La marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai înainte de noi.

Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud, vorbesc.

Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12).

Crezând, astfel, în această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Preasfintei  Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36).

Timp a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug: veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci „ziua” ei este fără de sfârşit, fiind „neînserată”, cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: „Ziua cea neînserată a Împărăţiei…”.

Această „zi” numită de părintele apostolic Barnaba „a opta” (Epistola XV, 9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat deodată şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate…” (Dogmatica, III, 6).

Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.

Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a 8-a. Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu sunt cuprinşi toţi sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor.

Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică „a tuturor sfinţilor”, duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute.

Aşezarea acestei pomeniri îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire.

Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De aceea, calendarul nu zice „duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi”, ci, simplu, „a tuturor sfinţilor”, pentru că ei nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine plăcută Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David Psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!” (Psalm 150, 1).

Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-numiţi „sectari”, care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui Dumnezeu. Nici vorbă de aşa ceva.

Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii Lui. Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii, încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic.

Redăm un fragment din el: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor. Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema! (Cuvântul „anatema”, amintim, înseamnă „lepădat, blestemat”)”.

Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a tuturor, inclusiv a „bisericilor” rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor.

O dată cu aceasta, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va „cântări” faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel o spune lămurit: „Nu ştiţi oare că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor. 6, 2).

Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe.

Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).

Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: „Fiţi mie următor, precum şi eu sunt lui Hristos” (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: „Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm… . În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor” – zice, de exemplu, Fericitul Augustin.

Şi lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o „a doua natură” cum adesea se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu.

Căci sfinţenia nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a zis Nichifor Crainic. Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru „se află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din trup” (Sufletul după moarte, Apostol X).

Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment!

A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele întunecate, diavolii!

O dată cu aceasta, să ne întrebăm: voim să ne vedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai vedem niciodată? Răspunsul se află în totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii (cunoscuţi şi necunoscuţi) rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea vouă. Amin.

Când se seamănă sămânţa, puterea căldurii şi a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească.

Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic şi să-şi întărească rădăcina.

Când gospodarul îşi construieşte casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfinţească casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânţa de cel mai mare preţ în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh, ca să-i dea căldură şi lumină, şi să o facă să crească.

Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieţii în câmpurile deşerte şi necultivate ale morţii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieţii.

Înţelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veşniciei se făcuse sălaşuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea şi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaş şi să-l sfinţească.

Mirele Dumnezeiesc Îşi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, şi Duhul bucuriei veşnice trebuia să pogoare ca să unească cerul şi pământul cu un inel, şi să înveşmânteze Mireasa în haină de nuntă.

Toate urmau să se întâmple aşa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit şi Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care ştia că Duhul va face ascultare şi va veni? Şi cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia faţă de care El are iubire desăvârşită?

O, cât de desăvârşită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârşită! Această iubire desavârşita nu se poate arăta desăvârşit în nici un alt chip decât numai în ascultare desăvârşită. Iubirea este cu grijă mare în toata vremea şi în tot ceasul, şi cu dorinţa şi graba de a asculta pe cel iubit. Şi din ascultare desăvârşita vine, ca un izvor de lapte şi miere, bucurie desăvârşită, care face iubirea un lucru frumos.

Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită pentru Tatal şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Fiul.

Datorită acestei iubiri desăvârşite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul.

Iubirea desăvârşita Îl face pe Tatăl slujitor desăvârşit al Fiului şi al Duhului; aşa cum face Fiul Tatălui şi Duhului, şi Duhul Tatălui şi Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtăşită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeieşti, tot aşa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (Ioan 17:4); “Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârşita a Fiului faţă de Tatăl?

“Părinte … Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; şi mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” Atunci a venit glas din cer: “Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârşită a Tatălui faţă de Fiul?

“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Şi într-adevăr, în a cincizecea zi dupa Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârşită faţă de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieşte tuturor credincioşilor: “în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârşeste întru desăvârşirea ei între Persoanele Sfintei Treimi.

În satul de masai de la Mapogoro a fost mare sărbătoare.

53 de familii și copii au fost botezați sâmbătă.

De obicei, în familiile de masai, primele care se botează sunt femeile care iau cu ele și copiii.

La bărbații masai e mai dificil. Greu aleg să se boteze. Mulți cred în obiceiuri păgâne: se roagă în jurul unui copac, chiotele și dansul fiind rugăciunea lor…

Când anul acesta, de Sfintele Paști, s-au botezat 14 bărbați din tribul de la Mapogoro, alți patru au vrut să se boteze.

Pentru ei mai trebuie făcută, însă, răbdare. E nevoie de o perioadă de cateheză, de mers la biserică, la slujbe, să învețe să facă Sfânta Cruce, să știe de Crez, de Tatăl nostru, să înțeleagă Sfintele Taine și la ce obiceiuri ale lor e nevoie să renunțe.

A fost o zi de mare bucurie pentru comunitate și pentru noi. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Împreună putem susține misiunea din Kidamali! Prin contribuția noastră, a tuturor, aducem îmbunătățiri semnificative în viața comunităților locale! Citește poveștile și donează pe ajutorpentrutanzania.ro!

Sursă: https://doxologia.ro/53-de-femei-copii-s-au-botezat-la-mapogoro?fbclid=IwY2xjawKxZbNleHRuA2FlbQIxMQABHrTM3mpD8_yswvciVyAiuiDYUqqkiy3eCItnUNE-Qm4iszvP6ARRHvyce0sP_aem_MPyyOVkDCuuTz9KwxjYrBA&sfnsn=scwspwa

Încă înainte de patima și moartea Sa, Iisus Hristos a prezis ucenicilor că le va trimite un alt „Mângâietor”, „Duhul Adevărului care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). Acesta îi va învăța tot Adevărul. Același lucru l-a promis și cu ocazia înălțării Sale la cer.

Împlinirea promisiunii a avut loc la zece zile după Înălțare, în dimineața zilei în care evreii din toată lumea serbau la Ierusalim Cincizecimea, ziua primirii Legii, pe Muntele Sinai, de către Moise. După pogorârea Duhului Sfânt comunitatea ucenicilor lui Hristos devine Biserică, adică adunarea tuturor celor aleși din lume care cred în Sfânta Treime, sunt botezați și se împărtășesc cu aceleași Sfinte Taine ale lui Hristos, prin lucrarea și datorită prezenței Duhului Sfânt în ea.

Evenimentul pogorârii Duhului Sfânt este comemorat de Biserică în a cincizecia zi după Paști, de Rusalii. Este o zi de mare bucurie. În primele secole, Rusaliile erau de asemenea prilej de botez. Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în românește „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morților.

Creștinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morților. În unele zone ale țării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori și cu un colac deasupra pentru pomenirea morților. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiția Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători.

Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

(Vasile Răducă, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, p. 130-131)

„Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte… În ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul. Vai, de ne va afla El împovărați cu grijile și întristările acestei vieți, fiindcă cine va putea să stea înaintea chipului mâniei Lui! Iată de ce s-a zis: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită, adică să nu vă lipsiți de Duhul Sfânt, fiindcă privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare, ne aduce rugăciunea, pentru că ea este întotdeauna oarecum la îndemâna noastră, ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.

Ai vrea, de pildă, să mergi la biserică și fie nu e niciuna prin preajmă, fie s-a terminat slujba. Ai vrea să miluiești pe vreun sărac, și nu-i nici unul sau n-ai pe moment ce să-i dai. Ai vrea să-ți păzești fecioria, dar n-ai putere să îndeplinești asta din cauza firii tale slabe sau din cauza uneltirilor vrămașe. Ai vrea să faci și altă oarecare faptă bună pentru Hristos și, la fel, ești lipsit de putere sau nu găsești prilej. Dar toate acestea nu împiedică rugăciunea; de ea oricine și oriunde se poate folosi – și bogatul și săracul, și cel nobil și cel simplu, și cel puternic și cel slab, și cel sănătos și cel bolnav, și cel drept și cel păcătos.

Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și a omului păcătos, când este înălțată din tot sufletul, putem judeca după următoarea, când la cererea unei mame disperate, care-și pierduse ultimul fiu, o femeie prostituată, întâlnită în drumul ei și încă necurățită de păcatul ei, mișcată de durerea acestei mame, a strigat către Domnul: Nu pentru mine, care sunt o păcătoasă blestemată, ci pentru lacrimile acestei mame care plânge pentru fiul ei, crezând cu tărie în milostivirea și atotputernicia Ta, Iisuse Hristoase, înviază, Doamne, pe fiul ei!… și Domnul L-a înviat.”

(Extras din convorbirea Sfântului Serafim cu M. A. Motovilov, în Viața, învățăturile și profețiile Sfântului Serafim de Sarov, traducere de Arhimandritul Paulin Lecca, Editura Schimbarea la Față, pp. 164-165)