close

Creștinătate

CreștinătatePromovateSocial

„Cel mai amplu atac asupra creștinismului”

united-states-capitol

Președintele Ligii Catolice, Bill Donohue, explică de ce Legea egalității (Equality Act) din Statele Unite este una profund problematică:

Potrivit președintelui Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, Nancy Pelosi, Legea egalității se referă la „a pune capăt discriminării”; Președintele Joe Biden este de acord cu ea. Aceasta poate fi intenția legii, însă efectul său este de a promova cel mai amplu atac asupra creștinismului scris vreodată într-o lege.

Aceasta explică de ce Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite luptă împotriva acestei legi de ani de zile. Cel mai recent, se spunea că Legea egalității „va discrimina credincioșii practicanți”. Liga catolică și multe alte organizații religioase și pentru drepturile civile au tras, de asemenea, un semnal de alarmă.

Legea egalității are două obiective majore: ar modifica Legea drepturilor civile din 1964 pentru a include orientarea sexuală și identitatea de gen la definiția sexului; ar submina, de asemenea, Legea privind restaurarea libertății religioase, permițând drepturilor homosexualilor să aibă o mai mare greutate decât drepturile religioase.

Legea drepturilor civile din 1964 a fost motivată în primul rând de dorința de a pune capăt segregării rasiale. A interzis discriminarea pe motive de rasă, sex sau origine națională. Aceasta a fost singura intenție a legii. Nu spunea absolut nimic despre orientarea sexuală și cu siguranță nu se referea la drepturile transgender – nici măcar nu exista un astfel de concept în anii 1960. Adăugarea orientării sexuale și a identității de gen acestei legi nu numai că încalcă intenția legislației, ci adaugă o presiune cu totul nejustificată asupra caselor de cult și alte organizații religioase.

Pentru a pune capăt segregării rasiale, Legea privind drepturile civile din 1964 a interzis discriminarea în spațiile publice. Negrilor li se refuza, în trecut, accesul în multe locuri publice, de la restaurante la hoteluri. Legea egalității merge mult dincolo de această intenție, atât de mult încât desfigurează sensul acestei legi istorice din 1964.

Legea egalității nu acoperă doar homosexualii și persoanele transgender, ci extinde lista localurilor publice pentru a include servicii cum ar fi asistența medicală. În practică, acest lucru ar fi un dezastru. Ar însemna, de exemplu, că furnizorii de servicii medicale ar fi obligați să ofere terapii hormonale și proceduri chirurgicale care sunt necesare pentru a schimba caracteristicile fizice asociate cu schimbările de sex.

Nu trebuie să fii o clinică medicală cu convingeri catolice pentru a ridica obiecții morale și religioase față de această inițiativă cu privire la „asistența medicală”. Va fi permis cuiva să formuleze obiecții cu privire la aceste proceduri, subliniind problemele fizice și mentale pe termen lung asociate cu schimbarea sexului? Dar părinții care află că copilul lor vrea să-și schimbe sexul? Vor fi respectate drepturile lor, sau vor fi călcate în picioare?

A devenit din ce în ce mai clar că extinderea drepturilor către „femeile” transgender – în realitate, bărbați biologici care se identifică drept femei – a venit în detrimentul drepturilor pentru femeile biologice. Să luăm exemplul sporturilor.

Băieților și bărbaților li se va permite să concureze în diverse sporturi cu fete și femei, modificând astfel în mod nedrept atletismul feminin. De asemenea, femeile și-ar pierde drepturile cu privire la intimitate. Acești masculi biologici pot folosi vestiarele, toaletele și facilitățile de duș care au fost întotdeauna rezervate femeilor. Nimic din toate acestea nu are nicio legătură cu motivele pentru care a fost adoptată Legea drepturilor civile din 1964. Există și alte probleme cu acest proiect de lege, însă acest singur fapt ar trebui să fie suficient pentru a-l împiedica să devină vreodată lege.

În 1993, deputatul Nancy Pelosi și senatorul Chuck Schumer au susținut Legea privind restaurarea libertății religioase (Religious Freedom Restoration Act – RFRA); a fost semnată de președintele Bill Clinton. Aceasta a fost o victorie majoră pentru libertatea religioasă. Dar acum Pelosi și Schumer regretă votul lor din 1993, chiar până la punctul de a susține Legea egalității, știind foarte bine că aceasta va răsturna RFRA! Acest lucru este foarte pervers. Nu ne-am putea imagina o subminare mai serioasă a libertății religioase decât ceea ce propun ei acum.

Votarea legii ar însemna că catolicii, evanghelicii, evreii ortodocși, mormonii, musulmanii și multe alte comunități religioase nu ar putea ridica obiecții privind libertatea religioasă față de niciunul dintre „drepturile” menționate mai sus ale femeilor transgender. De fapt, entitățile religioase ar fi secularizate.

De exemplu, dacă proiectul Legii egalității ar deveni lege, programele catolice de plasament al orfanilor ar fi închise. Fie acestea ar trebui să fie de acord ca doi bărbați să adopte copii – o încălcare clară a învățăturilor Bisericii –, fie să își piardă fonduri federale. Acesta este genul de element subversiv care face ca această factură să fie atât de periculoasă.

În prezent, spitalele catolice pot refuza în mod legal să facă avorturi. În temeiul Legii egalității, aceste spitale și-ar pierde finanțare federală sau ar fi obligate să intre în afacerea avortului. Asta pentru că refuzul serviciilor de avort ar fi considerat drept discriminare de „sarcină”.

Fără protecția libertății religioase oferită de RFRA, practic fiecare instituție religioasă – de la case de cult până la școli – ar fi de așteptat să se conformeze cu această legislație radicală. De exemplu, școlile catolice ar trebui să-și schimbe învățăturile despre etica sexuală pentru a se alinia cu agenda radicală LGBT.

Este greu pentru public, mai ales pentru catolici, să înțeleagă de ce presupuși „catolici fervenți” precum Biden și Pelosi ar dori să susțină o legislație atât de evident anti-creștină precum Legea egalității.

 

Prin refedinirea persoanei umane, lăsăm în urmă viziunea morală pe care s-a construit întreaga noastră civilizație.

Andrew T. Walker

Reintroducerea Legii egalității sub președintele Joe Biden a generat multe comentarii în ultimele săptămâni. Având scopul de a modifica Legea privind drepturile civile din 1964 pentru a acoperi identitatea de gen și orientarea sexuală, această lege este game-set-meciul tăvălugului Revoluției Sexuale. Biden – arătând că dorința sa declarativă de a guverna de la centru a fost o păcăleală electorală – folosește capitalul politic al primelor sale o sută de zile în funcție pentru a grava principiile-cheie ale Revoluției pe fiecare colțișor al societății, sub masca presupusei „nediscriminări.” Dincolo de toate, aceasta este o nouă ortodoxie – cu un plan zelos pentru convertirea tuturor și pentru tranșarea noilor legi ale „blasfemiei”.

Problema Legii egalității nu rezidă predominant în limbajul proiectului de lege, ci în efectele sale pe termen lung, transformând și mai radical fundamentele morale și îndepărtându-le de orice seamănă cu o ordine socială creștină. Legea egalității, în opinia mea, este un simbol pentru de-creștinarea Occidentului.

Vedem această de-creștinare pe cel puțin două planuri. În primul rând, o vedem în tipul de raționament moral din spatele proiectului de lege în sine. Este o lege bazată pe estetică și emoție în loc de rațiune și principii solide. Legea privind egalitatea vă va face să credeți că americanii abia așteaptă orice ocazie pentru a discrimina pe cineva. Este un lucru fals. În al doilea rând, anulând însăși ontologia feminității, logica de bază a proiectului de lege contrazice principiile-cheie ale propriilor cuceriri ale „progresismului”, precum feminismul. Modul în care Legea egalității poate avansa întâmpinând o rezistență atât de mică poate fi înțeles numai în lumina eticii dominante a progresismului de astăzi. Orice lucru care nu reușește să se ridice peste fraze solipsiste precum „trăiește-ți propriul adevăr” și „definește-te pe tine însuți” nu poate împiedica astfel de legi absurde din punct de vedere filosofic.

Legea privind egalitatea conține o revoluție metafizică în paginile sale și urmărește evanghelizarea Occidentului. Vechea ordine era una cu o etică a obiectivității, a rațiunii, a naturii fixe, a autorității și a limitelor, în care legăturile organice și relațiile de familie erau privite drept normative și persuasive, iar orice lucru care se opunea acestora fiind o transgresiune. Revoluția care a prins deja avânt de niște decenii este să redefinească toate aceste repere metafizice drept nu doar greșite, ci chiar drept dăunătoare. Astfel, în cuvintele Legii egalității, orice lucru care nu promovează individualismul expresiv sau lipsa oricăror limitări obiective sau care își derivă existența prin intermediul autorității este, desigur, opresiv. Asistăm, în timp real, la disoluția finală a unei perspective creștine asupra universului și înlocuirea acesteia prin una complet secularizată.

Legea privind egalitatea este un asalt asupra moralității creștine, iar acesta este punctul în care consecințele sale pe termen lung sunt cele mai grave și mai distructive. Această lege își propune să reconfigureze nu numai fundamentul vieții de familie și normele obiective ale genului, ci și să catehizeze, inducând un mod diferit de a concepe locul și viziunea fiecăruia asupra lumii. Imaginația morală este ghidată de constrângeri normative, care le conferă definiție și direcție. În mod ideal, imaginația morală umană ar trebui să se îndrepte spre ceea ce este bun, adevărat și frumos. A educa imaginația morală înseamnă a adersa la o imaginație comună, înrădăcinată într-o perspectivă comună asupra lumii și, prin urmare, obligatorie și convingătoare pentru toți cetățenii care i se conformează.

Astfel de repere normative se găsesc în cadrul cultural creștin. Ele creează o ordine metafizică care cere aderarea tuturor indivizilor. Acestea oferă o cale spre prosperitatea umană și spre binele comun. Cu toate acestea, așa-zisa Lege a egalității, propusă acum în Congres, încearcă să contrazică toată această ordine, răsturnând complet reperele sale de bază. În timp ce ordinea metafizică creștină susține granițele creației ca fiind instituite de Dumnezeu și înscrise în lumea naturală, Legea egalității promovează metafizica autonomiei sexuale și a individualismului expresiv ca fiind cele mai înalte bunuri ale societății. Atât de bune sunt aceste lucruri, în fapt, încât trebuie înscrise în lege pentru a fi protejate de orice fel de contestare în plan juridic. Sinele este singura lentilă de referință pentru orice reper moral, făcând ca principiile legii naturale și ale revelației divine să fie relativizate, fiind transformate în simple obiecte ale fascinației religioase, și în nici un caz nu în repere universale care ar trebui urmate de orice minte rațională și de întreaga societate. (…)

Andrew T. Walker este profesor asociat de etică creștină la The Southern Baptist Theological Seminary și membru al Centrului de Etică și Politici Publice.

 

Un nou sondaj Gallup dezvăluie informații șocante despre identitatea sexuală a generației Z.

Dincolo de diferențele generaționale pronunțate, diferențele semnificative de gen se văd în identitatea sexuală, precum și diferențele de ideologia politică:

  • Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să se identifice drept LGBT (6,4%, respectiv 4,9%)
  • Femeile sunt mai susceptibile de a se identifica ca bisexuale – 4,3%, în timp ce 1,3% se identifică drept lesbiene și 1,3% drept altceva. Dintre bărbați, 2,5% se identifică drept homosexuali, 1,8% drept bisexuali și 0,6% drept altceva.
  • 13,0% dintre liberalii politici, 4,4% dintre moderați și 2,3% dintre conservatori spun că sunt lesbiene, gay, bisexuale sau transgender.
  • Diferențele sunt oarecum mai puțin pronunțate prin identificarea cu un anumit partid, decât prin ideologie, cu 8,8% dintre democrați, 6,5% dintre independenți și 1,7% dintre republicani identificându-se drept LGBT.
  • Nu există diferențe educaționale semnificative – 5,6% dintre absolvenții de facultate și 5,7% dintre absolvenții de liceu sunt LGBT.

Aceasta este o constatare uluitoare, indiferent dacă credeți că știrile de mai sus sunt pozitive, negative sau neutre. Acest tip de schimbare privind ceva așa de fundamental ca orientarea sexuală, într-o perioadă atât de scurtă de timp, este uluitoare.

Partea legată de identitatea transsexuală este cea mai șocantă: între Generația X și Millennials, numărul persoanelor trans autoidentificate a crescut cu 500 la sută. Între generația X și generația copiilor lor, Gen Z, numărul persoanelor trans autoidentificate a crescut cu 800 la sută.

Acesta este efectul prăbușirii standardelor culturale și al campaniei de propagandă purtate în mass-media și în școli. Astăzi am participat la o conferință privată pe Zoom cu clerici seniori dintr-o comunitate conservatoare americană. Ei mi-au spus că modele trans explodează în rândul tinerilor din comunitatea lor – copii care au fost crescuți în această biserică conservatoare – și pastorii au mari greutăți să înțeleagă cum ar fi cel mai bine să le vorbească tinerilor despre asta. Un cleric mi-a spus că alți pastori îi zic că nu vor să „iasă în față” cu predici împotriva transgenderismului, de teama de a nu-i îndepărta pe cei care caută să se apropie de Dumnezeu. El mi-a mai spus că le spune acestor frați de credință că trebuie să își asume acest risc, deoarece familiile și congregațiile sunt lovite în permanență de propagandă.

Am fost de acord și i-am spus că pastorii trebuie să găsească curajul să spună adevărul, indiferent care ar fi prețul. Cultura dominantă știe ce crede despre transgenderism și nu ezită să propovăduiască aceste lucruri în mod constant. Din experiența mea, părinții nu știu însă ce să spună sau să facă. Dacă nu învață care este perspectiva corectă la biserică, unde or să mai învețe?

Un cleric a spus că în grupul de tineri al bisericii sale, unii copii s-au ridicat și au ieșit când au început să prezinte învățăturile Bisericii despre trup, sex și gen. „Li s-a spus la școală că ori de câte ori auziți pe cineva criticând ideologia transsexuală, voi trebuie să vă ridicați și să ieșiți afară”, a spus clericul.

Am arătat în acest punct că asta le-a spus Soljenițîn adepților săi din Uniunea Sovietică să facă atunci când se confruntă cu minciuni: ridică-te și ieși afară. Uimitor că cealaltă parte folosește aceleași tactici împotriva bisericii!

În această conferință de pe Zoom, unde trebuia să discutăm cartea „Live Not By Lies”, am vorbit despre Legea egalității, care tocmai a fost reintrodusă în Congres și care va fi adoptată, având în vedere că democrații îl controlează. Președintele Biden a spus că va semna legea. Dacă este votată, Legea egalității va înscrie orientarea sexuală și identitatea de gen în legea federală a drepturilor civile. Acest lucru va avea efecte devastatoare asupra societății noastre. Ryan T. Anderson, noul președinte al Centrului de Etică și Politici Publice din Washington, le-a prezentat pe scurt. Câteva fragmente:

Actul „actualizează” legea pe care Congresul a adoptat-o ​​în primul rând pentru combaterea rasismului, Legea drepturilor civile din 1964, și adaugă orientarea sexuală și identitatea de gen drept clase protejate asemănătoare rasei. Deci, dacă aveți rezerve cu privire la ideologia de gen – așa cum fac chiar și mulți progresiști; întrebați-o doar pe J.K. Rowling – veți deveni acum echivalentul legal al lui Bull Connor.

În loc să găsească modalități de bun-simț adaptate în mod punctual pentru a-i proteja pe americanii care se identifică drept LGBT de discriminarea cu adevărat nedreaptă, proiectul de lege va acționa ca o sabie – pentru a-i persecuta pe cei care nu îmbrățișează cele mai noi ideologii de gen.Va nega flagrant binarismul sexual care este scris literalmente în codul nostru genetic și este fundamental pentru multe dintre legile noastre, nu în ultimul rând legile care protejează egalitatea, siguranța și intimitatea femeilor.(…)

Cerul chiar stă să cadă pe noi. Nu veți auzi nimic din acestea în reportajele din mass-media cu privire la Legea egalității, dar este adevărat. Dacă printr-o minune, republicanii din Senat își unesc forțele și pot convinge un singur democrat – pe Joe Manchin? – pentru a li se alătura, Legea egalității ar putea fi oprită de această dată. Dar, mai devreme sau mai târziu, ea va veni peste noi. Acele cifre pe care le vedeți în sondajul Gallup vă spun și de ce.

Ne apropiem foarte tare de momentul în care am scris în „Opțiunea Benedict”, când creștinii asumați și alții care nu sunt de acord cu noua ideologie vor trebui hotărască dacă pot sau nu să continue să lucreze în slujbele pe care le au. Dacă citiți „Opțiunea Benedict”, s-ar putea să vă amintiți de medicul anonim care a spus că își va descuraja copiii să meargă la facultatea de medicină, pentru că este foarte aproape ziua în care vor trebui să facă lucruri care le încalcă conștiința, cum ar fi să facă avorturi sau să participe la „tranziții” de gen – sau, dacă nu, își vor pierde locul de muncă. Dacă mai ai și 400.000 de dolari datorie pentru a plăti cursurile de la facultatea de medicină, nu ai nici o ieșire din capcană.

Dacă nu ați început deja să organizați grupuri de sprijin și să puneți bazele unor rețele precum cele construite de părintele Kolakovic, așa cum povestesc în „Live Not By Lies”, ar trebui să știți că nu prea mai aveți timp. Legea pentru egalitate te va considera un infractor, cu nimic mai bun decât un Klansman, dacă ții la învățăturile tradiționale nu numai despre homosexualitate, ci și despre transgenderism. (Feministele radicale care neagă că transgenii bărbați-femei sunt femei vor fi tratate cu același dispreț de către lege la fel ca un preot fundamentalist.) (…)

Dacă vă așteptați ca creștinismul ortodox – care se deosebește ca ziua de noapte de falsa biserică a deismului terapeutic moralist – să supraviețuiască tuturor acestor lucruri, ar fi bine să vă retrageți și să construiți o formă sau alta a Opțiunii Benedict. Și ați ace bine să începe să vă pregătești pe dvs, familia dvs și comunitatea dvs, în stilul părintelui Kolakovic, pentru următoarea persecuție, pentru că mai devreme sau mai târziu vom fi declarați drept „teroriști domestici” pentru că nu ne vom conforma. Dacă credeți că sunt alarmist în acest punct, atunci spuneți-mi dvs, unde este linia pe care ați trage-o, dincolo de care să știți sigur că persecuția chiar a sosit?

Afară cu Shakespeare! Afară cu Aristotel și Platon! Fără mamă și tată în limbajul parlamentar american! SUA pare a se confrunta cu o totală bulversare și epurare de valori tradiționale, sub presiunea nediscriminării. Iar reforma lingvistică propusă de Democrați pentru cel de al 117-lea Congres ne duce cu gândul la Newspeak-ul din distopia lui George Orwell, „1984”. Scoaterea programatică din limbaj a cuvintelor neconvenabile duce implicit la sărăcirea gândirii, fiind un potențator al controlului și puterii grupului politic interesat.

Dan-el Padilla Peralta, un academician afro-american, solicită eliminarea așa-numiților clasici din programa de învățământ, aceștia fiind „asociați cu supremația albă”, după cum relatează The New York Times. El susține că ideile de înțelepciune ale civilizației occidentale se bazează pe „alb”, fapt care se datorează, în cele din urmă, interpretărilor autorilor antici. Recent, și alți profesori americani care predau literatură clasică și-au „puricat” propriile materii de „naționalism alb”, pentru a curăța orice subiect de presupusul rasism.

Dar Padilla merge și mai departe, susținând că facultățile clasice sunt în sine ostile minorităților. „Dacă ar fi să proiectezi, în mod deliberat, un subiect ale cărui organisme instituționale și orientări pentru autocenzură urmăresc, în mod explicit, să delegitimeze statutul legitim al cărturarilor care nu sunt albi”, a spus Padilla, „nu ai putea să o faci mai bine decât o face <<clasicul>>”. El a adăugat: „Clasicul este atât de strâns legat de supremația albă, încât este indisolubil legat de ea … La o analiză mai atentă, evidențierea lui <<a fi alb>>se dovedește a fi ancorată în bazele acestui clasicism”.

De la vechea logică la noua isterie

Vechii clasici au spus multe despre toleranță, corectitudine, logică și empatie și au reprezentat virtuțile democrației și libertății de exprimare. Filozofii stoici au dat sfaturi despre independență, exact opusul „culturii victimei”. Ca atare, se pare că au fost și sunt un obstacol persistent, în calea unor „progrese” pe calea ce se observă acum.

Conflictele de anul trecut din orașele americane, după moartea lui George Floyd, au fost însoțite uneori de o mare violență. Ele au accelerat adâncirea Academiei SUA în „ isterie rasială”. Tratamentul presupus discriminator s-a transformat într-o sensibilitate excesivă și a devenit acum aproape isteric, cu un climat de teamă în școli, ajungându-se chiar la aberații precum „este rasism a cere elevilor să lucreze mai mult”.

Luna trecută, un profesor de drept de la Universitatea din Illinois a fost suspendat din funcție pentru că a folosit „cuvântul N”, într-o lecție despre discriminarea la locul de muncă (deși a scris doar „n —–” și a folosit substituenți). Excese au avut loc și la Evergreen College, în 2017, când o acuzație nefondată de rasism a fost suficientă pentru a incita o mulțime de studenți, care cu bate de baseball au pornit „la vânătoare” după profesorul Bret Weinstein.

Din acest motiv, declarațiile lui Padilla reprezintă o amenințare pentru orice facultate universitară clasică, care este suficient de slabă de înger sau suficient de credulă pentru a vedea în canonul clasic un instrument al rasismului. Însă Padilla nu e singur, are armate de acoliți, ba chiar și vânt din pupa politică a momentului.

Atacul politic al termenilor inclusivi

SUA se confruntă cu o reformă lingvistică neobișnuită. Deputații democrați doresc să elimine toate cuvintele „de gen”, cum ar fi „mamă” și „tată”, din Codul de conduită al Congresului SUA, pentru a folosi în schimb termeni „inclusivi”. Iată ce se spune în documentul făcut public la începutul lunii ianuarie de Comitetul de Reglementare, privitor la detaliile pachetului de reguli avute în vedere, în cadrul celui de al 117-lea Congres.

Acesta s-a convocat la Washington DC, la 3 ianuarie 2021, în ultimele săptămâni ale președinției lui Donald Trump și se va încheia la 3 ianuarie 2023. Cu toate acestea, modificările sunt menite să se aplice noului Cod de conduită al Congresului. Acest lucru este ajustat aproximativ la fiecare doi ani, cu fiecare nouă componență a Congresului SUA.

Dat fiind faptul că democrații au revenit acum cu o majoritate redusă, de 222 membri în Camera Reprezentanților, pare probabil ca reforma lingvistică propusă să fie adoptată ca parte a noului cod de conduită.

Iată un extras din documentul reformei propuse, care „promovează incluziunea și diversitatea”.

Aceasta include modificări care ar putea: înființa Comitetul selectiv pentru disparitate economică și echitate în creștere; solicită comisiilor permanente să includă în planurile lor de supraveghere o discuție despre modul în care lucrează comitetul în Congresul viitor: va aborda problemele inechităților pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, identitate de gen, handicap, vârstă sau național origine; onorează toate identitățile de gen prin schimbarea pronumelor și a relațiilor familiale din regulile Camerei pentru a fi neutre în materie de gen; face permanent Oficiul pentru diversitate și incluziune pentru a facilita o forță de muncă diversă care să reflecte membrii noștri și districtele pe care le reprezintă; și examinează diversitatea grupurilor de martori la audierile comitetului pentru a ne asigura că suntem audiați de către diferite grupuri de experți în timp ce elaborăm legislația.

Un document separat al propunerii de reformă stabilește în detaliu ce termeni ar trebui șterși din codul oficial de conduită, cu detaliere de modificări.

Acestea includ: tată, mamă, fiu, fiică, frate, sora, unchi, mătușă, verișoară primară, nepot, nepoată, soț, soție, socru, soacră, ginere, noră, cumnat, cumnată, tată vitreg, mama vitregă, fiică vitregă, soră vitregă, frate vitreg, nepot, nepoată. “

Acești termeni ar fi înlocuiți cu forme neutre precum „părinte, copil (propunerea în engleză – ‘‘parent, child, sibling, parent’s sibling, first cousin, sibling’s child, spouse, parent in-law, child-in-law, sibling-in-law, stepparent, step child, stepsibling, half-sibling, or grandchild’’). Trebuie să spun că unele dintre denumirile propuse le-am găsit intraductibile în limbajul tradițional.

Referințele la gen ar trebui, de asemenea, eliminate din cuvintele „marinar” (seaman) și „președinte” (Chairman) și înlocuite cu „navigatori” și Chair – doar pentru a numi câteva alte sugestii.

Democrații Nancy Pelosi și George McGovern, membri ai Congresului, au lăudat pachetul general, deoarece „include reforme etice majore, crește responsabilitatea față de poporul american și face din această Cameră a Reprezentanților cea mai inclusivă din istorie”.

„Aceste propuneri de perspectivă reflectă prioritățile noastre ca și Comitet și ca țară – inclusiv combaterea coronavirusului, a inegalității economice, abordarea crizei climatice, promovarea incluziunii și promovarea integrității în guvern”, a mai declarat Pelosi.

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii

Ic65569

Duminica a 34-a după Rusalii

(a Întoarcerii Fiului risipitor)

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pilda fiului risipitor este povestea vieții fiecăruia dintre noi, a tuturor, pentru că absolut toți avem momente în viață în care ascultăm de glasul sirenelor, ademenitoare spre plăceri, mai mult decât de glasul conști­inței noastre, care ne avertizează asupra pericolului lor; avem momente în care, conștient sau involuntar, alegem să gustăm din „otrava” păcatului, mascată sub forma plăcerilor; clipe în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de ceea ce cunoaștem deja, căutând călătoria și aventura, chiar dacă acestea vor duce la naufragiu. Ne îndepărtăm de familia de prove­niență, ne lepădăm credințele, convingerile și crezurile personale, înlocuindu-le cu altele noi, dar nu totdeauna mai bune, doar din dorința schimbării.

Viața însăși este o lepădare sau părăsire a celor din urmă, către cele dinainte, fie ele bune sau rele. Părăsim copilăria, devenind adolescenți; depășim tinerețea, pentru a ne transforma în adulți; după care îmbrăcăm haina grea a bătrâneții, până când ne vom lua răsplata sau osânda pentru faptele pe care le-am săvârșit, de-a lungul călătoriei prin viața aceasta, copii, tineri, maturi, bătrâni.
Dar mai ales ne regăsim în situația și starea fiului risipitor, nu doar prin etapele sau vârstele vieții, pe care le schimbăm de-a lungul existenței noastre, ci și prin faptul că fiecare dintre noi reface oarecum itinerarul lui, între păcat și virtute, cădere și ridicare. Viața fiecăruia dintre noi este o luptă încordată de a ne izbăvi din ghearele păcatelor și patimilor, care ne aruncă în moartea spirituală, și a ne ridica la împlinirea faptelor bune, sau, cum le place Părinților duhov­nicești să spună, viața fiecăruia dintre noi este o luptă de ridicare și izbăvire din „iadul patimilor” spre „raiul virtuților” creștine, singurele capabile să îl împlinească pe om și să-i aducă adevărata fericire – cea veșnică.
Asemenea vieții fiului risipitor, există în viața fiecăruia dintre noi căderi și ridicări, lumini și umbre, lepădări și convertiri, îndepărtări și „veniri în sine”, regăsiri și reîntoarceri.

Păcatele – „boli” ale sufletului; patimile – „cancerul” vieții morale

Pilda analizată ne spune că acest fiu nerecunoscător și-a cerut de la tatăl său partea sa de avere și a plecat într-o țară îndepărtată, viețuind în dezmierdări. Prin aceste cuvinte este de fapt sintetizat, generic, întregul „catalog” sau „cortegiu” de fapte rele și patimi, cu atât mai mult cu cât ele sunt legate între ele, într-un circuit vicios, într-o înspăimântătoare familiaritate, în baza căreia patima precedentă ne aruncă în cea consecutivă sau, ca în cazul Evangheliei de astăzi, posedarea și iubirea banilor, „partea de avere” a acestui fiu, l-au prins în mrejele desfrânării și patimilor tru­pești, aruncându-l în starea decăzută asemănătoare porcilor.
Însă, chiar și referința la dezmierdările în care a căzut acesta, după ce s-a îndepărtat de casa părintească, subliniază încă o dată actualitatea parabolei, odată ce patima desfrânării este o patimă atât de violentă și de larg răspândită în lumea de astăzi. Un sfânt precum Ioan Cassian, demascându-i efectele ucigătoare de suflet, spunea că aceasta „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții și puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”. Într-adevăr, patima curviei atentează timpuriu, din zorii puber­tății sau ai adolescenței, la cu­răția trupească și integritatea morală a ființei umane, și iarăși, puțini sunt aceia care au reușit să se elibereze de orice închipuire sau cugetare păcătoasă, atingând starea de „nepătimire” în raport cu păcatul, stare care, așa cum ne învață spiritualitatea ortodoxă, nu înseamnă lipsa ispitelor, ci, în ciuda înmulțirii și a con­sistenței lor, biruirea nu doar a faptelor, ci și a gândurilor păcătoase, prin gânduri curate și du­hovnicești și prin fapte bune și vrednice de răsplată.
Este suficient să facem o scurtă radiografie morală asupra societății actuale, pentru a ne da seama câtă dreptate aveau Părinții de altădată, spunând că în vremurile de apoi păcatele și patimile vor călări lumea, în timp ce virtuțile creștine vor fi ruși­nate și ostracizate în sufletul a tot mai puțini creștini, care le vor mai împlini.
Fără a mai comenta ultimele legi „democratice” prin care în numeroase locuri din lume au fost recunoscute căsătoriile între persoanele de același sex, este suficient să amintim faptul că trăim vremuri în care numărul tinerilor care se mai angajează la jugul căsniciei este tot mai restrâns, în timp ce numărul soților care se despart prin divorț a devenit mai mare decât al celor despărțiți în mod firesc, prin moarte. Că nicăieri, în Europa, sporul demografic sau indicele de fertilitate, adică numărul copiilor care se nasc, nu este unul pozitiv, în timp ce, așa cum este cazul României, am ucis, în douăzeci și cinci de ani de libertate, încă un popor român, după cum, numărul tuturor martirilor, din toate locurile și din toate timpurile, căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, așa cum îi pomenește Sfânta noastră Biserică pe eroii neamului, nu este mai mare decât al pruncilor „lepădați”, în acești ultimi douăzeci și cinci de ani.
Tocmai ca urmare a căutării plăcerilor trupești și a consumării lor iresponsabile din punct de vedere moral, a „liberalizării” în materie de moravuri, Europa a devenit, pe drept cuvânt, un „continent bătrân”, aflat într-o „iarnă demografică”, după cum și în România, în câteva decade, peisajul social va fi unul dominat de vârstnici neputincioși, izolați și ne­aju­torați, odată ce tinerii vor constitui o minoritate, și aceea, plecată, de multe ori, în „țări îndepărtate”, în căutare de confort fizic și material.

„Țara” îndepărtată  a păcatului – viețuire pe marginea prăpastiei nimicului

După ce fiul acesta a cheltuit totul, spune Sfânta Evanghelie, a venit în țara aceea o foamete mare și el a început să fie în lipsă, și, nemaiavând din ce să trăiască, s-a angajat ca argat, să păzească turmele de porci ale unui locuitor al acelei țări. Foametea aceasta la care face referire pericopa evanghelică simbolizează starea de gol sufletesc în care a ajuns tânărul risipitor, sentimentul de vid spiritual pe care îl instalează în suflet păcatele și patimile.
Îndepărtarea lui de casa părintească și de dragostea Părintelui nostru echivalează cu apropierea și trăirea în proximitatea întunericului, a păcatului și a răului. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul ajunge să trăiască pe marginea prăpastiei existen­ței sale, cu iluzia plinătății. Experiază păcatul, săvârșește mecanic patimile, crezând că acestea îi vor aduce adevărata împlinire. În fond, drama căderii sau golul ființial pe care îl instalează păcatul în firea și sufletul uman de aici decurge: din minciuna lui. Până să gustăm din el, ne promite, ne minte și ne ademenește cu iluzia deplină­tății, a fericirii desăvârșite și veșnice. Ne face să credem că atunci când vom consimți la el, „cuiele” conștiinței vor fi adormite de gustarea și înfruptarea din plăcerile lumii, prin fiecare por din ființa noastră. Însă, după săvârșirea păcatului sau a patimii, omul se simte străin și îndepărtat de propria sa fire, trăind exterior chiar luiși. Iar prăpastia care se cască în sufletul său și pe care o experiază sub forma sentimentului zădărniciei, a ratării țintei vieții sale, a pierderii sensului ei autentic, a vidului existențial și a golului ontologic, toate „sfâșiindu-i” făptura, izvo­răște din discrepanța dintre ceea ce păcatul i-a promis și ce i-a oferit în fapt. I-a promis totul, sau aproape totul, dar nu i-a dat în schimb nimic, sau aproape nimic!
Acesta este sentimentul pe care l-a trăit fiul risipitor, îndepărtându-se tot mai mult de „casa părintească”, de valorile, formarea și educația primită, afundându-ne tot mai mult în mocirla păcatelor, în dezmierdări și desfrânări.
Și aceasta este starea pe care o trăiește fiecare om care se lasă purtat în larg, în depărtare, spre naufragiu și scufundare sufletească, de patimi și păcate. Viața duhovnicească ne arată că, în timp ce virtuțile creștine ne apropie tot mai mult de Tatăl Ceresc și ne fac tot mai asemănători Lui, păcatele și patimile desfigurează și pervertesc chipul Său, din profunzimile sufletului nostru, aruncându-ne în starea decăzută de animalitate. Prin iraționalitatea lor și prin faptul că robia față de ele devine un automatism, o obișnuință, proastă și păcătoasă, omul robit patimilor se află în starea decăzută de animalitate. Păcatele îi întunecă și îi abolesc rațiunea și discernământul, târându-l și legându-l, în chip nevăzut, de izvoarele răului și ale fărădelegii. Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, când slăbește credința și se împuținează rugăciunea, ne aflăm în „latura și umbra morții” (Isaia 9, 1), trăim pe marginea prăpastiei întunericului și a morții spirituale.
Și, pentru a confirma deplin această stare de decădere morală în care ajunsese acest tânăr, este asociat cu porcii pe care s-a tocmit să-i păzească, aceștia fiind simbol al mizeriei și disprețului. Ajunsese asemenea acestor necuvântătoare, trăind în murdăria păcatelor și în mizeria patimilor.
Trecând prin toate aceste stări morale, tânărul din Sfânta Evanghelie citită astăzi are un moment de „venire în sine”, un moment de conștientizare a stării sale decăzute și păcătoase, dându-și seama că, în timp ce argații tatălui său sunt cinstiți și îndes­tulați de către acesta, el nu se poate sătura nici măcar din roș­covele pe care le mâncau porcii pe care îi păștea. Iar această conștientizare a stării sale îl conduce la o convertire reală și mărturisire a păcatului său. „Mă voi scula – spune el – şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15, 18-19) Și se vede că hotărârea i-a fost sinceră și voința puternică, pentru că, adaugă Sfânta Evanghelie, „sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 20).
Experiența aceasta a ridicării din păcatele săvârșite, ca urmare a conștientizării gravității lor și a dorinței de îndreptare, ne este oferită astăzi, tuturor, în Sfânta Biserică, prin Sfânta Taină a Mărturisirii – adevărat „botez al lacri­milor” și Sfântă Taină a restaurării ontologice a ființei umane.

Dragostea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu

Dacă până în acest punct Pilda fiului risipitor ne arată efectele căderii în păcate, prin părăsirea dragostei părintești, descriind, oarecum, povestea vieții fiecăruia dintre noi, finalul acestei parabole o face, poate, cea mai edificatoare și practică dintre toate pildele rostite de Domnul Hristos.
Atunci când o citim, dar mai ales când medităm asupra ei, cu dorința de a ne folosi duhovni­cește, nu putem să nu fim cople­șiți de iubirea Tatălui, ca răspuns la pocăința fiului.
„Pe când era încă departe – spune Sfântul Evanghelist Luca -, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Cuvinte cu adevărat dumne­zeiești, descriind „dragostea infinită”, negrăită, „nebună” a tată­lui față de fiul său multiubit, deși căzut și rănit moral!
Tatăl l-a văzut din depărtare pe fiul său plecat. Aceasta ne arată că el a fost într-o permanentă așteptare, a sperat, clipă de clipă, și a stat cu privirea permanent îndreptată la orizont, nădăjduind să îl revadă, mai devreme sau mai târziu. El, bătrânul și suferindul, nu doar de povara bătrâneților sale, cât mai ales de pe urma comportamentului fiului său, atunci când l-a văzut, i s-a făcut milă de el și, neputincios, a alergat înaintea lui. În loc ca acesta – fiul uzurpator – să se întoarcă în genunchi, pocăit, pentru păcatele sale, între care cel mai mare a fost refuzul de a mai trăi în dragostea tatălui său; în loc să alerge el, plângând și ispășit, iată că tatăl este cel care o face! Bătrân, bolnav, suferind, rănit, tatăl aleargă în întâmpinarea fiului său și face un gest de mare sensibilitate sufletească, arătându-și iubirea și bucuria: plecându-și capul pe grumajii fiului, îl sărută. Doar un tată poate simți profunzimea acestei stări, bucuria reîntoarcerii celui căruia i-a închinat întreaga sa viață, toată munca și osteneala, privându-se pe sine de cele mai elementare nevoi, nu doar bucurii.
Așadar, tatăl este cel care suferă durerea despărțirii, el este cel care speră și așteaptă întoarcerea fiului, iar atunci când a­ceasta se petrece, bucuria sa este deplină. Iar această bucurie și împlinire este reflexie a bucuriei pe care o simte Dumnezeu ori de câte ori ne întoarcem noi, „făptura cea mai iubită a Sa”, din răutatea păcatelor, prin pocă­in­ță, în universul faptelor bune și al virtuților creștine.
Am putea spune, totodată, că Pilda fiului risipitor este, paradigmatic, pilda bucuriei regăsirii de sine și a reîntoarcerii în dragostea tatălui. Nu mai interesează atitudinea revoltată a fratelui. Ceea ce ne sensibilizează este paradoxul iubirii infinite a tatălui. Din iubirea sa rănită, el nu doar că are puterea, ci trăiește bucuria învierii spirituale a fiului său pierdut, îl primește și se bucură de aflarea și reîntoarcerea sa, mai mult decât de momentele petrecute împreună înainte de plecarea lui. Îl îmbracă în haina de cinste, îi pune pe deget inelul restaurării și reconfirmării statutului său, sărbătorește bucuria regăsirii și renașterii lui morale.
Dincolo de cuvintele ei mișcă­toare și de sensul ei moral sublim, Parabola fiului risipitor ne înfățișează un adevăr suprem. Dacă toți suntem fii și fiice risipitoare, care părăsim, ne îndepărtăm și lepădăm, în viață, persoanele, credințele, convingerile, faptele noastre, tot astfel, cu toții avem un Tată Care ne oferă fiecăruia dintre noi, în mod absolut gratuit și egal, „partea noastră de avere”, adică deplinătatea darurilor Sale și, chiar și atunci când le-am uzurpat, când am părăsit casa Sa, Sfânta Biserică și dreapta credință, El ne cheamă, ne așteaptă și, cu o dragoste rănită, dar egală, ne primește, ne restaurează, ne reașază în cinstea cea dintâi. Condiția esenția­lă, însă, o constituie răspunsul nostru la această iubire, întoarcerea prin pocăință.
Parabola fiului risipitor ne arată, în ultimă instanță, că, indiferent cât de multe și de grele ar fi păcatele noastre, dacă există pocăință, niciodată nu este imposibil sau prea târziu pentru a ne întoarce în „casă” și a ne odih­ni în dragostea Tatălui, pentru că, într-adevăr, iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu – 28 Feb, 2016

(ziarullumina.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSport

Catedrala Națională, imaginea cu care Chelsea și-a salutat fanii înaintea meciului de la București

catedrala-nationala

Imaginea Catedralei Naționale din București a fost utilizată de Clubul de fotbal Chelsea pentru a-și saluta fanii pe rețelele de socializare la sosirea în Capitala României.

Primul tur al optimilor de finală din Champions League, între Chelsea și Atletico Madrid, s-a disputat marți seară la București, din cauza restricțiilor de călătorie impuse de guvernul spaniol.

‘Hello from Bucharest’, a transmis Clubul Chelsea pe Facebook alături de o fotografie cu Catedrala Națională văzută din hotelul în care au fost cazați jucătorii.

Clubul londonez a câștigat cu 1-0 partida disputată marți seara pe Arena Națională. A marcat spectaculos atacantul francez Olivier Giroud. Giroud este catolic și a mărturisit adeseori că lui Dumnezeu îi datorează toate succesele din carieră.

Catedrala Națională sau Catedrala Mântuirii Neamului este un simbol al ortodoxiei românești. A fost sfințită la 100 de ani de la Marea Unire de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Biserica a fost vizitată și de Papa Francisc în 2019.

Catedrala este dedicată tuturor martirilor care și-au jertfit viața pentru unitatea noastră de credință și de neam.

Amplasamentul Catedralei Naționale simbolizează o reparaţie morală pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei – Alba Postăvari, Spira Veche şi Izvorul Tămăduirii au fost demolate, iar două – Schitul Maicilor şi Mihai Vodă au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Masacru, 750 de creștini au fost omorâți! Câți lideri politici se înghesuie să condamne acest atentat?

87596995

Cel puțin 750 de oameni au murit după un atac asupra unei Biserici Ortodoxe Orientale din regiunea Tigray, din Etiopia, potrivit unui grup de supraveghere european.
Se estimează că cel puțin 1.000 de persoane se ascundeau în biserică în momentul atacului, conform Church Times UK (sursă foto), citat de stiripesurse.ro

Se estimează că cel puțin 1.000 de persoane se ascundeau în biserică în momentul atacului. Este posibil ca atentatului să fi fost făcut de către căutătorii „Chivotului pierdut” din Vechiul Testament (Biblie).

„Localnicii cred că biserica a fost vizată de căutătorii chivotului pierdut. Una dintre capele, Capela Tăbliței, este considerată de creștinii etiopieni locul în care s-ar afla Chivotul Legământului, un cufăr sacru de aur, menționat pentru prima dată în cartea Exodului, care purta cele 10 porunci, părți ale scripturii sacre. Se spune că este ascuns vederii tuturor, în afară de un singur preot care nu părăsește niciodată casa.” – se arată într-un articol romaniatv.net

Masacru în Etiopia şi de Crăciun: Peste 100 de persoane au fost ucise și în Ajunul Crăciunului
„Un grup de bărbaţi înarmaţi a ucis peste 100 de persoane, într-un atac comis în Ajunul Crăciunului în vestul Etiopiei, a anunţat Comisia etiopiană a drepturilor omului (EHRC), citată de Agerpres. EHRC a informat într-un comunicat că „peste 100 de persoane au fost ucise prin împuşcare de bărbaţi înarmaţi” în regiunea Benishangul-Gumuz.” – se arată într-un articol România TV.

Conform Wikipedia, Biserica ortodoxă etiopiană (în limba amharică:Yäityop’ya ortodoks täwahedo bétäkrestyan) este o biserică veche orientală coptă autocefală care s-a desprins de patriarhul copt din Alexandria în 1959. Biserica ortodoxă etiopiană numără 45.000.000 credincioși, ceea ce reprezintă 60% din populația Etiopiei. Biserica mai este cunoscută și sub denumirea de Täwahedo ceea ce în limba gî’îz (limba în care se țin liturghiile) înseamnă unitate. – aceasta ne-având comuniune liturgică în cadrul Bisericii Ortodoxe universale.

Citind cu profundă tristețe aceste noutăți criminale, nu pot să nu mă întreb, oare câți lideri politici se înghesuie să condamne acest atentat? Dacă era vorba de 10-20 de membri ai comunității gay/LGBTQ+ mai erau așa de ignoranți? În ce lume trăim? De ce dubla măsură este o stare din ce în ce mai întâlnită în lume? Iată, dacă suntem puțin atenți, observăm că dubla măsură își face simțită prezența la oamenii pătimași, oamenii cu interese…politicienii trădători, oamenii care văd Biserica doar în drum spre servici din mașină … nu vă lăsați păcăliți de aceștia, singura care nu are o dublă măsură nedreaptă este Biserica, Biserica prin învățătura ei ne arată Calea, Adevărul și Viața!

(deinteres.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

PS Benedict și autodefinirea sa ca ierarh în funcție de tineri: Vreau să fiu unul dintre ei

ps-benedict-ips-andrei-si-un-copil

Profesor de spiritualitate la Facultatea de Teologie din Cluj și cel mai tânăr dintre ierarhii români, PS Benedict Bistrițeanul vorbește despre relația sa cu tinerii, la un an de arhierie.

Preasfinția Sa spune că acest an a fost un timp al definirii sale ca ierarh.

„Autodefinirea mea a fost și în funcție de ei, sau foarte mult în funcție de relația pe care am avut-o cu tinerii, fie cei din Facultatea de Teologie, fie cei din afară”, declară ierarhul într-un interviu pentru Radio Renașterea.

„Au fost și surprinși la un moment dat de comportamentul meu destul de relaxat vizavi de ei pentru că, în mintea lor, poate, li se părea că slujirea în care sunt ar presupune o sobrietate și cam atât. Și am zis: da, sobrietate presupune, bineînțeles, dar o sobrietate care se manifestă, totuși, într-un soi de libertate, de care nu îmi e frică și pe care mi-o asum cu destul de multă ușurință”.

„Vreau să fiu unul dintre ei pentru că încă vârsta mă avantajează spre acest lucru”, a mărturisit Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului. „Și m-am străduit, în această perioadă, dincolo de piedicile pe care le-am avut, din pricina vremurilor speciale, să fiu în mijlocul lor și să fiu, într-un fel, și unul dintre ei”.

„Tinerii reprezintă o zonă de maximă importanță pentru mine, pentru slujirea mea pastorală”, a reiterat ierarhul ceea ce spunea și în urmă cu un an la hirotonie. „Simt că au un depozit de entuziasm, un depozit de idei, de viziuni, de perspective, care trebuie încurajate”.

„Și această autodefinire a mea ziceam că a fost mult condiționată de ei, în sensul în care i-am provocat efectiv, în mai multe situații, să îmi spună cum ar vedea ei slujirea de episcop și, mai ales, având în vedere și vârsta mea. Și am fost plăcut uimit să primesc răspunsuri concrete, curajoase, frumoase și folositoare pentru mine, pentru că e tare important să vezi cum se vede și din afară această slujire”.

El spune că tinerii i-au fost „de maxim folos” ca „resurse de curaj și de bună îndrăznire”.

„Nădăjduiesc ca și eu să fi fost în acest sens, pentru că simțindu-mă aproape de ei au fost și capabili, îndrăzneți să mă întrebe multe lucruri pe care poate în alte contexte nu le-ar fi întrebat, însă, în această atmosferă degajată și ușor prietenească, s-au simțit liberi să o facă. Și în felul acesta, relația, și dintr-o parte, și din cealaltă, ajută și la o mai bună cunoaștere a problemelor pe care le au tinerii, din partea mea, dar și la o poziționare mult mai firească și mult mai corectă a tinerilor vizavi de ceea ce înseamnă un slujitor al Bisericii și în felul acesta mă refer și la un slujitor în această demnitate de arhiereu, de episcop”.

În interviu, părintele episcop vicar descrie colaborarea pe care o are cu Mitropolitul Andrei, vorbește despre cum a trecut prin anul pandemiei și ce obiective de viitor are.

Foto credit: Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sătmarului

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Dragobetele, ziua în care se „logodesc” păsările

Dragobete

Deşi un obicei originar din sudul României, Dragobetele a ajuns de câţiva ani extrem de bine cunoscut în toate zonele ţării, ca o ofensivă autohtonă la sărbătoarea împrumutată a Sfântului Valentin. O răspândire a unei tradiţii vechi, pe care etnografii o încurajează, atât pentru frumuseţea simbolurilor pe care le reînvie, cât şi pentru interesul pe care îl stârneşte, an de an, în special în rândul tinerilor.

Demult, Dragobetele nu era o sărbătoare cu dată fixă, celebrarea acestei zile a dragostei şi a renaşterii naturii variind într-un interval ce începea pe 24 februarie şi se termina pe 1 martie, când calendarul popular consemna şi ziua babei Dochia. De altfel, în unele legende, Dragobetele apare chiar ca fiind fiul babei Dochia.

Mai apoi s-a sărbătorit pe 24 februarie, dată care coincidea cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, însăşi denumirea de Dragobete provenind de la numele slav al sărbătorii creştine (Glavo-Obretenia). La început, această sărbătoare era celebrată doar în sudul României, însă după importul Zilei Sfântului Valentin, sărbătorită în Occident şi în SUA pe 14 februarie, tradiţia s-a extins pe întreg teritoriul ţării. „Noi, etnografii, am avut o bucurie. Se vorbeşte mai intens despre Dragobete, care fusese dat uitării chiar şi în zonele în care altădată se sărbătorea. Această generalizare a sărbătorii ne bucură, pentru că dăm o ripostă acelei sărbători de împrumut cu una autohtonă, tradiţională”, consideră etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În credinţa populară, Dragobetele reprezenta întruchiparea dragostei. Deloc întâmplător, această zi marca şi începutul anului agrar, moment în care întreaga natură renăştea, păsările începeau să-şi încropească noi cuiburi, iar ursul îşi părăsea bârlogul.  Iar odată cu natura, reînvia şi iubirea. „În ziua de Dragobete, fetele se sculau de dimineaţă şi plecau pe câmpurile din preajma satului, dacă anotimpul permitea acest lucru. Când primăvara era mai călduroasă, plecau în grup, cu multă veselie, să culeagă primele flori ale primăverii. Exista credinţa că acestea sunt florile dragostelor şi că din ele trebuie să se facă mici buchete şi să se păstreze până la Rusalii, când se făcea o coroniţă şi se arunca peste casă, lucru care ar fi putut să le spună multe despre o viitoare căsătorie. La un moment dat ajungeau aici şi băieţii, iar fetele alergau spre sat. Şi dacă în această zi o fată era ajunsă din urmă de un băiat şi sărutată, sărutul însemna că deja s-au logodit”, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În fond, sărbătoarea ce năştea la îngemănarea celor două anotimpuri, iarnă şi primăvară, era legată de tradiţia oamenilor de odinioară de a celebra renaşterea şi primenirea naturii. Ziua de Dragobete era percepută ca o zi în care omul, păsările cerului şi pământul care trebuia să primească noile semănături se pregăteau pentru intrarea în anotimpul prospeţimii şi-al trezirii la o nouă viaţă. Sărbătoarea de Dragobete a primit diverse denumiri în diferite zone ale ţării: „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”.

Logodna păsărilor şi începutul clocitului

Ziua Dragobetelui nu era aşteptată doar de tinerele fete, ci şi de gospodarii satelor. Aceştia începeau deja să se gândească la semănături, iar această zi le oferea prilejul de a-şi asigura, într-un fel, protecţia recoltelor viitoare. „De Dragobete se spunea că are loc logodna păsărilor şi, de aceea, în această zi gospodarii trebuiau să pună de mâncare nu doar păsărilor din curte, ci şi păsărilor cerului, pentru că se credea că în ziua logodnei lor, când se spunea că începe clocitul, dacă păsările vor mânca suficient, acestea nu vor mai produce pagube în recolte tot anul”, explică Angela Paveliuc Olariu.

Credinţe populare legate de Dragobete

În satele din sudul României existau mai multe credinţe legate de ziua Dragobetelui. Astfel, în această zi se credea că bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, pentru că altfel nu le va merge bine tot anul. De asemenea, tinerii căsătoriţi nu trebuiau să se certe sau să-şi vorbească urât, pentru a rămâne îndrăgostiţi tot anul. Tot de Dragobete, femeile nu aveau voie să coase, să lucreze pământul, pentru ca tot ce urma în noul an agrar să fie cu spor şi cu belşug.

(Otilia Bălinișteanu – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătateMagna Europa

NEDUMERIRE

EasternChristians

 

Nici măcar NU ştiu DE CE trebuie să postez asta pe Facebook!…

Oricum, nu interesează pe nimeni cine şi cum se mai interesează de Ortodoxie!…

Iată că Institutul Max Planck, de Antropologie Socială!… Nici nu mă mai interesează “serioşii” din cercetarea academică de tip FIELD WORK!… Vorbeşti, oricum, cuvinte complicate!.. Dar eu NU postez doar pentru chibiţi, ci pentru cei care ştiu cu “ce NU se mănâncă astea”!… Antropologia este grea!… Ea nu ESTE PENTRU ORICINE!… Eu postez DOAR pentru cunoscători!…

Recomand această carte, un corpus de analize extrem de serioase, editori fiind Chris Hann şi Hermann Goltz, doi remarcabili cercetători de la Max Planck!… Ideea este că în timp ce nişte neterminaţi din presa românească se balivernizează amplu pe probleme de Biserică, iată cum cercetători serioşi din Occident spun altceva despre CREŞTINISMUL RĂSĂRITEAN!… Amin!… Şi cercetez deplin!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii ( a Vameşului şi a Fariseului ) Despre mîndrie şi smerenie

cleopa2

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu

(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: “Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile… Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este “amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora”. Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: “Taci tu, să vorbească faptele tale” (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: “Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu…?”. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: “O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!” Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită “a Vameşului şi a Fariseului”, ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită “a Fiului Risipitor”. Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită “a Înfricoşatei judecăţi”, cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte “a izgonirii lui Adam din rai”. Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

(paginiortodoxe2.tripod.com)

mai mult
CreștinătateMagna EuropaPromovate

Povestea Părintelui Andrei Dosoftei și a primei biserici românești din Scoția | INTERVIU

Pr6157

De Crăciun, 25 decembrie 2020, s-a slujit pentru prima dată în primul lăcaș de cult al românilor din Scoția, la Dundee, unde este paroh Părintele Andrei Dosoftei. 

Absolvent al Facultății de Teologie din Iași, părintele nu credea că va ajunge vreodată atât de departe de casă. Din timpul studenției a făcut voluntariat la ATOR Iași, apoi, în Marea Britanie, a lucrat în domeniul asistenței sociale, dar și în construcții sau delivery.

Părintele și-a spus povestea într-un interviu oferit pentru site-ul ecelmaibun.ro, în cadrul proiectului „Români în Scoția”.

În dialogul său cu Ioana Brusten, părintele a spus că achiziția bisericii a fost un proces uimitor de ușor prin lucrarea lui Dumnezeu și a oamenilor de bună credință. Deși au fost inițiative încă din vremea fostului paroh, și achiziția unei biserici se concretizează la aproape zece ani de eforturi, Părintele Andrei subliniază că „au mers lucrurile ca uns” cu clădirea actuală din Dundee.

Fondurile pentru acest lucru erau zero la data identificării bisericii. Părintele a plecat la drum cu promisiuni de la enoriași și cu o campanie online de strângere de fonduri. El a transmis mulțumiri Basilica.ro pentru că a susținut demersul. Au contribuit persoane din Elveția, Franța, Spania, Portugalia, Italia și chiar Canada sau SUA.

Unde e acasă pentru Părintele Andrei?

Spre finalul interviului, părintele Andrei Dosoftei a mărturisit că pentru el și doamna preoteasă „niciodată acasă nu va fi Scoția”, dar cu toate acestea lucrează ca și cum aș muri acolo.

„Ce înseamnă asta din punct de vedere al viitorului? Nu stau niciodată să cuget. Așa cum n-am știut acum 7 ani că mi se va schimba macazul și voi fi în Marea Britanie, tot așa nu pot să zic ce va fi în viitor. Le iau cum vin. Și dacă Dumnezeu va îngădui să se schimbe macazul o să se schimbe, n-am ce să fac, mă dau după El, nu mă cert cu El”, a spus zâmbind clericul.

„Dar, ceea ce eu pot să fac și ceea ce m-am străduit să fac de când am venit în Marea Britanie, și în România, de fapt, la fel este să dau 100% din mine ca și cum aș muri aici. Iar dacă va fi să merg în altă parte voi da acolo 100% ca și cum aș muri acolo. Pentru că altfel voi avea regrete. Eu vreau să fac așa lucrurile pentru că nu le fac pentru mine, ci le fac pentru Dumnezeu și făcându-le pentru Dumnezeu trebuie să le trec prin oameni că așa se ajunge la El”.

Biserica din Dundee aparține de Parohia „Sf. Părinți Ioachim și Ana” și „Sf. Cruce” din Aberdeen care a fost înființată la finalul anului 2008. Până la achiziția bisericii, comunitatea și-a desfășurat activitatea liturgică în mai multe locații închiriate din Aberdeen sau Dundee.

Urmărește interviul integral:


Sursă foto: Facebook / @parohiaaberdeen

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Predică la Duminica femeii cananeence (Duminica a 17 – a după Rusalii), Evanghelia stăruinţei în rugăciune

Predica

Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie.

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a spus nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl ru­gau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El în­să, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmituri-le care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fii­ca ei în ceasul acela.

         Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.

         Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpe­zii ? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum ? Nu, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

         Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţe­nie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreo­dată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se adu­că aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta nevoie este de perse­verenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de po­menită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stă­ruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva ini­ma, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare.

         Sfânta Scriptură ne învaţă, cu fiecare pagină, stăruinţa pe tărâ­mul duhovnicesc; ne învaţă şi cu cuvântul şi cu pilda stăruinţei şi nestăruinţei omeneşti. Două preaînfricoşate pilde de nestăruire în bine le avem în Adam, strămoşul neamului omenesc, şi în Iuda, care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El; Adam era cu Dumnezeu în rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare şi au sfârşit cu necredin­ţă, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât a celuilalt, pen­tru că Iuda avusese în faţă pilda lui Adam şi a nesocotit-o. Saul nu a stăruit şi şi-a pierdut minţile; Solomon nu a stăruit şi regatul s-a frânt în două. Dar ce stăruinţă la Avraam în credinţă! Ce stăruinţă la Iacov în smerenie, la Iosif în castitate, Ia David în pocăinţă, la dreptul Iov în răbdare! Ce pildă preaminunată la preacurata Fe­cioară în feciorie, la dreptul Iosif în ascultare, la apostoli şi la ur­mătorii lui Hristos în dragostea de Domnul! Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa e biruitoare şi se în­cununează, încât nimeni din cei ce o citesc n-are să poată spune că nu a ştiut, că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de sfinţi şi mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu ? Dar nu ştiinţa ne lipseşte, ci îndrăzneala. Să cunoşti ce este stăruin­ţa în bine şi să fii lăsător aduce după sine îndoită osândă. Cine nu aurmat calea aceasta pentru că nu a auzit de ea, puţin va fi bătut, dar cine o cunoaşte şi nu o urmează va primi bice multe.

         Cărarea binelui duce în sus, de aceea e foarte anevoioasă la înce­put pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, nici măcar nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: Ni­meni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).

         Evanghelia de astăzi vorbeşte despre uimitoarea pildă de stăru­inţă pe care a dat-o o femeie de rând, şi aceea dintre păgâni. Fie această pildă foc viu în cugetul tuturor celor ce zic că sunt credin­cioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă ca piatra.

            Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. De unde venea Iisus? Din Galileea, din ţinutul locuit de israeliţii coborâtori din binecuvântatul Sem. Şi unde se ducea? Se ducea în ţinuturile locuite de cananeenii coborâtori din Ham, cel blestemat. Domnul, aşadar, pleca de la cei binecuvântaţi şi Se îndrepta către cei blestemaţi. De ce? Pentru că cei binecuvântaţi uitaseră de Dumnezeu şi astfel ajunseseră blestemaţi, iar dintre cei blestemaţi unii mărturisiseră pe Dumnezeu şi ajunseseră binecuvântaţi. După ce i-a certat pe cărturari şi farisei pentru că ţineau obiceiurile dina­fară încălcând poruncile lui Dumnezeu privitoare la milostenie şi la cinstirea părinţilor, Domnul împreună cu ucenicii săi a trecut în părţile acestea păgâne.

         De ce S-a dus între păgâni de vreme ce abia mai înainte le po­runcise ucenicilor să meargă mai degrabă către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6)? Mai întâi pentru că, precum zice înţe­leptul Gură de Aur, El nu este legat de nici o poruncă pe care le-o dă ucenicilor. Apoi, fiindcă a văzut că iudeii îşi întorc faţa de la El şi a ştiut că până la sfârşit se vor lepăda de Dânsul. Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale. A făgăduit că va trimite poporului iu­deu pe Mântuitorul şi L-a trimis. Dar poporul iudeu, prin capii săi, S-a lepădat de Mântuitorul. Însă Dumnezeu e bogat în căile Proni­ei Sale; lucrarea mântuirii nu s-a zădărnicit prin lepădarea iudeilor de Mântuitorul. Mântuitorul a trecut hotarele iudeilor şi s-a dus la alte neamuri. Credincios făgăduinţei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai întâi la iudei însă, după Răstignire, Domnul înviat i-a trimis Ia toate neamurile (Matei 28,19). În al treilea şi ultimul rând, Domnul a vrut să-i ruşineze încă o dată pe iudei prin credinţa pă­gânilor, ca să-i aducă astfel la pocăinţă şi la întoarcerea către Dum­nezeu. Mai întâi a căutat să facă acest lucru prin sutaşul roman din Capernaum, care, fiind roman, ţinea de seminţia iafetiţilor, şi a că­rui credinţă în Hristos a fost cu adevărat pilduitoare. Iafetiţii şi hamiţii vor fi aşadar chemaţi la masa împăratului, pe când semiţii, aleşii, întâii-chemaţi, nu vor să vină. Domnul a căutat să-i mustre şi să-i întoarcă pe iudei dar, pentru că au rămas de piatră, au fost lepădaţi de Cel de care S-au lepădat.

         Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie. După Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat într-o casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie (Marcu 7, 24). E lim­pede că prin aceasta urmărea să se vadă şi mai bine cât de mare es­te credinţa între păgâni. El nu li S-a arătat, dar ei L-au descoperit. El S-a ascuns, dar n-a putut să rămână tăinuit. L-a găsit credinţa cea tare a femeii cananeience. Poporul chemat nu a venit, pe când po­porul care locuia întru întuneric… şi… în latura umbrei morţii (Isaia 9, 1) a ieşit să-L caute. A fost găsit de către cei de care S-a ascuns.

         Vedeţi că femeia nu-i spune Domnului: „Ai milă de fiica mea”, ci „Ai milă de mine!”Fiica acestei femei era nebună, era chinuită de diavol; mama însă a cerut milă pentru ea însăşi. De ce? Pentru că fiica, în nebunia ei, nici nu mai ştia de sine; nici nu-şi mai dădea seama de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama mama. De aici se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de răul fiicei de parcă ar fi fost al ei. Cel care are milă de fiica ei, de ea are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea fără să ai milă de fiica ei? Fără îndoială că ne­bunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi prietenii. Vecinii îi ocoleau, duşmanii se bucurau. Mormânt era acolo, nu casă. Nu răsuna dintr-însa decât plânset şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave. Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva? Se poate să fi avut pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea nenorocire. De aceea a spus: Miluieşte-mă!

            El însă nu i-a spus nici un cuvânt. Nu obişnuia Hristos să nu răspundă la întrebările şi cererile oamenilor. I-a răspuns până şi Sata­nei, ispititorului din pustie. A tăcut numai la întrebările nedrep­ţilor Săi judecători, Caiafa şi Pilat. Atunci de ce n-o ia în seamă pe această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd nici să nu se deschidă; pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună cu Hristos să vadă şi să înţeleagă.

            Şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Vedeţi cu câtă înţelepciune lucrează Domnul neîmplinind dintr-o dată ruga femeii, rămânând tăcut în faţa cererii ei ? Ucenicilor li s-a şi făcut milă de ea. „Slobo­zeşte-o” poate să însemne fie „dă-i ce cere”, fie „scapă de ea”, nu­mai să nu mai strige atât. La rugămintea ucenicilor, Domnul a răspuns că este trimis doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel: adică la iudei.

         De ce a dat Domnul un răspuns ca acesta? Mai întâi, ca să arate că Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale; şi apoi, ca să le dea de gândit ucenicilor asupra faptului că şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu, că şi ei au nevoie de mântuire. A vrut totodată să le arate ucenicilor, prin această sărmană femeie plină de credinţă, cum să se scuture de ideia îngustă cu care se încântau iudeii, cum că Dumnezeu are grijă numai de iudei, ca şi când ar fi numai Dumnezeul iudeilor. Anume a vorbit aşa Domnul, pe limba iudei­lor, ca să le deschidă ucenicilor mintea asupra a cât de greşit e acest fel de a gândi înrădăcinat în minţile acestei naţii, tot atât de greşit şi de strâmb ca şi apostazia acestui popor, ca şi lepădarea lui de Hristos. Mântuitorul învăţa pe ucenici nu numai prin cuvânt ci şi prin pilde vii, luate din viaţă. De astă dată, în loc de cuvinte a lăsat ca însăşi întâlnirea cu această femeie să le fie ucenicilor o în­văţătură de neuitat. Pentru aceea a şi trecut în părţile păgâne, ca să le dea ucenicilor învăţătură prin aceste mari întâmplări. Dar vedeţi cum îşi arată cananeianca nezdruncinata ei credinţă în Hristos: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută- mă.” Era încre­dinţată că nimeni pe lume nu poate s-o ajute afară de Hristos. Fără îndoială că trecuse în zadar pe la toţi doctorii şi vrăjitorii din păgânitatea aceea. Fata tot nebună rămăsese. Acum însă era aici Vinde­cătorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El şi crezuse mai înainte să-L vadă. Iar acum, când îl vedea, creştea întrînsa cre­dinţa în puterea Lui dumnezeiască. Acesta putea face ceea ce ni­meni nu putea să facă; putea să facă orice voia. Cananeianca cre­dea că Hristos poate, şi toată strădania ei era să-i câştige lucrarea pe care rumeni altul în întrega lume n-o putea săvârşi. Deci, vă­zând că nu-i răspunde şi că nici la rugămintea însoţitorilor Săi nu o baga in seama, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi si a strigat Doamne, ajută-măl

            El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-oarunci câinilor. Cumplit cuvânt! Aici domnul nu vorbeşte de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, după care numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, câini. Mântui­torul voia ca ucenicii să-şi dea singuri seama cât de rea era această exclusivitate şi să apropie mintea lor de gândul pe care-l va rosti mai târziu asupra fariseilor şi cărturarilor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23,13). Vedeţi că cei numiţi copii s-au făcut asemenea câinilor, iar cei so­cotiţi câini au ajuns copiii lui Dumnezeu. Acestora din urma iudeii le ziceau câini din răutate, însă lucrul era în mare parte adevărat. Păgânii din Tir şi Sidon, la fel cu cei din Egipt şi de prin alte părţi, trecuseră cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punându-se în slujba demonilor care erau mai răi decât câinii. Aici Hristos nu o mustră pe femeie ci neamul ei întreg, şi cu acesta toate popoarele păgâne care se închinau dracilor în statui şi lucruri moarte, cu felurite vră­jitorii şi jertfe necurate.

         Dar iată ce răspunde această femeie, mai tare în credinţă şi de­cât iudeii cei aleşi şi decât păgânii cei dispreţuiţi: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Câtă smerenie! Ea nu tăgăduieşte că ar fi făcând parte dintr-un neam ce poate fi numit de câini. Nici nu se dă în lături să-i numească pe iu­dei stăpâni – cu toate că era mai bună decât ei. A prins repede în­ţelesul cuvintelor figurative ale Mântuitorului. Credinţa te face în­ţelept; credinţa găseşte cuvântul potrivit. Smerenia faţă de Dom­nul, dragostea pentru copilul ei o face surdă la faptul că i s-a spus câine. Dar cine nu se simte ca un câine necurat în faţa preacuratu­lui Domn? Nimeni care are o scânteie de credinţă întrînsul. Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu, I-a spus Domnului sutaşul păgân (Luca 7,6). Nici această femeie păgână nu se ruşinează să fie numită câine înaintea Domnului. Câtă vreme omul nu-şi simte păcătoşenia nu poate face nici un singur pas spre mântuire. Mulţime de sfinţi, mai curaţi şi mai luminaţi decât milioane de alţi oameni, nu s-au dat în lături să se socotească câini.

         Toţi oamenii cu adevărat trezi, care s-au dezmeticit din beţia pământului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, înţeleg lucrul acesta. Până atunci, prins în îmbrăţişarea morţii, omul nu numai că nu are credinţă dar nici măcar nu vede trebuinţa de a avea. Câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine nici nu-şi doreşte să fie leu; câtă vreme broasca nu se îngreţoşează de noroiul în care trăieşte nici nu vrea să iasă din el şi să zboare ca un vultur. Femeia despre care ci­tim astăzi simţea adânc mizeria lumii păgâne cu decăderea, cu ti­căloşia şi cu tot noroiul ei respingător. Ea năzuia spre ceva mai puternic, mai curat, mai strălucitor. Şi toate acestea i s-au dezvăluit în Hristos cu nemăsurat mai multă slavă. De aceea nu dă înapoi, în­dură a fi socotită între câini, şi nu numai că îndură, dar recunoaşte singură că este. Aşa fiind, cerşeşte doar o fărâmitură din pâinea cea de viaţă dătătoare trimisă lui Israel de Dumnezeu. Pâinea este Hristos, iar fărâmiturile sunt până şi cele mai mărunte milostiviri ale Sale. Câinii flămânzi, care nu au nici măcar atât, sunt mulţumiţi să le primească.

            O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămă­duit fiica ei în ceasul acela. Abia după ce lucrurile au ajuns aici vorbeşte Domnul. Nici să fi fost această femeie fiică a lui Avraam, n-ar fi putut arăta mai multă credinţă. Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit, vede şi aude. Acum ajunge. Până şi Iuda a văzut ce cre­dinţă tare are această cananeiancă. Asemeni şi Petru, puţin cre­dinciosul. Şi Toma. Domnul nu a lăudat niciodată atât pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: Mare este credinţa ta ? Tuturor le-a spus măcar o dată: O, voi puţin credincioşilor ! Dar numai o dată ? Neam necredincios şi îndărătnic! i-a mustrat cândva (Matei 17, 17). De aceea îi şi luase în ţinutul Canaan: ca să-i înveţe, prin păgânii necunoscători de Lege şi de profeţi, credinţa tare şi puterea ei. Îi trecea prin şcoala credinţei. Le dădea învăţătură temeinică tocmai aici, în păgânatate. Câtă credinţă la această femeie care nu învăţase de la ai săi nimic bun! Fusese învăţată să se închine la lună şi la soare, la dobitoace şi la pietre. Se născuse şi trăise în întuneric, ne­ştiinţă şi ruşine. Mai ţinea şi de neamul nelegiuit al cananeienilor, pe care Dumnezeu îi izgonise din Pământul Făgăduinţei ca să le facă loc evreilor, aleşii Săi. Cu adevărat, multe temeiuri pentru apostoli şi pentru cei din neamul lor ca să chibzuiască asupra căilor lui Dumnezeu, să se ruşineze şi să se căiască.

Apostolii au înţeles învăţătura şi şi-au însuşit-o, dacă nu chiar pe dată, cu siguranţă mai târziu. Au semănat credinţa în Hristos pe tot pământul. Şi-au dat viaţa pentru ea. S-au slăvit prin ea. Dar noi oare am înţeles, ne-am însuşit lecţia credinţei? Astăzi Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu în lume, împărăţia cea nouă şi preoţia cea nouă. Vedeţi însă ce nesocotit, ce dispreţuit este Hristos între popoarele creştine! Vedeţi cum cei botezaţi au ajuns să fie nu numai „puţin credincioşi”, ci cu totul lipsiţi de cre­dinţă, un popor stricat. Cred în orice altceva numai în Hristos nu. Caută ajutor oriunde în jur, la stihiile şi materiile oarbe şi surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De aceea şi-au atras cumplită pedeapsă asupră-le, ajungând putrezi, răi, slabi şi ticăloşi precum erau iudeii în vremea venirii lui Hristos pe pământ. Au în mâna cheia împărăţiei cerurilor, dar mulţi nu intră, nici nu-i lasă pe alţii să intre. Se arată mai răi, mai ticăloşi, mai iu­bitori de sine şi mai legaţi de pământ decât celelalte popoare. Ei în­depărtează astfel de la Hristos neamurile care nu sunt creştine, le împiedică să intre în mult dorita împărăţie. De la masa împără­tească a lui Hristos le cad acelora doar fărâmiturile: le adună şi se hrănesc cu ele. Dar cum să se sature aceşti păgâni când europenii şi americanii care se lăfăie la masă ca stăpâni, sunt atât de lipsiţi duhovniceşte? Oare răbdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odată la capăt? Nu se va lepăda curând Domnul de cei ce se leapădă de El, precum a mai făcut odinioară? Nu vor fi lepădaţi cei aleşi şi aleşi cei lepădaţi? Nu vor fi blestemaţi binecuvântaţii de mai înainte iar cei blestemaţi vor primi binecuvântare?

         Ce ne rămâne de făcut nouă în neamul acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ce a făcut femeia cananeiancă: Să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu cel viu şi atotputernic, să strigăm către El cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Dacă e voia lui Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă e voia Lui cea sfântă să ia împărăţia de la neamurile creştine şi s-o dea altora, dacă pedeapsa pentru păcat este aproape — chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi odată cu lepădarea nemurilor lor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi odată cu lepădarea neamului evreiesc. Intre evrei s-au mântuit cei care, după dărma-rea Ierusalimului, L- au mărturisit pe Hristos, precum s-au mântuit şi cei care L-au mărturisit în vremea vieţii Sale pe pământ. Mulţi evrei s-au botezat, şi mulţi au ajuns mari sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Se mântuiesc şi astăzi toţi cei ce se întorc la El, cum s-au mântuit strămoşii lor mai înainte de a fi încetat să fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state decât la popoare, şi mai puţin la neamuri decât la sufletul fiecărui om. Să nu ne înfricoşăm aşadar, să nu spunem: „Statele şi naţiunile creş­tine de astăzi vor fi distruse, şi vom fi nimiciţi cu toţii”. Nu. Fie cu statele şi cu naţiunile ceea ce trebuie să fie; nici un om care crede în Domnul nu va pieri. Dumnezeu a găsit în Sodoma un singur drept – pe Lot – şi pe acela singur l-a salvat, la nimicirea Sodomei.

         Să urmăm şi noi aşadar rugăciunii şi credinţei celei tari a femeii cananeience, să nu dăm înapoi nici o clipă. Să avem credinţă stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţei să se răcească. Să înălţăm cu stăruinţă rugăciune la Dumnezeu, pentru noi înşine, pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc. Iar credinţa – numai credinţa – va întări sufletele noas­tre şi va scoate de la noi toată frica şi toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele şi ne va umplea de bucurie, de gânduri bune şi de iubire. Fie ca milostivul şi de oameni iubitorul Iisus Domnul nostru să ne întărească în credinţă şi să audă rugăciunile noastre. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfântul Ioan Gură de Aur

ic2174

Duminica a 16-a după Rusalii (Matei 25, 14-30)

 

(Mt. 25, 14) Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.

Acest om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână arginții săi, cu cuvinte curate. Cu adevărat, cuvintele Sale sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori (Ps. 11, 6).

(Origen, Comentariu la Matei 65, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 14) Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.

Cine este acest om care pleacă departe, dacă nu Răscumpărătorul nostru Care s-a ridicat la cer cu trupul pe care Și L-a luat? Pământul este locul cuvenit trupului, dar pleacă cu el departe atunci când îl duce pe acesta în ceruri.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Pilda talanților de la Luca (Lc. 19, 11-18) este spusă diferit și este cu totul diferită față de aceasta. Căci acolo, fiecare talant a adus câștiguri diferite față de talanții de aici. De la un talant unul a făcut cinci, altul zece, unul niciunul și și-au primit răsplata pe măsură. Aici este diferit: cel care a primit doi a adus alți doi, cel care a primit cinci mai adus alți cinci. Dar în versiunea de la Luca, cu același talant, unul a adus mai mult, altul a adus mai puțin și fiecare a primit răsplata pe măsura profitului său. Însă în amândouă versiunile, nu cere imediat să-i fie restituit ceea ce le-a dat pe mâna lor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Stăpânul este de fapt Creatorul și Domnul a toate. Cuvântul compară timpul petrecut de stăpânul din pildă departe fie cu înălțarea lui Hristos la cer, fie cu caracterul nevăzut și invizibil al naturii divine. Acum, slugile stăpânului sunt cei din fiecare țară și oraș, care cred în El, dar îi numesc slugi ale Sale pe cei pe care îi încununează cu cinstea preoției. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie: nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu (Evr. 5, 4). Dă pe mână (avuția sa) celor care sunt în stăpânirea sa, fiecăruia dându-i un dar duhovnicesc ca să aibă calități și aptitudini. Considerăm că această împărțire a talanților nu este făcută într-o egală măsură slugilor pentru că fiecare este diferită după felul său. Și Hristos spune că ei se-ndreaptă de-ndată la munca lor și că, exceptând amânarea muncii de câte unul dintre ei, toți ceilalți sunt potriviți pentru a îndeplini această slujire a lui Dumnezeu. Cu siguranță, cei care sunt cuprinși de teamă și lene vor sfârși prin a săvârși numai răutăți, pentru că, spune Iisus,  a îngropat talantul primit în pământ. A ținut ascuns darul, făcându-l neroditor pentru alții și nefolositor pentru sine. De aceea, talantul este luat de la el și dat celui care are deja mai multe. Sfântul Duh, împreună cu darul darurilor, se depărtează de la unii ca acesta. Iar celor care sporesc cele primite li se va da un dar și mai mare.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 283, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Omul care a plecat departe și-a încredințat bunurile slugilor Sale, adică a dăruit darurile sale duhovnicești celor care au crezut în El. Unuia i-a încredințat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul. Există cinci simțuri ale trupului: vedere, auz, miros, pipăit și gust. Cei cinci talanți reprezintă darul celor cinci simțuri, adică perceperea celor exterioare; cei doi talanți simbolizează teoria și practica, iar talantul singur simbolizează doar teoria.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Există puterea celui cărui i s-a dat cinci talanți, puterea celui căruia i s-a dat doi talanți și puterea celui căruia i s-a dat un singur talant. Pe lângă aceasta, nimeni nu a primit aceeași sumă ca a altuia. Iar cel ce luase un talant nu a primit în nici un caz o sumă josnică pentru că și un talant este destul de mult. În orice caz, în număr de trei sunt slugile celui care pleacă departe, la fel ca în altă pildă, unde tot trei sunt cei care aduc roadă. Din nou, unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Mt. 13, 23).

(Origen, Comentariu la Matei 66, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 15, 16) Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.

Persoana care primise cinci talanți a mai câștigat alți cinci. Sunt unii care, fără a ști cum să pătrundă în lucrurile tainice și ascunse, se folosesc de darurile naturale pe care le-au primit pentru a călăuzi pe cei pe care au reușit să-i aducă la un punct în care să fie doritori după casa cerească. În timp ce se păzesc de ușurătățile fizice, de a râvni după lucrurile pământești și de a se desfăta de cele văzute  prin sfatul lor ei țin departe și pe alții de a se apropia de aceste lucruri trecătoare.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 15, 16-17) Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.

Și sunt și unii care se învrednicesc să primească doi talanți, adică cei care împlinesc atât teoria, cât și practica. Ei pătrund în cele mai mici detalii lucrurile interioare și săvârșesc lucruri uimitoare în afară. Când propovăduiesc altora și prin teorie și prin practică, munca lor aduce roadă îndoită. Bine este ca încă cinci sau încă doi talanți să fie câștigați, pentru că propovăduirea fiind oferită ambelor sexe, talanții primiți sunt și ei dublați.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 18) Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.

Dar persoana care a primit un talant a mers, a săpat o groapă în pământ și a ascuns averea stăpânului. A ascunde talantul în pământ înseamnă a folosi competențele proprii în slujba lucrurilor pământești, renunțând a căuta profitul duhovnicesc și fără a ridica vreodată inima de la gândurile trecătoare. Sunt unii care au primit darul priceperii, dar nu caută decât lucruri care aparțin trupului. Proorocul spune către aceștia: sunt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă (Ier. 4, 22).

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 19) După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.

Luați seama și că nu slugile au mers la stăpân ca să fie judecate și să-și primească răsplata, ci stăpânul a venit la ele la vremea potrivită. După multă vreme a venit şi a făcut socoteala cu ele pentru tot ceea ce au făcut, răsplătindu-le câștigurile faptelor bune sau pierderile păcatelor. Făcând socoteala și cercetând toate cu de-amănuntul, s-a ocupat de fiecare în parte. De aceea, este de datoria noastră, pentru că prin păcat am săvârșit răul și făcând binele am strâns un câștig, să ne păzim inimile ca atunci când stăpânul va veni să se socotească cu noi, să nu fim găsiți că am săvârșit răul nici măcar prin cuvintele aruncate în vânt.

(Origen, Comentariu la Matei 66, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 19) După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.

În cazul viei, El o încredințează lucrătorilor și pleacă într-o țară îndepărtată. Aici le-a înmânat talanții și a pornit în călătoria Sa pentru ca prin aceasta voi să vedeți răbdarea și multa Sa suferință. Mi se pare că prin aceste cuvinte vrea să se refere la înviere. Dar aici nu mai există vie și lucrători ai ei, ci lucrători ai stăpânului. Pentru că El nu le vorbește doar căpeteniilor poporului sau iudeilor, ci tuturor celor de față, iar cei ce-I aduc un profit mărturisesc vădit ceea ce este a lor și ceea ce este a Stăpânului. Unul spune Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, altul spune doi, arătând că de la El au primit sursa câștigului lor și pentru aceasta, îi mulțumesc și îi sunt recunoscători (Mt. 25, 20).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 19) După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.

Domul care a împărțit talanții acum se întoarce și cere o socoteală, pentru că El, Cel care împodobește pe om cu daruri duhovnicești va întreba la judecată ce câștig a fost dobândit cu acestea și va lua seama la ceea ce fiecare a agonisit și va cântări câștigul pe care-l vom aduce înapoi din darurile Sale.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 20) Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei”.

Credem cu sinceritate că nu putem fi în stare a tâlcui asemenea lucruri, spre deosebire de cele ce se desprind din înțelesurile inspirate ale evenimentelor palpabile petrecute în Scriptură. Acestea înțelesuri insuflate sunt numite de Solomon divine, iar Ieremia le numește simțuri ale inimii (Ier. 4, 19) și Pavel, în epistola către Evrei, le numește simţuri învăţate să deosebească binele şi răul (Evr. 5, 14). Persoanele din primul grup sunt cei care la cinci talanți au mai adăugat alți cinci, neguțătorind cu ei și înmulțindu-i după puterea lor. Făcând negoț cu ei și învățând cu râvnă, i-au schimbat și au mai câștigat cinci talanți. Adevărat este, nimeni nu se bucură de-ndată de talentul cuiva dacă acea persoană nu poate aduce câștig. În înțelepciune crește un om înțelept, iar în dreptate crește unul care este drept.

A adus alţi cinci talanţi. Să luăm seama la aceasta: Doar ceea ce fiecare știe poate învăța și pe altul și poate învăța atât de multe cât și el știe. Doar atât poate învăța și pe altul și nimic mai mult. De aceea, orice are cineva înăuntrul său, învățând pe altul aceasta, adună în câștig în celălalt, făcând pe acea persoană să dețină de acum încolo ceea ce și el are. În consecință, de aceea se spune că cel care a avut cinci talanți a mai câștigat încă pe atât, iar cel care a primit doi talanți a mai câștigat încă doi și niciunul nu a câștigat nimic mai mult.

(Origen, Comentariu la Matei 66, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 20) Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei”.

Prima slugă a pășit cu încredere înainte pentru că s-a ostenit și a adus profit. Această încredere îi dă curaj pentru că el este primul care se apropie de stăpânul său și-I spune: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei, iar stăpânul îi răspunde așa cum ne va răspunde și nouă atunci când se va socoti și cu noi: Bine, slugă bună şi credincioasă. Aceste cuvinte sunt complet deosebite de cele spuse celei de-a treia slugi: Slugă vicleană şi leneşă.

(Origen, Comentariu la Matei 67, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 21) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.

Ce spune atunci stăpânul? Îi spune: Bine, slugă bună şi credincioasă pentru că de folos este să văd câștigul aproapelui tău. Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria domnului tău. Prin această expresie, se referă la împărăția tuturor binecuvântărilor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 22) Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei”.

În legătură cu cei doi talanți, cei care nu s-au mulțumit cu suma primită și au căutat să o înmulțească (fără a depăși în final numărul de doi talanți) sunt cei care au aplicat priceperea lumeascăNumărul doi ar putea părea a fi o medie sau un număr lumesc. Primind doi talanți de la cel care cunoaște darul fiecăruia, a mai câștigat doi pe deasupra. Acest lucru poate fi explicat atât referindu-ne la înțelepciunea lumească, fie la o înțelepciune mai înaltă.

(Origen, Comentariu la Matei 66, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 23) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.

Și sluga care s-a întors cu un câștig de doi talanți a fost lăudată de stăpânul său. Apoi i s-a oferit răsplata cea veșnică atunci când stăpânul i-a spus: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Toate faptele bune săvârșite în această viață, oricât de multe ar putea părea ele a fi, sunt puține în comparație cu veșnica noastră răsplată. Sluga credincioasă este pusă peste multe după ce a biruit toate piedicile puse înainte de către lucrurile trecătoare și se veselește în bucuria veșnică a lăcașului său ceresc. Este cu desăvârșire adusă în bucuria domnului său când este așezată în veșnica Sa casă și alături de cetele de îngerești. Bucuria izvorâtă de darul primit este atât de mare, încât reprezintă desprinderea de orice lucru care i-ar putea aduce durere și întristare.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 24) Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”.

Ei pun în practică cuvintele slugii care răspunde și zice: te-am ştiut că eşti om aspru și unul care seceră unde n-a semănat şi adună de unde n-a împrăştiat.

Stăpânul i-a răspuns și i-a vorbit ca unei slugi viclene și leneșe, dar  ia seama că nu s-a numit pe Sine om aspru, ci a fost de acord cu ce a spus sluga și a zis doar: ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat.

Cum trebuie să înțelegem noi că Domnul seceră unde nu seamănă și adună de unde nu împrăștie? Mi se pare că omul cel drept seamănă în Duhul, de unde va și secera viaţă veşnică (Gal. 6, 8). Dumnezeu seceră tot ceea ce este semănat și secerat pentru viața veșnică de către omul drept. Om drept aparține lui Dumnezeu, Cel care seceră acolo unde nu El, ci omul cel drept a semănat. Așadar, putem spune că omul drept Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac (2 Cor. 9, 9). Cu toate acestea, Domnul, adună la Sine ceea ce omul cel drept a împărțit și a dat săracilor. Secerând ceea ce nu a semănat și adunând ceea ce nu a împrăștiat, consideră că Lui I s-au făcut ceea ce credinciosul a semănat și a împărțit săracilor. Dumnezeu le spune celor care au făcut bine cu aproapele lor: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc … (Mt. 25, 34-35).

Și pentru că dorește să secere unde nu a semănat și să adune unde nu a împrăștiat, atunci când nu găsește nimic care să secere și să adune, le spune acestora: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc … (Mt. 25, 41-42).

(Origen, Comentariu la Matei 68, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 25) Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.

Acolo se mai afla o slugă care s-a arătat neputincioasă și de aceea, stăpânul i-a dat un talant pe măsura puterii sale. Luându-l și ducându-se, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său în loc să-l dea să-l dea schimbătorilor de bani.

(Origen, Comentariu la Matei 66, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 25) Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.

Dar nu a făcut la fel ca ceilalți, ci cum? Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 25) Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.

A treia slugă nu a vrut să lucreze și să înmulțească talantul primit și s-a întors la stăpânul său scuzându-se:Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Sluga netrebnică a spus că stăpânul său este aspru dar, cu toate acestea, a neglijat să-l slujească ca să-i aducă câștig, spunând că s-a temut să investească argintul pentru a obține profit, când el ar fi trebuit să se teamă  să nu aducă înapoi stăpânului fără profit ceea ce acesta i-a încredințat. Mulți oameni din Biserică se aseamănă cu această slugă. Să tem să viețuiască într-un chip mai folositor, dar nu se tem  a zace în nelucrare. Când li se spune că sunt păcătoși, sfatul de a urma căile sfințeniei îi mișcă dar nu simt nici o teamă  de a rămâne în răutatea lor.

Petru este cel mai bun exemplu. Pe când încă era slab în cele duhovnicești, a văzut minunea prinderii peștilor și a spus: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Lc. 5, 8)Dacă te privești și vezi că ești păcătos, drept este să nu alungi pe Dumnezeu de la tine! Dar cei care văd că sunt slabi și pentru aceasta nu vor să facă viețuirea lor pe acest pământ una folositoare sunt ca acei oameni care recunosc că sunt păcătoși, dar în același timp, alungă pe Dumnezeu. Ei Îl alungă pe Cel  care ar trebui să-i sfințească; nici și în agonia morții nu știu unde să se îndrepte și să se agațe de viață. Domnul a răspuns: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Trebuia să dai argintul meu schimbătorilor de bani ca la întoarcerea mea să primesc cu dobândă ceea ce ți-am dat. Sluga s-a legat pe sine cu propriile  cuvinte când stăpânul său confirmă: Da, secer unde nu am semănat și adunat de unde nu am împrăștiat. Aștept de la tine ceva ce nu ți-am dat. Aștept mai mult decât ceea ce ți-am dat cu care să faci negoț.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 27) Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.

Dar nu a făcut la fel ca ceilalți, ci cum? Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.  Ce-i răspunde Stăpânul? Îi spune că: se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi. Se cuvenea să te sfătuiești cu cineva, să primești învățătura sa și atunci ai fi știu ce să faci. Că sunt zarafii oameni răi? Nu se cuvine ca tu să-i judeci.

De care altă bunătate te-ai mai putea bucura decât de aceasta? Cei ce dau bani cu dobândă se ocupă și de recuperarea lor, dar tu nu ai avut de făcut și treaba aceasta. Se cuvenea doar să-l dai altcuiva și să lucreze cu el și el să îi ceri să îți dea ce a făcut. L-aș fi cerut Eu înapoi, și cu dobândă, adică cu faptele sale bune. Trebuia să săvârșești doar partea care este mai ușoară și să lași altcuiva (Mie – n.tr.) partea care este mai grea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78, 2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 27) Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.

A da argintul zarafilor înseamnă a preda învățătura propovăduirii celor care pot să o dea mai departe. Dacă vezi primejdia în care mă aflu eu pentru că țin talantul Domnului, la fel de atent vezi-o și pe a ta! Ceea ce ai va fi cerut cu dobândă de la tine. Toată chestiunea cu dobânda este că vine înapoi mai mult decât s-a dat.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9. 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 28) Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.

Vedeți că talantul este luat de la sluga vicleană și leneșă și este dat celui care are zece talanți. Nu este ușor a se explica cum ceea ce s-a dat unei persoane poate fi luat și dat unei alte persoane care face bine, ca să aibă și mai mult decât ceea ce a câștigat. Totuși este posibil ca Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează cu dreptate, prin dumnezeirea Sa să poată lua talantul de la cel căruia i l-a dat și să-l dea celui care și-a înmulțit pe ai săi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Mai mult decât atât, orice are cineva de la naștere, atunci când este pus și în practică, primește același lucru și prin harul lui Dumnezeu ca în felul acesta să aibă din belșug și să se întărească în ceea ce are. Referitor nu numai la înțelepciune, ci și la calitatea faptelor făcute, trebuie să medităm la cuvintele regelui Solomon: Căci, chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, de-i va lipsi înţelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti (Înţ. Sol. 9, 6).

(Origen, Comentariu la Matei 69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 28) Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.

Pentru că nu a făcut nimic cu singurul său talant, chiar și acela i se va lua și se va da tovarășului său. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi iar celui ce nu are și ceea ce are i se va lua. Ce înseamnă pentru noi aceasta? Înseamnă că cel ce a fost înzestrat cu darul propovăduirii sau al învățăturii, a primit acest dar ca și alții să se folosească de el. Dacă este cineva care nu lucrează acest dar, îl va pierde. Însă cel care se va folosi de acest dar cu sârguință va dobândi răsplată încât să-i prisosească, la fel cum primitorul inactiv va pierde ceea ce a primit. Totuși, sancțiunea nu constă numai în aceasta. În plus, pedeapsa este de nesuportat, sentința fiind plină de acuzație gravă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78. 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.

Dacă cineva dorește să cerceteze Scriptura ca să audă și-n alt loc de la stăpânul său cuvântul credincios, cred că Avraam este cel mai bun exemplu: Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate (Fc. 15, 6)Apoi, mai este acolo omul care a auzit de la stăpânul său că a fost numit slugă credincioasă. Fără îndoială, credința i s-a socotit ca dreptate, precum credința avută de acela în puține, de aceea i s-a încredințat fiecare taină a învierii și iconomia lucrurilor dumnezeiești. Tot ceea ce se află în lumea aceasta, formează lucrurile mici și puține.

Să luăm seama și la locul spre care se îndreaptă sluga bună și credincioasă peste puține. Ei i se spune: intră întru bucuria domnului tău. Toată bucuria și încântarea se va afla acolo, unde cei ce plâng aici pe pământ se vor veseli după aceea și cei ce însetează după dreptate vor primi o mângâiere pe măsură. El spune aceasta atât pentru cel care a primit cinci talanți, cât și pentru cel care a primit doi. El ziceintră.Cunoaște ceea ce înseamnă să te apropii de Mine și să treci în lumea cealaltă. Vedeți că stăpânul a spus celei de-a doua slugi ceea ce a spus și celei dintâi: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Mă întreb și dacă, devreme ce aceleași cuvinte au fost spuse amânduror slugile, cea care a arătat o putere mai mică dar a manifestat-o pe deplin va fi răsplătită cu mai puțin decât cea care a câștigat mai mult. Mă-ntreb dacă nu este pentru împlinirea a ceea ce s-a spus în alt loc: Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit (2 Cor. 8, 15; Ieș. 16, 18).

Același lucru se recomandă și în legătură cu porunca de a iubi pe Dumnezeu ori pe aproapele, după cuvintele: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37). Fără îndoială, când cineva a iubit pe Dumnezeu din tot sufletul său și din tot cugetul său, are aceeași răsplată a dragostei ca persoana cu inimă mare sau cu un suflet înzestrat sau cu o capacitate mai mare. Doar aceasta se cere: la orice nivel ar fi cel care a primit un anume dar de la Dumnezeu, să-l întrebuințeze doar spre slava lui Dumnezeu.

Mi se pare că cel care a primit un talant a fost într-adevăr printre cei credincioși, deși nu s-a aflat și printre cei care au acționat cu curaj în credință. Se află printre cei ce-și irosesc energia încercând să facă tot feluri de lucruri, dar nu dobândesc nimic (Pentru a evalua această gândire a lui Origen, trebuie să luăm în considerare că religia creștină în timpul său, deși era destul de tolerată, nu devenise acceptată în termeni legali, rămânând subiectul ostilităților păgâne. Curând, și Origen avea să fie supus rigorii persecuției lui Deciu– n.tr.). Poate în anumite aspecte, comportamentul lor nu este vrednic de vină. Ceea ce au primit păzesc cu grijă, dar nu adaugă nimic mai mult, nici nu fac negoț, nici nu-i schimbă. Pentru aceea, cuvântul nu aduce roadă în ei și nici altcineva nu câștigă din aceasta. Chiar par a fi genul de oameni care se tem de Dumnezeu pentru că-L văd pe Dumnezeu a fi aspru, dur și care nu poate fi mulțumit.

(Origen, Comentariu la Matei 67, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.

Stăpânul avea trei slugi. După ce au crezut și au devenit slugi ale sale, li s-a dat ceva de făcut. Au primit argint de la stăpânul lor. Unul  a lucrat cu argintul și a câștigat. Și al doilea a câștigat, însă nu la fel de mult. Iar al treilea, de teamă și nefiind suficient de credincios, s-a dus și a ascuns talantul dat de stăpânul său. Pentru a se apăra în fața stăpânului, spune că de teamă a făcut aceasta. Era precum cei care au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă (Rom. 8, 2). Timid fiind, a ascuns talantul în pământ. Astfel fac cei nu vor să se sârguiască nici nu vor să pună la încercare ceea ce li s-a spus, nici nu fac cele de folos ale sufletului, ci-și risipesc puterea pe ceea ce au primit și li s-a încredințat fără a dori ceva mai mult.

(Origen, Comentariu la Matei 66, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.

Cunoscând așadar aceste lucruri, să punem ceea ce avem în slujba aproapelui, să punem sănătatea, râvna și îngrijirea noastră. Căci aici talanții nu sunt altceva decât competențele fiecărei persoane, fie aceea de a oferi protecție, fie referitor la bani, fie de a învăța ori referitor la orice lucru i s-a dat . Nimeni să nu spună: Am doar un talant și nu am ce face cu el pentru că nu ești mai sărac decât era văduva. Nu ești mai puțin învățat decât erau Petru și Ioan, oameni fără carte şi simpli (Fp. 4, 13). Dar pentru că au arătat zel și au săvârșit lucrurile spre binele tuturor, au fost primiți în rai, căci nimic nu este mai bine plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a viețui pentru câștigul celor din jur.

Pentru a avea partea de o răsplată asemenea celor doi, Dumnezeu ne-a înzestrat cu vorbire, mâini, picioare, rațiune, putere în trup și în minte ca să putem folosi toate acestea atât pentru mântuirea noastră, cât și pentru folosul aproapelui. Vorbirea noastră nu slujește doar cântării de imnuri și pentru a aduce mulțumire, ci trebuie să fie folosită și pentru a învăța și pentru a sfătui. De vom săvârși acestea, vom imita pe Mântuitorul, de nu, vom ajunge să imităm pe diavol.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.

Și-ndată se mai adaugă ceva: Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Celui care are, i se va mai da și va avea mai mult decât destul. Cel care are dragoste în sufletul său va primi și alte daruri, iar cel care nu cunoaște dragostea pierde și darurile pe care credea că le are. De aceea, prietenilor, se cuvine ca în tot ceea ce faceți să fiți vigilenți în a păzi dragostea. Dragostea adevărată înseamnă a iubi pe prietenul tău în Dumnezeu și pe dușmanul tău pentru Dumnezeu. Cine face la fel ac acesta  pierde fiecare bun pe care-l are, este lipsit de talanții pe care i-a primit și conform pedepsei Domnului, este aruncat întru întunericul cel mai din afară. Acest întuneric vine ca o pedeapsă pentru cel care prin păcatul său de bună voie a căzut în întunericul cel mai dinăuntru. Cel care s-a desfătat de bună voie în întunericul acestei lumi va fi silit să sufere pedeapsa întunericului în cea viitoare.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii 9.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 25, 30) Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Sluga care nu a adus câștig este aruncată în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Vedeți cum și păcatul de a nu face ceva bun este osândit prin pedepse grele. Nu este pedepsit doar lacomul, desfrânatul și cel ce face cele rele, ci și cel care nu săvârșește binele.

Să ascultăm cu atenție de aceste cuvinte. Cât avem posibilitatea să lucrăm la mântuirea noastră. Să adunăm untdelemn pentru candelele noastre și să muncim ca să înmulțim talantul. Pentru că dacă suntem codași și ne petrecem timpul în trândăvie, nimănui nu-i va mai fi milă după aceea, chiar de ne vom tângui de mii de ori…  Amintiți-vă de fecioarele care au venit la Hristos, au bătut la ușă și L-au rugat, dar a fost în van și fără rezultat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 78.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfânta Prorociță Ana – 3 februarie

ic64778

Sfânta Prorociță Ana – 3 februarie

In această zi se mai face și pomenirea Sfintei Ana, prorocița, de care se pomenește în Evanghelie, și care cu Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu întimpinând pe Domnul nostru Iisus Hristos în biserică, grăia despre Dânsul tuturor celor ce așteptau izbăvirea în Ierusalim, cum că Acela este Mesia cel așteptat.

Sfânta Ana prorocița era fata lui Fanuil, din neamul lui Așer. După ce a locuit cu bărbatul ei șapte ani, acela săvârșindu-se prin moarte, ea a rămas la Templu toată viața ei, zăbovind cu rugăciunea și cu postul. Ținând acest fel de viață în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul, când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la nașterea Sa în trup, de Preasfânta Lui Maică și de dreptul Iosif. Și mulțumind lui Dumnezeu, Ana a prorocit despre Dânsul, către toți cei ce se aflau în Templu (Luca 2, 38).

Deci, făcându-se acesteia astăzi pomenire, însemnăm și propovăduim pogorârea și iubirea de oameni pe care a făcut-o pentru noi Dumnezeu.

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfântul Nicolae al Japoniei – 3 februarie

sfJap

Trimis de Biserica Ortodoxă Rusă în secolul al XIX-lea în Hakodate, Hokkaido, ca preot al capelei consulatului rus, Sfântul Nicolae a fost însoțit în misiunea sa de doi călugări, Anatolie și Iacob Tihai. Ajuns în Japonia, deși guvernarea interzicea convertirea la creștinism, cei trei au reușit să le insufle oamenilor dragostea pentru Dumnezeu, încât au început să fie botezate persoane din toată țara.

Fiind hirotonit primul episcop al Bisericii Ortodoxe din Japonia, Sfântul Nicolae a fost prezent acolo și în timpul războiului ruso-japonez, fondând Catedrala din Tokyo. Cu hramul Învierii Domnului, catedrala poartă numele de Nikorai-Do, în cinstea Sfântului Nicolae, luminătorul Japoniei.

(Cătălin Rusu)

mai mult
1 2 3 4 5 6 51
Page 4 of 51