close

Creștinătate

ActualitateCreștinătatePromovate

Episcopul Hușilor, rezervat la prezența călugărilor pe rețelele sociale: Ar trebui să te concentrezi pe altceva

PS-Ignatie-calugari-sinaxa-retele-sociale.jpg

Episcopul Hușilor, rezervat la prezența călugărilor pe rețelele sociale: Ar trebui să te concentrezi pe altceva

Episcopul Ignatie al Hușilor, unul dintre puținii ierarhi români activi pe rețelele sociale, și-a exprimat rezervele pe care le are vizavi de prezența în aceste medii, marți, la sinaxa monahală anuală a eparhiei.

PS Ignatie a plecat de la afirmația Sfântului Siluan Athonitul, cinstit marți, care spunea: „Călugărul să nu citească ziare, foarte multă informaţie din afară, din lume, pentru că aceasta îl împrăștie lăuntric”.

„Acum, cercetătorii în domeniul neuroștiințelor au ajuns la aceeași concluzie: omul «bombardat» informațional nu mai are capacitatea să se regăsească pe sine însuși. Acesta este și motivul pentru care atâţia oameni trăiesc o stare de dezintegrare interioară spirituală – creierul nu mai face faţă la solicitările și la stimulii exteriori”, a notat Preasfinția Sa.

„Așa cum știţi, nu sunt anti-tehnologie, însă nu am fost nici un mare promotor al unei asumări a acesteia, și am avut întotdeauna o rezervă – și o am în continuare –, în ceea ce privește prezenţa monahilor pe reţelele de socializare. Noi spunem emfatic, câteodată, fără să fie acoperit de conţinut și de realitate, că am fugit de lume, când, de fapt, noi lăsăm să pătrundă lumea în noi, prin reţelele de socializare”.

Episcopul Hușilor a spus că în momentul în care ai un cont pe o rețea de socializare, este clar că lumea este în tine: „Poţi să stai departe de zumzetul orașelor sau de aglomerările umane, poţi să stai în vârful muntelui – dacă ai acces la informaţii, o lume întreagă este cu tine”.

„Orice pauză de la tehnologie este foarte benefică pentru noi, din punct de vedere spiritual. Este o dependență de care nu suntem conștienți”, a subliniat ierarhul.

„Am văzut că acum este un trend – foarte mulţi călugări au cont pe Tik-tok sau pe Facebook, și citesc pomelnice, acatiste, dau sfaturi – pierd foarte mult timp. Eu nu-i pot înţelege, cum poţi să stai toată ziua pe o reţea de socializare, când ar trebui să te concentrezi pe altceva – pe Liturghie, pe slujbă, pe întărirea comuniunii cu fratele tău din mănăstire, iar nu să pierzi vremea pe reţelele de socializare.

Sinaxa monahală cu starețele și duhovnicii așezămintelor monahale din Episcopia Hușilor a avut loc la Mănăstirea Moreni.

Foto credit: Episcopia Hușilor

mai mult
CreștinătateSfinții zilei

Sfântul Mucenic Petru Aleutul – 24 septembrie

WhatsApp Image 2024-09-24 at 13.10.32

 Sfântul Mucenic Petru Aleutul – 24 septembrie

Sfântul Petru s-a născut în jurul anului 1800 pe insula Kodiak din Alaska, fiind numit de părinți Cungagnaq. Cungagnaq a fost botezat de monahii ruși care făceau misiune în Alaska, primind numele Petru.
Pe când Petru avea paisprezece ani a însoțit un grup de vânători de vidre și foci într-o expediție. Pe când se apropiau de California, corabia lor a fost atacată și jefuită de marinari spanioli. Toți cei paisprezece aleuți au fost luați prizonieri, duși în San Francisco și întemnițați.
A doua zi, un preot spaniol a mers și a încercat să-i convertească pe ostatici la romano-catolicism. Văzând că nu poate să-i înduplece să părăsească credința ortodoxă, i-a înțepat cu săbiile, după care i-a separat, în speranța că așa vor ceda.
În ziua următoare, preotul iezuit a scos pe Sfântul Petru și pe Kychaly și a încercat să-i forțeze să părăsească credința ortodoxă. Văzând că Sfântul Petru refuză, preotul a ordonat indienilor care-l însoțeau să-i taie degetele de la mâini și picioare, unul câte unul. După ce au împlinit acest ordin, indienii i-au tăiat Sfântului Petru și mâinile și picioarele.
Simțind că viața sa pământească se apropie de sfârșit, Sfântul Petru a început să se roage lui Dumnezeu ca să primească putere ca să poată îndura până la capăt pătimirile pentru credința în Hristos.
Rânjind, preotul a încercat încă odată să-l convingă pe Sfântul Petru ca să renunțe la ortodoxie, dar nu a reușit.
Văzând aceasta, el a ordonat celor ce îl însoțeau ca să-i scoată Sfântului Petru măruntaiele. Astfel, în dureri îngrozitoare, Sfântul Mucenic Petru Aleutul a primit cununa muceniciei, fiind astfel primul băștinaș american care s-a numărat în cetele sfinte ale mucenicilor.
A doua zi, Kychaly și ceilați prizonieri au trecut prin noi chinuri pentru a se lepăda de credința lor. Pe când se pregăteau să-i martirizeze și pe ceilalți aleuți, a sosit ordinul prin care se cerea să fie eliberați.
Sfântul Mucenic Petru Aleutul este menționat în viața Sfântului Gherman de Alaska (13 decembrie).
Sfântul Petru Aleutul a fost canonizat de Biserica Ortodoxa din America în anul 1980, cu dată de prăznuire în ziua de 24 septembrie, zi în care au sosit în America Sfinții Gherman și Iuvenalie, împreună cu ceilalți însoțitori ai misiunii Kodiak, de la Mănăstirea Valaam. De asemenea, în ziua de 24 septembrie este prăznuit și Soborul Sfinților din Alaska.
Atât în ​​suferințele sale și în mărturisirea neclintită a credinței, Sfântul Petru este egal martirilor din vechime și, de asemenea, noilor mucenici care au strălucit în vremuri mai recente.

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

Conferențiarul universitar Adrian Lemeni a primit cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Ardealului

Distinctie-Lemeni-01.jpg

Conferențiarul universitar Adrian Lemeni a primit cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Ardealului

Conferențiarul universitar Adrian Nicolae Lemeni a primit miercuri „Crucea Șaguniană” pentru mireni, cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Ardealului.

Distincția a fost înmânată de Mitropolitul Laurențiu al Ardealului în Paraclisul Mitropolitan „Sfântul Nichita Romanul”. Domnul Adrian Lemeni se afla la Sibiu în calitate de membru al comisiei de susținere a unei teze de doctorat.

Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu a apreciat implicarea conf. Adrian Lemeni în dialogul dintre  instituțiile de învățământ teologic superior, lucrarea pedagogică și misionară pe care o desfășoară în cadrul Bisericii Ortodoxe Române și sprijinul acordat așezămintelor monahale din cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului în perioada în care a ocupat funcția de Secretar de Stat pentru Culte.

De asemenea, conf. Adrian Nicolae Lemeni i-a mulțumit Mitropolitului Laurențiu pentru distincția primită, exprimându-și bucuria revenirii la Sibiu pentru a lua parte la un eveniment academic.


Conferențiarul Adrian Lemeni este consilier patriarhal onorific. El a fost decorat în 2015 de Patriarhul Daniel cu cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, „Crucea Patriarhală”.

Adrian Lemeni este originar din Cugir, județul Alba. În perioada studenției la Politehnica din Timișoara, a avut ocazia să întâlnească o serie de mari părinți duhovnicești precum Cleopa Ilie,  Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian, Dumitru Stăniloae. Întâlnirile cu ei l-au determinat să urmeze teologia.

În calitatea sa de Secretar de Stat pentru Culte, Adrian Nicolae Lemeni a avut o contribuție importantă la realizarea și susținerea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Foto credit: Mitropolia Ardealului

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

Se reia dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale Publicat de Andrei Ursulean

reluarea-dialogului-bisericii-ortodoxe-cu-bisericile-vechi-orientale-308788-1031×675-1.jpg

Se reia dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale

Dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale a fost reluat zilele acestea, după 31 de ani, la Cairo.

Întâlnirile preliminare ale Comisiei mixte de dialog au loc în perioada 16-17 septembrie la Mănăstirea Abba Bishoy din Cairo, așezământ monahal aparținând Bisericii Copte, și sunt co-prezidate de Înaltpreasfințitul Părinte Emanuel, Mitropolitul Calcedonului din cadrul Patriarhiei Ecumenice.

Lucrările au ca obiectiv prezentarea modului în care documentele emise în cadrul întâlnirilor preliminare din 1964, 1971 și a întâlnirilor oficiale din 1985 și 1993 au fost și sunt receptate, precum și prezentarea de rapoarte privind identificarea unor perspective viabile care să contribuie la dezvoltarea și consolidarea relațiilor intercreștine.

Delegația Patriarhiei Române este formată din Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, și pr. Viorel Ioniță, consilier patriarhal onorific.

„Lucrările propriu-zise au debutat prin prezentarea unui raport din partea fiecărei delegații privind stadiul actual al dialogului, mai ales din perspectivă practică, în comunitatea reprezentată”, a declarat Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul pentru Trinitas TV.

„Pe marginea acestor rapoarte s-au cerut anumite lămuriri sau s-au adăugat anumite elemente, în așa fel încât dialogul să meargă mai departe și să fie identificate direcții prin care nu doar să se actualizeze ceea ce s-a întâmplat pe parcursul celor mai bine de 60 de ani de dialog, ci mai ales să se contribuie la un viitor fructuos al acestei apropieri necesare într-o lume dezbinată.”

În a doua zi a întâlnirii au fost dezbătute principalele probleme etice cu care lumea contemporană se confruntă și au fost identificate strategii comune pentru rezolvarea lor.

„Avem nădejdea ca întâlnirea să fie un plus nu doar teologic, ci și practic, în sensul necesității de a avea o voce comună față de realitățile contemporane, sub toate aspectele pe care acestea ni le pot propune”, a adăugat ierarhul.

De asemenea, la finalul sesiunilor de lucru va fi publicată o declarație comună cu privire la stadiul actual al dialogului.

Scopul întâlnirilor

Într-un interviu pentru Ziarul Lumina, pr. Viorel Ioniță, consilier patriarhal onorific, a vorbit despre istoria dialogului dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale, precum și despre lucrările comisiei de dialog.

„Dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale a fost pregătit prin desfășurarea a patru întruniri neoficiale între anii 1964 și 1971, după care au urmat alte patru întruniri oficiale între anii 1985 și 1993.”

„Din partea Bisericii Ortodoxe Române va fi prezentat mai întâi felul în care au fost receptate rezultatele acestui dialog la nivelul Sfântului Sinod al Bisericii noastre, apoi modul în care au fost făcute cunoscute rezultatele respective în cercuri foarte largi din sânul acestei Biserici, prin studii și cărți publicate de diferiți teologi români”, a adăugat părintele profesor.

Totodată, pr. Viorel Ioniță a menționat că pr. Dumitru Stăniloae a participat, în anul 1971, la o întrunire de evaluare a dialogului la Addis Abeba, Etiopia, în urma căreia a publicat patru studii referitoare la perspectivele de apropiere dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale.

Foto credit: Ziarul Lumina

mai mult
CreștinătatePromovate

Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie

WhatsApp Image 2024-09-14 at 07.12.53

Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

La mijlocul primei luni a anului bisericesc prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci. Istoric vorbind, această sărbătoare amintește de două evenimente: găsirea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena și înălțarea ei în văzul tuturor în acea zi, dar și pe 14 septembrie 335, imediat după sfințirea primei Biserici a Învierii Domnului, zidită de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, respectiv aducerea Sfintei Cruci înapoi în Ierusalim, pe 14 septembrie 630, după ce a fost recuperată de la perși de către împăratul bizantin Heraclius.
Această zi este una de post aspru. De-a lungul anului liturgic sunt patru astfel de zile de post rânduite: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Vinerea Mare și Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Sunt patru zile care alcătuiesc o cruce de-a lungul anului bisericesc. Sunt patru puncte cardinale ale istoriei mântuirii noastre, patru repere esențiale pentru viața duhovnicească. Prin tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a fost curmat „glasul celui ce strigă în pustie” (Matei 3, 3), celui ce vădea păcatele oamenilor și îndemna la pocăință. La Bobotează, Mântuitorul a luat toate aceste păcate asupra Lui, a devenit „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Vinerea Mare este ziua Răstignirii, când Mântuitorul „ne-a împăcat cu Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 16) prin ascultare desăvârșită, iar păcatul asumat la Iordan a fost pironit pe Cruce: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce” (Coloseni 2, 14). Ziua de 14 septembrie actualizează „biruința binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic (diavolul)” cu „puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci”.
Faptul că aceste patru zile sunt rânduite cu post cât mai aspru, chiar și dacă trei dintre ele ar cădea în zi de duminică, înseamnă că sunt esențiale pentru a înțelege cum anume trebuie să conlucrăm la mântuirea noastră. Mai întâi, e nevoie să ascultăm de vocea conștiinței până la capăt și să nu o ucidem (sau înăbușim) precum Irod. Apoi, trebuie să dăm Domnului păcatele noastre prin mărturisire (spovedania este numită și „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”). Pasul următor este împărtășirea din Trupul și Sângele Domnului, rod al noului „Pom al Vieții”, cum mai este numită Sfânta Cruce. Iar urmarea firească a acestui traseu este purtarea Crucii în toate ale vieții noastre, prin răstignirea poftelor sau a minții noastre, ascultând desăvârșit de Dumnezeu, în iubire jertfelnică față de semenii noștri. Deci, cele patru sărbători marchează patru etape obligatorii ale mântuirii noastre: conștientizarea păcatelor, mărturisirea lor, cuminecarea cu Împărtășania care se dă și „spre iertarea păcatelor”, toate urmate de o asumare integrală a lucrării Crucii, una mărturisitoare înaintea tuturor.
Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este pus la începutul anului bisericesc spre a ne arăta, încă din start, care este ținta călătoriei noastre liturgice și care ne este reperul. Importanța acestei sărbători este evidențiată și prin faptul că îi sunt dedicate două duminici, cea de dinainte și cea de după data de 14 septembrie, fiecare având semnificațiile sale.
În duminica de dinainte este amintită pregătirea omenirii pentru Jertfa mântuitoare a Fiului Celui Unul-Născut pe care Dumnezeu „L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Răstignirea este preînchipuită de acel șarpe de aramă înălțat de Moise în pustie (cf. Ioan 3, 14 și Numerii 21, 8-9) la care evreii cei mușcați de șerpii veninoși priveau ca să trăiască. Păcatul „mușcă” din noi, dar noi ne luptăm pentru a privi ‒ adică a ne reorienta, a ne schimba mintea (metanoia/ pocăința) ‒ către Hristos Cel Răstignit și Înviat.
În duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci suntem îndemnați să lepădăm această viață, să o pierdem „pentru Hristos și pentru Evanghelie”. Adică să trecem de la viața biologică, socială, caracterizată de limitări și neputințe, la o viață în Dumnezeu, în care preocuparea de căpătâi o reprezintă pocăința și împlinirea poruncilor. Dar mai învățăm în această duminică și că asumarea Crucii se face nu doar în cele lăuntrice, ca lucrare, ci și în cele din afară, ca mărturisire: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). Una fără cealaltă nu se poate: lucrare și mărturisire.
În fapt, praznicul Înălțării Sfintei Cruci este un arc peste timp, soteriologic și eshatologic, de la Golgota la Parusie, de la Răstignirea Celui Căruia Pilat „nu I-a găsit nici o vină” (cf. Ioan 19, 4) la momentul când „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Mai rămâne un singur semn de întrebare: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?”

 

mai mult
CreștinătatePromovate

Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie

WhatsApp Image 2024-09-07 at 19.53.36

Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie

Nașterea Maicii Domnului este prima sărbătoare din anul bisericesc care începe la 1 septembrie, dar și prima zi de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu din cadrul acestuia. Incontestabil, Sfinții Părinți care au rânduit această prăznuire nu au avut la îndemână un certificat de naștere al Preanevinovatei. Ce-i drept, dacă luăm în calcul faptul că în data de 9 decembrie se proslăvește zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, atunci înțelegem că, după săvârșirea celor nouă luni, fericita mamă și-a purtat în brațe darul cel îndelung așteptat. De ce luna septembrie și nu octombrie? Deoarece septembrie, potrivit indictionului bizantin, este prima lună a anului bisericesc – iar potrivit tradiției vechi iudaice, acum Dumnezeu a început să creeze lumea. Or, prin Maica Domnului, care a născut pe Mântuitorul nostru, lumea a fost recreată. Totuși de ce s-a stabilit sărbătoarea pe 8, iar nu în oricare altă zi a lunii septembrie? Sfinții Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, au fixat această dată spre a nu se uita nicicând de faptul că Maica Domnului reprezintă „ușa” prin care Hristos Dumnezeu Cel veșnic de zile a intrat în timp. Cartea Apocalipsei ne vorbește despre ziua a opta ca fiind Veșnicia. Astfel, înțelegem de ce tocmai ziua de 8 s-a hotărât pentru proslăvirea Nașterii Maicii Domnului.
Sfântul Andrei Criteanul consideră sărbătoarea drept debut pentru celelalte zile sfinte: „Această zi este pentru noi începutul tuturor zilelor sfinte. Cele sterpe și maicile, dănțuiți; îndrăzniți și săltați cu bucurie, o, voi, cele neroditoare: căci, iată, cea fără de fii și stearpă, pe Născătoarea de Dumnezeu a odrăslit”. Mai trebuie precizat un aspect foarte important pe care Sfinții Părinți l-au accentuat atunci când au făcut referire la nașterea Preanevinovatei Maria. Deși Ioachim și Ana au avut o viață virtuoasă, ei au rămas totuși supuși păcatului strămoșesc, iar Fecioara Maria, copilul lor, a moștenit păcatul originar, cu toate urmările lui, până în clipa zămislirii Mântuitorului Hristos. Acordul dat de Fecioara aleasă spre a-L naște pe Izbăvitorul lumii prin acel „fie” a adus și curățirea de păcatul strămoșesc, ea izbăvindu-se de acesta prin lucrarea Duhului Sfânt.
Deși evenimentul nașterii Născătoarei de Dumnezeu este cu totul deosebit, Evangheliile îl țin sub tăcere; în schimb, surprinzător, relatează detaliat naşterea celui care L-a botezat în apele Iordanului pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pe lângă mărturiile patristice despre zămislirea și nașterea Fecioarei Maria, care completează aparenta omisiune a Sfintei Scripturi, evangheliile apocrife menționează, chiar dacă nu foarte amănunţit, evenimentul. Bunăoară, protoevanghelia lui Iacob glăsuiește: „După nouă luni Ana a născut. Și a întrebat-o pe moașă: «Ce am adus pe lume?». Iar moașa i-a răspuns: «O fată». Și a zis Ana: «Sufletul meu a fost astăzi preamărit». Și a culcat pruncul în leagăn (…) și i-a pus numele Maria”. Termenul de „apocrif” este egalat cu cel de „necanonic”, „primejdios”, „dubios”. Deci nu le putem considera veridice dar, cu toate acestea, prin vechimea lor, ele conțin date istorice importante, preluate în parte din Tradiția Bisericii, devenind astfel „expresia livrească” ale unor aspecte din Sfânta Tradiție. De altfel, chiar unii Sfinți Părinți au cunoscut și folosit texte apocrife în unele omilii. Nutrim convingerea că, luminați de Duhul Sfânt, ei au făcut selecția corectă, alegând și folosind doar informațiile demne de reținut.
Cât privește locul nașterii Fecioarei Maria, părerile sunt împărțite. Epifanie monahul credea că nașterea s-ar fi petrecut în Nazaret, cetatea de obârșie a lui Ioachim, idee împărtășită și de Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Chiril al Alexandriei socotește că locul nașterii ar fi fost Betleemul, locul de obârșie al Anei, iar Sfântul Sofronie avansează ipoteza potrivit căreia Ana ar fi născut la Ierusalim. Același lucru îl susține și Sfântul Ioan Damaschinul: el afirmă că Maria „se naște în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor și este adusă la templu”. Părerea Sfântului Sofronie o întărește oarecum existența unei biserici închinate Sfintei Ana zidite în proximitatea Scăldătorii Oilor, deci în cetatea Ierusalimului.
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea s-a fixat cu prilejul sfințirii unei biserici la Ierusalim de către Împărăteasă Eudoxia, la începutul secolului al V-lea, între anii 431-451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au dezbătut și clarificat problema mariologică. Tradiția spune că locașul s-a ridicat pe locul casei Sfinților Ioachim și Ana, deci acolo unde s-a născut Maria, Prunca. În Apus, praznicul Nașterii Maicii Domnului a fost introdus mai târziu, pe timpul Papei Sergiu I (687-701). La început sărbătoarea se ținea cu precădere în Ierusalim, dar după secolul al V-lea celebrarea s-a generalizat în tot Răsăritul. De remarcat e faptul că sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria o regăsim și în calendarul copților egipteni, pe 9 mai, dar și la iacobiții sirieni. Prezența celebrării ei în Biserica coptă arată faptul că la Ierusalim creștinii o țineau înainte de Sinodul al IV-lea, căci se știe că după momentul Calcedon eterodocșii copți nu au mai împrumutat nimic de la Biserica Ortodoxă.
În legătură cu originea slujbei, în secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul a compus condacul și icosul praznicului, cântări folosite până astăzi în cult de către Biserica Răsăriteană. Probabil că ambii autori au preluat informații din lucrările Fericitului Ieronim sau chiar din unele scrieri apocrife. Cântările sărbătorii au fost îmbogățite cu două canoane alcătuite, două secole mai târziu, de Ioan Damaschin și Andrei Criteanul. Compuse în plină perioadă iconoclastă, când și cultul Fecioarei Maria ajunsese sub semnul îndoielii, ele se constituie într-o puternică mărturie a evlaviei față de Maica Domnului.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului – Pr. Nicolae Tănase

duminica_a_x-a_dupa_rusalii_-_vindecarea_lunaticului_3

Predică la Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului – Pr. Nicolae Tănase

Părintele Nicolae Tănase

Sursa: https://doxologia.ro/predica-la-duminica-x-dupa-rusalii-vindecarea-lunaticului-pr-nicolae-tanase

Încrederea dă putere. Toţi credem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care nu cred; şi aceia au mintea aşa, întunecată şi nedefinită, nu ştim ce e în mintea lor şi nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puţini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ţinem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui şi ale sfinţilor Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.

Avem credinţă în Dumnezeu, dar nu avem încredere în El! Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă neputinţa, nenorocirea unui om: avea un copil îndrăcit, pe care îl cuprindea criza aceasta atunci când ieşea luna.

De aceea, cei care au această boală se numesc şi lunatici. De ce se întâmpla aşa? Pentru că diavolul dorea să îi determine pe oamenii în necaz să blesteme pe Dumnezeu şi făptura Lui.

Lipsa postului şi a rugăciunii – cauza nereuşitelor noastre. Aţi văzut şi vindecarea de către Mântuitorul Hristos a muţeniei şi a surzeniei. Ce face tatăl când are probleme? Ca un părinte iubitor, se preocupă de copilul lui. Aleargă cu el pe la doctori, aude de Hristos; n-ajunge la El, ajunge la Apostolii şi ucenicii Săi. Aceştia nu-l pot vindeca.

Hristos îl vindecă. Apostolii comentează după aceea, se răzvrătesc puţin şi zic aşa: „Doamne, Tu ne-ai dat nouă putere să facem vindecări, să facem minuni. Ne-ai spus că vom face chiar mai mari minuni decât Tine. Şi iată, a venit la noi şi noi nu l-am putut vindeca. De ce?”.

Atunci Mântuitorul Hristos le spune: „Acest soi de demoni nu pot să iasă decât cu post şi rugăciune. N-aţi postit destul şi mai ales, nu v-aţi rugat îndeajuns, drept pentru care n-aţi putut să-l vindecaţi, n-aţi putut să izgoniţi pe demoni din el”.

Iată explicaţia multor nereuşite ale noastre. N-am postit de ajuns, nu ne-am rugat de ajuns, n-am avut credinţă de ajuns. Şi atunci, Mântuitorul Hristos zice: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, cu această putere a credinţei voastre veţi putea muta şi munţii”.

Un grăunte de muştar pus în palmă abia îl vezi, aşa este de mic, de aceea şi Mântuitorul Hristos îl ia ca termen de comparaţie. Altădată, însă, ne spune că din grăuntele acesta de muştar aşa de mic creşte un copac aşa de mare, încât păsările vin şi îşi fac cuib în el, iar bătrânii se adună sub el la umbră şi stau la sfat.

Credem în Dumnezeu, dar credem în tot ce a zis El? Mântuitorul Iisus Hristos, dacă ne gândim, în istoria pe care Sfânta Evanghelie ne-o relatează, a făcut lucruri mari din lucruri mici, din lucruri neînsemnate.

De exemplu, ce este mai necinstit decât scuipatul? Dacă vrei să jigneşti pe cineva, îl scuipi. Mântuitorul ce a făcut? A scuipat. Unde? În praf. Scuipatul şi cu praful au făcut noroi. Şi ce a făcut? A luat şi a uns ochii unui orb din naştere. Şi orbul din naştere a văzut.

Iată cum lucrează Hristos cu lucruri neînsemnate. Şi astăzi avem în Sfânta Evanghelie o lucrare a lui Dumnezeu cu lucruri neînsemnate, cărora Dumnezeu le dă valoare. Şi noi părem neînsemnaţi, dar valoarea sufletului nostru face ca noi să fim însemnaţi, oameni însemnaţi, oameni deosebiţi.

Prezenţa noastră în biserică pare neînsemnată, dar înaintea lui Dumnezeu este însemnată. Dumnezeu, vrând să arate importanţa răstignirii Lui de fiecare dată la Sfânta Liturghie, trimite pe îngerii Săi şi numără paşii noştri către sfânta biserică. Iar noi mărturisim: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim…”.

Noi, oamenii, suntem aşa de puternici înaintea lui Dumnezeu, încât ne permitem să ne comparăm cu heruvimii, adică cu cetele acelea îngereşti care folosesc lui Dumnezeu spre lauda Lui. Iar îngerii îşi acoperă cu aripile ochii lor, ca să nu vadă. De ce? Pentru că mare este măreţia Tainei.

La această Taină noi participăm la prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Acestea sunt foarte cunoscute de noi, predicăm despre ele de ani de zile, se vorbeşte despre ele în toate cărţile pe care le citim. Cu acestea s-au hrănit moşii şi strămoşii noştri.

Întrebarea este dacă noi, oamenii zilelor noastre, mai înţelegem aceste lucruri şi dacă luăm cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie. Hristos, în Evanghelia de astăzi, a zis: „De veţi avea credinţă măcar cât un bob de muştar, adevărat grăiesc vouă, puteţi muta şi munţii”. Credem toţi în Dumnezeu, dar credem şi în cuvântul acesta, credem în tot ce-a zis El?

Vă povesteam odată că unul s-a dus deasupra unei prăpăstii, a unui râu mare şi a întins o funie dintr-un copac pe malul celălalt. El se ocupa cu echilibristica la circ. A luat o roabă şi a mers pe funia aceea cu roaba. Oamenii priveau uimiţi la el. Au venit tot mai mulţi. El a pus, prima dată, un pietroi în roabă. Şi a întrebat mulţimea: „Credeţi voi că pot să trec eu cu roaba şi cu bolovanul?”. Toţi au zis: „Da”. A trecut şi s-a întors.

Apoi a mai adăugat încă un bolovan: „Dar cu doi bolovani, credeţi că mă duc şi mă întorc?”. Mulţimea a răspuns: „Da”. S-a dus şi s-a întors. Mergea aşa pe funie şi pericolul era mare. Şi a făcut aşa de încă vreo câteva ori şi oamenii spuneau: „Da”. Apoi s-a întors, a răsturnat roaba cu pietre şi a zis: „Să vină unul dintre voi, să se urce în roabă, ca să merg cu el şi să mă întorc”. N-a venit nici unul.

Toti au avut credinţă când nu era vorba de ei, dar când a fost vorba de ei n-au mai avut încredere.

Încrederea dă putere. Toţi credem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care nu cred; şi aceia au mintea aşa, întunecată şi nedefinită, nu ştim ce e în mintea lor şi nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puţini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ţinem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui şi ale sfinţilor Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.

Toţi sau aproape toţi ne legăm de ceva, de puţin, de câteva pale de fân, de câteva cuiburi de cartofi. De ce? Pentru că avem credinţă în Dumnezeu, dar n-avem încredere în Dumnezeu. Şi încrederea dă putere.

În ultimii patru ani am botezat nouă persoane adulte, două dintre ele acum, de curând, astă vară. Am făcut baptisteriu, aţi văzut, ca să-i afundăm, să vedem cum se făcea şi cum trebuie să se facă Botezul prin afundare. Aceste persoane au mărturisit ce au simţit la Botez. Noi, care ne botezăm de copii în chip obişnuit, nu simţim sau simţim, dar nu putem da mărturie. Dar aceştia au dat mărturia lucrării lui Dumnezeu asupra lor în momentul acela, puterea lui Dumnezeu lucrătoare în ei. Iar această putere se continuă în lucrarea ei, pentru că Dumnezeu este veşnic şi se îngrijeşte permanent de noi.

Cuvintele Evangheliei sunt adevărate. Dacă sunt adevărate şi probate, înseamnă că, pentru că Hristos a zis: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine…”, dacă noi avem încredere în aceste cuvinte, nu ne interesează ce se întâmplă Duminica cu fânul nostru.

Din cauza neîncrederii noastre, noi în loc să vorbim despre puterea rugăciunii, despre rugăciunea minţii, despre trăirea în Iisus Hristos, despre lumina taborică, noi, la două-trei duminici, trebuie să amintim oamenilor că nu-i bine să mergem la târg Duminica, că nu-i bine să lucrăm Duminica, că nu-i bine să facem nunţile aşa, că nu-i bine să facem botezurile aşa, că nu-i bine să mergem la vrăjitori, adică lucruri aşa de mici, în detrimentul lucrurilor importante.

Sunt aşa de multe lucruri despre care putem vorbi, dar pentru asta ar trebuie să fim ascultători, să ascultăm ce zice Biserica, pentru că Biserica are cap pe Hristos şi Hristos este fără de greşeală.

Avem puterea să renaştem din cenuşă. Mai citim în Evanghelia de astăzi, spre sfârşitul ei, că s-au întristat ucenicii. De ce? Pentru că Hristos le-a spus că urmează pentru El o perioadă, un moment dur, în care oamenii îl vor toca mărunt.

Şi mai grav – tâlcuiesc Sfinţii Părinţi – că vreme de generaţii, secole şi iată, până în zilele de astăzi, Hristos este răstignit, bătut şi scuipat prin faptele oamenilor.

La nici 2 kilometri de noi, acum 356 de ani a existat o localitate, care avea peste 20.000 de locuitori. Vălenii de Munte are 10.000 şi un pic. Închipuiţi-vă un oraş încă o dată cât Vălenii de Munte, care exista acolo, nu ca un oraş, ci ca o aşezare. Turcii au măcinat această populaţie. I-au omorât. Spune istoria că numai 9 familii au scăpat, au trecut dealul şi au făcut bisericuţa din lemn – de unde şi-or fi adus-o – care era în cimitir şi este şi acum. Acum sapă râul pe acolo şi ies oseminte continuu, continuu… .

Dar morminte de peste 4.000 de ani. Cunoaşteţi că romanii, când au cucerit Dacia şi în toată stăpânirea lor, n-au pătruns decât până la Drajna. Partea aceasta de populaţie, de aici – dinspre noi şi de la noi – e populaţie neaoşă, a strămoşilor noştri.

Asta înseamnă că avem puterea să rezistăm, avem puterea să renaştem din cenuşă. La 9 familii, înseamnă că aveau cam o sută de persoane. O sută de persoane prima dată au făcut o bisericuţă şi au luat măsuri ca să o demonteze repede şi să o urce la munţi, atunci când veneau iarăşi să-i zobească.

Nu mai trăim vremurile acelea. Acum suntem oameni liberi, putem veni la biserică… .

Avem această convingere că dumneavoastră, cei de faţă, înţelegeţi acestea. Înţelegeţi că trebuie să facem ceva. O să citim din Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, ce s-a făcut la un moment dat când totul s-a pierdut, nu mai era nimic.

Ezdra, spre exemplu – şi citim în carte asta – zice că a găsit, prin fundul unei lăzi, Legea. Nu mai aveau Lege. Şi au scos de acolo Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu, scrise pe sul. Şi au început să reamintească poporului.

Asta trebuie să facem şi noi astăzi. Trebuie să scoatem la lumină, nu Evanghelia, că o avem toţi în casele noastre, în Sfânta Scriptură, ci siguranţa Evangheliei, trăirea Evangheliei, dorinţa ca să lucrăm fapta cea bună.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin.

mai mult
CreștinătatePromovate

Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 29 august

WhatsApp Image 2024-08-29 at 08.22.31

Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 29 august

Moartea violentă a Sfântului Ioan Botezătorul este întâmpinată de Biserica Ortodoxă cu post, chiar dacă această zi, 29 august, ar cădea duminica; ni se arată astfel că îmbuibarea, în orice formă a ei, viețuirea departe de voia Domnului duc la fapte necugetate, uneori la crime, așa cum s-a întâmplat cu cel trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia. Ajunarea din ziua pomenirii morții Îna­in­temergătorului Domnului nu reprezintă doar întristare, tânguire pentru mișeleasca sa ucidere. În general, pe toți martirii din calendar îi pomenim la data când au suferit moarte mucenicească pentru Hristos, dar la niciunul dintre ei Biserica nu a rânduit un post special. Doar în ziua pomenirii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, postul statornicit are menirea de a ne reaminti că promiscuitatea în care se complac unii oameni intră în conflict cu echitatea și sfințenia, că absența pocăinței, căderea fără dorința de ridicare, provoacă drame incomensurabile.
Spre a sublinia importanța pocăinței în viața creștinului, e suficient să apelăm la bogata literatură filocalică a Bisericii Răsăritene: ea ne învață că pocăința reprezintă o modalitate de tămăduire și de desăvârșire a sufletului, constituind o stare firească a ființei umane și neavând anumite soroace specifice exis­tenței noastre. Celor ce afirmă cu nonșalanță că această mare și mântuitoare virtute este specifică doar senec­tuții le răspundem cu inspiratele cuvinte ale Părintelui Galeriu: „Pocăința nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viață spirituală. Un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun”. După cum deja am afirmat, pentru noi valoarea pocăinței se clădește atât pe cuvintele Sfintei Scripturi, cât și pe cele din scrierile patristice, care i-au acordat spații generoase, dar și numiri pe măsură: „al doilea har”, „a doua renaștere”, „reînnoirea Botezului”, „curățirea conștiinței”.
Termenul uzual de „pocăință” derivă din sensul literal al cuvântului grec „metanoia”, care înseamnă „schimbare a minții”. Se pare că limbile în care a fost tradus termenul grecesc nu au izbutit să cuprindă sensul profund al noțiunii. Bunăoară, în graiul românesc cuvântul „pocă­ință” derivă din slavonă și desemnează starea de remușcare, regretul, durerea pentru greșeala săvârșită. Termenul latin „penitență”, provenit din poenam tenere, eviden­țiază latura juridică, conștiința delictului, a greșelii, frica de pedeapsă. Dar „metanoia” nu înseamnă doar pocăință, regret și nici doar frică de pedeapsă, ci mai mult: o transformare profundă, o primeneală de căpătâi a trăirilor și simțirilor, capabilă să pună temeluire unui nou mod de viață. Cu alte cuvinte, pocăința îl ajută pe om ca, oricât de jos ar fi căzut, să se reașeze în matca firească, pe calea ce duce la Cer; ea îl reîntoarce la Dumnezeu, îi curăță conști­in­ța. De aceea Sfinții Părinți ne învață că întreaga noastră exis­­tență trebuie să se desfășoare sub semnul pocăinței. Rolul acesteia este de a-l ridica pe credincios din păcatele și patimile în care a recăzut, de a-l curăți și de a-l înveșmânta iarăși în harurile de la începuturile vieții creștinești. Prin pocăință, omul nu redobândește harurile primite la Botez, căci nu le-a pierdut, ci doar le-a îngropat în „pământul” sufletului său. Printr-o pocăință plină de lacrimi, omul, asemenea picăturilor de ploaie, dă apă „cernoziomului” duhovnicesc al ființei sale, scoțând din adânc roadele primite prin Taina Sfântului Botez și făcându-le lucrătoare în vederea dobândirii mântuirii.
Fiind condiția fundamentală pentru mântuirea omului căzut în păcate după Botez, pocăința, consideră Sfinții Părinți, rămâne cea dintâi și cea mai mare lucrare duhovnicească, mai presus de orice virtute; trebuie ca omul să i se dedice cu totul și înainte de orice altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de lucrare pe care se cuvine să o împlinească dacă dorește să se mântuiască. Sfântul Marcu Ascetul afirmă:
Domnul nostru Iisus Hristos, dând pentru mântuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite măreției lui Dumnezeu, a pus libertatea ca temei al lor și le-a fixat ținta spre care trebuie să alerge, spunând: «Pocăiți-vă!», pentru ca noi prin aceasta să înțelegem că toată mulțimea poruncilor se cuprinde în una singură: cea a căinței pentru păcatele noastre.
Poate că de aceea Sfântul Isaac Sirul o numește „cea mai înaltă dintre virtuți”. Părintele profesor Ioan Teșu, în cartea Teologia necazurilor, conchide:
Pocăința este suportul și însoțitoarea tuturor celorlalte virtuți creștine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar și sora lor, care le ajută să se desăvârșească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalță pe punctele de rezistență ale pocăinței. Conștiința imperfecțiunilor și a păcatelor noastre ne întreține dinamismul sufletesc către o viață mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc.
Având în vedere toate acestea, se cuvine să privim sărbătoarea de la finele lui Gustar ca pe un stăruitor apel adresat nu doar fiecăruia dintre noi, ci și uma­nității în general, care trăiește astăzi o dramatică secularizare. Pocăința la care suntem chemați va săvârși o necesară incizie în propriile suflete, dar și în conș­tiința lumii, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile ființei noastre, dar și ale omenirii întregi, ca să le primenească spre a le deschide către harul dumnezeiesc.

Cătălin Rusu

mai mult
CreștinătatePromovate

Mitropolitul Basarabiei, de Ziua Independenței R. Moldova: „Este un moment de profundă reflecție asupra rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în păstrarea și transmiterea identității noastre”

b95fc48f001cde84d41ba18a2ca622c6700fc4f2cfd1549d2df8dd3f89a6e6c4

Mitropolitul Basarabiei, de Ziua Independenței R. Moldova: „Este un moment de profundă reflecție asupra rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în păstrarea și transmiterea identității noastre”

post-img
????̂???????? ????????̆???????????????????? ????????????????????

Astăzi, 27 august, Republica Moldova marchează 33 de ani de la proclamarea Independenței. Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, ÎPS Părinte Petru, a venit cu un cuvânt de felicitare.

„Iubiți frați și surori în Hristos,

Preaiubiți români basarabeni de pretutindeni,

Astăzi, cu prilejul sărbătoririi Zilei Independenței Republicii Moldova, ne îndreptăm gândurile și rugăciunile noastre către toți credincioșii și clericii din Basarabia, mulțumind lui Dumnezeu pentru darul libertății și al demnității naționale. În această zi de sărbătoare, dorim să adresăm un gând de felicitare tuturor românilor basarabeni, atât celor care trăiesc pe acest pământ binecuvântat, cât și celor care, din diverse motive, se află departe, în căutarea unor condiții de muncă sau de trai mai bune.

Ziua Independenței este un moment de profundă reflecție asupra rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în păstrarea și transmiterea identității noastre lingvistice, etnice și spirituale, începând cu secolul al XIX-lea, când acest pământ a fost smuls cu durere de la Țara-Mamă.

Ierarhii, preoții și viețuitorii mănăstirilor din Basarabia au fost cei care, cu mult curaj și jertfelnicie, au mărturisit neîncetat adevărul că poporul dintre Prut și Nistru este un popor român, cu riscul de a fi exilați, prigoniți sau martirizați. În fața persecuțiilor, torturii și chiar a martiriului, aceștia au înfruntat vitregiile istoriei cu dragoste pentru neam, contribuind la trezirea conștiinței naționale, la păstrarea credinței strămoșești și la consolidarea legăturilor noastre cu frații de dincolo de Prut.

Mitropolia Basarabiei, care la anul se pregătește să aniverseze centenarul său, a fost mereu un stâlp de susținere pentru poporul nostru. Cu același discurs evanghelic și cu o grijă pastorală și socială neclintită, Mitropolia noastră a fost un centru de cultură și spiritualitate, tipărind cărți, deschizând instituții de învățământ, investind în patrimoniul național, construind biserici și mănăstiri și formând personalități care au schimbat cursul istoriei. Din păcate, mulți dintre cei care au contribuit la aceste realizări au fost prigoniți, exilați sau chiar uciși, dar nu au încetat niciodată să se roage și să lupte pentru libertatea și demnitatea poporului nostru, păstrând vie nădejdea unei renașteri naționale.

După perioada de prigoană sovietică, când Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost coruptă de influențele imperialiste, clericii, intelectualii și credincioșii noștri, uniți într-o voință comună, au cerut în Adunarea Eparhială din 14 septembrie 1992 reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 19 decembrie 1992, Mitropolia noastră a fost recunoscută ca Mitropolie autonomă, de stil vechi, integrată în trupul Bisericii Ortodoxe Române, reafirmându-se astfel continuitatea și autonomia canonică, departe de orice influență străină.

După obținerea Independenței Republicii Moldova, reactivarea Mitropoliei Basarabiei a fost poate cea mai mare realizare națională, un rod al rugăciunilor și al sacrificiilor făcute de generații întregi de creștini.

Astăzi, privim cu nădejde la viitorul nostru ca neam și ca țară, cu credința că Dumnezeu ne va ocroti în continuare. În ciuda tuturor încercărilor prin care am trecut în ultimele trei decenii, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia a reușit să reziste și să cunoască o dinamică extraordinară, aflată într-o continuă ascensiune. Acest progres nu ar fi fost posibil fără sprijinul cercetătorilor, intelectualilor, clericilor, politicienilor onești și iubitori de neam și credință, de pe ambele maluri ale Prutului, care au contribuit la deșteptarea conștiinței naționale, datorită căreia din ce în ce mai mulți români din Basarabia redescoperă adevărul identității lor și se unesc sub stindardul credinței și al libertății spirituale.

Vă felicităm, așadar, pe toți cetățenii Republicii Moldova, atât din țară, cât și din diasporă, reamintindu-vă că avem o țară minunată, bogată în tradiții, valori și resurse, care aspiră la un loc de cinste în marea familie europeană. Fie ca Dumnezeu să ne lumineze și să ne călăuzească pașii pe calea adevărului, a dreptății, a iubirii de neam și de Biserică.

La mulți ani, Republica Moldova! La mulți ani, tuturor românilor basarabeni!”.

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache – 16 august

WhatsApp Image 2024-08-16 at 11.59.08

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache – 16 august

Data de 15 august a anului 1714 rămâne în istoria românismului ca o zi de referință în lupta poporului nostru pentru afirmarea identității de neam și de credință. Călătorind îndărăt pe răbojul atâtor dramatice întâmplări din trecutul plin de nesfârșite răstigniri al românilor, găsim această dată ca o zi îndoliată, dar rourată de aura Veșniciei, în care binecredinciosul domnitor Brâncoveanu Constantin, alături de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dar și de ginerele său, paharnicul Ianache Văcărescu, a primit cununa cea neveștejită a muceniciei. Cel ce fusese numit „prințul aurului”, Brâncoveanu Voievod s-a lepădat de strălucirea trecătoare a slavei pământești spre a fi primit în netrecătoarea slavă cerească, dobândind „aurul” cel nepieritor. Decapitându-i pe el și pe feciorii săi cu o cruzime greu de imaginat, turcii au stropit istoria și destinul neamului nostru cu sângele de martiri al acestei familii domnitoare, transformând îngenuncherea în cutezanță, durerea în biruință, moartea violentă în mult dorita viață veșnică.
Aflat la cârma Țării Românești vreme de 25 de ani, Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne peste timp un domnitor unic care, prin numeroasele-i virtuți, i-a asigurat neamului său o neașteptată stabilitate geopolitică, într-o perioadă de mari prefaceri și convulsii militare; grija lui specială de a chivernisi cu inspirat discernământ averile țării a avut drept rezultat nu doar sporirea materială a acesteia, ci și dezvoltarea fără precedent a culturii, sub toate aspectele: arhitectura, sculptura, orfevrăria (meșteșugul confecționării obiectelor religioase sau de artă, podoabe, vase, din metal prețios), pictura, broderia, tiparul cunosc un avânt nemaiîntâlnit până atunci la noi. Altoind influențe ale culturii greco-orientale și occidentale pe filon autohton și oferind un sprijin special dezvoltării școlii românești, Voievodul martir a creat o veritabilă „epocă” brâncovenească, ce avea să înrâurească întreaga cultură națională de mai târziu.
Peste toate, însă, dimensiunea religioasă a personalității Domnitorului îi înnobilează întreaga activitate. Ajungând în fruntea țării și deținând o impresionantă avere, Constantin Brâncoveanu a rămas fidel valorilor Sfintei Ortodoxii, ajutând Biserica în mai toate lucrările ei: ctitorii și recititorii de sfinte locașuri, importante danii în obiecte de cult și veșminte, tipărirea de cărți bisericești, sprijinirea activităților educative și filantropice ale Bisericii. Necurmata credință în Hristos a Voievodului și a familiei sale s-a vădit mai cu seamă în dramaticele clipe ale sfârșitului său mucenicesc, survenit după cel al celor patru fii, dimpreună cu ginerele său. Au ales moartea în locul lepădării de Hristos, împlinind cu prisosință cuvintele Evangheliei: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va mântui” (Matei 10, 39). Rămân memorabile cuvintele de îmbărbătare, adevărată mărturisire de credință, adresate de Voievod fiilor săi: „Fi­ii mei, fiţi cura­joşi, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puţin să salvăm su­fle­­tele noas­tre şi să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru”.
Poporul credincios a păstrat vie amintirea martirajului voievodal nu doar în multe înscrisuri, ci și prin numeroase creații populare – între care și cunoscuta Baladă a Brâncoveanului: ea a ținut loc Vecerniei și Utreniei zilei de pomenire a Brâncovenilor, până ce Sinodul Bisericii noastre strămoșești a hotărât ca străluciții martiri de os domnesc să fie canonizați, urcând astfel din istorie și legendă în Sinaxare, întocmindu-li-se și cuvenitele rânduieli liturgice de proslăvire. Tulburătoarea creație populară a reprezentat un incontestabil imn Acatist ce a prefigurat Acatistul martirilor Brâncoveni, prin care poporul român, recunoscător pentru pilduirea de credință și jertfă, i-a „canonizat” înainte de canonizare pe Sfinții Brâncoveni.
Potrivit tradiției otomane, atât Voievodul, cât și cei decapitați dimpreună cu el puteau să-și salveze viețile, lepădându-se de credința ortodoxă și acceptând legea turcească, lucru neacceptat de fericiții martiri. Tradiția consemnează șovăiala mezinului, Matei: văzând cruzimea uciderii fraților lui, a avut o firească ezitare, spulberată însă de atitudinea demnă și de chemarea plină de credință a tatălui lor: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința”. Îndată a căzut și capul ultimului vlăstar al îndureratului părinte, obligat să asiste la crunta priveliște a masacrării coconilor săi; în urmă, gealații cei fără de Dumnezeu l-au decapitat și pe el, aruncând trupurile tuturor în mare. Voievodul abia împlinise 60 de ani, dintre care pe aproape 26 și i-a pus în slujba Țării.
Mult îndurerata-i soție, Maria Brâncoveanu, mama celor unsprezece copii ai lor (Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda), aflată și ea în arest la Constantinopol, eliberată apoi pentru 50000 de galbeni, a reușit să recupereze rămășițele pământești ale mucenicilor și să le îngroape creștinește într-o mănăstire de pe insula Halki; după șase ani, a izbutit să aducă în țară, cu toată tăinuirea, doar trupul martirizatului soț, reînhumându-l în biserica Sfântul Gheorghe din București, una dintre ctitoriile Domnitorului, așezându-l sub o piatră funerară neinscripționată. Spre știință în viitorime, înțeleapta Doamnă Brâncoveanu a pus o frumoasă candelă de argint deasupra locului, rânduind să se inscripționeze pe ea taina mormântului, cât și data reînhumării: anul mântuirii 7228 (1720), iulie, 12 zile.
În aceste momente de proslăvire și comemorare a Sfinților Brâncoveni, să ne amintim și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Să urmăm, așadar, credința Brâncovenilor, iubirea lor față de Biserică și de Dumnezeu, mai ales în vremurile atât de agitate pe care le traversăm. Ce bine ar fi ca și inimile noastre să bată pentru țară, pentru Ortodoxie, pentru familie, pentru valorile neamului ce ne-a odrăslit! Să fim toți un Brâncoveanu!

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

Despre Sfânta, preacurata și fericita adormire a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu

WhatsApp Image 2024-08-16 at 11.56.10

Despre Sfânta, preacurata și fericita adormire a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Pafos, insula Cipru

Sursa: https://doxologia.ro/despre-sfanta-preacurata-fericita-adormire-preacuratei-stapanei-noastre-nascatoarea-de-dumnezeu

Despre Sfânta, preacurata și fericita adormire a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu

                           Foto: Magda Buftea

O, preafericită și cu totul fără de prihană și preanevinovată și de Dumnezeu dăruită mireasă a Tatălui celui fără de moarte și vas al dumnezeiescului Mângâietor și maică a Împăratului slavei, pomenește-i pe cei ce săvârșesc pomenirea ta și sfânta ta mutare și, ca ceea ce ai ca o maică îndrăznire, roagă-L pe El pentru noi toți la adormirea ta cea de viață purtătoare, ca să adoarmă patimile noastre cele neadormite prin mijlocirea ta, preacurată.

Cateheza a 20-a

A aceluiași
Despre Sfânta, preacurata și fericita adormire a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și omilia ei înțelegătoare despre pâinea vieții cea dintru ea

Binecuvintează, părinte,

Frați și părinți, iată preacurata și preacinstita și preafericita adormire a nemuritoarei Maici a lui Dumnezeu. Iată locașul cel de viață începător se mută astăzi la viața cea fără de sfârșit. Iată mireasa Împăratului puterilor celor de sus se grăbește să se mute în cămările de nuntă cele de sus. Iată făclia se întoarce la lumina cea neînserată. Iată palatul Împăratului Slavei[1] se suie la palatele ospățului ceresc. Iată tronul Împăratului celui nezidit se mută cu slavă în casa Împăratului. Iată cea preanevinovată și cu totul fără de prihană masă ne-a chemat pe noi pe toți să fim ospătați, adăpați și luminați și punându-ne înainte pâinea vieții[2] ne amestecă potirul, băutură curățitoare, zicând: „Pâinea care prin mine a venit la voi și potirul coastei Lui celei fără de prihană și dătătoare de viață strigă către voi: „veniți, zice, mâncați pâinea Mea cea vie[3]. Nu mâncați altă pâine care nu este a Noastră, ca să nu muriți. Căci pâinea cea plină de plăceri a păcatului este aducătoare de moarte și cel care v-o dă pe ea este ucigaș de oameni. Eu fiind prin fire Viață, vă pun înainte vouă pâinea vieții. Pentru aceea „mâncați pâinea mea” cu vrednicie, ca să nu muriți, și beți „vinul pe care vi l-am amestecat”[4] și îmbătați-vă din „grăsimea casei mele”[5] și nimeni dintre voi să nu bea vinul furat al plăcerii printr-o voie iubitoare de păcat, ca nu cumva fiind stăpânit de beția cugetului rău și nebuniei de la acesta, să fie predat „minții lor celei fără de judecată, să facă cele ce nu se cuvin”[6]. Căci toți câți au preferat vinul acela străin, arzător și întinat sfântului și preacuratului și de viață dătător amestec al Meu, cu adevărat „alăturatu-s-au dobitoacelor celor fără de minte și s-au asemănat lor”[7], viață dobitoacească ducând și făcând faptele omorâtoare ale nebuniei și nerușinându-se. Către care Fiul meu și Dumnezeul meu, ca pâine a vieții[8] și omorâtor al morții strigă celor ce au urechi să audă și zice limpede: „Mâncați pâinea Mea și beți vinul pe care vi l-am amestecat, părăsiți neînțelepciunea și veți fi vii”[9] și umblați pe calea cea dreaptă a priceperii „ca să trăiți, și umblați pe calea cea dreaptă a priceperii întru cunoștință”[10]. Căci nimic altceva nu este pricina neînțelepciunii și nepriceperii și morții decât păcatul și roada lui[11]. Pentru aceea părăsiți neînțelepciunea păcatului și veți trăi și umblați pe calea cea dreaptă a priceperii curăției, „ca să trăiți” și să nu muriți”.

Și acestea Maica vieții le spune în chip înțelegător către noi, iar noi să ne sârguim să cinstim cu cuvântul și cu fapta preacinstita și de Dumnezeu slăvita adormire a ei cea cu adevărat fericită și preanevinovată. Și cu fapta vom cinsti pe cea preacurată și cu totul fără de prihană printr-o viață fără prihană și o petrecere curată, iar cu cuvântul, „te vom ferici toate neamurile”[12], maică a vieții, precum ai și proorocit. Căci te fericesc totdeauna, dar mai cu seamă astăzi, și cetele îngerilor, și adunările muritorilor. Căci fericită și fără prihană este toată vârsta vieții tale. Căci în chip fericit, minunat și de Dumnezeu dăruit ai zămislit, ai născut și ai hrănit negrăit pe fericitul Cuvânt și născând mai presus de cuvânt și de cuget pe Cel Negrăit și mai presus de fire rămânând Fecioară ca mai înainte de naștere, pe bună dreptate, pe tine, preafericită, toate neamurile te fericesc[13]. Căci toate ale tale sunt fericite și preafericite cu adevărat fericit și curat sfârșit ai dobândit. Căci ai primit cunună cerească de la Stăpânul și Fiu al tău prin har, iar corul apostolilor s-a adunat la îngroparea ta prin văzduh și din cer oștiri de îngeri s-au închinat, pogorându-se împreună cu Fiul și cu Stăpânul tău în ale Cărui sfinte mâini ți-ai încredințat duhul tău[14].  Cine dintre pământeni ar putea să te fericească pe tine după vredncie pe cea pe care Dumnezeu Cuvântul a slăvit-o și puterile cerești și corurile apostolilor ca pe o Maică a lui Dumnezeu și atunci, și acum și pururea o fericesc.

Dar o, preafericită și cu totul fără de prihană și preanevinovată și de Dumnezeu dăruită mireasă a Tatălui celui fără de moarte și vas al dumnezeiescului Mângâietor și maică a Împăratului slavei[15], pomenește-i pe cei ce săvârșesc pomenirea ta și sfânta ta mutare și, ca ceea ce ai ca o maică îndrăznire, roagă-L pe El pentru noi toți la adormirea ta cea de viață purtătoare, ca să adoarmă patimile noastre cele neadormite prin mijlocirea ta, preacurată, și să se trezească mintea noastră pentru privegherea poruncilor Lui, pentru ca prin mijlocirea ta și cu ajutorul și harul Lui să dobândim și noi partea celor aleși[16], împreună cu care și noi să fim învredniciți să lăudăm după datorie lumina[17] aceea preasfântă și unică și în trei sori de-a pururi căreia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Neofit din CipruCateheze monahale. Scrieri II)

[1] Ps. 23, 7-10.

[2] Pilde, 9, 2- 3; In. 6, 35; 19, 34.

[3] Pilde, 9, 5; In. 6, 48.

[4] Pilde, 9, 5

[5] Ps. 35, 9.

[6] Rom. 1, 28.

[7] Ps. 48, 13, 21

[8] Mt. 13, 9-43; Mc. 4, 9-23; Lc. 8, 8; 14, 35.

[9] Pilde, 9, 5-6.

[10] Pilde, 9, 5-6.

[11] Cf. Rom. 5, 12-20, 6, 16, 23.

[12] Lc. 1, 48; Ode, 9, 48.

[13] Lc. 1, 48.

[14] Ps. 30, 6; Lc. 23, 46; Fapte, 7, 59.

[15] Ps. 23, 7-10.

[16] Colos. 1, 12.

[17] Gal. 1, 5; Rom. 11, 36; 16, 27; Tim. 1, 17; I Petru, 4, 11; 5, 11; Apoc. 6, 18.

mai mult
CreștinătateMonarhiePromovate

Oaspeți regali din Serbia. Principele Filip si Principesa Danica au vizitat România

WhatsApp Image 2024-08-09 at 18.50.30

Bucuroși ca Principele Filip si Principesa Danica împreună cu copiii lor Stefan si Maria, fina noastră, au acceptat invitația sa faca o vizita in Romania pentru prima data.

Am fost tare emoționanți sa ii avem ca oaspeți si sa ii însoțim la Curtea de Arges, Sinaia si in capitala alături de copiii noștri.

Cu prilejul acestei vizite, Principele Filip a reluat legătura cu rădăcinile familiei lui, el fiind strănepotul Principesei Marioara.

La Curtea de Argeș, fostă capitală a Tării Românești și Reședință Mitropolitană în secolele XlV-XVI, Necropolă Regală a României este simțită legătura istorică și spirituală dintre poporul sârb și poporul român .
În Catedrală, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab apare pictat Sfântul Cneaz Lazăr și soția Milita a Serbiei ,datorită faptului ca Despina Milita (monahia Platonida dupa 1521) soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab era fiica lui Ioan Brancovici-urmaș al lui Durad Brancovici-urmaș al Sfântului Cneaz Lazăr.

Tot la Curtea de Argeș a pășit și a stat o perioadă de timp Sfântul Ierarh Maxim Brancovici ,mitropolit al Țării Românești după 1507 care a fost alături de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la începutul zidirii monumentalei biserici.
După 400 de ani, în Cetatea Basarabilor, în preajma bisericii restaurate cu purtarea de grijă a Majestății Sale Regele Carol I al României și în Palatul in care Majestatea Sa Regina Elisabeta a petrecut aproape doi ani din viață (1914-1916) cu siguranță Alteța Sa Regală Principesa Maria, viitoare Regina a Serbiei, a petrecut zile memorabile.

Alina-Maria de Roumanie
Princ Filip i Princeza Danica Karađorđević
Asociatia Principele Nicolae

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum – Pr. Vasile Gordon

duminica_a_vii-a_dupa_rusalii_-_vindecarea_a_doi_orbi_si_a_unui_mut_din_capernaum_3

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum – Pr. Vasile Gordon

Când nu ştim ceva, chiar dacă ni se face observaţie într-un chip mai tăios, noi, ca oameni receptivi şi înţelepţi trebuie să primim învăţătura: va fi spre îndreptarea noastră. Aici se adevereşte cuvântul înţeleptului din Vechiul Testament: „Mustră pe cel înţelept şi te va iubi” (Pilde, 9, 8).

 

Iubiţi credincioşi,

Mulţumind Domnului pentru Sfânta Liturghie din această duminică, a 7-a după Rusalii, vă propunem ca în acest an să zăbovim câteva minute asupra Apostolului care s-a citit azi. Prin aceasta nu vrem să neglijăm Evanghelia rânduită, de la Matei, cApostol 9, 27-35, în care, aţi auzit, s-a pomenit de vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum.

Vrem să arătăm legătura între mesajul Sfântului Apostol Pavel adresat romanilor, dar şi nouă, tuturor şi una din temele desprinse din Evanghelia de azi, anume importanţa şi roadele credinţei.

Am auzit că Mântuitorul a spus orbilor în timp ce s-a atins de ochii lor: „Fie vouă după credinţa voastră!”. Ei bine, Sfântul Apostol Pavel va scrie romanilor: „Iar dreptul din credinţă va fi viu!”, cuvânt preluat din prorocia lui Avacum (2, 4).

Mântuitorul, respectând libertatea fiecăruia, nu vindeca pe nimeni împotriva voinţei şi a credinţei personale, fapt pe care îl remarcăm în multe alte locuri din Evanghelii. Întrucât la Roma credinţa creştină abia se născuse, fiind în multe privinţe amestecată cu elemente păgâne, totodată cu obiceiuri iudaice care nu mai erau necesare, Sfântul Apostol Pavel formulează lămuririle şi îndemnurile ce se impuneau.

Desigur, ar trebui să citim toată epistola spre o înţelegere deplină a problemelor. Noi ne rezumăm acum doar la pericopa de astăzi, Apostol 15, v. 1-7 şi nu vom zăbovi asupra tuturor versetelor, ci a unuia singur, care credem că are o strânsă legătură cu viaţa noastră de acum: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi…”.

Cine erau cei tari şi cine cei neputincioşi? Ce se întâmpla la Roma în acea perioadă? Cum aminteam mai sus, creştinii proveniţi dintre iudei pretindeau ca cei proveniţi dintre păgâni să ţină cu stricteţe anumite prescripţii ale Legii iudaice, fapt care îngreuna mult cultul şi viaţa creştină, iar cei proveniţi dintre păgâni erau adesea intoleranţi cu iudeo-creştinii care mai erau încă tributari prescripţiilor vechi, în special cu privire la mâncăruri, băuturi şi sărbători.

„Cei tari” erau, ne spune pr. prof. Nicolae Petrescu în Explicarea Apostolelor Dumnicale, Bucureşti, 1975, p. 122, creştinii proveniţi dintre păgâni, iar „cei neputincioşi” iudeo-creştinii în general.

Ei bine, Sfântul Pavel îndeamnă la toleranţă şi sprijin, pentru ca „fiecare să i se facă plăcut aproapelui la ceea ce este bun spre zidire…”.

Iar la sfârşitul pericopei îndeamnă: „…cu o singură gură să-L slăviţi pe Dumnezeu…” şi „Primiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v-a primit pe voi…”. Adică fiţi uniţi, fiţi îngăduitori, toleranţi, cu cei care sunt începători în cele ce privesc credinţa creştină!

 

Iubiţi credincioşi,

Vom încerca să vedem acum dacă aceste sfaturi mai sunt azi valabile. Fără îndoială, da. Ne gândim la situaţia de la noi creată după evenimentele din decembrie ’89, când mulţi dintre conaţionalii noştri, în special din rândurile tineretului, până atunci creştini doar cu numele, s-au apropiat cu multă râvnă de Sfânta Biserică.

Desigur, nu erau deprinşi cu anumite reguli, să le zicem elementare. De aceea, creştinii practicanţi, „cei tari” cum i-ar numi Sfântul Apostol Pavel, trebuie să fie foarte înţelegători şi îngăduitori, adică toleranţi, cu cei care s-au apropiat mai târziu de viaţa religioasă… .

Am avut din nefericire situaţii când anumite persoane, în special de genul feminin, au plecat plângând din Sfântul Lăcaş, pentru că un creştin dintre cei „vechi”, aşa-zis „tari” au făcut observaţii tăioase, uneori de-a dreptul jignitoare. În principiu, desigur, credinciosul „vechi” avea dreptate, dar este vorba şi de felul cum afirmi această dreptate… .

De unde să ştie începătorul că n-are voie să treacă prin faţa Sfintelor Uşi, sau că trebuie să stea în partea stângă, sau în partea dreaptă etc. etc.? Iată cât de actuale sunt cuvintele Sfântul Apostol Pavel: „Fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său”.

Dacă ştim nişte reguli şi este bine să le ştim, nu trebuie să le afirmăm ostentativ. Acelaşi Apostol Pavel spune „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte! (I Cor. 8, 1).

Ne amintim şi de un proverb care se potriveşte foarte bine subiectului nostru: „Trist ajutor e acela care, în timp ce sprijină, vatămă!” (Syrus Publius Lochius, Sentantiae, 719). Iar Ovidius avertizează la rându-i: „Când vrei să faci un bine cuiva, ai grijă să nu-i pricinuieşti vreun rău” (Tristia, 1,1,101).

Cel vechi, statornic şi tare în credinţă trebuie să se coboare la înţelegerea celor începători spre a-i urca treptat, spre a-i cuceri, astfel, prin tact şi răbdare. Căci spune Sfântul Pavel, din proprie experienţă: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii…” (I Cor. 9, 22).

De aceea Sfântul Apostol Pavel subliniază: „Primiţi-vă unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi”. Cu alte cuvinte, dacă Hristos v-a primit pe voi cei tari, aşa cum eraţi, cu stângăcii, cu fel de fel de lacune în privinţa normelor cultice, fiţi şi voi toleranţi şi îngăduitori cu alţii care sunt acum aşa cum eraţi voi odinioară.

Căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu poate fi mai bun pentru cei mici ca îndelunga răbdare a celor mari“ (I Tes., Omilia X-a). Dar şi invers: se întâmplă de multe ori ca, în urma unei greşeli pe care o observăm la cineva şi atrăgându-i luarea aminte într-un mod respectuos, cu totală buna credinţă, cel care a greşit să riposteze într-un mod cu totul ireverenţios.

Când nu ştim ceva, chiar dacă ni se face observaţie într-un chip mai tăios, noi, ca oameni receptivi şi înţelepţi trebuie să primim învăţătura: va fi spre îndreptarea noastră. Aici se adevereşte cuvântul înţeleptului din Vechiul Testament: „Mustră pe cel înţelept şi te va iubi” (Pilde, 9, 8).

Şi mai hotărât, chiar dacă cineva ne-ar batjocori, ceea ce, trebuie să recunoaştem, se întâmplă extrem de rar în Sfântul Lăcaş, nu trebuie să ripostăm la fel.

În acest sens Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă lămurit: „Te-a batjocorit cineva şi ţi-a spus cuvânt de ocară? Tu să-i răspunzi prin cuvânt bun. Te-a nesocotit şi nu te-a luat în seamă? Să te socoteşti că eşti din pământ, din el eşti zidit şi în el te vei întoarce…”.

 

Iubiţi credincioşi,

Am înfăţişat, iată, câteva temeiuri din Scriptură şi din Părinţi, pentru îngăduinţă în manifestările actelor liturgice, din care să primim şi noi sfat pentru relaţiile de fiecare slujbă, aici, în Sfântul Lăcaş.

În felul acesta se vor putea evita supărările care strică armonia rugăciunii şi determină atâtea conflicte personale. Aşa cum am insistat şi în alte dăţi, să nu ne grăbim niciodată să facem observaţie cuiva, nu numai în Sfântul Lăcaş, ci şi în afară. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, atunci când o facem să folosim tactul necesar.

În sfârşit, când suntem în situaţia de a ni se face o observaţie, justă sau nu, să nu ripostăm necontrolat.

Înainte de a încheia, socotim necesar să amintim că se întâmplă adesea ca unii dintre creştinii practicanţi, dintre cei care pretind că ştiu bine rânduielile, tradiţiile etc., să se grăbească a da sfaturi „liturgice” celor începători, dintre cele mai bizare.

Observăm aceasta mai ales pe la înmormântări, parastase, cununii, dar şi cu alte prilejuri… .

Creştinul începător este adesea asaltat de astfel de sfaturi greşite, iar cei care le susţin o fac de multe ori într-un mod foarte agresiv şi insistent. Acest mod de a sfătui pe cineva duce la o părere deformată despre viaţa liturgică.

De aceea este bine ca în astfel de cazuri să cerem sfatul preoţilor, sau să consultăm cărţi autorizate… .

 

Iubiţi credincioşi,

Încheiem revenind la cuvintele atât de înţelepte ale Sfântul Apostol Pavel: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi….şi fiecare dintre noi să i se facă plăcut aproapelui său la ceea ce este de folos spre zidire”. Amin.

mai mult
CreștinătatePromovate

Părintele Constantin Galeriu (+) 10 august 2003

WhatsApp Image 2024-08-10 at 08.38.41

Părintele Constantin Galeriu (+) 10 august 2003

Părintele Galeriu a fost un om al rugăciunii şi, ca atare, el se roagă acum din ceruri pentru poporul român şi mai ales pentru toţi credincioşii pe care i-a păstorit. El a făcut misiune cu multă dăruire de sine şi în acelaşi timp cu multă dragoste faţă de Biserică şi faţă de poporul român. A fost solicitat adesea de tineri, de intelectuali, de Frăţia Ortodoxă, de ASCOR, de centre de cultură teologică şi de cultură laică, să le vorbească. Tuturor le-a răspuns cu bucurie, deoarece trăia bucuria aceasta de a se dărui mereu, de-a fi folositor altora. Iar bucuria de a se dărui mereu pentru a întări credinţa altora este o bucurie pascală. A slujit mai întâi ca preot la biserica „Sfântul Vasile” din Ploieşti, apoi ca preot la biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti şi, paralel cu aceasta, a fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A slujit permanent Biserica şi poporul cu o dăruire jertfelnică. Sunt puţini oameni care au ajuns la împlinirea sensului vieţii ca totală dăruire de sine pentru alţii. Deci, în cazul Părintelui Galeriu, nu putem vorbi de o misiune făcută doar ca răspuns la un ordin sau la o trimitere oficială, ci de o misiune-pasiune, o misiune jertfelnică, pe care o împlinea cu multă bucurie duhovnicească, fără motivaţii sau calcule materiale.
Bucuria adevărată, spunea chiar părintele profesor de multe ori, este bucuria roadelor, bucuria care vine din rodire, din semănarea cuvântului bun şi din constatarea că el rodeşte lumină şi faptă bună în viaţa omului. Părintele Galeriu avea bucuria aceasta pe chipul său şi în toată fiinţa lui. El o transmitea altora mai ales când slujea la Sfântul Altar şi când predica. Adesea am constatat că predicile sale, deşi erau lungi, totuşi nu păreau obositoare, pentru că Părintele prezenta înţelesul textului Evangheliei ca lumină a vieţii umane concrete. Era un predicator al sensului duhovnicesc şi profund al vieţii. Deci, pe scurt, bucuria Părintelui Galeriu era transmisă oamenilor ca sens al vieţii, ca binecuvântare pentru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii în lumina Învierii lui Hristos.
Părintele Galeriu punea des accentul pe înviere ca viaţă nouă în Hristos, tocmai pentru că a învăţat din Sfânta Evanghelie, din scrierile Părinţilor Bisericii şi din experienţa Sfinţilor că învierea ca dar se primește prin credinţă şi pregătire spirituală, nu doar se aşteaptă. Toată viaţa Părintelui Galeriu şi mai ales activitatea sa misionară rămâne pentru noi ca o făclie de Paști, care ne ajută să înţelegem mai bine taina și bucuria învierii sufletului din moartea păcatului şi a pregătirii omului şi pentru învierea trupului, la venirea întru slavă a lui Hristos, în ziua de apoi. Astăzi e foarte mare nevoie de cât mai multe astfel de făclii de Paşti, adică să vedem într-o persoană concretă cum taina bucuriei Învierii, a comuniunii cu Hristos cel Răstignit şi Înviat, se transmite ca lumină sau bucurie a cuiva care antrenează în bucurie sfântă multe alte persoane.
Profesor de Teologie, dăruit cu înţelepciune în gândire şi profunzime în trăire, Părintele Galeriu ne-a fost dascăl şi sfătuitor, vorbindu-ne mereu de lumina Învierii care vine din Jertfă şi Răscumpărare, de nesfârşita iubire milostivă a lui Dumnezeu revărsată în Biserică prin sfinţi. Pentru el, totdeauna,spiritualitatea profundă era dimensiunea definitorie a umanului, o transcendere a biologicului autosuficient şi o unire cu Dumnezeu în bucurie eternă.
Preot milostiv, profesor duhovnicesc, om de dialog, misionar neobosit, mărturisitor al Crucii şi al Învierii lui Hristos, al frumuseţii spirituale a Ortodoxiei şi a poporului român dreptcredincios, Părintele Constantin Galeriu rămâne în sufletul tuturor celor care l-au cunoscut, personal sau prin scrieri, o făclie de Paşti pentru suflete, o călăuză pe calea mântuirii.
VESNICA POMENIRE !

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

Cu ortodocșii despre neoprotestanți și sectari – p. Teologos

Cu-ortodocsii-despre-neoprotestanti-si-sectari-1536×864

Cu ortodocșii despre neoprotestanți și sectari – p. Teologos

Sursa: https://www.chilieathonita.ro/2024/08/06/cu-ortodocsii-despre-neoprotestanti-si-sectari-p-teologos/?

Răspândiți dragostea:

Urmăriți acest material în care sunt abordate cele mai des întâlnite greșeli ale (neo)protestanților în cotidianul unui ortodox. De asemenea, sunt prezentate și răspunsuri la acestea precum și care este diferența dintre (neo)protestanți și sectari.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Pe vremea când eram tânăr – cred că la liceu – la un moment dat după foarte multe insistențe din partea unor rude cu care nu prea țineam legătura a trebuit să mergem cu familie în vizită la aceștia. Rudele respective locuiau în satul bunicii aproape de casa ei și pentru mine era cam ciudat faptul că cu toate că o vizitam pe bunica relativ regulat și nu exista o problemă să se discute în familie despre bunica, în clipa în care apăreau în discuție rudele respective, părinții mei încercau să închidă subiectul, fără însă să fi fost certați cu ei. Țin mine că odată am întrebat oarecum frontal și era foarte clar că exista ceva, însă nu o ceartă sau o ură, ci o distanță. Atunci nu înțelegeam de ce.

Am mers în vizită la rudele respective și nu vă ascund că aveam o oarecare curiozitate. Am fost primiți protocolar și foarte nenatural, fără însă să-mi dau seama exact de unde vine această lipsă de naturalețe. Cei doi soți ne salutau încontinuu cu „Pace!”, „Pace!” și se purtau foarte corect, chiar prea corect pentru a fi natural. Eu nu mă simțeam în largul meu și la un moment dat mi-au spus cu un zâmbet larg „Nu vrei să vezi biserica?”. Eu tocmai descoperisem pe Dumnezeu după anii de ateism în care am crescut și deci știam câte ceva, deci am rămas surprins când mi-au spus despre biserică și am înțeles că problema lor era că erau neoprotestanți sau mai exact sectari și aveau o sală de adunări pe terenul lor. Am fost și mai mirat când sectarii mi-au spus că au făcut-o cu mulți bani din Elveția și că trebuie să văd ceea ce numeau ei biserică.

De afară arăta o arhitectură complet omenească, la modă – dacă doriți – din punct de vedere omenesc, însă fără niciun sentiment al sfințeniei. Când am intrat înăuntru, interiorul era dezamăgitor de teluric – semăna izbitor de bine cu un cinematograf sau cu o sală de conferințe: scaune capitonate în pantă având în față o scenă cu o catedră și cu o dioramă în spate care prezenta un lac de munte lângă o pădure. M-am blocat puțin și am zis cu o nedumerire foarte sinceră: „Unde-i biserica?”. La întrebarea mea, sectarii repetau încontinuu „Pace!” și că aceasta este biserica pe care au dat atâția bani.

A fost prima mea întâlnire practică cu neoprotestantismul care mi-a arătat foarte clar faptul că sectarii sunt doar o adunare omenească ruptă de Cer.

De fapt, lucrurile sunt chiar mai grave, pentru că nu se opresc aici, cu toate că lipsa de duhovnicie, de sinceritate manifestată într-un comportament care se vrea atrăgător din punct de vedere social precum și expresia artistică, arhitecturală a acestul tip de comportament sunt deja niște lucru grave.

Termeni – explicare

Acum, legat de asta, trebuie să explic de ce folosesc doi termeni – termenul de neoprotestant și termenul de sectar, cu toate că la prima vedere amândoi termenii descriu adeptul aceleiași învățături greșite.

Prin neoprotestant înțeleg pe omul care nu a cunoscut ortodoxia sau a cunoscut-o foarte, foarte puțin – de obicei aceștia sunt străinii care s-au născut în astfel de societăți sau care au fost expuși doar la misionari protestanți sau neoprotestanți.

Prin sectar înțeleg omul care a devenit adeptul acestei erezii după ce a fost ortodox – cel puțin teoretic – și a dat cu piciorul. Evident că sectarii sunt mult mai încrâncenați și mai aproape de chinurile iadului decât primii, chiar dacă nu recunosc asta.

Desigur că și la protestanți se văd traumele ereziei de care suferă, însă acești oameni chiar pot să fie bine intenționați și să-L caute pe Hristos, iar Iisus să-i ajute până la punctul la care Îi este permis de libertatea lor și de patimile exacerbate de erezia de care suferă aceștia.

Incursiune în istorie

Noi îi iubim pe acești oameni în Hristos și ne rugăm cu smerenie pentru toți ca să-i lumineze bunul Dumnezeu ca să-i aducă la credința cea adevărată, la Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos și să iasă din sistemul de gândire inventat de un preot monah anatematizat și căsătorit cu o călugăriță lepădată de rasă, preot care încă din vremea sa era văzut ca o personalitate a extremelor, a contradicțiilor interioare, a încrâncenării și a protestului ca mod de viață.

Învățătura sa, dincolo de faptul că a fost baza protestantismului, a fost sucită și refăcută în fel și chip în neoprotestantism astfel încât astăzi avem peste 30.000 de denominațiuni protestante și neoprotestante grupate în peste 200 de categorii. Ei, asta este dovada faptului că acolo nu este Hristos care S-a rugat Tatălui ca toți să fie una precum și Dumnezeu Unul este. Este de așteptat, de fapt, pentru că orice gândire umană este limitată și toți protestanții au ca bază protestul, războiul, revoluția, despărțirea, individualismul, egoismul, cucerirea și folosesc o mulțime de metode pentru asta, dintre care, desigur cea mai cunoscută sunt argumentele din Biblie răsucite și alese preferențial pentru scopurile lor. De fapt, toți ereticii s-au dus în iad cu Biblia în mână – nu este nimic nou sub soare.

Ortodoxie, catolicism, protestantism

Drama cea mare este că mulți dintre ei au fost și sunt în căutarea lui Hristos, însă, dacă cineva se încrede în sine și nu în Dumnezeu prin Biserică atunci ajunge în iad. Asta a fost și drama lui Martin Luther, ereziarhul care a pus bazele protestantismului în 1517 prin deschiderea unui război frontal și furibund cu Catolicismul.

Este adevărat că Romano-Catolicismul a avut și are mari probleme care evoluează în timp, în principal problema indulgențelor care devenise o afacere imensă. Se impunea o reformă, însă nu așa cum a făcut-o Luther, ci trebuia ca oamenii să revină în Biserica Ortodoxă întemeiată de Hristos, Biserica ce păstrează cel mai fidel învățătura Domnului și a Apostolilor prin succesiune apostolică în Duhul Sfânt. Lucrul acesta se vede după roadele Bisericii.

În Ortodoxie există Sfințenie, există Îndumnezeire, există minuni. Cei care urmează calea Ortodoxiei ajung la duhovnicie, la sfințenie și în final la îndumnezeire – fiecare după lupta duhovnicească pe care o duce cu ajutorul Domnului. Desigur că sunt și unii care sunt ortodocși numai cu numele și nu urmează această cale de vindecare a sufletului care se numește ortodoxia, însă asta nu invalidează calea.

Nu suntem orfani!

Domnul a spus că nu ne va lăsa orfani niciodată. Dacă luăm în vedere această promisiune a Domnului este absurd să se creadă că Biserica în care Hristos este capul și noi toți mădulare a apărut la peste 1500 de ani de la Hristos. Biserica a existat de la început, există până azi și va exista până la sfârșitul veacurilor pentru că porțile iadului nu o vor birui, chiar dacă suntem turma mică, după cum însuși Domnul ne-a prezis. Domnul este minunat și face minuni. Cea mai mare minune este transformarea interioară a omului și îndumnezeirea sa. Nimic nu este mai frumos ca această metamorfozare a omului din întunericul morții către lumina vieții în Hristos în unirea iubirii interpersonale.

Nevoia de minuni

Din păcate avem nevoie de minuni pentru că altfel nu vom crede în validitatea acestui drum care este cu mult peste logica noastră. Dumnezeu este minunat și face minuni foarte frumoase ca să crească iubirea în univers. Dincolo de minunea transformării interioare există o mulțime de minuni care sunt consemnate în cărți din foarte multe surse independente între ele în timp și spațiu. Chiar și eu cunosc o mulțime de minuni care s-au întâmplat în zilele noastre, minuni pe care le povestesc în aproape fiecare clip, minuni pe care le-au trăit oameni care încă mai trăiesc și care sunt transformați și ridicați pe un plan duhovnicesc superior de către aceste minuni. Nu dau nume pentru că oamenii nu doresc să apară astfel în public, chiar dacă uneori ei înșiși le povestesc în public.

Harul Duhului Sfânt

În cazul neoprotestanților, unii dintre ei își dau seama că la ei nu lucrează harul Duhului Sfânt și atunci pentru a nu fi evident faptul că sunt în erezie, departe de Biserică, sau spun că minunile s-au oprit odată cu Mântuitorul și nu mai există sfințenie după El cu alte cuvinte nu mai există Biserică pentru că rodul Bisericii este să producă sfinți care să fie părtași dumnezeieștii firi – prin har, bineînțeles, după cum spune Sf. Ap. Petru în a 2-a epistolă a sa, sau acești eretici încearcă să mimeze această lucrare a minunilor prin diferite tertipuri, regii și înșelări astfel încât să-i atragă pe cei mai entuziaști, neștiutori și ușurei la minte.

Un caz contrastant

Țin minte că la un moment dat era cineva foarte entuziasmat de neoprotestantism pentru că acolo se cânta la chitară și era o atmosferă mult mai „modernă” după cum spunea el, în comparație cu Biserica. La un moment dat, au apărut afișe prin oraș că vine un pastor din SUA care este mare vindecător și că pot să meargă oamenii la predicile lui să se vindece de orice boală. A mers și tânărul de care vă spun și a încercat să ne convigă și pe noi ceilalți să mergem. Am refuzat și s-a dus singur, spunându-ne că nu știm ce ratăm. În orice caz, când s-a întors de acolo era nervos nevoie mare, făcând cu ou și cu oțet pe sectari.

Când l-am întrebat ce are ne-a povestit că a fost la adunarea organizată de pastorul respectiv și acesta vindeca pe mulți oameni care erau gata să leșine de bolnavi ce erau. Fiecare dintre bolnavi își spuneau drama cu amănunte astfel încât auditoriul să se convingă de suferința lor. La un moment dat printre bolnavi apare și o colegă de serviciu a cunoscutului meu, care abia se mișca, colegă pe care acesta o văzuse chiar ieri la serviciu și cu toate că era sănătoasă tun, mințea acolo de înghețau apele cum că nu a mai fost la lucru de multe zile, că are stări de vomă, febră și altele și, evident, că pastorul respectiv o vindecă în 2 minute în extazul general al sălii. Nervos nevoie mare, tânărul își vânează colega și o ia la întrebări după adunare punând-o în fața evidenței. Rușinată îi spune că a avut nevoie de bani și pentru că a fost plătită de pastor a acceptat să facă asta.

Excepții rare

Acum, că am ajuns aici, trebuie să știți că în foarte rare cazuri se pot întâmpla mici minuni, cu oameni simpli care s-au născut în mediu neoprotestant și au o viață chinuită, drame și traume pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. De asemenea, uneori harul dorește să-i cheme la credința cea adevărată sau să-i ajute atunci când fac o faptă de mare jertfelnicie într-un moment foarte dificil din viață. Aceste minuni, însă, nu se întâmplă ca să le valideze erezia, ci din cauza conștiinței curate, a simplității oamenilor respectivi.

Nici vorbă însă să fie prezența harului ca în orotodoxie, har care să valideze învățătura de credință ca în ortodoxie sau să ajungă cineva sfânt dintre acești oameni de altă credință, dacă, desigur, nu devine ortodox.

O vedenie a unui sfânt

Sf. Nifon, episcopul Constanțianei a avut o mare vedenie legată de Judecata de Apoi și de rai, vedenie pe care v-o recomand s-o citiți, este în cărticica în care este viața Sfântului pe larg, vedenie în care el vede pe niște oameni care intră în rai, orbi.

Surprins, Sf. Nifon îl întreabă pe îngerul care îl însoțea: Cum se poate ca să fie în rai oameni orbi când aici este perfecțiunea existenței? Atunci îngerul îi răspunde că aceștia sunt cei mântuiți care nu au lumina botezului. Ei nu sunt orbi în sensul trupesc al fenomenului, ci simțirea Raiului la ei diferă de simțirea Raiului la cei botezați așa cum diferă simțirea luminii și a căldurii Solare la cei orbi față de cei care au vederea normală.

Lipsa de roade a protestantismului și a sectelor

Lipsa de roade a ereziilor protestante și neoprotestante se vede pregnant în istorie, toate țările care au fost tradițional astfel, fiind astăzi bastioanele ateismului, ale distorsiunilor sexuale, ale drogurilor și ale altor mari păcate – inclusiv a generării de războaie sau ale angajării în acestea, chiar dacă aceste războaie nu sunt războaie de apărare care se petrec pe teritoriul acestor țări.

Vă amintesc că SUA a fost și este în război în 90% din întreaga sa existență, SUA nefiind amenințată niciodată pe teritoriul național. Singurul război pe teritoriul național a fost războiul civil. Aproape întotdeauna marile culte protestante au susținut aceste războaie pe când în ortodoxia autentică Sfinții au căutat totdeauna pacea și blândețea, în afară de cazul în care este atacată ființa neamului.

Problema este complexă pentru că neoprotestantismul fiind gândire umană distorsionată, lumea tinde să iubească ce este al ei, după cum spune Scriptura, însă oamenii după un timp rejectează acesta sau se complac din multe motive, inclusiv datorită faptului că în arealele depărtate de ortodoxie nu găsesc ceva mai bun.

Acum însă să vedem care sunt principalele greșeli ale zecilor de mii de secte neoprotestante, greșeli pe care încerc să le prezint după importanța lor în contactul lor cu ortodocșii și nu atât după o structurare teologică academică.

 la Biblie

Pri

Limitarea

mul lucru de care este izbit cineva atunci când are de a face cu un protestant, dincolo de cele ce am spus mai sus, este limitarea la Biblie și însingurarea lui Hristos redus total sau aproape total la dimensiunea Sa umană, închis între două coperți, chiar dacă ei pot să pretindă altceva. Idolatrizează cu voie sau fără voie Biblia devenind congregația Bibliei și dacă îi întrebi cum a apărut Biblia și cine a alcătuit-o, atunci se blochează și reacționează violent arătând că în inima lor Biblia ar fi apărut într-un mod magic, parașutată fiind din Cer, ca o lege atotstăpânitoare și tiranică, ca litera care ucide departe de duhul care dă viață, chiar dacă în lumea academică evoluția Noului Testament este un lucru cunoscut.

Despre Biblie și Biserică

Biblia nu a fost fulgerată din Cer ci, din contră, a fost alcătuită de către Biserică într-un proces care a durat sute de ani, canonul Noului Testament fiind considerat stabil abia la anul 367 când Sfântul Athanasie cel Mare, un Sfânt de autoritate de necontestat, prezintă Biblia cu cărțile pe care le cunoaștem astăzi. De fapt, Biblia este o culegere selectivă de cărți pe care Biserica le-a scris în primele secole, culegere care a variat în timp, apărând și dispărând din această culegere diferite cărți – cum ar fi cele două epistole ale Sf. Clement, Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Herma sau Didahia celor 12 Apostoli. Care sunt cărți foarte bune.

Există mult mai multe cărți care nu sunt incluse în Biblie, însă asta nu înseamnă că neapărat acele cărți sunt rele. Sunt unele care sunt rele și nu trebuie citite, sunt și altele care sunt folositoare doar în parte, însă sunt și altele care sunt foarte bune și nu au fost incluse în Biblie. Ultimele cărți care au intrat în Biblie sunt Epistola către Evrei și Apocalipsa.

Acesta a fost hotărârea Bisericii, fraților, care este mai presus decât Biblia. Hristos nu a scris nimic și a întemeiat Biserica ca și stâlp și temelie a adevărului – nu a întemeiat Biblia. Biserica este păstrătoarea Sfintei Tradiții, a predaniilor pe care Sf. Ap. Pavel ne amintește de două ori să le ținem, în 1 Corinteni și în 2 Tesaloniceni, predanii care sunt și în scris și prin viu grai, păstrate în Biserică.

Autoritatea Bisericii

De asemenea, autoritatea supremă a Bisericii se vede și în faptul că anumite cărți, anumite epistole pe care o lege automată și oarbă le-ar fi inclus în Biblie, Biserica nu le-a inclus. Este vorba despre cel puțin o epistolă a Sf. Ap. Pavel către Corinteni, dacă nu două – și despre o foarte posibilă epistolă către Laodiceni, chiar dacă unii susțin că aceasta ar fi de fapt epistola către Efeseni. Dincolo de asta, vedem că Biserica a intervenit chiar în textul cărților Bibliei. După cum se știe, ultima parte a capitolului 16 din Evanghelia după Marcu nu există în cele mai de încredere surse din antichitate. De asemenea, lipsește și episodul cu femeia prinsă în adulter din Evanghelia după Ioan, întâmplare relatată la începutul capitolului 8.

Cum înțelegem Biblia

Deci Biblia nu a căzut din cer, ci a fost alcătuită de către Biserică care este trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul acestui Trup, după cum spune însăși Scriptura, și a fost alcătuită în timp sub înrâurirea Duhului Sfânt care insuflă membrii acestui Trup. Evident că de aici rezultă și faptul că Biblia se tâlcuiește în Biserica întemeiată de Hristos și nu după cum dorește fiecare reformator sau pastor. Pentru că Biserica este condusă de Hristos Dumnezeu care este capul, nimic din păgânătatea nu se compară cu Biblia, inclusiv din punct de vedere al calității filologico-istorice a textului însă Biserica, ca și trup al lui Hristos, este mai presus pentru că Biserica este cooperarea între om și Dumnezeu sub timp pentru îndumnezeirea omului. Dumnezeu face acest lucru din iubire față de om și tot din cauza acestei iubiri desăvârșite, Dumnezeu nu calcă în picioare libertatea umană. Domnul stă la ușă și bate și dacă omul își deschide sufletul atunci Dumnezeu intră și îl conduce către lumină.

Fixația pe Biblie

Acuma, trebuie să înțelegem fixația protestanților pe Scriptură – sola Scriptura – cum a spus Luther, fără însă să aprobăm fenomenul. Ei nu aveau de ales pentru că fiind un curent nou și revoluționar, rupt de catolicism pe care îl urau, nu aveau Sfânta Tradiție ca și mod al sfințirii, nu aveau succesiune apostolică a preoților și episcopilor, Luther fiind caterisit, și atunci în mod necesar s-au ținut și se țin cu dinții de ce le-a mai rămas, adică de Biblie, pe care, desigur că o interpretează greșit de multe ori, fiecare după părerea lui și fiecare își face congregația lui și asta pentru că nu au iluminarea necesară de la Duhul Sfânt pentru a afla adevărul mai presus de fire despre Dumnezeu cel total transcendent.

Succesiunea apostolică

Pentru că am amintit de succesiunea apostolică, trebuie să spunem foarte pe scurt ce este asta: este vorba despre harul preoției care se primește prin punerea mâinilor – în greacă χειροτονία – și care se transmite din generație în generație de la apostoli până astăzi. Mântuitorul a dat doar apostolilor Duh Sfânt și le-a dat darul dezlegării păcatelor – nu la toată lumea. Este nevoie de preoți care au acest har – altfel nu se poate să primim har mare de la Dumnezeu. Spun „har mare” pentru că și darul de a fi cineva sănătos și a avea o oarecare stabilitate în viață, de exemplu, tot har de la Dumnezeu este, chiar dacă noi de obicei nu recunoaștem acest lucru.

În clipa în care omul păcătuiește își pierde stabilitatea, își pierde pacea. Dacă este vorba despre un păcat mic – de exemplu, un gând trecător – atunci se poate dezlega singur prin pocăința personală, prin ascultarea de mustrările conștiinței. Dacă, însă, păcatul este mare – și astăzi majoritatea păcatelor sunt mari, chiar dacă noi avem tendința să le minimizăm, să le neglijăm – atunci este nevoie de spovedanie, adică este nevoie de un preot care are darul de a lega și dezlega păcatele și deci de a detona energia demonică. Pentru că asta nu există în neoprotestantism energiile demonice se adună în sufletul omului și acesta suferă. Desigur că dacă nu există preoți nu există nici Sfânta Împărtășanie pentru că și această taină, ca și celelalte, de fapt, au fost date tot numai apostolilor. Ei, în aceste condiții este foarte, foarte dificil ca cineva să ajungă la sfințenie.

Un caz istoric

Pentru că reformatorii protestanți nu erau deloc niște sfinți – amintesc doar faptul că Luther, dincolo de faptul că a fost excomunicat și din monah a ajuns să fie căsătorit cu 6 copii, i-a spus lui Filip 1 de Hessa că poate să fie poligam că așa, chipurile, spune Biblia, numai să țină secretă cea de-a 2-a căsătorie. Lucrul s-a aflat și atunci Luther i-a spus lui Filip să spună o minciună sănătoasă și puternică pentru a salva aparențele protestantismului.

Filip 1, fiind nobil de Hessa, era bogat și ajuta foarte mult pe protestanți, fiind unul din cei mai importanți conducători ai congregației. După cum vedeți, nici vorbă de Sfințenie. Ba chiar din contră: multă politică, mulți bani și patimi trupești – lucruri care există până astăzi în aceste congregații, pentru că însăși învățătura lor îndeamnă la asta.

O mentalitate falsă: „doar credința” și iertarea

De fapt, unul din principiile de bază ale lor, enunțate de un alt eretic foarte influent – Jan Calvin – este faptul că „dovada că Dumnezeu te iubește este faptul că vei dobândi avere și vei avea o viață reușită din punct de vedere material” uitând desigur că Hristos a murit pe Cruce fără nimic.

Pentru că faptele lor erau și sunt departe de ceea ce propovăduiește Hristos, au inventat un alt principiu greșit – sola fide. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de nicio faptă ca să ne mântuim, ci ajunge doar credința – „fide” în latină. Dacă ai crezut și ai acceptat că Hristos este Mântuitor atunci ești mântuit deja, nu mai este nevoie de nicio pocăință, de nicio curățire de păcate.

Această greșeală este atât de grosieră și de hilară în același timp pentru cineva care se luptă toată viața ca să se pocăiască de păcate, încât neoprotestanții au fost numiți în popor „pocăiți”. Desigur că este în derâdere această etichetare care se bazează pe mândria lor luciferică care se vede din faptul că se socotesc pe sine-și pocăiți și mântuiți, mai presus de toți ceilalți, orice ar face ceilați și orice ar face ei.

Greșeala predestinării

De fapt, o altă greșeală a pocăiților este acceptarea predestinării predicate de Jan Calvin, în principal. Predestinarea, sau cum se spune în popor că „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, susține faptul că orice am face, unii dintre noi sunt mântuiți iar alții sunt damnați. Desigur că acest lucru este fals, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Domnul voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină – după cum spune Scriptura. Nici vorbă de predestinare pentru că atunci raționalitatea și liberul arbitru nu ar mai avea sens.

Lipsa cultului sfinților. Un exemplu din Biblie

Rezultatul tuturor acestor greșeli este evident lipsa Sfințeniei. Din cauza asta ei nu înțeleg cultul Sfinților și cum Sfinții îi ajută și mijlocesc pentru oameni la Hristos Dumnezeu după cum se vede chiar în Scriptură. De exemplu, la nunta din Caana, Maica Domnului a mijlocit la Hristos pentru nuntași însă a mijlocit ca o regină, spunând „Nu mai au vin” – nu a zis ca o sclavă „Știi, iartă-mă că te deranjez, dacă ai putea…”.

Mântuitorul îi arată că nu atunci a venit ceasul Său, adică nu atunci trebuia să înceapă activitatea Sa misionară. Poate că ar trebui să menționăm aici că Mântuitorul nu a fost lipsit de respect pentru mama Sa, pentru că expresia „femeie” în ebraică era o expresie comună chiar și către mame. De fapt, respectul și supunerea lui Iisus față de mama Sa se vede foarte bine și practic când Maica Domnului se întoarce către slujitori și le spune ca o stăpână fără să stea la discuții: „Faceți tot ceea ce vă va spune”. Nu le zice „Am încercat, nu se poate, îmi pare rău…”. Astfel Maica Domnului, Stăpână fiind schimbă tot planul din veac al Sfintei Treimi prin mijlocirea Sa și Hristos își începe atunci lungul Său șir de minuni.

Dincolo de Maica Domnului vedem și pe mulți alți sfinți cum ajută pe oameni: Vedem pe Sf. Ap. Pavel care îl învie pe Eutihie, pe Sf. Petru care o învie pe Tavita și vedem pe Sf. Petru și Sf. Ioan cu vindecă un olog. De atunci și până astăzi sunt nenumărate minuni și mărturii ale oamenilor despre mijlocirile Maicii Domnului și ale Sfinților, pentru că Maica Domnului și sfinții sunt vii și lucrători pentru că Dumnezeu este Dumnezeul viilor și nu al morților.

Hristos este un Hristos al Bisericii al comuniunii și nu un Hristos însingurat, stăpânit de Biblie. Din cauza asta noi îi cinstim pe Sfinți cu toate că nu ne închinăm lor ca lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl venerăm, pe Sfinți îi cinstim ca pe prieteni ai lui Dumnezeu, pe Maica Domnului o supracinstim ca pe cea mai mare Sfântă, iar pe Sfintele Icoane le cinstim ca pe niște fotografii ale Sfinților și ale lui Dumnezeu întrupat care poate fi pictat.

Icoana nu e idol!

Icoanele nu sunt idoli după cum greșit cred sectarii. Noi nu așteptăm de la lemn sau de la vopsele să ne ajute ci prin chip, iubirea noastră se ridică înspre cel reprezentat în icoană. Problema asta a fost rezolvată în urmă cu 1700 de ani. Pe vreea Sfântului Ioan Damaschin. De fapt, toată Creația este o icoană a lui Dumnezeu.

Vedeți că la Ieșire cap. 25 și 26, Domnul a dat ordin să se facă heruvimi de aur și heruvimi țesuți pentru Chivotul Legii și pentru Cortul Mărturiei. Deci însuși Dumnezeu ne spune de icoane. Din păcate, însă sectarii nu pot să facă distincție între idol, între „chip cioplit” și icoană care nu este Dumnezeu prin sine. Idol este când aștepți de la o bucată de lemn să te salveze ceea ce bineînțeles că este o prostie. Nimeni dintre ortodocși nu se închină la materiale, la lemn sau la vopsele, ci la Dumnezeu cel viu și iubește pe Acesta și pe Sfinții Săi.

Concluzie

Pentru a înțelege, însă, toate acestea este nevoie de trăire, este nevoie de credință curățată de toate greșelile pe care le-am amintit până acum. Să dea bunul Dumnezeu să-i lumineze pe frații noștri protestanți și neoprotestanți și să-i aducă la lumina Sa cea neînserată din întunericul singurătății în care se află.

Amin! Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut discernământul să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

mai mult
CreștinătatePromovate

Asasinarea lui Mihai Viteazul (+) 9 august 1601

WhatsApp Image 2024-08-10 at 09.10.04

Asasinarea lui Mihai Viteazul (+) 9 august 1601

VESNICA POMENIRE!

Manastirea Simonopetra este asezata in sud-vestul peninsulei athonite. Din punct de vedere arhitectural este una dintre cele mai frumoase mănăstiri din Muntele Athos.
Fiind ridicata pe 7 nivele manastirea a fost construita pe un varf muntos de langa Marea Egee. Pe la mijlocul secolului al-13-lea, Cuviosul Simeon, pustnicul care s-a nevoit in pestera de langa Simonopetra, pune temelia acestei manastiri.
In traditia manastirii se spune ca acesta a avut o vedenie in care i s-au aratat doi ingeri chiar in noaptea de Craciun, care au retezat cu o franghie varful muntos, formandu-se astfel un platou pe care sa se poata construi manastirea. Ingerii au poruncit batranului pustnic sa zideasca acolo o manastire in cinstea Nasterii Domnului.
Insa dintre cei care s-au oferit sa ajute la ridicarea sfantului lacas, multi au inceput a se teme de inaltimea la care lucrau, astfel incat tot mai multi vroiau sa abandoneze lucrul. Odata, in timp ce se lucra s-a intamplat o minune spre intarirea credintei lor. Parintele Isaia, un ucenic al Cuviosului Simeon a fost trimis de acesta sa-i serveasca pe muncitori, dar ucenicul ce fusese trimis sa-i cinsteasca pe muncitori a alunecat si a cazut in prapastie, in vazul tuturor. Dar ca prin minune o mana nevazuta l-a tinut astfel incat nici paharele ce erau pe tava nu s-au varsat.
Muncitorii vazand aceasta minune au prin curaj si au ramas sa termine lucrarile.
Odata cu finalizarea lucrarilor manastirea a fost numita “Noul Betleem” insa mai tarziu a fost numita Simonopetra, dupa numele Cuviosul Simeon, cel ce a intemeiato.
Printre ctitorii Mănăstirii Simonopetra putem aminti aici pe craiul sarb Ioan Ugliesa, care a ajutat manastirea in 1362. Alti ctitori care au ajutat manastirea cu bani sunt domnitorii romani, Neagoe Basarab, Radu Paisie, Mihnea Turcitul si Petre Şchiopul.
Un loc important in istoria Mănăstirii Simonospetra il are si Voievodul Mihai Viteazul, fiind unanim recunoscut ca cel de-al doilea ctitor al ei. Prin ajutoarele directe oferite de catre Voievodul Mihai Viteazul, Mănăstirea Simonopetra a fost practic reconstruita.
Daca ati participat vreodata la vreo Sfanta Liturhie in Biserica mănăstirii Simonospetra din Sfantul Munte Athos ati avut ocazia sa auziti pomenit cu voce tare numele unuia dintre cei mai de seama ctitori ai Mănăstirii Simonospetra, (Michail Voievoda) asa cum il numesc grecii. Monahii de aici dau cinstea cuvenita ctitorilor acestei manastiri, iar in sala de primire a oaspetilor se afla la loc de cinste un tablou, in rama de stejar, al domnitorului.
Istoricii spun ca turnul arsanalei manastirii ridicat in 1567 este ctitoria unui boier roman.
Manastirea sufera mai multe incendii devastatoare in anii 1581 si 1625 fiind distruse mai multe cladiri, odoare de pret si arhiva. Pe langa aceste incendii se adauga si distrugerea manastirii de catre turci din jurul anului 1821.
La refacerea manastirii au mai ajutat si Alexandru Ipsilanti, Constantin Moruzi, Mihail Şuţu si domnitorul Matei Basarab care reface pictura biserici intre (1640-1650).
Cu toate incendiile devastatoare care s-au abatut peste ea, Manastirea Simonopetra reuseste sa pastreze o parte din odoarele de pret dintre care amintim vase liturgice, evanghelii ferecate, carti si manuscrise. Dintre cele mai de pret odoare manastirea pastreaza la loc de mare cinste o parte din lemnul Sfintei Cruci, o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, sfinte moaste ale Sfantului Dionisie din Zakynthos si mana Sfintei Maria Magdalena (care este calda la fel ca mana unui om viu) cu aceasta mana se spune ca Sf. Maria Magdalena L-a atins pe Mantuitorul dupa Invierea Sa din morti.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
1 2 3 4 5 73
Page 3 of 73