close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Reprezentanța Patriarhiei la Bruxelles: Raportul Matić amplifică diviziunile din interiorul UE

Conference: A new space policy for Europe, European Parliament H

Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituțiile Europene a transmis că Raportul Matić amplifică diviziunile din interiorul Uniunii Europene cu privire la aspecte sensibile, care ar trebui reglementate exclusiv la nivel intern de fiecare stat membru, conform documentului fondator al Uniunii.

„În contrast flagrant cu Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, care prevede în mod clar că [reglementările în] domenii ca sănătatea și educația sunt exclusiv de competența statelor membre, Raportul Matić încearcă să creeze impresia unui consens global cu privire la subiecte care de fapt rămân extrem de sensibile în interiorul familiei statelor membre UE”, se arată într-o informare publicată pe site-ul reprezentanței.

„Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituțiile Europene ia act cu regret de acest rezultat, care este semnul unei tendințe tot mai pronunțate la nivel european de a înlocui protejarea drepturilor fundamentale – dreptul la viață, la libertate de conștiință și drepturile părinților – cu ideologii șocante care ignoră problemele și nevoile reale, amplificând în schimb diviziunile dintre popoare, culturi și state în Europa actuală.”

La dezbaterile din Comisia pentru Drepturile Femeii și Egalitatea de Gen (FEMM) a Parlamentului UE, „numeroși reprezentanți ai societății civile au subliniat contrastul flagrant dintre intenția nobilă a raportului și numeroasele lui aspecte controversate, care ies din aria de competență a Uniunii Europene”, informează reprezentanții BOR de la Bruxelles.

Raportul Matić a fost adoptat în cursul zilei de joi în Parlamentul European. Aspectele controversate sunt:

  • promovarea avortului;
  • criticarea dreptului cadrelor medicale la obiecția de conștiință;
  • promovarea educației sexuale obligatorii pentru copii începând din școala primară;
  • promovarea ideologiei de gen (care spune că genul masculin sau feminin nu are legătură cu sexul biologic, ci este o chestiune de alegere a persoanei).

Reprezentanța Permanentă a Bisericii Ortodoxe Române la Bruxelles este membră a Comitetului Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă UE (CROCEU). Președintele reprezentanței este Părintele Mitropolit Nifon al Târgoviștei, iar vicepreședinte este Părintele Mitropolit Iosif al Europei Occidentale.

Biserica Ortodoxă Română este cea mai mare Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Panegiric la Sfinţii Apostoli Petru și Pavel – Pr. Vasile Gordon

sfPP

 

S-ar putea ca nu toate imaginile să ţină cont de caracterizările păstrate în cronici. Căci se spune, bunăoară, despre Sfântul Apostol Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul 1894): „Era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta răspunsurile şi judecăţile cele mai dinainte…”.

Iar despre Sfântul Apostol Pavel aflăm: „Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin cam scurt la trup…”.

Apostole Petru, mai-vârstnicul măriţilor apostoli, piatra credinţei şi Pavele minunate, ritorule al sfintelor biserici şi luminătorule, stând înaintea dumnezeiescului scaun, rugaţi-vă lui Hristos pentru noi (din cântările Vecerniei).

 

Iubiţi credincioşi,

 

Există în bisericile greceşti o icoană mai puţin cunoscută de noi, românii, ce are ca titlu Îmbrăţişarea Apostolilor Petru şi Pavel, înfăţişându-ni-se o imagine inedită în care cei doi sfinţi apostoli apar reprezentaţi într-o duioasă şi frăţească sărutare a păcii, cu obrajii lipiţi şi cu braţele strângându-se unul pe altul.

Îmbrăţişarea lor nu este doar expresia aceleiaşi slujiri apostolice, încheiate prin martirajul îndurat în aceiaşi zi, acelaşi an şi în aceiaşi cetate (29 iunie, 67, Roma), nici doar legitimarea iconică a zilei comune de pomenire, ci şi un minunat exemplu al împăcării şi al frăţietăţii.

La baza acestei reprezentări stă un episod petrecut în Antiohia, localitate în care cei doi au propovăduit cu râvnă apostolică.

Spunem exemplu al împăcării şi frăţietăţii pentru că ei, în slujirea lor aprinsă pentru Domnul, pentru aceeaşi cauză dumnezeiască, dar înţeleasă diferit, potrivit firii lor diferite, au avut la scurtă vreme după Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 50) o confruntare vehementă… .

Să nu ne mirăm, însă, peste măsură. După ce vom analiza datele problemei vom constata că a fost vorba de o firească manifestare umană, deodată cu adeverirea că ei, chiar dacă au trăit în sfinţenie încă pe pământ fiind, n-au încetat să fie oameni până în ultima clipă a vieţii lor.

La sfârşit vom reţine, însă, că deşi s-au înfruntat, n-au rămas neîmpăcaţi, ci au depăşit litigiul, în duh evanghelic. Iar icoana de care am vorbit mai sus reprezintă cum nu se poate mai bine acest moment, ca binecuvântat şi sfânt început al iubirii şi frăţietăţii veşnice.

Vom reţine, de asemenea, că este vorba de un exemplu grăitor pentru noi toţi, simpli credincioşi, preoţi sau ierarhi, indiferent de confesiune. Căci dincolo de inerentele, omeneştile, neplăcutele şi de multe ori inevitabilele dispute, suntem chemaţi la pace, iubire şi iertare.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Am ales acum să vorbim despre acest episod din viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pomeniţi astăzi, pe de o parte considerând că este mai puţin cunoscut, pe de alta pentru a observa încă o dată că oamenii pot trece peste orice neînţelegere, atunci când există bună credinţă şi conştiinţă a responsabilităţii creştine.

Ce s-a întâmplat, de fapt? După Pogorârea Sfântului Duh, când a luat fiinţă Biserica, numărul creştinilor sporea cu fiecare zi, îmbrăcând haina creştină atât iudeii, adepţi ai legii mozaice, cât şi păgânii de felurite credinţe.

Unii dintre iudei priveau, însă, primirea păgânilor la creştinism cu oarecare rezervă, ba chiar cu invidie, socotind că Mesia Cel prezis de prooroci le aparţine în exclusivitate. Dar Sfinţii Apostoli, cu tact şi răbdare, au combătut această atitudine şi peste tot pe unde au propovăduit, au botezat pe toţi cei doritori, evident după cercetarea şi pregătirea duhovnicească prealabilă.

Însă, aceeaşi grupare de iudei potrivnici, părându-li-se că poarta creştinismului este prea larg deschisă pentru păgâni, le-au cerut împlinirea unei condiţii: înainte de a fi botezaţi, să fie tăiaţi împrejur (circumcişi), iar după botez să respecte întru totul şi legea mozaică, alături de normele creştine.

Această cerinţă împovărătoare, care a generat mari nemulţumiri şi dispute, s-a manifestat mai ales în Antiohia Siriei, unde predica în acest timp Sfântul Apostol Pavel, însoţit de Barnaba.

Constatând tulburarea produsă, cei doi merg la Ierusalim pentru a supune chestiunea celorlalţi Apostoli. Aşa se face că la anul 50 a fost convocat în Ierusalim sinodul cunoscut sub numele de Apostolic, prezidat de Iacov, episcopul acestei cetăţi, în fruntea celor cu greutate în cuvânt aflându-se şi Apostolul Petru, ca mai vârstnic.

Marele eveniment este relatat în Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul al XV-lea. Toţi cei prezenţi au hotărât că nu trebuie să fie pusă povară pe vieţile creştinilor proveniţi dintre păgâni, aşadar legea mozaică nu mai este obligatorie, dar că trebuie să se ferească de lucruri care contravin Sfintei Evanghelii.

S-a întocmit, astfel, o scrisoare, destinată în special comunităţii din Antiohia, dar nu numai. Iată un crâmpei din acest document: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (Fapte, XV, 28-29).

Documentul, cu caracter de lege, a fost trimis în Antiohia, încercâdu-se, astfel, a se limpezi lucrurile. Numai că la scurtă vreme s-a petrecut incidentul care va genera, de fapt, confruntarea dintre cei doi mari Apostoli.

Petru, ducându-se în Antiohia, constată că aici creştinii proveniţi dintre iudei se feresc să mănânce la mesele celor proveniţi dintre păgâni, contrar duhului frăţesc sugerat de Sinodul din Ierusalim. Dar, în locul unei atitudini ferme, prin care să pună lucrurile la punct, aşa cum ar fi trebuit să procedeze potrivit statutului său de Apostol…, Petru nu numai că a tăcut, dar lua şi el masa numai cu creştinii iudaizanţi.

Că a fost vorba de frică sau slăbiciune, ori amândouă la un loc, Dumnezeu ştie. Se poate, însă, că omul Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, mai avea unele slăbiciuni şi inconsecvenţe, cu toate că plânsese cu amar şi primise iertare, cu toate că era purtător al Sfântului Duh, din ziua Cincizecimii.

Aflând de această atitudine şovăielnică, Pavel l-a mustrat cu vehemenţă, mai ales că, la sinodul ierusalimitean chiar Petru se pronunţase împotriva discriminărilor, întrebând retoric şi mustrător pe iudeii rigorişti: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?” (Fapte, XV, 10).

Că Pavel l-a înfruntat vehement putem deduce din cuvintele lui scrise galatenilor: „Iar când Chefa (Petru, n.n.) a venit în Antiohia, pe faţa i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri (păgâni, n.n.); dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (II, 11-14).

„S-au făţărnicit…”. Dură expresie! Dacă Sfântul Pavel a scris-o este de presupus că a şi utilizat-o în confruntarea respectivă. Greu cuvânt! Cum şi ce v-a fi răspuns Sfântul Apostol Petru nu ştim. Putem bănui că, fire aprinsă cum era, va fi ripostat iniţial, dar în final, în faţa evidenţei, credem că va fi plecat smerit capul, cerându-şi iertare, lăcrimând poate, aşa cum o făcuse şi după ce-L trădase pe Iisus, în curtea Arhiereului Caiafa.

Putem bănui, mai departe, că Sfântul Apostol Pavel, în duhul iertării, al înţelegerii şi reconcilierii frăţeşti, şi-a deschis larg braţele şi l-a îmbrăţişat, în faţa aceloraşi martori care asistaseră la dispută. Martori care au primit nu numai o lecţie de pedagogie misionară, întemeiată pe fermitate şi discernământ, ci şi un înduioşător exemplu de împăcare frăţească. De fapt n-a fost vorba de un litigiu alimentat de interese personale sau ambiţii, ci de o luptă pe terenul problemelor care frământau comunitatea creştină de atunci.

Astfel de „confruntări”, pe idei, principii, chestiuni care privesc obştea, sunt de dorit şi astăzi, atât pentru toţi cei chemaţi să cârmuiască, în plan bisericesc, în cel politic etc., cât şi pentru creştini, în general.

Căci spune un părinte al Bisericii, Petru Hrisologul (sec. V): „Împăcarea între fraţi este voinţa lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos; este desăvârşirea sfinţilor, regula dreptăţii, învelitoarea adevărului şi păzitoarea vieţii curate”.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Biserică Ortodoxă, fără să facă uitată această dispută, a păstrat în conştiinţa ei, cum era şi firesc, doar imaginea cucernică a colegialităţii lor apostolice: le-a fixat zi comună de pomenire (29 iunie), multe sfinte lăcaşuri îi au ca patroni, la unele biserici, de-o parte şi de alta a intrării, le întâlnim chipurile pictate etc. Nu în ultimul rând, iată, această icoană a îmbrăţişării, mai puţin cunoscută la noi, dar frecventă în bisericile din Grecia, unele vechi de câteva secole.

S-ar putea ca nu toate imaginile să ţină cont de caracterizările păstrate în cronici. Căci se spune, bunăoară, despre Sfântul Apostol Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul 1894): „Era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta răspunsurile şi judecăţile cele mai dinainte…”.

Iar despre Sfântul Apostol Pavel aflăm: „Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin cam scurt la trup…”.

Aşadar, chiar dacă iconografic nu se ţine întotdeauna seamă de aceste descrieri, imaginea îmbrăţişării lor este cât se poate de sugestivă şi impresionantă: o dată cu exprimarea frăţietăţii întru slujire, vedem o dumnezeiască invitaţie spre imitare, în primul rând pentru conducătorii spirituali ai confesiunilor creştine, de la care oamenii de rând aşteaptă de veacuri limpezirea „litigiilor” şi semnarea documentelor de refacere a unităţii.

Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chipuri sfinte ale frăţietăţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru unitatea credinţei noastre. Amin!

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Apostolul la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

pr224

 

Apostolul la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
Ap. Romani 13, 11-14; 14, 1-4:

„Fraților, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte. Primiți-l pe cel slab în credință fără să-i judecați gândurile. Unul crede că poate să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă; fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, fiindcă Domnul are putere ca să-l facă să stea”.

(Agenția de știri Basilica)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfânta Treime – 21 iunie 2021

SfTreime-21iun

 

Aţi observat că, totdeauna când rostim înaintea dumneavoastră cuvânt de învăţătură, începem prin a spune: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. De asemenea, când începem o rugăciune, spunem mai întâi: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Prin aceste cuvinte şi prin semnul Sfintei Cruci care le însoţeşte, noi mărturisim credinţa noastră în Dumnezeu-Tatăl, în Dumnezeu-Fiul şi în Dumnezeu-Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în numele căreia am primit şi Sfântul Botez.

Şi nu numai prin Sfânta Cruce şi prin cuvintele cu care începem diferitele rugăciuni, ci şi prin toate sfintele slujbe şi mai ales prin Sfânta Liturghie mărturisim noi credinţa noastră în Sfânta Treime şi o preamărim după cuviinţă.

Ba mai mult, sfânta noastră Biserică a rânduit, pentru binecuvântate motive, ca astăzi, a doua zi după marea sărbătoare a Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, să se aducă cinstire specială Sfintei Treimi şi să se spună cuvânt de lămurire despre dogma Sfintei Treimi, dogmă care constituie specificul religiei creştine şi temelia mântuirii noastre.

Vom încerca deci să vorbim, cerând ajutorul lui Dumnezeu, despre această dogmă fundamentală a creştinătăţii.

Am spus că vom încerca numai să vorbim despre dogma Sfintei Treimi, căci, aşa cum nu putem privi cu ochii liberi soarele, în plina lui strălucire, fiindcă ne orbeşte, tot aşa nu putem pătrunde cu mintea această taină de nepătruns: Dumnezeu unul şi totuşi preamărit în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfanţul Duh. Şi totuşi, nimeni nu se poate considera creştin adevărat dacă nu crede şi nu mărturiseşte din toată inima credinţa sa în Dumnezeul cel unic în fiinţă şi preamărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Nimeni nu poate nădăjdui în mântuirea sa cea veşnică, dacă nu-şi deschide sufletul pentru primirea acestei învăţături de căpetenie a creştinismului. Căci credinţa într-un singur Dumnezeu au avut-o şi o au şi iudeii, dar ei n-au primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, credinţa într-un singur Dumnezeu au avut-o şi o au şi musulmanii, dar nici ei nu cred în dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi nu vor să audă despre Dumnezeu-Sfantul Duh. Ba chiar şi unii dintre antici s-au ridicat cu mintea la ideea că nu poate exista decât un singur Dumnezeu, dar nici aceştia n-au socotit dumnezeirea ca unică şi întreită totodată, aşa cum propăvăduieşte sfânta noastră Biserică, pe temeiul revelaţiei divine.

Este adevărat că se găsesc şi în alte religii, ca şi la unii antici, oarecare năzuinţe spre înţelegerea dumnezeirii sub forma trinităţii, sub forma unei vagi grupări de divinităţi în aşa-numite „triade”. Dar toate acestea pot fi socotite cel mult ca preînchipuiri ale dogmei creştine despre Sfânta Treime, ele fiind departe de înţelesul pe care îl are Sfânta Treime în biserica noastră. Numai în acest sens putem lua cuvintele unui vechi istoric al Bisericii creştine, Eusebiu de Cezareea, care scrie că marele filozof grec Platon a fost un „profet al Sfintei Treimi”.

Prin urmare, tot ce au putut face aceştia fară ajutorul revelaţiei divine n-a fost decât o prefigurare a dogmei Sfintei Treimi din creştinism, dogmă care apare cu toată limpezimea în Sfânta Scriptură şi mai ales în cărţile Noului Testament, de unde aflăm cum, chiar la Bună Vestirea făcută Sfintei Fecioare Maria că va naşte pe Mântuitorul lumii, Arhanghelul Gavriil i-a vorbit acesteia despre persoanele Sfintei Treimi (Luca I, 35). De asemenea aflăm cum, la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime a fost prezentă aievea, Dumnezeu-Tatăl mărturisind despre Fiul Său cel iubit, Fiul primind botezul, iar Sfântul Duh arătându-se în chip de porumbel (Matei III, 16-18; Marcu I, 10-11; Luca III, 22; Ioan I, 35), aşa cum aţi văzut că este reprezentată această sublimă scenă biblică pe icoanele din biserici. De aceea sfânta Biserică, preamărind începutul activităţii pământeşti a Mântuitorului prin primirea Botezului de la Sfântul Ioan Botezătorul, spune că, în această împrejurare, „închinarea Treimii s-a arătat”.

De asemenea, în activitatea Sa pământească, Mântuitorul a lămurit cu mai multe prilejuri raportul său cu Tatăl şi cu Sfântul Duh-Mângâietorul (Ioan XIV, 14-17; XV, 26), iar la încheierea activităţii Sale pământeşti El a dat Sfinţilor Săi Apostoli următoarea poruncă: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19). Mai lămurit ca aşa nici că nu se putea.

La rândul lor, şi Sfinţii Apostoli au vorbit adesea despre persoanele Sfintei Treimi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel adresează corintenilor binecuvântarea sa în următoarele cuvinte, care au fost introduse în Sfânta Liturghie a Bisericii noastre: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. XIII,13). Tot astfel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie, cu deosebită limpezime: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi aceşti trei una sunt” (I Ioan V, 7).

Acestea sunt mărturii clare despre Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine le-au cules din Sfânta Scriptură, le-au comentat cu adâncă înţelepciune şi le-au fixat apoi în Simbolul credinţei, în Crez, cu prilejul Sinoadelor a toată creştinătatea din veacul al IV-lea. Astfel, noi mărturisim în Simbolul credinţei: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului […] şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul Iui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii… şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit […]”

Mărturisind deci credinţa într-un singur Dumnezeu, noi mărturisim şi credinţa în cele trei persoane ale Sfintei Treimi, care au ca însuşire comună dumnezeirea, dar au şi însuşiri deosebitoare. Astfel, Dumnezeu-Tatăl este creatorul lumii, Dumnezeu-Fiul este născut din veşnicie din Tatăl şi s-a făcut om din Sfanta Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt. Dumnezeu-Duhul Sfânt purcede din veşnicie din Tatăl şi este Acela care însufleţeşte toate câte sunt, ajutând pe om să-şi câştige mântuirea prin har, credinţă şi fapte bune. Şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci Unul singur, preamărit în Trei Ipostasuri.

Dar, afirmând astfel de adevăruri dogmatice şi altele asemenea despre Dumnezeu, pe temeiul descoperirii supranaturale din Sfânta Scriptură, sfanta noastră Biserică nu pretinde că a spus tot ce se poate spune despre Dumnezeu sau că ar cunoaşte deplin ce este Dumnezeu în fiinţa Sa şi cum se face că există un singur Dumnezeu, dar trei persoane ale dumnezeirii. Ea afirmă despre dogma Sfintei Treimi că este o taină, cea mai mare taină a creştinătăţii, pe care mintea noastră n-o poate pătrunde şi pe care noi o primim prin credinţă.

Mintea noastră poate totuşi să încerce a-şi face o idee despre Treimea dumnezeirii celei unice, prin unele asemănări, prin unele aşa-zise analogii, mai mult sau mai puţin izbutite şi care mulţumesc întru câtva cerinţele minţii noastre. Astfel, unii părinţi şi scriitori bisericeşti din antichitate au socotit că pot descoperi o oarecare analogie între Sfanta Treime şi sufletul omenesc, cu întreita sa înzestrare: minte, voinţă şi simţire, care toate la un loc formează sufletul nostru unic. Alţii, ca Sfanţul Atanasie cel Mare, au socotit că pot descoperi o astfel de analogie în cele trei înfaţişări ale soarelui: discul, razele şi lumina, care toate la un loc alcătuiesc un singur soare. Mai nimerită ni se pare analogia la care s-a gândit Dionisie Pseudo-Areopagitul. Într-o cameră, a spus acesta, avem trei sfeşnice, dai’ nu putem deosebi care este lumina ce ne vine de la unul din sfeşnice şi care de la celelalte. în alte analogii se propun cele trei dimensiuni ale lucrurilor: lungime, lăţime şi înălţime; cele trei înfăţişări ale timpului: trecut, prezent şi viitor; cele trei laturi ale unui triunghi şi aşa mai departe. Sfânta noastră Biserică n-a considerat însă niciodată că prin aceste analogii s-ar putea pătrunde în însăşi fiinţa intimă a lui Dumnezeu ccl unic, preamărit în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, această învăţătură de temelie a creştinismului trebuind să fie primită prin credinţă.

Dar, dacă nu putem pătrunde cu mintea taina Sfintei Treimi, apoi, primind prin credinţă această dogmă şi străduindu-ne să devenim creştini adevăraţi, avem nespus de mult de câştigat în latura vieţii noastre duhovniceşti. Căci nu trebui să uităm că, deşi suntem creaturi ale lui Dumnezeu, şi încă nişte creaturi foarte slabe, prin primirea Sfanţului Botez şi a celorlalte Sfinte Taine şi printr-o viaţă curat creştină, noi putem deveni „fii prin har ai lui Dumnezeu” (Ioan I, 12-13), „fraţi”, Domnului nostru Iisus Hristos (Luca VIII, 2) şi „părtaşi ai dumnezeirii firi” (II Petru I, 4), după cuvintele pe care le aflăm în Sfânta Scriptură a Noului Testament. Iar aceasta este un lucru extraordinar pentru viaţa noastră duhovnicească, deoarece ni se dă putinţa să ajungem la unirea morală cea mai strânsă cu însuşi Dumnezeu cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane, participând astfel la iubirea şi fericirea de care sunt pătrunse Persoanele Sfintei Treimi. Căci noi ştim, prin revelaţie divină, că „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8) şi deci, dacă urmăm Evanghelia lui Hristos, viaţa noastră poate deveni un adevărat val de iubire a lui Dumnezeu şi a oamenilor, o continuă dăruire spre binele semenilor noştri, spre pacea şi mântuirea lor, asigurându-ne astfel şi nouă singura fericire mare şi adevărată pe care ne-o putem dori pe acest pământ: fericirea de a fi folositori semenilor noştri şi de a ne pregăti mântuirea în viaţa cea veşnică.

Să rugăm deci pe Dumnezeu cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane să întărească în sufletul nostru credinţa, nădejdea şi dragostea şi să facă din ce în ce mai simţită în adâncul fiinţei noastre lucrarea harului divin, cu ajutorul căruia să ne putem împlini cu cinste menirea în trecerea noastră grăbită pe acest pământ şi să ne putem asigura fericirea de a fi în viaţa cealaltă cât mai aproape de Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea, mărirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

mai mult
CreștinătatePromovate

Rusaliile, o promisiune împlinită și un nou început

Rusaliile

Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh încheie Cincizecimea Sfântă a perioadei pascale, completând și împlinind praznicul tainei Învierii Domnului.

Rusaliile pe care le sărbătorim an de an reprezintă un moment privilegiat al existenței noastre, în care vedem însuși rostul calendarului liturgic, care este orientat în întregime de la venirea lui Iisus, către venirea Duhului Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt este atât efectul întrupării Mântuitorului, cât și sensul profund, substanța însăși a Sfintei Euharistii, taină pentru care suntem și astăzi aici împreună. Căci Taina Sfintei Euharistii nu este altceva decât darul, permanența și reînnoirea Duhului Sfânt în viața noastră, în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi, în comunitatea noastră, sub adumbrirea Căruia suntem cu toții chemați să trăim.

Așadar, astăzi, Domnul Își ține promisiunea și trimite din înălțimi pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede, pogorând asupra apostolilor. Astfel, acest eveniment este o împlinire, dar și un început. O nouă cale se deschide sfinților apostoli și prin ei o viață nouă pentru toți cei care, prin Duhul Sfânt, intră în comuniunea Bisericii, în viața Duhului.

Dar Cine este Duhul Sfânt, Care este pretutindeni și umple totul? Este foarte dificil de spus și imposibil de definit pe Cel care este nedefinit și absolut.

În viața terestră a lui Iisus, Duhul Sfânt a acționat cu discreție. Supus condiției vieții omenești, Hristos s-a văzut obligat să își supună întreaga viață limitărilor trupești. Ca și pentru noi, viața în trup, legea materiei și-a impus legile sale în desfășurarea parcursului terestru al Mântuitorului. Dar, în ziua de Paști, se produce o inversiune incredibilă. Din acea clipă, în Iisus, Duhul este Cel care se impune în fața materiei. Tot ceea ce vrea și poate Duhul Sfânt, Hristos cu trupul înviat împlinește. Evangheliștii ne-au lăsat pe această temă numeroase mărturisiri. Am aflat astfel că, deși toate ușile erau încuiate, Iisus a intrat în casa în care erau adunați apostolii, ceea ce nu putea face decât prin puterea Duhului, ca apoi în același fel să dispară din ochii lor. De asemenea, ei mărturisesc că Hristos putea fi în mai multe locuri în același timp ș.a. Toate relatările din Evanghelii care au legătură cu Învierea ne arată că trupul lui Hristos devenise spiritualizat. Trupul Său înviat e tot atât de real pe cât era și înainte de  Înviere: „iată mâinile și picioarele Mele”. Dar acest Trup nu se mai supune legilor materiei, ci beneficiază de atributele Duhului Sfânt. Deci acțiunea Duhului Sfânt începe să devină evidentă mai întâi în trupul lui Hristos cel Înviat, apoi, la 10 zile după Înălțarea Sa la cer, Iisus trimite Duhul Sfânt, care, pogorând asupra apostolilor, îi transformă. Relatarea evenghelică este foarte clară din acest punct de vedere. Apostolii, transformați de Duhul Sfânt, capătă o îndrăzneală uimitoare. La două luni de când L-a renegat pe Învățătorul și Prietenul său, Petru se prezintă astăzi în fața mulțimii, chiar în templu, propovăduind vestea cea bună. El mărturisește public acum că Hristos, Iisus cel răstignit,  a înviat și a urcat la ceruri, așezându-Se de-a dreapta Tatălui. Învățătura lor este acum predicată deschis, apostolii arătându-și dorința de a-și face ucenici noi, de aceea ei adresează tuturor îndemnul de a se pocăi și a se converti. Și de acum au pornit să propovăduiască credința creștină în toate țările cunoscute la vremea aceea și să pună bazele unor comunități creștine în toate orașele importante ale Imperiului Roman.

Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor, asupra martorilor Învierii, dar și asupra credincioșilor adunați în rugăciune întru numele Domnului. Aceasta este Biserica! De aceea spunem că la Rusalii s-a născut Biserica. În această zi, la Ierusalim, Biserica și-a început istoria, viața sa, care duce către Ierusalimul ceresc, în veșnicia Împărăției lui Dumnezeu, unde oamenii se vor afla în deplină comuniune cu Dumnezeu.

Începând de la Rusalii și continuând să-L primească pe Duhul Sfânt, Biserica va putea nu doar să se implice în istoria mântuirii oamenilor, ci și să se ofere pe sine însăși Creatorului a toate, să ofere închinarea în faptă și în duh Fiului lui Dumnezeu, care i-a dăruit viață prin Duhul Sfânt. Așa cum spunea Sfântul Sfințit Mucenic Irineu de Lyon (cca 130-202): acolo unde este Biserica, este Duhul Sfânt, iar acolo unde este Duhul Sfânt, este Biserica.

Iubiții Mei,

În pericopa evanghelică a Pogorârii Duhului Sfânt, pe care am ascultat-o astăzi, ( Ioan 7, 37-53; 8,12) și în descrierea Sfântului Evanghelist Luca din cartea Faptele Apostolilor 2, 1-47, Duhul Sfânt se manifestă ca un vânt violent și sub forma flăcărilor care se așază pe capul fiecăruia dintre apostoli. Atât adierea aerului, vântul, cât și flăcările sunt realități concrete, a căror prezență o simțim în mod direct, dar nu este dificil să surprindem nici sensul spiritual ascuns al acestor realități.

În timp ce Iisus cheamă la El pe toți cei însetați de viața cea veșnică „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37), El promite celor care vor crede în El că „râuri de apă vie vor curge din pântecele lor” (Ioan 7, 38), reluând astfel propriile Sale cuvinte din dialogul cu femeia samarineancă. Analogia e aceeași: apa vie este apă curgătoare. O analogie fizică evidentă. Apa este unul dintre elementele terestre fundamentale, care pot exprima taina Duhului Sfânt. Dincolo de toate aceste forțe, acest suflu, acest foc, care trebuie să împresoare lumea, Duhul Sfânt apare ca o taină care nu poate fi numită, ca Acela al cărui chip și nume nu îl cunoaștem, căci niciunul dintre numele pe care noi I le dăm Duhului Sfânt, nu Îi este propriu și cu toate acestea, fiecare dintre aceste nume I se potrivește. Vorbim așadar de taina persoanei Duhului Sfânt, care este, poate, punctul culminant al revelației trinitare. Tatăl este revelat de Iisus Hristos. El trăiește în El într-o iubire unică. La rândul Său, Duhul Sfânt intervine curând și se revelează într-o formă nouă. Mai întâi El se așază în Iisus, în așa fel încât noi nu ne putem da seama și nu putem distinge cele două Persoane ale Sfintei Treimi. Acolo unde este Mântuitorul este și Duhul Sfânt, iar Ei se supun unul altuia, lăsând să se vadă unul pe altul, acționând unul prin celălalt. Din acest moment Hristos ni-L dăruiește pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Ni L-a promis, iar astăzi promisiunea Sa se împlinește. Această promisiune dă naștere Bisericii, din epocă în epocă, din generație în generație, zi după zi. Nu există nicio zi în care Biserica să nu fie adumbrită de Duhul Sfânt. Așa cum Spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserică Rusaliile sunt permanente, căci nu există niciun moment în care Duhul Sfânt să nu pogoare.

Taina Duhului constă în a ne revela continuu taina prezenței și comuniunii cu Hristos. Toate darurile Duhului Sfânt, despre care vorbește Sf. Ap. Pavel – „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23) – se reunesc în ființa unică a lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. De aceea, Sfântul Duh, pe care Îl invocăm astăzi, Îl face prezent pe Hristos, aducându-L între noi.

În încheiere, vă spun că taina Duhului Sfânt este taina iubirii Sfintei Treimi în totalitatea Ei, este un fux infinit între Persoanele divine, care ne antrezează într-o manieră irezistibilă și la care nu putem decât să aderăm cu toată puterea. Aceasta este semnificația sărbătorii pe care o trăim astăzi.

Fie ca Duhul Sfânt care a pogorât la Rusalii asupra apostolilor să ne reînnoiască, pe noi și Biserica, prin prezența Sa și să ne dăruiască în primul rând forța de a ne menține în Adevărul care ne deschide către o transformare a vieților noastre încât să devenim fii ai luminii, fii ai Împărăției lui Dumnezeu. Duhul Sfânt să vă călăuzească spre împlinirea faptelor bune și să sălășluiască veșnic în voi. Amin.

Sursa: eprb.ro

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

UN APOSTOL – IUSTIN (+) 16.06.2013

Iustin

 

Dragii mei,
Acum 100 ani s-a nascut un Apostol care a fost contemporanul nostru. Ce care avea sa fie Parintele IUSTIN PARVU.
La 17 ani intra in manastire.

Veteran de razboi, 16 ani detinut al temnitelor comuniste cu tot ce implica asta.
Dupa schimbarea de regim a tinut neaparat sa infiinteze Manastirea Petru Voda inchinata MUCENICILOR DIN TEMNITELE COMUNISTE,
NOI AVEM ICOANE CU ACESTI SFINTI, MOASTELE LOR IZVORASC MIR SI FAC MINUNI DAR NU AM FOST IN STARE SA CANONIZAM MACAR UNUL DIN ACESTI SFINTI!!!!

Am mai spus-o si o sa spun pana mor in caz ca nu se rezolva pana atunci. Cu atat mai mult cu cat parintele Iustin a fost unul dintre ei. Uitati-va la privirea lui din aceasta poza si o sa intelegeti ce simt si eu in legatura cu asta.
Parintele Iustin a fost un propovaduitor si un practicant AL CRUCII toata viata, un mare duhovnic, un mare vindecator de suflete, un mare purtator al grijilor altora, O POALA in care si-au pus capul toti cei in nevoie.

Un exemplu de viata crestina care va sta langa fiecare dintre noi la Judecata. Eu sunt mut de pe acum pentru ca sunt constient ca sunt paraful prafului langa acest URIAS SFANT.

Asa ca daca mergeti maine la Biserica, poate o sa aveti un gand si o lumanare pentru acest STALP al Ortodoxiei

Mai jos aveti un filmulet despre Parintele Iustin.
Pentru rugaciunile Parintelui Iustin, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi!

 

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Patriarhul: Nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii. Mântuitorul nu ține o predică, ci se roagă

ic124

Unitatea Bisericii este un lucru foarte greu de menținut într-o lume înclinată spre păcat și trebuie să fie o preocupare permanentă, în comuniune, a păstorilor de suflete, unitatea Bisericii se bazează pe dreapta credință și se păstrează cu rugăciune permanentă, a evidențiat Patriarhul Daniel duminică în predica rostită după participarea la Sfânta Liturghie în Paraclisul „Sf. M. Mc. Gheorghe” al Reședinței Patriarhale.

Patriarhul a vorbit în principal despre Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), ai cărui Sfinți Părinți sunt cinstiți în Duminica a 7-a după Paști, 13 iunie 2021. Preafericirea Sa a explicat că formularea dreptei credințe s-a făcut „împreună”, nu „de unul singur” și se păstrează împreună, nu în mod separat.

„Sfintele Scripturi se interpretează împreună, printr-o gândire comună, inspirată de Duhul Sfânt, a celor care au în grijă păstorirea comunităților”.

Părintele Patriarh a precizat că ierarhii care au participat la Primul Sinod Ecumenic „erau în majoritate mitropoliți, adică aveau în subordine eparhii sufragane și erau responsabili de mântuirea credincioșilor pe care îi păstoreau”.

„Ei erau arhipăstorii preoților, diaconilor și credincioșilor din mitropoliile lor. De aceea, dreapta credință trebuia formulată și apoi apărată și mărturisită nu numai în sinod, ci și acasă când se întorcea fiecare. Aici vedem responsabilitatea păstorilor de suflete pentru menținerea, apărarea și mărturisirea dreptei credințe dar și a unității Bisericii; pentru că unitatea Bisericii nu se poate realiza decât pe baza dreptei credințe, nu pe aranjamente de tip omenesc, ci pe mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos și dumnezeirii Duhului Sfânt, cum vom vedea la Sinodul al doilea Ecumenic”.

”Nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii

„În evanghelia acestei duminici se vede că Mântuitorul Iisus Hristos, când vorbește despre unitatea Bisericii – despre unitatea dintre ucenicii Lui, dar și a celor care vor crede, prin propovăduirea lor – El nu ține o predică, ci se roagă. Mântuitorul Iisus Hristos nu vorbește într-o cuvântare despre unitatea Bisericii, ci în timpul unei rugăciuni”, a spus Patriarhul făcând referire la Rugăciunea pe care Mântuitorul a adresat-o lui Dumnezeu Tatăl la ultima întâlnire cu Sfinții Săi ucenici și apostoli, înainte de pătimirile Sale.

„Mântuitorul Iisus Hristos știa cât este de greu ca în lumea aceasta mereu înclinată spre păcat, spre neascultare, spre dezbinare, spre fragmentare să se mențină unitatea de credință și unitatea Bisericii”.

„De aceea, nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii lui Hristos, ci trebuie să ne rugăm permanent pentru a mărturisi dreapta credință și a menține unitatea Bisericii”.

Părintele Patriarh a explicat că Iisus Hristos se roagă ca cei care cred în El să fie una „precum El și Tatăl din ceruri sunt Una, sunt într-o armonie, într-o comuniune desăvârșită”.

„Mântuitorul când vorbește despre unitatea Bisericii nu oferă ca model o realitate din lumea aceasta, o realitate politică – cum ar fi Republica Greacă sau Imperiul Roman. Sfânta Treime este izvorul și modelul unității Bisericii”.

”Duminica responsabilității pastorale

„Mai învățăm din Evanghelia de astăzi responsabilitatea Mântuitorului Iisus Hristos pentru cei încredințați Lui”, a continuat Patriarhul României. „Iisus Hristos face un fel de dare de seamă, un raport al lucrării Sale în fața lui Dumnezeu Tatăl, zicând: pe cei pe care Mi I-ai dat i-am păzit și nu a pierit decât cel ce era fiul pierzării” (Iuda Iscarioteanul).

„Vedem responsabilitatea Păstorului pentru cei păstoriți. Hristos Arhiereul, Marele Preot, Arhiereul Veșnic sau Păstorul cel Bun spune Tatălui că ‹pe cei pe care Mi i-ai încredințat i-am păzit›. Prin aceasta Mântuitorul este model pentru toți păstorii de suflete, pentru toți arhiereii, pentru toți preoții, pentru toți cei cărora li s-a încredințat păstorirea sufletelor credincioșilor”.

„Duminica de astăzi este și duminica responsabilității pastorale. Sfinții Părinți care s-au adunat la Niceea aveau simțul răspunderii pentru mântuirea credincioșilor și pentru menținerea unității Bisericii”.

De ce este Biserica permanent în pericol de schismă

„Istoricul bisericesc Eusebiu al Cezareii spune că din cauza păcatului, care îl face pe om înclinat adesea spre ruperea unității și a comuniunii, Biserica se află permanent în primejdie de schismă, de dezbinare”, a precizat Patriarhul duminică.

„De aceea, trebuie rugăciune multă și împreună-gândire. Împreună-rugăciune, împreună-gândire și împreună-lucrare. Cei care se îndepărtează de la comuniunea de gândire cu Sfinții Părinți din toate timpurile care mărturisesc credința apostolică dată o dată pentru totdeauna sfinților, aceia se rătăcesc”.

„Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi ne îndeamnă să păstrăm dreapta credință – credința ortodoxă, să cunoaștem Crezul Ortodox și să avem în casele noastre ‹Mărturisirea de credință ortodoxă› – o carte foarte bogată care ne arată, potrivit Sfintelor Scripturi și scrierilor Sfinților Părinți, cum să păstrăm dreapta credință și dreapta viețuire și dreapta lucrare misionară sau misiunea Bisericii în lume”.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Până când salutăm cu „Hristos S-a Înălțat”?

ic21547

 

Dacă timp de 40 de zile, creștinii s-au salutat și rugat împreună cu „Hristos a Înviat!”, sufletul sensibil al țăranului român a simțit nevoia să extindă această stare de rugăciune și după Înălțarea Domnului. Doar românii din toată ortodoxia ecumenică a Răsăritului au găsit de cuviință să continue rugăciunea-salut cu „Hristos S-a Înălțat!”. Deși au existat voci care au încercat să demonstreze „că nu este canonic” sau că „este doar din tradiția populară”, salutul „Hristos S-a Înălțat!” ține de ființa credinciosului român, a acelui om simplu peste care au trecut zeci de popoare migratoare și câteva imperii care i-au vrut credința și glia, dar el a rămas credincios credinței strămoșilor. De ce? Pentru că în toate necazurile care au venit peste el, românul a avut nevoie de sentimentul de „Înălțare”.

Încă din fașă, de la prima comunitate născută în casa apostolului Ioan Marcu din Ierusalim, creștinii au tradus în viața lor mesajul credinței în Mântuitorul Iisus Hristos. Până și cele mai mici gesturi cotidiene erau gândite spre slava lui Dumnezeu. Deoarece creștinismul s-a născut în comunitatea din jurul potirului euharistic, salutul acesteia era legat de cele duhovnicești. Cu siguranță că erau folosite formulele de salut specifice mediului iudaic și mai târziu celui elen, însă, încă din Noul Testament, găsim un prim salut creștin – „Maranatha”, adică „Domnul vine” sau, după alte traduceri, „Doamne, vino” (1 Corinteni 16:22).

Promisiunea biblică a Mântuitorului Hristos, aceea că prin Euharistie va fi cu noi „până la sfârșitul veacurilor” a fost transpusă în salutul creștinilor din primul secol. Deși nu avem mărturie că acest salut a supraviețuit perioadei apostolice, majoritatea istoricilor care s-au ocupat de această perioadă au afirmat că, în epoca persecuțiilor, a existat o formă de salut cunoscută doar de creștini – un salut pe care reprezentanții cultelor politeiste nu îl puteau recunoaște cu ușurință. Deși forma de salut a creștinilor ce se rugau în catacombe sau la mormintele martirilor nu a ajuns să fie cunoscută, până la noi a străbătut o altă formă de salut, dătătoare de speranță – „Hristos a Înviat!”.

Din noaptea luminată și până la slăvita sărbătoare a Înălțării Domnului, creștinii de secole s-au salutat cu „Hristos a Înviat!”. Dincolo de cuvintele sărace, în acest salut stă toată teologia creștină, fiind invocat numele lui Dumnezeu. Acel nume înfricoșător pe care tradiția iudaică nu îngăduia nimănui să îl rostească, a devenit la creștini parte din salutul zilnic, demonstrând că, în creștinism, dragostea a luat locul fricii.

Mai mult, salutul devine cea mai scurtă și mai simplă rugăciune. Te întâlnești cu aproapele și te rogi dimpreună, într-un simplu salut mărturisind credința în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. E o rugăciune isihastă a satului românesc, așa cum s-a exprimat un teolog contemporan.

Dacă timp de 40 de zile, creștinii s-au salutat/ rugat împreună, sufletul sensibil al țăranului român a simțit nevoia să extindă această stare de rugăciune și după Înălțarea Domnului Iisus Hristos. Doar românii din toată ortodoxia ecumenică a Răsăritului au găsit de cuviință să continue rugăciunea salut cu „Hristos S-a Înălțat!”. Deși au existat voci care au încercat să demonstreze „că nu este canonic” sau că „este doar din tradiția populară”, salutul „Hristos S-a Înălțat!” ține de ființa credinciosului român, a acelui om simplu peste care au trecut zeci de popoare migratoare și câteva imperii care i-au vrut credința și glia, dar el a rămas credincios credinței strămoșilor. De ce? Pentru că în toate necazurile care au venit peste el, românul a avut nevoie de sentimentul de „Înălțare”.

Dacă, din punct de vedere istoric, avem destule argumente că salutul „Hristos S-a Înălțat! – Adevărat S-a Înălțat!” este unul corect și vrednic de folosit, putem afirma că el nu afectează cu nimic unitatea cultică, dogmatică și canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe surori. Unitate în diversitate, „Hristos S-a Înălțat!” este o mărturisire continuă şi perpetuă prin Sfânta Tradiţie a evenimentului central, care a marcat istoria – o continuare logică a iubitului salut „Hristos a Înviat!”.

Prin faptul că străbunii noștri au continuat cântarea liturgică „Cu adevărat mare este Taina creștinătății. Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit întru neamuri, S-a crezut în lume și S-a înălțat întru slavă” cu salutul „Hristos S-a Înălțat!”, ei nu au făcut altceva decât să confirme liturgicul în viața de zi cu zi.

Chiar dacă nu găsim suficient substrat teologic ca să mulțumim pe „canonici”, salutul „Hristos S-a Înălțat!” este o realitate care nu afectează cu nimic. Mai mult, putem spune că avem o rugăciune-salut în plus.

Tradiția sufletului românesc a fost deja consemnată liturgic, astfel încât creștinii ortodocși se salută cu „Hristos S-a Înălțat!” timp de zece zile – din joia Înălțării Domnului, până sâmbătă, la ceasul vecerniei (ora 16.00), din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Un salut și o mărturisire publică, „Hristos S-a Înălțat! – Adevărat S-a Înălțat!” trebuie să treacă dincolo de formalismul salutului cotidian și să devină rugăciune sinceră, o rugăciune care să ne înalțe pe toți în Împărăția lui Dumnezeu.

(Nicolae Pintilie – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Înălțarea Domnului

ic14874

Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului Hristos înseamnă cea mai înaltă demnitate la care poate fi ridicată firea noastră umană şi prin aceasta ne sunt date nouă posibilităţi fără margini. Peste orizontul strâmt al păcatului şi al morţii, pentru om răsare acum soarele neapus al îndumnezeirii Sale. Trupul înviat şi înălţat la cer al Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai sigură garanţie a vieţii noastre veşnice. Nestricăciunea Trupului Său devine hrana veşniciei noastre.

Când vorbim de activitatea în trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spunem că El a îndeplinit trei slujiri sau demnităţi: de Prooroc sau Învăţător, de Împărat şi de Arhiereu. Aceste trei slujiri sunt evidenţiate, poate mai mult decât în alt loc, de evenimentul pe care-l prăznuim astăzi, şi anume acela al înălţării Sale cu Trupul la cer.

Înainte de săvârşirea acestui minunat eveniment, Mântuitorul Hristos „S-a înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. I, 3), iar la împlinirea acestor zile, Cel de a treia zi înviat i-a adunat pe Sfinţii Săi Apostoli şi desăvârşind misiunea Sa de învăţător al lor le descoperă că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei XXVIII, 18), pe baza căreia le dă discipolilor Săi un mandat special, zicându-le: „drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă ” (Matei XXVIII, 19-20).

Această scurtă şi concentrată prezentare a ultimei predici a Mântuitorului Iisus Hristos înainte de slăvită Sa înălţare la cer constituie completarea şi desăvârşirea întregii Sale învăţături. Ultima predică a învăţătorului Suprem descoperă oamenilor o putere specială de a-i învăţa şi boteza în numele lui Dumnezeu Cel întreit în persoane şi că oamenii sunt chemaţi să păzească toate aceste învăţături.

Îndeplinind această misiune a Sa de învăţător al adevăratei credinţe, Mântuitorul, care fusese în chipul lui Dumnezeu… „ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte de cruce, […] Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. II, 8-11).

Demnitatea de împărat a Mântuitorului Iisus Hristos se revelează oamenilor în toată splendoarea ei abia după îndeplinirea misiunii Sale pe pământ. Prin ascultare deplină faţă de Tatăl, prin suferinţă şi jertfă, Iisus Hristos nu numai că este înălţat la ceruri, căci şi alţi drepţi s-au învrednicit de această extraordinară preţuire, dar El a fost înălţat la o demnitate specială, unică, la care toată suflarea este chemată să se închine.

Înălţarea cu trupul la cer a Domnului nostru Iisus Hristos este evenimentul care adevereşte încă o dată şi completează slăvită Sa înviere din morţi. Cel pe care moartea nu a putut să-l învingă, în prezenţa Apostolilor Săi, se ridică la cer, dovedindu-se încă o dată şi pentru totdeauna stăpân al legilor firii.

Cu puterea lui Dumnezeu au înviat şi alţii din morţi, dar toţi aceştia nu au putut scăpa decât pentru o scurtă perioadă de sub puterea morţii, numai El, Singurul, a înviat din morţi şi moartea nu mai are putere asupra Lui, ca prin aceasta să devină singura şi nedezminţita noastră chezăşie a învierii. Şi această asigurare se confirmă prin înălţarea Sa la cer, că Mântuitorul s-a suit la Tatăl Său cu trupul luat prin întrupare, prin care noi devenim moştenitori prin înfiere ai împărăţiei.

Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului Hristos înseamnă cea mai înaltă demnitate la care poate fi ridicată firea noastră umană şi prin aceasta ne sunt date nouă posibilităţi fără margini. Peste orizontul strâmt al păcatului şi al morţii, pentru om răsare acum soarele neapus al îndumnezeirii Sale. Trupul înviat şi înălţat la cer al Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai sigură garanţie a vieţii noastre veşnice. Nestricăciunea Trupului Său devine hrana veşniciei noastre.

Dar această strălucită descoperire a demnităţii de împărat a Mântuitorului nu umbreşte cu nimic veşnica Sa slujire de Arhiereul. în Vechiul Testament arhiereul intra pentru scurtă vreme în Sfânta Sfintelor spre a aduce jertfa pentru poporul ales, ori acum Arhiereul „şade de-a dreapta tronului Slavei în ceruri” (Evrei VIII, 1), mijlocind pentru întreaga zidire.

In Vechiul Testament se aduceau jertfe sângeroase pentru curăţire şi împăcare, dar Iisus Hristos, Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, s-a adus pe Sine jertfă pentru păcatele noastre. El a intrat nu în Sfânta Sfintelor făcută de mânile omeneşti, ci chiar în cer „ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei IX, 24). Acolo, Marele Arhiereu liturghiseşte cu îngerii şi sfinţii (Apoc. XIV, 1-20), aşa cum liturghiseşte şi pe pământ în fiecare Biserică. Şi pentru ca toţi să se sfinţească cu sângele Său, încă înainte de marea Sa jertfă, Mântuitorul a stabilit ca pentru pomenirea Sa să se dea credincioşilor Sângele şi Trupul Său, care în mod tainic se aduc în Biserică jertfă nesângeroasă până la sfârşitul veacurilor.

Tulburaţi de strălucitul eveniment al învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, slăviţii Apostoli au urmărit cu bucurie, dar şi cu temere evenimentele desfăşurate în timpul celor patruzeci de zile care au urmat. Erau oarecum neliniştiţi şi, după învăţătura primită, la ultima lor întâlnire au îndrăznit chiar să-L întrebe: „Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israel?” (F.A. I, 6). Mântuitorul le atrage atenţia că „nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (F.A. I, 7), dar îi şi îmbărbătează, spunându-le că „veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (F.A. I, 8). Totuşi, Sfinţii Apostoli, neînţelegând această promisiune, priveau cu nedumerire înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului; de aceea au venit doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, doi îngeri, care le-au spus: „Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (F.A. I, 11).

Abia după pogorârea Sfântului Duh peste ei, Sfinţii Apostoli vor înţelege că s-au îndeplinit toate proorocirile şi, din oameni simpli şi fricoşi, devin curajoşi martori ai învierii. Atunci înţeleg ei că fiecare trebuie să urmeze drumul lui Iisus, de slujire până la sacrificiul suprem, pentru ca prin moarte să poată obţine strălucită înviere. Apostolii şi cei ce au urmat lor nu s-au mai temut şi nici moartea n-a mai putut să-i despartă de Hristos, tocmai pentru că ştiau că El stă veşnic Arhiereu în ceruri, mijlocind pentru toţi oamenii. Abia acum tristeţea despărţirii s-a transformat în bucuria siguranţei că Cel înălţat cu Trupul la cer, potrivit făgăduinţei, este cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Cu praznicul de astăzi încheiem şi noi zilele de bucurie de după strălucita înviere din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. îmbărbătându-ne ca şi Apostolii, să ne lăsăm cuprinşi de cealaltă sfântă bucurie, că Mântuitorul stă acum veşnic Arhiereu pe tronul slavei, mijlocind la Tatăl mântuirea noastră.

Să ne umplem de nădejde că, stând în ceruri alături de Tatăl şi de Sfântul Duh, Mântuitorul este totuşi mereu prezent în mijlocul nostru în Sfânta Euharistie, chezăşia învierii noastre.

Să ne străduim ca prin fapte bune să dobândim şi noi bunătăţile vieţii veşnice, garantate prin înălţarea cu Trupul la cer a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Această slăvită înălţare s-a făcut începutul desăvârşirii noastre, prin care fiecare dintre noi poate ajunge în comuniune veşnică de iubire cu Dumnezeu-Tatăl, cu Dumnezeu-Fiul şi cu Dumnezeu- Sfantul Duh. Amin.

Diac. asist. Viorel lonită (Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1979, pp. 424-427).

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

O EROINĂ A LUI HRISTOS – ELISABETA + 6 IUNIE 2014 VEȘNICA EI POMENIRE!

martir2

 

Schimonahia Elizabeta s-a născut pe 7 Iulie 1970 în comuna moldoveneasca Sulita (Suceava), într-o familie săracă.
În 1985, la vârsta de 15 de ani, intra ca sora la o mănăstire din apropiere de Bucureşti, unde dupa 3 de ani a fost tunsa călugăriţă cu numele de Teodora.

În 2000, ea s-a imbolnavit de cancer. A decis să nu facă operaţia, ci să pună totul în mâinile Doctorului sufletelor. În acelaşi an, se duce la Ierusalim, unde a STAT 3 de ani lângă Mormântul Domnului, aproape in moartea clinică.
Întorcându-se în România, în conformitate cu binecuvântarea duhovnicului său – se duce în munții Giumalau (Rarau), unde începe calea solicitantă, de doliu, a izolării -PUSNICIA.

În 2007, s-a tuns in mare schima monahala devenind schimonahia Elisabeta.
În dimineața zilei de 6 IUNIE 2014, de la boala chinuitoare și neputinta trupului (încă tanar-44 ani), sufletul s-a dus la Cel căruia i-a inchinat toată viața.
Si noi??
Ce o sa zicem noi cand vom sta langa Elisabeta la Judecata??
Ca am fost bolnaviori? Am avut o raceala? Ne curgea nasucul?
EU m-am CUTREMURAT numai la gandul ca cineva putea sa sta iarna prin munti SUFERIND DE CANCER.
Fratilor si surorilor, sunt persoane contemporane cu noi in fata carora trebuie sa stam cu fata la pamant! Nu e din pateric si nici de acum 1000 ani. E de AZI.
Eu raman MUT in fata acestor soldati ai lui Hristos.
Va informez ca mormantul ei se afla la manastirea Pasarea.
Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a V- a după Paști (a Samarinencii)

predica49487

Hristos cheamă la mântuire pe toți oamenii

Duminica a V-a după Paști (a Femeii Samarinence)

Ioan 4, 5-42

‘În vremea aceea, Iisus a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El.

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii‘.

†DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica Femeii Samarinence este plină de înțelesuri duhovnicești, care arată de ce această Evanghelie se citește acum, în Duminica a V-a după Sfintele Paști, ce legătură are această Evanghelie cu taina Învierii Domnului, cu taina Înălțării Domnului la cer, și mai ales cu taina Pogorârii Duhului Sfânt, care încheie perioada pascală numită și a Penticostarului.

Iisus Hristos este izvorul harului

Mântuitorul spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau orașul Sihar că: ‘Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu, și cine este Cel ce-ți zice Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie’ (Ioan 4, 10)Deci, în primul rând, Evanghelia de astăzi ne arată că Iisus Hristos nu este doar tămăduitor, sau vindecător de boli, așa cum am văzut în Duminica precedentă când a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, ci Iisus Hristos este și Izvorul harului și al adevărului (cf. Ioan 1, 17). Sfântul Apostol Pavel numește Întruparea Domnului, ca Mântuitor al lumii, har. De aceea el salută pe creștinii din Corint cu această binecuvântare: ‘harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi‘ (II Corinteni 13, 13), binecuvântare preluată de Biserică în Sfânta Liturghie.

Așadar, harul pe care ni-l descoperă Hristos Domnul conține în el dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh. Harul este însăși iubirea Preasfintei Treimi împărtășită oamenilor de Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți și înălțat la ceruri, prin Duhul Sfânt Care coboară în lume pentru a uni pe oameni duhovnicește cu Hristos Cel preaslăvit și pentru a dărui oamenilor viață veșnică.

Între iudei și samarineni erau multe bariere mentale, religioase și culturale

Învățătura centrală a Evangheliei de astăzi este faptul că Iisus Hristos dăruiește lumii harul mântuitor. Însă El vorbește despre această realitate dumnezeiască, care este viața veșnică sau cerească pornind de la viața obișnuită, de la viața biologică, pământească. Mai întâi Iisus cere femeii samarinence apa obișnuită din fântână, nu pentru că El n-ar fi putut să-și scoată apă, ci pentru a intra în dialog cu această femeie. Iisus Hristos cere femeii samarinence apă ca să vadă dispoziția sufletului persoanei necunoscute, mai ales că între iudei și samarineni erau multe bariere mentale și culturale. De asemenea, între ei era o dușmănie veche. Se disprețuiau reciproc și se evitau reciproc. Ținutul Samariei se afla între Galileea din nord și Iudeea din sudul Țării Sfinte. Iudeii, ca să nu se întâlnească cu samarinenii, ocoleau distanțe mari. Samarinenii erau oameni de alt neam și de altă credință. Credința lor mozaică era amestecată cu foarte multe împrumuturi din religii păgâne, politeiste, Samaria a fost cucerită de asirieni, iar israelitenii au fost luați în exil în Babilon, și în Media, iar în locul lor au fost trimise populații politeiste, păgâne. La un moment dat li s-a trimis un preot ca să-i învețe pe acești păgâni politeiști religia mozaică a lui Moise, dar cu toate aceste eforturi ei au rămas deodată practicanți ai religiilor păgâne, păstrând ceva din Legea lui Moise, și anume primind primele cinci cărți din Scriptură, Pentateuhul lui Moise. Samarinenii erau considerați de iudei ca fiind inferiori, rătăciți și trădători, de alt neam și de altă credință, o credință pervertită prin influențe păgâne, politeiste.

Deci, între iudei și samarineni exista o barieră mentală, religioasă și culturală. De aceea, când iudeii mergeau în Galileea, ocoleau Samaria, o evitau.

Prin depășirea barierelor mentale și a complexelor de superioritate, Mântuitorul prefigurează taina Bisericii

Însă Mântuitorul Iisus Hristos este un iudeu care nu ocolește Samaria. Mai mult, El vorbește cu o femeie din Samaria, ceea ce înseamnă că El deja rupe barierele mentale ale ostilității, ale diferențelor religioase și culturale, și trece peste complexul superiorității iudeilor față de samarineni și peste complexul inferiorității samarinenilor față de iudei. Iar pe această femeie de neam păgân și de credință diferită o tratează ca pe o persoană umană care merită toată atenția, fiind și ea om creat după chipul lui Dumnezeu, și chemată la mântuire. Prin aceasta se vede că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată doar evreilor, ci este destinată în mod universal tuturor popoarelor, inclusiv celor de alt neam și de altă credință decât poporul evreu. Prin această rupere a barierelor mentale, a vindecării de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale formată nu numai din iudei, ci și din alte popoare, din toate popoarele care vor crede în El. Prin faptul că Hristos cere apă de la această femeie care are găleată de scos apă din fântână ne arată că El dorește să cheme la mântuire, să cheme în Biserica Sa, toate popoarele, nu numai poporul iudeu.

Evanghelia ne mai spune că ucenicii lui Iisus, care plecaseră să găsească ceva de mâncare, când se întorc și văd că El vorbește cu o femeie, se miră. De ce? Pentru că El, bărbat iudeu, acordă atenție unei femei de alt neam. Dar n-au îndrăznit să-L întrebe despre ce vorbește cu ea. Vedem aici o altă barieră mentală pe care Mântuitorul o demolează, și anume complexul superiorității bărbatului față de femeie. În lumea antică, femeia era considerată ca un obiect. Bărbatul era stăpân asupra ei și putea dispune de viața și moartea ei. Putea fi omorâtă fără ca lui să i se întâmple ceva. Poligamia era în floare, iar femeia era umilită și disprețuită. Deși în societatea iudaică ea se bucura de o anumită atenție, totuși era o mare diferență între bărbat și femeie. Niciodată nu s-a putut spune că este egală cu bărbatul în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Hristos Domnul, prin faptul că vorbește ca bărbat iudeu cu o femeie de altă credință și de alt neam, ne arată că El cheamă la sfințenie și mântuire nu numai bărbați, ci și femei. De aceea, în Biserica lui Hristos vor exista multe femei sfinte.

Cu această femeie de alt neam și de altă credință, Iisus începe o convorbire obișnuită, cerându-i să bea din fântâna din care ea scosese apă cu găleata. Nu știm dacă Iisus a băut din această apă. Important este că apa a devenit un motiv de dialog. Mântuitorul pornește de la această apă zilnică pe care o bea omul pentru a întreține viața trupului, o apă care întreține în om viața trecătoare, viața biologică. Însă, în convorbirea Sa cu femeia samarineancă, îndată Mântuitorul Iisus trece de la apa care are izvorul în pământ la o altă apă, care are izvorul în ceruri, la apa cea vie, care este harul lui Dumnezeu. El îi spune femeii samarinence: ‘Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie‘. (Ioan 4, 10).

Apa cea vie este harul care vindecă pe om de păcat și sfințește viața lui

Atunci femeia și-a dat seama că este vorba de altă apă decât apa obișnuită care astâmpără setea trupului pentru o vreme, și a zis: ‘Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin să scot‘ (Ioan 4, 15). Apoi Mântuitorul trece imediat la un alt plan al dialogului, și anume la planul vieții personale, intime a femeii samarinence. Îi spune acesteia: ‘Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici‘, iar ea, surprinsă de aceste cuvinte, a zis: ‘Nu am bărbat‘, iar Mântuitorul i-a spus: ‘Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat‘ (Ioan 4, 16-18). Deci foarte discret, fără să o umilească, fără să o certe că este imorală, că are o afecțiune tulburată și o nestatornicie în iubire, Mântuitorul Iisus Hristos arată doar acestei femei că El cunoaște viața ei și că numai apa cea vie sau harul vindecă pe om de păcat, îi schimbă viața, pentru că îi transformă dorința lui după fericire trecătoare, momentană, fragmentată, în dorința de fericire veșnică. Iar viața veșnică este: pacea, bucuria și fericirea veșnică în iubirea sau comuniunea Preasfintei Treimi. Atunci femeia samarineancă și-a dat seama că în fața ei se află un prooroc, un profet care are harul lui Dumnezeu și cunoaște viața omului, sufletul și faptele lui. Îndată femeia a lăsat găleata jos lângă fântână și a alergat în cetate, iar acolo în cetate a spus tuturor: Iată am întâlnit un prooroc, pe Mesia pe care îl așteaptă iudeii și pe care îl așteptăm și noi, samarinenii. Atunci populația cetății a devenit foarte atentă întrucât femeia a spus că El, acest Profet care se află la fântână în afara cetății, i-a spus toate câte a făcut ea. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl are acum nu este soțul ei legitim. Îndată o mulțime de oameni a ieșit din cetate și a venit la Mântuitorul Iisus Hristos ca să-L vadă. Apoi El a fost invitat să intre în cetatea lor. Evanghelia ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos a rămas în cetate două zile, iar Sfinții Părinți interpretează cele două zile ca zile în care Iisus a predicat în formă concentrată, Vechiul și Noul Testament, sau a învățat pe samarineni cele două porunci ale iubirii, adică iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de semeni. Ca atare, mulți samarineni au crezut în El.

Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu

În Evanghelia de astăzi, Hristos-Domnul vorbește cu femeia samarineană și despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, și anume că adevărații închinători ai Tatălui sunt închinătorii în duh și în adevăr, adică în stare de rugăciune și în credință adevărată care se arată în dreapta făptuire sau viețuire. Duhul și adevărul înseamnă adevărata spiritualitate, aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu prin rugăciune ca lucrare a Duhului Sfânt în om, și ca adevăr al dreptei credințe ca împlinire a voii lui Dumnezeu în viața omului. Această învățătură că adevărații închinători ai Tatălui sunt închinătorii ‘în duh și în adevăr‘ înseamnă și că ei sunt închinători ai Preasfintei Treimi, deoarece Duhul Sfânt îndeamnă și ajută pe om să se roage lui Dumnezeu Tatăl și să mărturisească pe Hristos Cel ce a zis: ‘Eu sunt Calea, Adevărul și Viața‘ (Ioan 14, 6).

Deci Mântuitorul Iisus Hristos arată că adevărata credință este una spirituală și universală. Ca atare, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai ruga doar în Ierusalim sau samarinenii în muntele lor, Garizim, ci pretutindeni, pentru că nu locul contează, ci contează oamenii care au credința cea adevărată în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieții veșnice descoperit de Hristos, și în lucrarea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, va veni vremea când oamenii se vor ruga nu numai în Ierusalim, ci pretutindeni, în fiecare biserică în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt, și astfel fiecare biserică devine un ‘Ierusalim’, oriunde s-ar afla pe pământ, devine o poartă către Ierusalimul ceresc.

Femeia samarineancă reprezintă Biserica dintre neamuri

Femeia samarineancă, această păgână rătăcită în credință și rătăcită în viața ei morală, se schimbă, dorește apa cea vie, dorește iubire sfântă nesfârșită, o iubire netrecătoare și neînșelătoare. Ca atare, ea se schimbă, în sensul că din femeie păcătoasă devine o femeie mărturisitoare a lui Hristos, o misionară care aduce la Hristos o cetate întreagă, și-L duce pe Hristos în cetate, în cetatea Siharului, ca să schimbe și viața altora. Vedem cum prin harul Său Hristos-Domnul, pornind de la o convorbire despre apa naturală, pământească și trecând la o convorbire despre apa cea vie și veșnică, în scurt timp convertește o femeie păcătoasă, iar prin aceasta convertește o mulțime de oameni. Fericitul Augustin a spus că această femeie samarineancă reprezintă Biserica dintre neamuri sau națiuni, Biserica lui Hristos este formată din iudeii care au crezut în El, dar și din toate popoarele de religii diferite, de culturi diferite care s-au convertit, adică au crezut în Hristos. Vedem aici că femeia aceasta samarineancă reprezintă tainic viitorul Bisericii. De unde știm că această interpretare a Fericitului Augustin este adevărată? Din Evanghelia care s-a citit astăzi, pentru că Mântuitorul spune: ‘Iată holdele sunt albe, sunt gata de seceriș‘ (Ioan 4, 35), deși nu era timpul secerișului atunci. El se referă la mulțimile de oameni care vor veni în hambarul Împărăției cerurilor prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Deci harul lui Dumnezeu trezește în noi dorul de viață veșnică și de mântuire, schimbă viața omului din viață păcătoasă în viață duhovnicească virtuoasă, schimbă viața popoarelor, și adună popoarele în Biserică, în iubirea veșnică a lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul și a Duhului Sfânt. Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor: voi secerați unde alții au semănat, adică patriarhii și proorocii Vechiului Testament au semănat, dar voi aveți acum privilegiul de a vedea cum vin popoarele la Hristos pe Care L-au prevestit patriarhii și proorocii. Aici este vorba de Taina Bisericii prefigurată în Vechiul Testament ca popor sfânt.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înțelegem că de fapt această Evanghelie de astăzi este și o pregătire a noastră pentru sărbătoarea Înălțării Domnului. Deci Hristos Domnul prin mutarea Sa la cer vrea să ne înalțe pe noi la apa cea vie, la harul cel ceresc, la viața cea veșnică a Preasfintei Treimi, iar Pogorârea Duhului Sfânt, care este serbată în Duminica a opta după Paști, ne amintește fiecăruia dintre noi de apa cea vie, adică de Duhul Sfânt, pe Care L-am primit prin Botez, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

(Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 2 mai 2010).

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Sinaxar 23 Mai

Sf23mai

Sinaxar 23 Mai

 

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea Preacuviosului părintelui nostru Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadelor.

Mihail marturisitorulAcest sfânt ce poartă numele îngeresc Mihail, fiind dăruit lui Dumnezeu din braţele mamei sale, şi curăţindu-se pe sine cu întregimea vieţii, s-a făcut preot lui Dumnezeu celui preaînalt, şi fiind întărit de Dumnezeu, a stins şi a potolit toată bârfirea şi deşertăciunea hulitorilor de Dumnezeu, astupând gurile cele fără de Dumnezeu ale ereticilor, ce se deschideau împotriva sfintelor icoane. Şi neputând suferi fiara cea cumplită, adică tiranul Leon Armeanul, dumnezeieştile cuvinte ale grăirii sale, deoarece sfântul nu s-a spăimântat de înfricoşările lui nici s-a muiat cu mintea de acelea, ci cu glas slobod striga: “Eu mă închin şi cinstesc dumnezeiasca şi cinstita icoană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi a sfintei Maicii Sale, iar dogma şi porunca ta o scuip şi nu o bag în seamă”.

După aceea, ruşinându-se tiranul şi aprinzându-se de mânie, l-a osândit cu o depărtată izgonire, iar sfântul păzind chipul lui Dumnezeu curat şi neîntinat a fost gonit din loc în loc. Şi aşa săvârşind alegerea cea bună şi împodobindu-se cu îndoite cununi, s-a adăugat către arhierei ca un arhiereu, şi către mucenici ca un mucenic.

Tot în această zi, pomenirea sfintei purtătoarei de mir Maria lui Cleopa, care cu pace s-a sävârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Salona Romanul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Seluc, care s-a săvârşit fiind tăiat cu ferăstrăul.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(calendar-ortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Creștinătatea Tomisului, o lumină în septentrionul barbar cufundat în întuneric

ruine

 

Este o onoare inestimabilă și o demnitate cerească să recunoaștem originea apostolică a credinței creștine românești.

Dacă toate tronurile episcopale ale românității au apărut în zorii Evului Mediu, Tomisul a fost Mitropolie cu o MIE de ani înainte. 14 episcopii sufragane, sute de basilici, mii de preoți, terme, martiri, civilizație greco-romană strălucitoare, teologi universali uriași, mitropoliți la toate Sinoadele ecumenice, corespondenţe și prietenii cu titanii Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, opere teologice gigantice, un far dumnezeiesc care strălumina septentrionul barbar cufundat în întuneric.

(Ioan Istrati)

mai mult
CreștinătatePromovate

PF Daniel: Duminica Femeii Creștine evidențiază importanța lucrării femeilor în Biserică și societate

femeiacrestina

Patriarhul României transmite cu prilejul Duminicii Mironosițelor, 16 mai 2021, un mesaj despre importanța lucrării femeii în societate.

Anul trecut, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a oficializat Duminica Femeii Creștine, sărbătoare ținută în a treia duminică după Paști, Duminica Mironosițelor.

Acest demers „evidențiază importanța lucrării misionare a femeilor în viața Bisericii și a societății românești”, spune Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul transmis cu această ocazie.

Preafericirea Sa enumeră numeroasele lucrări ale femeii în familie și societate, de la nașterea și creșterea copiilor și până la activitățile filantropice, de asistență medicală, dar și științifice, de cercetare, informare și implicare socială.

Mesajul Patriarhului României subliniază demnitatea și importanța egală a bărbatului și a femeii, precizând: „În iubirea lui Hristos și în starea de sfințenie, distincțiile dintre oameni nu mai sunt motive de dezbinare sau de conflict, ci bogăție a comuniunii de credință și de viețuire sfântă”.

Text integral:


Femeile Mironosițe – lumini pentru viața femeilor creștine în Biserică și în societate

Hristos a înviat!

Întrucât idealul vieții creștine este dobândirea sfințeniei și a vieții veșnice (cf. Evrei 12, 14), calendarul Bisericii Ortodoxe este plin de sfinți bărbați și sfinte femei, care, prin dreaptă credință și dreaptă viețuire în Hristos și în Duhul Sfânt, au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, Cel milostiv și sfânt (cf. Luca 6, 36 și 1 Petru 1, 16). Astfel, în iubirea lui Hristos și în starea de sfințenie, distincțiile dintre oameni nu mai sunt motive de dezbinare sau de conflict, ci bogăție a comuniunii de credință și de viețuire sfântă.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (cf. Galateni 3, 28). Iar, când subliniază demnitatea egală a bărbatului și a femeii în Hristos, același Sfânt Apostol Pavel spune: „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul, căci precum femeia este din bărbat, așși bărbatul este prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu” (1 Corinteni 11, 11-12).

Dacă în Duminica a doua după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Apostol Toma, ca mărturisitor al Învierii lui Hristos, în Duminica a treia după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă face pomenirea Femeilor Mironosițe, ca mărturisitoare ale Învierii lui Hristos, după cum ne spune Sinaxarul acestei Duminici din Penticostar.

Prin urmare, Sfintele Femei Mironosițe reprezintă icoana tuturor femeilor evlavioase din Biserica lui Hristos, întrucât ele au deschis calea mărturisirii credinței îÎnvierea Domnului pentru toate femeile dreptmăritoare: de la sfinte mucenițe, sfinte cuvioase, sfinte împărătese și până la toate mamele creștine, care nasc și cresc copiii în credință și iubire față de Dumnezeu și de semeni.

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Hotărârea nr. 4.014 din 22 iulie 2020, a declarat a treia Duminică după Paști ca fiind Duminica Femeilor creștine. Această inițiativă de apreciere a credinței și curajului femeilor creștine evidențiază importanța lucrării misionare a femeilor în viața Bisericii și a societății românești. În acest sens, menționăm: nașterea și creșterea copiilor în credința creștină dreptmăritoare; catehizarea copiilor – în calitate de bunici, mame, soții, surori (în familie); educația religioasă și teologică a copiilor și tinerilor – ca profesoare de religie, preotese, educatoare, învățătoare și cadre didactice de specialitate (în grădinițe, școli, licee și universități); activități social-filantropice (la nivel de parohii și mănăstiri, în cămine de bătrâni, orfelinate, centre sociale); desfășurarea de activități medicale, de asistență socială și de voluntariat – în calitate de medici, asistente și infirmiere (în unități medicale: spitale, policlinici, dispensare, farmacii, centre de tratare și recuperare); derularea de activități mass-media și jurnalism creștin (Ziarul Lumina, Trinitas TV, Radio Trinitas și alte instituții media); activitatea în instituții de administrație publică, arte, cultură, armată, justiție, agricultură, industrie, comerț, cercetare științifică, contribuind, astfel, la bunul mers al vieții eclesiale și sociale.

Totodată, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește Ziua Națională a Familiei în Duminica cea mai apropiată de 15 mai, ca fiind Duminica Familiei creștine, ocrotită de Sfântul Apostol Andronic și soția sa, Iunia (pomeniți în ziua de 17 mai). Aceștia au propovăduit Evanghelia lui Hristos străbunilor noștri traci, în regiunea Panoniei, adică în apropierea granițelor României de azi.

În contextul anului 2021, proclamat în Patriarhia Română ca An omagial al pastorației românilor din afara României și An comemorativ al celor adormițîn Domnul, ne aducem aminte cu apreciere și recunoștință de toate femeile creștine care au mărturisit prin viața lor credința în Domnul Hristos, Cel răstignit și înviat, atât în România, cât și în afara României printre românii din vecinătatea României și din diaspora română.

În lupta cu pandemia prezentă, apreciem îndeosebi activitatea femeilor creștine care sunt cadre medicale (medici, asistente și infirmiere). Acestea cultivă iubirea milostivă față de oamenii suferinzi aflați în spitale, ostenindu-se cu atenție și răbdare pentru tratarea și vindecarea celor afectați de Covid-19, dar și de alte boli.

Cu prilejul Duminicii Femeilor creștine și al Duminicii Familiei creștine, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască tuturor femeilor și familiilor dreptmăritoare, precum le-a dăruit mai întâi Sfintelor Femei Mironosițe, bucurie și binecuvântare în a-L mărturisi pe Domnul Iisus Hristos Cel înviat. Totodată, le dorim tuturor sănătate, pace și ajutor în toată fapta bună, întru mulți și binecuvântați ani!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(Basilica.ro)

mai mult
1 2 3 4 53
Page 2 of 53