close

Creștinătate

ActualitateCreștinătatePromovate

Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași 29 Septembrie – 3 Octombrie, 2021

cor

Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași
29 Septembrie – 3 Octombrie, 2021

EDIȚIA 4

Invitați

  • Corul Sf. Dimitrie – Schitul Lacu
    Sfântul Munte Athos
  • Grupul psaltic al Mănăstirii Nera
    România
  • Corul Bisericesc „Sf. Roman Melodul” al Mitropoliei de Limassol
    Cipru
  • Corul Bizantin „Tropos”
    Grecia
  • Ansamblul „Cappella Romana”
    Portland, SUA
  • Corul „Sf. Romanos” din Beirut
    Liban
  • Ribale Wehbe
    Liban
  • Ansamblul „Floralia”
    România
  • Prof. dr. Georgios Konstantinou
    Grecia
  • Corul bărbătesc „Sf. Ierarh Iosif Naniescu”
    România
  • Prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiță
    România
  • Grupul psaltic „Chivotul”
    Iași, România
  • Corul „Basileus” al Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Vasile Cel Mare” din Iaşi
    România
  • Corul Academic „Byzantion”
    Iași, România
  • Răzvan Bucuroiu
    Jurnalist, realizator TV și publicist creștin

Vezi Program

(ibmf.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Nașterea Maicii Domnului

MaicaDomnului

 

Arhanghelul Gavriil a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.

Domnul, Cel ce locuiește în Cer, vrând să Se arate pe pământ și să viețuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălășluirea slavei Sale, pe Preacurata Maică Să. Pentru că este obicei la împărați ca mai înainte să-și pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Și, precum palatele împăraților pământești se zidesc de prea înțelepții lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase și mai desfătate decât alte locuințe omenești, a trebuit a se zidi așa și palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înțeleptul lucrător Hiraam, care era meșter renumit și plin de înțelepciune și de știință, ca să săvârșească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru și chiparos, care se aduceau din Liban, și din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereți, și nenumărate feluri de pomi și de flori. Deci, avea și lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulțimea poporului lui Israel. Și a venit întru ea slava Domnului în foc și în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuiește în biserici făcute de mâini omenești. „Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Și de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înțelepți, adică de însăși înțelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înțelepciunea și-a zidit ei însăși casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înțelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune și desăvârșite. Iar de vreme ce palatul cel însuflețit l-a zidit înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârșita casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată și neîntinată cămară; neprihănitului Mielușel I s-a zidit cea fără de prihană sălășluire, la care lucru Însuși este martor credincios în cer, zicând către dânsa: „Toată ești bună, cea de aproape a Mea, și prihană nu este în tine”. Iar Sfântul Damaschin zice: „Toată ești cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu și noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatră aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praștie. Și că din niște lemne binemirositoare de cedru și de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul și dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-și trăgea obârșia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta și dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Și era Preacurata Fecioară după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din câte prea scumpe materii și din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însuflețit al Împăratului slavei! Și precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră și de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot așa în nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc și arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăția deplină a sfinților ei părinți, care este mai scumpă decât tot aurul și argintul și mai cinstită decât pietrele cele de mult preț. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăția părinților, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturisește Sfântul Ioan Damaschin, vorbind așa către sfinții și drepții dumnezeiești părinți: „O, fericită însoțire, Ioachime și Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-ați cunoscut!” După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veți cunoaște pe dînșii. Ați rânduit viața voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că viețuind în curăție și cuvioșie ați răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naștere fecioară, cu mintea, cu sufletul și după naștere fecioară și totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul și trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăție să se aducă trupește pe sine însăși luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime și Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăție, v-ați învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeiești, pentru că pe Fecioară, dumnezeiasca Maică, voi viețuind cu dreaptă credință și cu cuvioșie, în omenească fire ați născut, ați odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce și pe îngeri acum stăpânește. O, prea frumoasă și prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăția cu preoția s-au îmbogățit!”.

Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinți s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însuflețit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: „Cu adevărat ești Fecioară curată mai presus decât toate”. Însă nu cu înălțimea locului, ci cu a bunătăților și cu a darurilor dumnezeiești, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântată Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numește Nazaret (Despre casa lui Ioachim și Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărți scrie că în Nazaret, și nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită și necinstită și locuitorii ei defăimați. Mai apoi și pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?”. Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte și spre cei smeriți privește”, a binevoit să se nască Preacurata Maică Să, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie până la cer se înălțase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânșii cu vederea și defăimat, aceea la Dânsul este înalt și cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălțimea bunătăților Preacuratei Fecioare. Precum prin nașterea Sa în Betleem, care se tâlcuiește „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâta din cer spre însuflețirea și întărirea lumii, așa și în nașterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuiește „înflorit, sfințit și deosebit de cele pământești, încununat și păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor și sterp și a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveștejită, care înflorește pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfințită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa și a umbrit-o. Și este mai sfântă decât toți sfinții, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toți sfinții. Ea este deosebită de păcătoșii pământești, căci nici un păcat în toată viața sa n-a cunoscut.

Toți cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea grăiește: „Fără de nelegiuire am alergat și v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci și pe păcătoși abătându-i de la lucrurile cele rele, așa cum zice Biserica spre dânsa: „Bucură-te, ceea ce curățești lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă și cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminție a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curați și drepți născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire și slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naște pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca și după naștere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înțelepciunea și cu cunoștința cea dumnezeiască i-a covârșit. „Iar slavă, cinste și pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Și cine din pămînteni s-a aflat lucrător de bunătăți mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă și păzită, că vistieria curăției sale feciorești o păzea cu strășnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredințeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui și gândea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară și cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătățile și dumnezeieștile daruri nu este foarte înăl-țat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deși pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia nașterea lui Ioan, același a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer și numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu și locaș al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcașul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălțat, născând pe Împăratul Hristos. „O, înălțime, cu anevoie de suit de gândurile omenești!”.

Dar ce fel de frumusețe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe același Ioan Damaschin, care zice așa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca și cu o haină de aur și înfrumusețată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, așa sla-vă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei”. Și iar zice același: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, și în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsuflețite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preț”. O podoabă ca aceasta este înfrumusețarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi și de flori. Dar și în această însuflețită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci vița sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a și întrecut.

Dacă Biserica a obișnuit a-i numi heruvimi pe alți sfinți, cântând: „Ce vă vom numi pe voi, sfinților? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupește Hristos și pe mâinile ei cele preacurate a șezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioară”. A închipuit în sine și asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovnicește, măslin roditor în casa lui Dumnezeu și finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numește mlădița de viață purtătoare, Biserică cântând așa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiță de viață purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumusețele ei cele duhovnicești. Dar, pe lângă acestea, și de cele trupești nu era lipsită, după cum adeveresc mulți dascăli bisericești, că în toată partea cea de sub soare n-a fost și nu va fi fecioară așa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi știut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată fața ei. Un palat ca acesta înainte și-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul și cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă și desfătat: „Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat”. Și au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălășluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci și nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălășluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiții săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveți loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinți poate să se găsească milostivirea așa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum și păcătosului iarăși nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său și disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca și în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci și vietăților celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toți cei scârbiți, năpăstuiți, flămânzi, învi-forați și bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu știe să fie nemi-lostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulți străjeri înarmați păzesc palatele împăraților pă-mîntești și nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc și îi întreabă de unde și la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însuflețit, deși este înconjurat de heruvimi și de serafimi și de nenumărate cete ale îngerilor și ale tuturor sfinților, la ușa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu oprește pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostașii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, și primește dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălășluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, și ție, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de la noi cei din țarină, să fie cinste și slavă în veci”. Amin.

(Doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

TaiereaCapului

 

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu nașterea, tot așa i se cădea să fie înainte și cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Astfel a propovăduit venirea Domnului și sufletelor care erau ținute în iad ale sfinților strămoși, căci acum S-a arătat în lume Mesia Cel așteptat. Și precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot așa și Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpânit în Galileea, a luat mai întâi de soție pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, și a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumusețea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soție, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorința acelei desfrânate, a gonit pe femeia sa cea dintâi după lege și a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dânsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sunt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe când trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui și mare rău i-a făcut, făcându-se ca un răpitor desfrânat și amestecător de sânge.

Irod făcând o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfântul Ioan Botezătorul, râvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omenești și propovăduitorul pocăinței; ci mustra pe față pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrânat și răpitor – apucătorul soției fratelui său –, și zicea: Nu ți se cade ție să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniță, legat cu lanțuri. Dar mai ales Irodiada se mânia asupra sfântului și voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuși Irod și păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, știind pe Ioan că este bărbat drept și sfânt, și pe care mai înainte îl asculta cu plăcere și luând aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine și se temea să-l ucidă. El însă nu se temea așa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrând să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un proroc. Ca poporul să nu se scoale asupra lui și să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe prorocul Ioan Botezătorul, cel iubit și cinstit de toți, ci îl chinuia pe dânsul numai prin închisoare, vrând să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfântul Ioan a stat în temniță multă vreme și se adunau la dânsul ucenicii lui, pe care el, învățându-i mult la viața cea îmbunătățită și după Legea lui Dumnezeu, îi încredința pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume și la Care îi și trimitea pe dânșii, precum se povestește în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-L întrebe pe El: Tu ești Cel ce va să fie, sau să așteptăm pe altul? Nu doar că neștiind de El, a trimis ca să-L întrebe, căci cum nu-L știa pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu știa el pe Sfântul Duh pe Care L-a văzut pogorându-se peste Iisus și a auzit glasul Tatălui mărturisindu-L, și el însuși L-a mărturisit, arătându-L cu degetul și zicând: Iată mielul lui Dumnezeu. Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos și să se încredințeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mântuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obișnuise a săvârși ziua nașterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari și pe toate căpeteniile Galileei, și le-a făcut un ospăț mare. La acest ospăț, fiica Irodiadei, jucând și placând lui Irod și celor ce ședeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după povața maicii sale cea rea – capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câștigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar și jumătate din împărăție. Ticălosul, nevrând să-și calce jurământul, nici să mâhnească pe jucătoare și pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, și, uitând sfințenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sângelui cel nevinovat; și, trimițând îndată pe călău în temniță, a poruncit să-i taie capul lui Ioan și să-l aducă pe tipsie.

Astfel, Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniță, noaptea târziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfântul Evanghelist Marcu povestește că acel ospăț urât s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit până noaptea târziu, și după ce s-au îmbătat și s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de rușine, atunci s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducându-se pe tipsie capul Sfântului Ioan în mijlocul acelui ospăț, picurând încă sângele – precum spun unii –, acel cap a grăit aceleași cuvinte mustrătoare: Nu ți se cade să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de față la ospățul acela, când au văzut capul de om, aducându-se pe tipsie ca o mâncare și, curgând sângele, că mișcă încă buzele și grăiește cuvinte!

Jucătoarea, luându-l în mâini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luându-l, înțepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Și, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze când se va lipi capul de trup, și să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luând în noaptea aceea trupul cel scos din temniță, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns și necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, când se prăznuiește aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate și mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăiește de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostașii săi, ocărind și batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă și L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbândirea lui Dumnezeu asupra ucigașului de proroc și a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sângele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui – precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lângă alte fărădelegi, și batjocora făcută de dânsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăție și de viață cu Irodiada și cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-și răzbune pentru necinstea și batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste și s-a dus asupra lui Irod. Asemenea și Irod, adunându-și puterea sa, a ieșit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amândouă părțile, ostașii arabilor au biruit pe ai lui Irod, și i-a biruit cu tăiere mare, cazând toată puterea lui Irod, abia scăpând numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpânirea tetrarhiei sale și de toate bogățiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrânata și cu fiica ei, mai întâi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfârșit în strâmtoare și în rea pătimire, văzând mai întâi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă râul, care se numea Sicoris, pentru o trebuință oarecare și, mergând pe gheață, s-a rupt gheața sub dânsa și s-a afundat până la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheața i-a strâns grumazul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheață. Ea a stat așa spânzurata, până ce gheața cea ascuțită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducând pe sub gheață stârvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod și Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheață. Așa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan.

După aceasta și acel nelegiuit ucigaș Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povestește despre dânșii că i-au înghițit pământul de vii. Sfântul Ioan, precum în viața sa, tot așa și după sfârșit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucând înainte de pogorârea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup și a veselit pe sfinții strămoși, cu care, după stricarea iadului, scoțându-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăție; ca un feciorelnic, ca un viețuitor în pustie, ca un învățător și propovăduitor, ca un proroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător și ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povățuiască și pe noi la calea adevăratei pocăințe și să ne învrednicească Împărăției cerești, Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Nicolae Drăgușin. Geniu sau ethos greco-catolic românesc?

geniul

 

Geniul greco-catolic românesc este o lucrare ai cărei autori, Laura Stanciu și Cristian Bădiliță, își propun să argumenteze următoarea teză: „Biserica Greco-Catolică este instituția care a contribuit în mod decisiv la deșteptarea sentimentului național românesc, mai întâi în Transilvania, ulterior în Regat, existența ei afirmând, ca pe o evidență, europenitatea românilor.” Admițând că afilierea europeană prin ascendența romană e un aspect deja discutat de Grigore Ureche și Dimitrie Cantemir, noutatea corifeilor greco-catolicismului transilvănean constă în „caracterul sistematic și obsesiv” (p. 18). Dintr-o anumită perspectivă argumentativă, teza poate fi pusă în discuție pornind de la următoarea întrebare metodologică: cel fel de europenitate a fost afirmată? Altfel spus, care variantă europeană a fost asumată și în ce termeni? Premisa de la care pornesc în realizarea acestui review-article este că nici în plan teologic și nici în plan politic nu există o singură europenitate, ci cel puțin două. Această problematizare nu se înrâurește însă asupra celor două merite indiscutabile ale Școlii Ardelene, unul din „produsele” greco-catolicismului românesc: resuscitarea fondului latin al limbii române (uneori cu exagerări ușro rizibile, dar cu totul de înțeles în contextul epocii, cum demonstrează autorii) și forțarea trecerii de la grafia chirilică la cea latină. Putem extrage semnificația acestei intenții dacă o punem în paralel cu proiectul alternativ, consumat cu sprijinul statului de această dată aproximativ un veac mai târziu, pentru resuscitarea fondului slav din limba română, scrierea chirlică rămânând, totuși, un „bun” pierdut.

Autorii ilustrează teza realizând o istorie a greco-catolicismului din România prin construirea a circa 52 de biografii, cărora li se adaugă personajul colectiv denumit „dinastia Rațiu”. Aflăm că Geniul greco-catolic românesc nu este o simplă inventariere de biografii, căci acestui volum ar trebui să-i urmeze în mod firesc realizarea unui Dicționar al personalităților greco-catolice de la 1700 până în prezent (p. 12). Altfel spus, personalitățile evocate au rolul de a ilustra sintagma aflată în titlu (Geniul greco-catolic românesc) și nu de a rememora acele personalități care s-au remarcat prin apartenența mărturisită la confesiunea greco-catolică. Poate așa se explică opțiunea metodologică de a grupa acestei figuri individuale în generații (Școala Ardeleană, pașoptiștii, memorandiștii, generația care a construit Marea Unire și, ulterior, a dat primii martiri ai acestei Biserici) și, mai ales, de a prezenta fiecare personaj prin biografie, un text reprezentativ și câteva imagini.

Dacă aceată manieră tripartită de a repune în circuitul public reprezentanții de frunte ai greco-catolicismului aduce mai mult a dicționar, în mod clar gruparea în generații dovedește felul în care greco-catolic românesc s-a plămădit. Chinurile facerii n-au fost deloc ușoare, iar autorii sunt foarte atenți în a arăta numeroasele clivaje din sânul greco-catolicismului, manifestarea unor tensiuni uneori la limita violenței fizice, existența derapajelor ideologice (șovinism, antisemitism) și polemici de idei care au construit veritabile școli de gândire. Cu toate acestea, Biserica Greco-Catolică a fost capabilă să dea credinței creștine proprii săi martiri. Beatificarea celor șapte episcopi care au pătimit în temnițele comuniste pentru că au refuzat oferta statului comunist de a semna „unirea” cu Biserica Ortodoxă Română reprezintă un eveniment confesional care încheie și desăvârșește procesul de maturizare bisericească al greco-catolicismului din România. Actul beatificării e ceva mai mult decât un eveniment pentru Biserica Catolică. Acesta consfințește, o dată în plus, vitalitatea istorică a credinței religioase atunci când un regim politic încalcă exercițiul firesc al libertății religioase.

Tribulațiile geniului

Cum am putea explica titlul cărții raportat la conținutul acesteia? La un nivel intuitiv, noțiunea de geniu te trimite cu gândul la performanțe extraordinare. Din acest punct de vedere, aproape fiecare reprezentant al greco-catolicismului românesc deschide câte un drum. Așa, de pildă, compozitorul Iacob Mureșianu este „directorul primei publicații cu specific muzical din România” (p. 193); poetul-avocat Vasile Aaron a dat limbii române prima traducere a lui Virgiliu și Ovidiu (p. 108); Timotei Cipariu s-a îngrijit să tipărească Ceaslovul (1835) într-o ediție care pentru prima dată utiliza grafia latină și nu chirilică (p. 128); Aaron Pumnul care, în 1860, a redactat prima antologie de literatură română, un opus amplu de patru volume (p. 136) demonstrând că încă la distanță de marii creatori, limba română avea capacitatea de a crea o literatură, fapt confirmat în 1862 când Andrei Mureșanu devine primul scriitor român care obține un premiu literar național (p. 141). Apoi, Ioan Micu Moldovan care „a realizat prima campanie sistematică de colectare a folclorului românesc” și a patronat „primul corpus important de literatură populară” (pp. 176-177). Din punct de vedere istoric, titlul Geniul greco-catolicismului românesc rimează cu mai vechea lucrare a lui Chateaubriand, Geniul creștinismului (1802), având un caracter apologetic în măsura în care acesta urmărea să apere credința catolică în fața atacurilor venite dinspre iluminiști și revoluționarii de la 1789.

Genialitatea, pe alocuri, presupune însă și excese, cel mai notabil fiind glisarea naționalismului emancipator în naționalism exclusivist. Din acest punct de vedere, cartea oferă câteva repere prețioase pentru înțelegerea metamorfozelor naționalismului românesc. Desigur, nu este ceea ce-și propune, dar, în mod sigur, este ceea ce rezultă inevitabil din alcătuirea acestor biografii ce inspiră geniul greco-catolic românesc. În Transilvania, cel puțin, naționalismul s-a născut ca dorință de emancipare și, nu arareori, ca mijloc de a contracara politica Imperiului Austro-Ungar de maghiarizare a populațiilor locale după 1867. Poate nu întâmplător acesta este contextul politic în care naționalismul ca formă cultural-politică de câștigare a libertății pentru o anumită colectivitate umană ia forme exclusiviste prin șovinism, antisemitism și, la modul general, xenofobie. Desigur mai trebuie așteptat până când aceste derapaje ale naționalismului vor îmbrăca forma unui proiect politic de omogenizare etnică, dar nu putem alcătui o istorie cuprinzătoare a ideii naționaliste fără această perspectivă.

Ce fel de europenitate a românilor a fost afirmată de reprezentanții greco-catolicismului?

Excesele genialității documentate în acest fel, în măsura în care sunt alăturate tezei pe care urmărește să o demonstreze această carte (afirmarea sistematică și obsesivă a europenității românilor), ne obligă să ne întrebăm: ce fel de europenitate au îmbrățișat reprezentanții greco-catolicismului românesc? La un nivel minimal, reușita este indiscutabilă și uniformă: după Școala Ardeleană nimeni nu mai poate contesta afilierea spațiului românesc la continentul european. Într-un fel, putem spune că viziunea Școlii Ardelene i-a condus pe români să ajungă în punctul cel mai înalt al istoriei lor politice: apartenența la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, Europa ideologică nu era unitară, construcția națiunii – subiect atât de intens dezbătut în secolul al XIX-lea – împărțindu-se între viziunea germană (jus sanguinis) care a consacrat modelul Kulturnation și viziunea franceză (jus solis) care a consacrat modelul le peuple. Sinteza excepțională a dezbaterii și, concomitent, împingerea acesteia până la ultimele consecințe a făcut-o Ernest Renan în discursul Qu’est-ce qu’une nation?, ținut în 1882 încă în plină stupoare produsă de războiul franco-prusac încheiat, așa cum prea bine se știe, în termenii tratatului de pace de la Frankfurt am Main. Ce lecturi au avut corifeii Școlii Ardelene? Au citit Jules Michelet sau, mai curând, Johan Gottfried von Herder? Din acest volum aflăm că o seamă de corifei au studiat la Viena în perioada în care acest important centru european al culturii avea să devină un creuzet al herderianismului. Cel puțin în cazul unora dintre ei (Ioan Maiorescu, A. T. Laurian, Simion Bărnuțiu) teoria herderiană a națiunii era generos îmbrățișată de unde, ulterior, a rezultat apăsarea pe dimensiunea etnică a națiunii (exclusivistă) în detrimentul celei constractualiste (inclusiviste) specifică filosofiei politice franceze. Subiectul e sintetic prezentat de Victor Neumann, în lucrarea Neam, popor sau națiune? (Curtea Veche, 2005). Acestei afirmații îi poate fi adăugată alta: formarea teologică în tradiția școlilor de teologie de la Roma și de la Viena a fost completată, pentru cei mai mulți dintre ei, cu o formare politică la școala germană dominată de Herder. În această optică, europenitatea însemna accent pe latinitatea limbii (ceea ce a condus la ortografierea latină a limbii române) și viziunea germană asupra națiunii. Ar fi interesant de completat această dezbatere cu susținătorii celeilalte partide, respectiv viziunea franceză asupra națiunii, având reprezentanți preponderent în Vechiul Regat.

Și, totuși, noțiunea genialității reprezentanților săi nu pare suficientă pentru a developa destinul greco-catolicismului românesc. Cartea te convinge despre existența unor genii ale greco-catolicismului din România, dar vorbim despre geniu sau, mai curând, despre ethos greco-catolic?

Geniu sau ethos greco-catolic?

Noțiunea sub care aș înclina să descriu traiectoria istorică a greco-catolicismului este aceea a unui ethos, a unui spirit care-i este propriu. Geniul și genialitatea sunt pasagere (deci nu au un caracter sistematic) și rezidă doar la nivel individual. Având o definiție personală, geniul rareori creează obligații. Ethosul, starea de spirit, obligă cu prisosință. Dincolo de performanțele individuale care se cer, negreșit, evocate, ceea ce frapează în această carte este proiectul meritocratic. Ca o paranteză, dacă noțiunea de geniu este luată în sens apologetic, în maniera lui Chateaubriand, atunci proiectul meritocratic ar putea epuiza prin sine însuși noțiunea de geniu greco-catolic românesc, mai ales în contextul de până în 1948. Acest lucru însă nu poate fi evidențiat cu titlu de certitudine fără a studia cum proiectul meritocratic a fost sau nu prezent în celelalte confesiuni și religii din România acelui timp.

Istoria Bisericii Greco-Catolice, cel puțin până la generația Marii Uniri, poate fi un adevărat studiu de caz despre felul în care se naște și se multiplică elita intelectuală, despre rolul modelelor și despre obligația morală a discipolilor. Voi ilustra această afirmație cu două cazuri. Aproape o generație biologică îl desparte pe Ioan Bianu (n. 1856) de Ioan Micu Moldovan (n. 1833), suficient cât primul să fie discipol, iar al doilea mentor. Și chiar așa s-a întâmplat. I. Moldovan i-a oferit o bursă lui I. Bianu, atunci când acesta a venit la Blaj ca să studieze după ce învățătorul satului îi convinsese părinții să-l sprijine în continuarea studiilor. I. Moldovan nu-l sprijină doar financiar, ci îi inspiră o forma mentis care înseamnă „curaj, tenacitate și naționalism țărănesc” (p. 188). Mai mult, I. Moldovan semnează o scrisoare prin care-l recomandă pe Bianu lui August Treboniu Laurian pe care, curând de la venirea în București, avea să-l succeadă în funcția de director al bibliotecii Academiei. Mai mult decât atât, aflăm că I. Bianu va rămâne întotdeauna recunoscător celui care l-a sprijinit. Iată o miniatură despre ceea ce înseamnă nașterea și perpetuarea elitei intelectuale. Poate că întregul material documentar al cărții ar merita retopit într-o poveste despre nașterea și perpetuarea uneia dintre elitele României la răspântia secolelor. Am putea astfel afla că elita presupune, firește, înzestrări personale, generozitate sau disponibilitate de a ajuta, dar și recunoștință pentru ajutorul primit.

Existența acestui mecanism elitar, asumat instinctiv sau ca proiect, este inseparabilă de existența unui ethos greco-catolic. Și aici ne întrebăm: cât datorează acest ethos greco-catolic instituției ecleziastice? Mai mult, în ce măsură a modelat geografia instituția bisericească? Cât de mult diferă Biserica Greco-Catolică din România față de – să zicem – mai vechea sa soră, Biserica Greco-Catolică din Ucraina? Nu știu cum s-ar răspunde la această întrebare, dar ce putem intui este rolul major pe care geografia îl are de jucat în modelarea unei Biserici. Transilvania, cu istoria și diversitatea sa etnică și religioasă, este locul care a făcut ca aproape totul să fie aparte. Probabil că greco-catolicismul transilvănean în secolul XIX este tot atât de special în sânul catolicismului, precum ortodoxia transilvăneană este specială în cadrul Bisericilor ortodoxe din Regat și din răsăritul Europei. Din păcate, ethosul greco-catolic transilvănean la fel ca și cel ortodox, după 1918, au inspirat prea puțin modelul de construcție statal și, parțial, eclezial. Faptul că nu a influențat așa cum s-ar fi cuvenit nu înseamnă că el nu a existat și nu poate preda, peste ani, lecții utile.

Rolul mirenilor

Revenind acum la ethosul greco-catolic, dincolo de mecanismul de creare și transmitere a elitelor, un alt lucru inedit care rezultă din lectura cărții privește rolul mirenilor din sânul Bisericii și relația dintre mireni și clerul inferior, pe de o parte, și episcopi, de pe altă parte. Prima observație care trebuie făcută este că, exceptându-i pe episcopii Ioan Inochentie Micu Klein și Petru Pavel Aron, toate figurile geniului greco-catolic provin direct sau indirect (prin filiație) din rândul preoțimii. A doua observație este că, deși slab reprezentată, ierarhia superioară este prezentă prin rolul pe care l-a avut de jucat, cel puțin în primă fază, în crearea acestei elite. Episcopii nu doar acordau săptămânal o pâine pentru tinerii studioși veniți de la țară, dar creau instituții cultural-educative și trimiteau la burse în străinătate pe cei mai valoroși dintre elevi. Nu ridicau ziduri fără ca, în același timp, să formeze spirite. Această grijă a prinților Bisericii pentru săraci și, în general, pentru diferite grupuri marginale din societatea timpului înduioșează. A treia observație ce poate părea paradoxală în contextul primelor două, este existența unei relații tensionate, pe alocuri la limita violenței fizice, dintre mirenii greco-catolici și episcopi. Bunăoară, sunt de notorietate conflictele dintre reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene și episcopul Ioan Bob de la Blaj și, chiar mai grav, dintre pașoptiști și episcopul Ioan Lemeni. Motivele sunt multe și bine discutate în carte, dar ceea ce contează este că acestea au favorizat (auto)exilarea mirenilor dincolo de arcul carpatic și, deci, circulația ideilor. Astfel, ethosul greco-catolic se transmite de la o generație la alta în primul rând prin familie (construite, cel mai adesea, în jurul preoților) și, indirect, prin ierarhie. Conflictele dintre mireni și ierarhie pe care le consemnează cronica istorică, deși grave la răstimpuri, pot fi privite prin forța transfiguratoare a istoriei: tensiunile interpersonale cu consecința imediată a unor drame, devin șansă pentru deteritorializarea unor idei.

În concluzie, cartea se poate spune că repară o nedreptate perpetuată istoric: dacă multe dintre figurile arătate aici își ocupă deja locul binemeritat în pantenoul culturii naționale, prea puțin se vorbește despre greco-catolicism ca alma mater ca și cum ei ar fi rămas ceea ce sunt dacă nu ar fi fost fii și fiice ale Bisericii Greco-Catolice.

(marginaliaetc.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

„Biserica rămâne corabia de salvare și pentru omul veacului XXI” – IPS Andrei

Predica

 

Cuvântul de învățătură al Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, rostit în Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii), 9 august 2020, la Biserica „Duminica Tuturor Sfinților” din localitatea Șendroaia, comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, cu prilejul sfințirii lăcașului de cult.

 

(doxologia.ro)

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

ZIUA DE 7 AUGUST 2021

foc

 

MINUNEA SFÂNTULUI IOAN RUSU DIN EVIA.

“MINUNAT ESTE DUMNEZEU ÎNTRU SFINȚII SĂI, DUMNEZEUL LUI ISRAIL”.(Psalmii).

– “Tu ești Dumnezeu care faci minuni”!(Psalmii).

– De zile întregi, Insula Evia este în flăcări. Autoritatile au dat dispozitie ca locuitorii satului Prokopi să-și părăsească locuințele datorita pericolului iminent al incendiilor de vegetație.

– La îndemnul mitropolitului, preotul de la biserica Sfântului Ioan Rusul, unde sunt adăpostite sfintele lui moaște, a facut o procesiune de peste o oră cu icoana Sfântului Ioan Rusu și cu alte sfinte moaște pe care le deține biserica parohială.

– Moaștele Sfântului Ioan Rusu au rămas în lăcașul de cult.

– Procesiunea s-a încheiat dupa ora 22.00 seara, înspre ora 3 dimineața, poliția a revenit cu rugămintea de a părăsit locul.

– După o oră a apărut un nor, luminat de jur-imprejur cu stele, care a slobozit timp de 20 de minute o ploaie torențială.

– Astfel, satul și regiunea din jur au fost salvate în mod minunat de puterea Sfântului Ioan Rusu.

– De remarcat că nu a existat nici o previziune meteorologică de precipitații, prin care să se fi dat semn de apariție a vreunui nor de ploaie.

– Mărturia aparține preotului paroh din Prokopi, Evia, părintele Nikolaos și a fost prezentată acum la un post de televiziune local.

– Sfântul Ioan Rusul să ne fie protector și ajutător, arătând încă odată puterea lui Dumnezeu prin sfinții Săi și chip de urmat în ale credinței.

– Sfârșit și lui Dumnezeu laudă în Cer și pe pământ.

(Via Părintele Calistrat)

mai mult
CreștinătatePromovate

Românii vor construi o nouă biserică în Lombardia, la Voghera. A fost semnat protocolul cu primăria orașului

BisItalia

 

Preotul Cătălin Stergărel a semnat marți un protocol cu primăria Voghera în vederea construirii viitoarei biserici a parohiei românești din oraș. Biserica va fi închinată Sfântului Eftimie cel Mare, ocrotitorul parohiei.

Biserica va fi construită pe strada Oropa, pe un teren achiziționat de parohie în data de 22 iulie 2021 de la parohia catolică centrală a orașului Voghera.

Construcția este proiectată de arhitectul Andrea Salvadeo. Va dura aproximativ un an și va avea un cost de aproximativ 500 de mii de euro, informează ziarul local La Provincia Pavese citat de Româneștiri.

În prezent, slujbele parohiei românești din Voghera sunt oficiate la biserica San Giovanni Battista, pusă la dispoziția comunității ortodoxe române de către Curia Catolică.

Peste 1200 de români trăiesc în Voghera și în jur de 3000 în zonele limitrofe. Parohia Voghera face parte din Protoieria Lombardia I. Episcopia Italiei are 286 de parohii grupate în 24 de protopopiate.

(basilica.r0)

mai mult
CreștinătatePromovate

Comunicat: Patriarhia Antiohiei despre înființarea unei parohii românești în Dubai

BisDubai

Patriarhia Antiohiei a transmis un comunicat de presă prin care anunță „cu mare bucurie” înființarea unei noi parohii în orașul Dubai, în Emiratele Arabe Unite, creată în colaborare cu Patriarhia Română.

„Această inițiativă comună unică a fost propusă de Patriarhia Română pentru a răspunde nevoilor spirituale ale multor creștini ortodocși români care trăiesc în orașul Dubai, aflat sub jurisdicția Patriarhiei Antiohiei”.

Patriarhia Antiohiei precizează că „preotul acestei noi parohii va fi numit de Preafericirea Sa, Patriarhul Daniel al României, cu binecuvântarea Preafericirii Sale, Patriarhul Ioan al Antiohiei, și va oficia sfintele slujbe în limba română”.

Comunicatul subliniază, folosind cuvintele Patriarhului Daniel, că această nouă parohie, „va întări și mai mult atât relația veche de secole dintre cele două Biserici Ortodoxe surori, cât și prezența și mărturisirea ortodoxă în această parte a lumii”.


Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înființarea parohiei din Dubai la ședința de lucru din 21 iulie.

Parohul comunității românești din Dubai va fi părintele Alexandru Truşcan. Pentru început se va sluji în biserica Buna Vestire din cartierul Jebel Ali (Patriarhia Antiohiei).

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum – Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor – Pr. Ilie Cleopa

ic3924

 

Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28)

 

„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. (Slujba aghiazmei mari)

Astăzi, când Sfânta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume vindecarea a doi orbi și a unui demonizat și mut, m-am gândit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu și de sfinții Lui. Dacă veți asculta cu luare aminte, veți înțelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu și cele ale sfinților.

Să știți că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită și înțelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, față de cele făcute de sfinți sunt acestea: Dumnezeu Cel în Sfânta Treime-ânchinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stâlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieșire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în șarpe (Ieșire 4, 2-4); mâna lui Moise acoperită de lepră (Ieșire 4, 6-7); prepelițele (Ieșire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieșire 20, 22).

Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).

Iată și câteva minuni făcute în legea Harului; Pogorârea Sfântului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul și semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime și darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) și multe altele.

Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui și lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar și sfinții au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfânt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinții nu au săvârșit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut și face Dumnezeu pururea. Apoi sfinții au luat darul facerii de minuni numai prin post și rugăciune multă către Dumnezeu (Ieșire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mântuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă și datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe când sfinții au făcut minuni numai prin darul și puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinții au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieșire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).

Dumnezeu însă nu primește poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate câte voiește le face în cer și pe pământ (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profețite mai înainte de Duhul Sfânt prin gura sfinților Săi prooroci. Așa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfânt a arătat că Mântuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muților și vedere orbilor, zicând: “Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor”. Iarăși zice despre dezlegarea celor legați de duhuri necurate și pentru cei orbi că “va deschide ochii orbilor, și va scoate din legături pe cei legați“ (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinților s-au făcut cu un scop anumit când a binevoit Dumnezeu și unde a voit El (Ieșirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).

Vedem iarăși că sfinții au făcut minuni puține, iar Mântuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinților au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvântul Scripturii care zice: “Sfinților care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânșii“ (Psalmi 15, 3). Sfinții au făcut minuni și ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67, 36).

Să știm că Dumnezeu a făcut, face și va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atât în cer și pe pământ. În schimb, sfinții pot face minuni și pot prooroci numai când voiește și unde voiește Dumnezeu. Vedem că sfinții Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul și puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic când au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfântul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decât Ilie proorocul, n-a cunoscut scârba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).

Vedem iarăși că Sfântul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post și rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfântul Pavel cel simplu. Sfântul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos și că vine să se pocăiască (a se vedea Viața Sfântului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

Creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ

V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu și despre minunile sfinților și am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvârșiți, cui voiește și cât voiește El. Prin minuni Dumnezeu Își arată atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa față de oameni și de întreaga creație. Scopul pentru care Dumnezeu și sfinții Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer și pe pământ, întărirea și apărarea dreptei credințe în lume, călăuzirea și mântuirea oamenilor, și izgonirea duhurilor răutății dintre noi.

Minunile arată în chipul cel mai convingător și direct că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul întregii lumi, că El are milă de oameni și așteaptă pocăința lor și că dă aceeași putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dânsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar când se află în fața unor adevărate minuni, înseamnă că mântuirea lor este în mare primejdie.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sunt semnul văzut al puterii și iubirii Sale. Căci credința în Dumnezeu dacă nu săvârșește minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune și proorocul David: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni“ (Psalm 76, 13). Și în alt psalm zice: “Dumnezeul nostru în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut“ (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotrivește minunilor sau se îndoiește de adevărul lor, acela tăgăduiește Sfânta Scriptură, tăgăduiește Revelația divină și pe Însuși Dumnezeu și nu se poate mântui pentru că nu duce nici un suflet în împărăția lui Dumnezeu. Or, credința creștină și revelația divină sunt întemeiate și întărite de minuni, adică de fapte și lucruri supraomenești săvârșite de Dumnezeu mai presus de mintea și înțelegerea noastră. Prin minuni se slăvește Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credință și se mântuiesc.

Să știți, frații mei, că minunile s-au făcut veșnic: și înainte de întemeierea lumii, și înainte de darea Legii, și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, și după întruparea Cuvântului și astăzi se fac minuni și în veci se vor face și nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sunt două: crearea lumii văzute și nevăzute din nimic, numai prin cuvânt și înnoirea lumii prin întruparea, nașterea Domnului din Fecioara Maria și învierea Lui din morți, ce nu pot fi înțelese de noi oamenii.

Ce este universul în negrăita sa frumusețe și ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimește până și pe îngeri? Ce este omul, atât de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creștinismul care a biruit păgânismul și pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morți? Din sângele Domnului răstignit pe Golgota și din lumina Sfântului Mormânt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă și o lege nouă mărturisită și apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creștini apostoli, ierarhi, martiri, sfinți și drepți.

Într-adevăr, creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit și Sfântul Duh a făcut să se vestească cuvântul și să lucreze mântuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit dușmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia și să înfrângă creștinismul. Lupta a fost și este crâncenă, potrivnicii tot mai mulți, jertfele tot mai mari, dar și creștinismul tot mai tare și de nebiruit, pentru că la cârma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morți.

Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea

Fiecare dintre noi am văzut în viață unele minuni și fapte mai presus de mintea noastră, săvârșite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în fața morții sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi și să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operație, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfântul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumânări și spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților Lui necazul nostru, cu speranța că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaștem nevrednicia și să ne întrebăm cu smerenie: “Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atât de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea. Și aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos și mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Lui din cauza păcatelor care îi stăpânesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puțin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credința tare și se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi și cu post. Domnul miluiește și sfinții ajută cu rugăciunile lor mai întâi pe acei care sunt milostivi în dragoste și-și cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceștia îi miluiește mai mult. Cu aceștia face adevărate minuni, pentru că au credință mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult și au inimă smerită.

Să cerem lui Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, apoi să cerem cele pământești. Să învățăm a ne ruga cu credință, având drept pildă pe cei orbi vindecați din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mântuitorul și strigau cu credință: Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca și pe aceia: Credeți că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul și pământul! Credem că Tu ai creat pe îngeri și pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară și ai înviat din morți, pentru a noastră mântuire! Credem în Evanghelie și în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila și minunile Tale! Revarsă mila și harul minunilor Tale peste noi toți, ca să Te slăvim și să Te lăudăm în veci. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Parohia românească din Dubai: Primele slujbe vor fi oficiate în luna septembrie

pr562417

Primele slujbe în parohia românească nou înfiinţată din Dubai vor fi oficiate în luna septembrie, a declarat pentru Agenţia de ştiri Basilica părintele Alexandru Truşcan, parohul comunităţii româneşti din cel mai populat oraş aflat în Emiratele Arabe Unite.

Slujbele vor fi prilejuite de hramul principal al parohiei, Naşterea Maicii Domnului. Pentru început se va sluji în biserica siriană din cartierul Jebel Ali, lăcaş de cult cu hramul Buna Vestire.

În viitorul apropiat, se are în vedere achiziţionarea unui teren pentru construirea unui lăcaş de cult. Părintele Alexandru a precizat că au fost iniţiate demersuri în acest sens, doar că se află într-un stadiu incipient.

Înfiinţarea parohiei a fost hotărâtă la ultima şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Părintele Alexandru Truşcan a fost hirotonit în data de 1 iunie, la Mănăstirea Radu Vodă. Slujba a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

SICUT TRANSIT GLORIA (I)MUNDI..

poza

 

Comuniştilor occidentali (ce sintagmă!!!) nu ar trebui să li se permită accesul în ţări precum România, Bulgaria, Serbia, Polonia, Cehia, Slovacia, Macedonia (Skopje), Albania, Ţările Baltice sau Ungaria!…

Doritorilor de studii universitare în România trebuie să li se pună întrebarea: “Aţi auzit de gulagul comunist, de lagărele de exterminare comuniste?…” Dacă da, bine, dacă nu, atunci să li se organizeze o vizită “pregătitoare”, obligatorie la: Aiud, Gherla, Sighet, Piteşti, Jilava, Canal, Periprava, Chilia, Poarta Albă şi Râmnic!…

Numai apoi să fie admişi la studii în România!…

(Bogdan-Costin Georgescu)


Marxismul, pompat până la saturație în universitățile lumii. Valuri de absolvenți dezorientați ideologic se aliniază pentru a lupta împotriva fundamentelor Lumii libere

Faptul că multe dintre universitățile occidentale au ajuns centre de propagandă pentru extremismele marxiste de toate nuanțele este deja un lucru foarte bine știut de ceva vreme.

Acest fapt a fost făcut posibil până prin anii ’70–’80 în special de propaganda făcută în campusurile universitare de activiștii veniți din afara universităților, iar din anii ’90 de numărul tot mai mare mare de cadre universitare care au convingeri radicale de stânga și au impus programe întregi de studiu care promovează tot felul de lături ale ideologiei marxiste.

(podul.ro)

mai mult
1 2 3 4 55
Page 2 of 55