care poate face minuni. A lor ca si a Lui. Pe de o parte le-a dat exemplul puterii credintei Sale, pe de alta i-a invatat ca de ar avea o credinta ca a Lui, le-ar fi si lor „toate cu putinta”.

Am promis si cateva cuvinte despre Fericiri, fiindca ne-au fost citite astazi, desi le auzim intotdeauna la Sfanta Liturghie. In legatura cu Fericirile s-au spus si lucruri bune, s-au spus si lucruri mai putin bune, impotriva crestinismului. De pilda, una din acuzatiile care s-au adus Mantuitorului si crestinismului a fost aceea ca ii demobilizeaza pe oameni de la activitate, si de la rezolvarea pe pamant a tuturor socotelilor. Fericiti cei saraci cu duhul; fericiti cei ce plang; fericiti cei prigoniti pentru dreptate! Cum de ii fericeste Mantuitorul pe acestia? Ii fericeste in stare de nefericire! Ii lasa sa planga? Ii lasa sa fie prigoniti pentru dreptate? Ii lasa sa fie saraci cu duhul? Si ce e aceea „a fi sarac cu duhul”?

In vorbirea curenta, zicem despre unul, asa, mai slab la minte, ca e sarac cu duhul! De ce fericeste Mantuitorul pe unii ca acestia? A fi sarac cu duhul poate insemna simplitate, dar nu inseamna a fi rau! Inseamna a nu fi daruit cu multa stiinta si discernamant in cele inalte, dar cu bun-simt in cele imediate. Inseamna si credinta simpla, dar sincera. Se da ca exemplu de saracie cu duhul o femeie intrata in istorie tocmai pentru aceasta. In anul 1415 un vestit profesor de la Praga, Jan Hus, a fost condamnat la moarte pentru unele neintelegeri de principiu, asupra dogmelor, cu rectorul universitatii la care era profesor. Biserica romano-catolica l-a condamnat la ardere pe rug. Si a fost cu adevarat ars pe rug, cu o suta de ani inainte de Reforma. In timp ce era legat de un stalp si in jurul lui executorii adunasera lemnele cu care sa-l arda pe nefericit, o batranica de vreo 80 de ani venea si ea cu un brat mic de lemne, sa-1 arunce peste focul care incepuse sa arda, ca sa mai mareasca flacara.

Ce stia ea despre motivul condamnarii? Stia ea daca avea el dreptate, sau daca aveau dreptate cei care il condamnasera? Nu stia nimic despre toate acestea. Era o femeie simpla care a vazut in hotararea de a-l arde, o hotarare dreapta, pentru ca asa o socoteau cei mai invatati decat ea. Cel care era legat la stalp, inconjurat de flacari, vazand-o a spus un cuvant care a ramas de asemenea memorabil in istoria omenirii: Sancta simplicitas! – Sfanta simplitate! Sfanta! N-a condamnat-o. Stia ca n-o facea din rautate.

Tot pe seama simplitatii, dar a unei sfinte simplitati, am putea gandi si la o alta cauza a gestului batranei. Va fi facut-o din bunatate. Sa fie focul mai mare, ca sa-l arda mai repede. Sa-i micsoreze suferinta! Cine stie! Tot sancta simplicitas ar fi fost, si cu atat mai sfanta, cu cat voia sa curme, nu sa inmulteasca suferinta!

Dar sa ne intoarcem la intrebarea: De ce-i fericeste Mantuitorul pe cei care sufera? La prima vedere, nu e prea usor sa se dea raspuns la o asemenea intrebare. S-ar parea ca cei care acuza crestinismul de demobilizare in fata greutatilor vietii, au dreptate. Dar sa ne gandim. Sa incercam una din explicatiile posibile, desi poate nu cea mai concludenta si mai aproape de intentia Mantuitorului. Pe cine avea in vedere Mantuitorul in aceste cazuri? Sa presupunem ca ii avea in vedere pe cei care erau dincolo de marginea puterilor omenesti. Cazurile de limita. De pilda, pe cei loviti de boli incurabile, pe cei condamnati pe nedrept la inchisoare sau, cu martori mincinosi si cu un judecator rau, pe cei condamnati la moarte, sau la inchisoare pe viata, si care nu mai aveau nici un mijloc de a-si dovedi nevinovatia. Daca spre acestia vine Mantuitorul, catre aceste cazuri de limita, ca sa le aduca si lor o mangaiere, o ultima speranta, o ultima mangaiere, pe care nimeni si nimic nu le-o mai putea da, mangaierea Lui era ca o raza de speranta, ca o scara catre o eliberare posibila.

De fapt, in orice interpretare, Fericile sunt un pas inainte spre fereastra unei sperante, pe care inteleptii cei vechi, si multi dintre cei mai noi, n-au vazut-o. Epictet, desi a trait in era crestina dar a ramas filosof profan, sfatuia la impacarea cu soarta, indemnand „sa ne indreptam sfortarile numai spre cele ce stau in sfera putintei noastre, lasand pe cele de dincolo de dansa in voia mersului universal”. Iisus s-ar fi exprimat tot asa, numai ca El promitea, in plus, o compensatie si celor carora „mersul universal”, adica un destin implacabil, le harazea, fara iesire, numai suferinta, nedreptate, pedeapsa nemeritata. in gandirea lui Iisus, dupa dreptatea lui Dumnezeu, lucrurile nu puteau ramane in eternitate strambe, fara speranta unei compensatii, fara mangaierea biruintei adevarului. Nu putin a contat aceasta noua perspectiva adusa de Iisus. Si cine ar putea spune ca este o perspectiva demobilizatoare? Caci e vorba de cei care se gasesc intr-o situatie de limita, oricum, si numai despre acestia care nu s-ar mai putea mobiliza in nici un fel impotriva situatiei in care au cazut, sau in care i-a prins „mersul universal”, adica destinul, cum il numeste Epictet.

Iisus sparge, intrerupe implacabilul sumbru al destinului orb, promite biruinta asupra destinului. in final, cei nedreptatiti vor fi fericiti. Si, prin credinta, pot fi de pe acuma fericiti.

E adevarat, nu in viata aceasta, in intregime, ci in viata de dincolo. Dar e totusi o raza de speranta. Aduce o raza: Fericiti voi care plangeti pentru ca v-au murit copiii inainte de vreme, care plangeti pentru ca v-au murit parintii si nu mai e nimic de facut, care plangeti pentru ca vi s-a facut o nedreptate care nu mai poate fi reparata de nimeni, niciodata! Fiti si voi fericiti! Bucurati-va ca exista o lege a echitatii, ca vi se va da si voua o satisfactie. Dincolo, e adevarat. Dar daca alta posibilitate nu exista, aveasta exista. Fara aceasta ati ramane chiar fara nici una, ceea ce ar fi absurd. Nu se poate sa biruiasca absurdul!

In sensul acesta, raspunsul pe care-L da Mantuitorul, satisfactia de viitor pe care o promite este revolutionara, este ceva cu totul neasteptat si pe care nimeni, nici o lege omeneasca sau religioasa, pana la El, n-a imaginat-o. N-a adus nimeni o astfel de mangaiere sufletului omenesc.

Inseamna aceasta demobilizare? Dimpotriva. inseamna ca prin speranta il ridici pe om din starea de pierdere totala, de renuntare totala, la o speranta noua, la o noua intelegere a vietii. Si nu la una iluzorie. Speranta pe care le-o dadea, pe care ne-o da, nu era si nu este iluzorie. Cand va invia din morti si va demonstra ca suntem nemuritori si ca totul se reglementeaza in cer, Fericirile isi vor revela realismul lor. Dar Fericirile nu sunt numai acestea. Descoperim inca o data, cu adevarat, ca invatatura Mantuitorului era o invatatura dinamica, o invatatura perfectionista, pentru ca El spune: „Fiti desavarsiti”, nu ramaneti asa cum sunteti. Luptati-va sa deveniti mai buni. „Fericiti cei blanzi!” Fiti blanzi, fiti altfel. „Fericiti facatorii de pace!” Fiti facatori de pace, intr-o lume in care sunt numai razboaie, intr-o lume in care e numai neintelegere si neimpacare. Fiti facatori de pace! „Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate”. Fiti luptatori pentru dreptate. Si vedeti ce metafora extraordinara gaseste Mantuitorul: a flamanzi si a inseta, deci ia metafora realizarii dreptatii din randul celor mai vitale realitati ale vietii omenesti: a manca si a bea, fara de care nu se poate trai. Deci nu se poate trai nici fara dreptate. Nu se poate trai omeneste!

Voi aspirati mereu catre dreptate. Fiti luptatori pentru dreptate! Fiti luptatori pentru pacea sufletului, pentru pacea oamenilor, pentru pacea dintre popoare. Fericiti cei care lupta pentru dreptate. Fericiti cei care lupta pentru pace, ca nu se poate pace fara dreptate.

Iata, parca ar vorbi lumii de astazi. Parca ne-ar spune noua: „Fericiti facatorii de pace”! „Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate”. Iata cum, din aceasta perspectiva, Fericirile sunt un indemn spre activitate, pentru ca toate aceste indemnuri presupun fapta, presupun lupta, lucrare, presupun implicare in viata, presupun angajarea noastra a tuturor in vederea realizarii acestor bunuri omenesti, a realizarii lor inca pe pamant. Fericiti veti fi pe pamant, daca le veti avea pe toate acestea. Fericiti veti fi si in ceruri, daca le veti realiza pe toate acestea. Deci El nu indeamna la abandonarea luptei si la multumirea cu intamplarea. intelepciunea e sa treci de disperare, chiar si atunci cand aceasta ar parea ultima solutie. Aici, in aceasta sta intelepciunea Fericirilor. Mantuitorul se retrasese in munte, urmat de multimi adunate in jurul sau din Galileea, din Decapole, din Ierusalim si din Iudeea. Pana astazi muntele acela se cheama Muntele Fericirilor. E la nord de marea Galileii, aproape de Capernaum. Se va fi asezat acolo pe o buturuga mai la vedere, la umbra unui copac, iar toti ceilalti il ascultau. Le vorbea inspirat, in sentinte concise, scurte, antitetice, cu un dar al oratoriei cum nimeni altul n-ar fi putut-o face, improvizand. Le vorbea despre viata lor pe pamant si despre viata lor in ceruri.

Il ascultau, fara indoiala, fascinati. Nu misca nimeni.Nu se misca nimic. Iar El rostea cuvintele ca si cum s-ar fi adresat fiecaruia din ei. Fiecare simtea ca i se adreseaza lui. „Fericiti cei ce plang!” Cati din ei nu vor fi avut motive sa planga, si ziceau: Iata, mie imi spune. Citeste in sufletul meu, in-viata mea! Era ca si cum si-ar fi tras vorbele din viata, din sufletele lor, prefacandu-le in cuvinte minunate, pe care apoi le intorcea spre ei, si toti simteau ca se afla in fata Celui care le citea destinul, in fata Celui care le deschidea calea pentru viata vesnica. Daca Iisus Hristos ar veni azi, si daca printr-un miracol noi insine ne-am afla pe munte la picioarele Lui, oare ce ne-ar spune, citind in sufletele si in gandurile noastre? Probabil acelasi lucru, si ar incheia asa cum a incheiat si Predica de pe munte, cu „Bucurati-va si va veseliti!” Sub semnul sperantei.

Bucurati-va si va veseliti de lumina pentru munca! Bucurati-va si va veseliti de intuneric pentru odihna! Bucurati-va de munca pe care-o desfasurati la lumina zilei, si de binecuvantata odihna din timpul noptii. Bucurati-va de copii, de nepoti si de stranepoti. Bucurati-va de toate!

Aveti motive de suparare! Aveti motive de tristete! Exista moarte! Exista boala! Exista si acestea, dar bucurati-va si va veseliti, ca mai mari sunt cele pe care vi le-a dat Dumnezeu, si mai mare decat toate este viata, este faptul ca existati, acest miracol unic care v-a fost dat fiecaruia. Si viata e fara de moarte. E nemuritoare, chiar daca aici muriti.

Bucurati-va si va veseliti! Nu fiti tristi! Oare cine a mai vorbit cu atata putere impotriva tristetii? Si ce e mai greu de suportat in lumea aceasta decat tristetea? Caci e mai mare tristetea decat durerea fizica. E atat de mare, ca Sfintii Parinti o trec pe seama unui duh rau care vrea sa ne compromita viata: „duhul intristarii”. Iisus e „duhul bucuriei”. „Bucurati-va!” a fost primul cuvant pe care l-a spus si dupa inviere.

Mai departe, in Predica de pe munte, Mantuitorul insista asupra acestui fapt: „Nu fiti tristi” (Matei 6, 16). Cel mai mare dintre sfinti trebuie sa fie cel mai vesel dintre oameni. Imaginea sfantului trist, posomorat, incruntat, nu este imaginea adevaratului sfant. Cineva a spus odata: Un Sfant trist este un trist sfant! Bucurati-va de viata, bucurati-va de tot ceea ce va da Dumnezeu, de speranta in viata, in bine, si fiti toti cautatori de dreptate, caci fericiti sunt cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate. Cei ce-o cauta cum trebuie, se vor satura de ea.

„Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Iata la ce titlu inalt cheama pe toti aceia ce vor sa realizeze pacea in sufletele lor, in primul rand, pacea in lume, pacea in viata sociala.

Sa socotim ca astazi, ca printr-un miracol, am fost partasi acestei Predici extraordinare a Mantuitorului, si ca toate mangaierile pe care le-a adresat celor de atunci, ni le-a adresat si noua acum. Sa sune in urechile noastre, sa sune in viata noastra de acum incolo, asigurarea si indemnul: „Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra, pentru toate acestea, este multa in ceruri”. Amin.

+ IPS Antonie Plamadeala
Talcuiri noi la texte vechi, Editura Sophia

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

PRIMA SAPTAMANA DIN POST LA SF MUNTE ATHOS 13

Staret

LA MORMANTUL UNUI SFANT

M-am atins de mormantul unui mare Sfant contemporan. Monahul Iosif – asa cum scrie pe crucea sa. Smerit si dupa trecerea la Domnul.

Simti doua lucruri simultan – bucuria mantuirii si suferinta nevointei sale.Neamestecat si nedespartit. Asta este CRUCEA pentru cei ce vor mantuirea.

Simt nevoia sa adaug 2 clipuri video, de cateva minute fiecare, ale acestui inger pamantesc.

Invatatura de urmat pentru ORICE CRESTIN, nu numai pentru monahi.

Veti vedea cu cata putere si credinta vorbeste. Din experienta.

Va rog sa le urmariti! Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

Starețul Iosif Vatopedinul – Descurajarea este cauza problemelor psihologice!


Starețul Iosif Vatopedinul – Războiul duhovnicesc nu înseamnă înfrângere, ci biruință!

mai mult
Creștinătate

PRIMA SAPTAMANA DIN POST LA SF MUNTE ATHOS 12

Athos

LA BRAUL MAICII DOMNULUI

La manastirea Vatoped se afla una din cele mai mari comori ale Ortodoxiei – Braul Maicii Domnului. Nu intru in amanunte isrorice pentru ca se gasesc pe net. Va spun ce mi s-a intamplat mie.

Când am îngenuncheat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu vă pot spune ce am simțit, nu vă pot descrie. Este ceva de dincolo de simturi, emotii, sentimente sau imaginatie. Mi-a venit in minte condacul 8 din acatistul Bunei Vestiri pe care de mult nu-l interiorizam in intreaga sa putere.

„Văzând naștere minunată, să ne înstră­inăm de lume, mutându-ne min­tea la Cer; că pentru aceasta Prea­înaltul Dumnezeu pe pământ S-a ară­tat Om smerit, vrând să tragă la înăl­țime pe cei care-I cântă: Aliluia!”

Adica? Cum poate omul sa se instaineze de lume si sa-si mute mintea la Cer? Si ne ajuta condacul spunandu-ne „că pentru aceasta Prea­înaltul Dumnezeu pe pământ S-a ară­tat ” . De ce? Ca sa ne spuna mai exact cum sa facem ca sa fim cu mintea la Cer. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” Ioan14:23. Hristos cel Vesnic Se salasluieste in inima omului si o indumnezeieste. Nevoinde-se a petrece pururea in duhul poruncilor lui Hristos, omul ajunge la o adanca pocainta, care vindeca pacatul si consecintele lui. Intreaga viata a omului se patrunde de Lumina necreata a vesniciei dumnezeiesti, care il „trage la inaltime” (cum zice condacul) si-l duce, nevinovat si neosandit, in Camara lui Hristos.

Sa ne ajute Maica Domnului ca prin rugaciunile Ei sa fim „trasi la inaltime”!

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Cum îţi pregăteşti casa pentru SFEȘTANIE

sfestania

Dacă vrei să-ţi sfinţeşti lucrurile şi spaţiul în care locuieşti, poţi ruga un duhovnic să-ţi oficieze o slujbă specială. Iată ce trebuie să faci înainte de primirea preotului în căminul tău!

La ce ajută sfinţirea casei

În cadrul sfeştaniei, preotul sfinţeşte apa, îi stropeşte cu agheasmă pe membrii familiei, toate camerele şi face rugăciuni speciale pentru ocrotirea celor care stau acolo. Această slujbă este pentru casă ceea ce spovedania este pentru om.

La fel cum prin mărturisirea păcatelor credincioşii se căiesc de greşelile făcute şi îşi reîmprospătează harul primit la botez, tot aşa prin sfeştanie casa este binecuvântată şi curăţată pentru a fi ferită de rele. Prin săvârşirea periodică a sfinţirii casei, locuinţa şi toate cele care se află în ea se purifică după un timp în care păcatele celor care locuiesc acolo au întinat spaţiul respectiv.

Când primim binecuvântarea locuinţei

Este bine ca sfeştania să se facă în zi de post, miercurea sau vinerea, fiind o slujbă care nu se potriveşte cu zilele de sărbătoare. În unele regiuni ale ţării, sfeştania se face doar în primele zile ale lunii. Credincioşii cărora le trece preotul pragul trebuie să postească înainte de-a primi binecuvântarea.

Ei trebuie şi să se spovedească, astfel încât să-l aştepte pe duhovnic având sufletul curat. De asemenea, trebuie să pună lucrurile în ordine în casă şi să-i adune pe toţi membrii familiei când se face rugăciunea.

Ai nevoie de un vas cu apă curată şi lumânări

Pentru slujba propriu-zisă, creştinul pregăteşte o masă orientată spre răsărit, pe care trebuie să se găsească un vas cu apă, un pahar cu ulei curat, un beţişor înfăşurat la unul din capete cu vată, lumânări, tămâie şi busuioc. Pe ea, preotul va aşeza Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Agheasmatarul. Pentru ca duhovnicul să-i pomenească pe toţi cei ai casei, credinciosul trebuie să scrie şi un pomelnic (o listă) cu numele lor.

Ştiai că….simbolul cu cele mai multe forme şi semnificaţii este crucea? Se cunosc peste 400 de tipuri, cele mai răspândite fiind cea greacă (cu braţele egale), crucea Sfântului Andrei (în formă de X) şi cea de Malta (cu extremităţile braţelor late).

Primii creştini aveau drept simbol al credinţei peştele, deoarece felul în care se pronunţa acest cuvânt în ebraica veche se apropia cel mai mult de numele lui Iisus. Peştele a fost înlocuit de semnul crucii abia în secolele IV-V d.H., în urma sinodului de la Niceea, din anul 787.

(clickpentrufemei.ro)

mai mult
Creștinătate

CEI CE CRED CĂ TOATE RELIGIILE SUNT EGALE, CĂ TOATE CRED ÎN ACELAŞI DUMNEZEU SUNT ÎN ÎNŞELARE Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Cei ce cred că toate religiile sunt egale, că toate cred în acelaşi Dumnezeu sunt în înşelare

Sf.-Paisie-Aghioritul

Odată a venit în Sfântul Munte şi umbla pe la mănăstiri un tânăr în vârstă de şaisprezece-şaptesprezece ani, pe care îl chema Gheorgaki. La vârsta de trei ani fusese dus de părinţii lui la o mănăstire budistă din Tibet, înaintase mult în yoga şi ajunsese un vrăjitor desăvârşit putând să cheme pe oricare diavol voia.

Purta centura neagra şi ştia foarte bine karate. Cu puterea satanei făcea tot felul de demonstraţii care pricinuiau uimire. Lovea cu mâna pietre mari şi le sfărâma ca pe nişte nuci. Putea să citească şi cărţi închise. Spărgea alune în palmă, arunca cojile, iar miezul rămânea lipit de mână.

Nişte monahi l-au adus pe Gheorgaki la „Panaguda”, ca să fie ajutat de Stareţ (de Cuviosul Paisie, n.n.). Când a ajuns acolo, l-a întrebat pe Stareţ ce puteri are şi ce minuni poate face. Atunci Stareţul i-a răspuns că însuşi nu are nicio putere şi că toată puterea este a lui Dumnezeu.

Gheorgaki, vrând să-şi arate puterea, şi-a concentrat privirea spre o piatră mare care era la distanţă şi a făcut-o bucăţi. Atunci Stareţul a făcut semnul crucii pe o piatră mică şi i-a spus să o spargă şi pe aceea. El s-a concentrat, şi-a făcut vrăjile lui, dar nu a reuşit să o spargă. Văzând aceasta, a început să tremure, iar puterile demonice pe care credea că le stăpânea, neputând sparge piatra, s-au întors împotriva lui şi l-au aruncat cu putere în cealaltă parte a răului. Stareţul a mers şi l-a găsit într-o stare jalnică.

Altădată, povestea Stareţul, în timp ce discutam cu el, s-a ridicat deodată, mi-a prins mâinile şi mi le-a întors la spate. „Să vină acum să te scape Hagi-efendi, dacă poate”, mi-a spus. Am simţit aceasta ca pe o hulă. Atunci mi-am tras puţin mâinile şi l-am aruncat cât colo. După aceea a sărit în sus şi a vrut sa mă lovească cu piciorul, dar piciorul lui s-a oprit lângă faţa mea, ca şi cum ar fi întâlnit o piedică nevăzută. M-a păzit Dumnezeu.

În acea noapte l-am oprit şi l-am pus să doarmă în chilia mea. Dar diavolii l-au luat şi l-au târât până jos în pârâu, unde l-au bătut pentru nereuşita lui.

Dimineaţa a venit într-o stare jalnică, rănit, plin de spini şi pământ şi mi-a mărturisit: „M-a bătut satana pentru că nu am putut să te biruiesc”.

Stareţul l-a convins pe Gheorgaki sa-i aducă toate cărţile lui de vrăjitorie şi le-a ars. Apoi l-a ţinut puţină vreme lângă el şi l-a ajutat cât timp acela a făcut ascultare. După aceea Stareţul, interesându-se să afle dacă Gheorgaki este botezat, a aflat chiar şi biserica în care s-a săvârşit botezul lui. Gheorgaki cutremurat de puterea si harul Stareţului, voia să devină monah, dar nu a putut. Stareţul folosea cazul lui Gheorgaki ca să arate cât de mare este înşelarea celor ce cred că toate religiile sunt egale, că toate cred în acelaşi Dumnezeu şi că nu există nici o diferenţă între monahii tibetani şi cei ortodocşi.

Extras din Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul de Ieromonah Isaac, Ed. Evanghelismos

(aparatorul.md)

mai mult
1 2 3 4 5 19
Page 3 of 19