În anul 1987, Organizația Mondială a Sănătății a declarat ziua de 31 mai drept „Ziua Mondială fără Tutun”, decizie menită să avertizeze omenirea în privinţa pericolului reprezentat de tutun, atât pentru fumători, cât și pentru cei din preajma lor. Deși am pășit în secolul XXI, când medicina a evoluat uimitor, se pare că nu a reușit să combată nici pe departe efectele devastatoare ale țigării asupra organismului uman. Potrivit cercetărilor, pe plan mondial, fumatul reprezintă cea de-a doua cauză de deces care ar putea fi prevenită, dar, din păcate, o vedem grav neglijată. Statisticile demonstrează că numărul victimelor nefirescului obicei îl depăşeşte pe cel al ucişilor de către drogurile ilegale, accidentele rutiere, violenţe ori HIV, luaţi la un loc. Organizația Mondiala a Sănătății estimează că, anual, 5 milioane de persoane mor din cauza bolilor asociate tutunului. Previziunile se arată la fel de îngrijorătoare: în absența unor măsuri urgente, nicotina va curma vieţile unui miliard de oameni în cursul acestui secol.

„Deh, știri de presă!” vor zice unii. Alții le vor citi, probabil, cu aceeași indiferență cu care își aprind o țigară, contribuind generos la sfârșitul lor abrupt. Am întâlnit undeva o mărturisire emoționantă a unui părinte: nu există niciun păcat omenesc rămas nebiruit de sfinții odrăsliți în Biserica lui Hristos; purtători de trup, ca noi toți, ispitiți de tentațiile lumeşti, îngenuncheaţi uneori de neputințele fizice sau de ale cugetului, au căzut pradă unor astfel de scăderi, dar, prin căință, cu necurmată rugăciune, s-au ridicat, învingând ispitele și s-au făcut locuitori Cereștilor locașuri. „Bine, bine, ce legătură are asta cu fumatul?” se vor întreba unii. Ei bine, aş vrea să profităm de amintita ocazie, unindu-ne vocile ca să pledăm împotriva nimicitorului tabiet, și să ne rugăm Domnului să-i întărească pe cei stăpâniţi de el, spre a se izbăvi. Aduc în sprijinul celor ce se căznesc, dar nu reușesc să părăsească tutunul, o mărturie emoționantă despre un sfânt care a fumat. Da, a fumat și, în notițele sale, pe lângă multe povețe duhovnicești, ne-a transmis zbuciumate gânduri, frământări, trăiri, amare concluzii despre lupta purtată cu viciul. Nu le-a cules de la terțe persoane, ci le-a scris din proprie experiență, căci, în anii tinereții, patima fumatului l-a subjugat de nenumărate ori, deși era preot. Lacrima pocăinței, sinceritatea mărturisirii și recunoașterea micimii L-au îndurat pe Părintele Ceresc, Care S-a milostivit spre robul Său, eliberându-l din mrejele ucigătoarei deprinderi. Sfântul Ioan din Kronstadt, proslăvit în Biserica Rusă, dar tot mai cunoscut și în spiritualitatea românească, căci la el ne referim, în cartea Calea pocăinței lăuntrice, jurnal duhovnicesc needitat, ne-a lăsat consemnat impresii, neîmpliniri, profunde suferințe, dar și nespuse bucurii duhovnicești în lupta cu păcatul. Am ales din scrierea menționată câteva pasaje cuprinzând chibzuințe referitoare la fumat, la efectele sale nocive asupra trupului și sufletului celui robit de fatalul capriciu. „Fumatul tutunului estre un capriciu. De la el sunt durerile de picioare și depresia. Că diavolul este tatăl fumatului am simțit-o în mod deosebit azi: o influență rea, negativă a crescut în mine până la culme. Am simțit că vrăjmașul s-a cuibărit în coastele și în inima mea și cum mi se împotrivea cu insistență, împiedicându-mă să zic ecteniile și rugăciune, speriindu-mă slăbănogindu-mă, întristându-mă până la păcat…. Prin fumat intră în om duhul cel viclean; după ce aseară am fumat tabac, vrăjmașul și-a făcut simțită prezența în mine printr-un sughiț exasperant care m-a chinuit dinainte de a începe cântarea Heruvicul și până m-am împărtășit cu Sfintele Taine. Nervii îmi erau la pământ, vocea mi se poticnea, tremuram, eram epuizat. De aceea… fumatul tabacului nu-și are niciun rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?”

Sunt frământări și gânduri uluitoare. Un părinte ispitit din când în când de acest viciu distrugător a ajuns prietenul lui Hristos. Nu i-a venit ușor: mereu s-a rugat, plângând cu amar, pentru ca Dumnezeu să-l ierte și să-l ajute să-şi înfrângă păcatul. Iată câteva mărturii din mântuitoarea sa pocăință: „Am venit la Biserică, căzând cu inima frântă în fața Sfintei Mese, am plâns și m-am tânguit. Cum pot să slujesc în fiecare zi vrăjmașului și nu Domnului meu cu toată sârguința? Doamne, ajută-mă să mă izbăvesc din toate relele căci sunt om rău, plin de atâtea păcate, netrebnic, necurat și întinat.” Smerenia adâncă și stăruința în rugăciune l-au salvat pe părintele Ioan din ghearele nefastei lui dependenţe.

Aș îndrăzni să-i îndemn pe semenii noștri ce cunosc aceeaşi neputință să înalțe rugăciuni la Sfântul Ioan de Kronstadt, căci vor primi grabnic ajutor de la cel care, în decursul vieții sale pământești, s-a luptat și a biruit. Despre războiul cu patimile el însuși spunea: „Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne căim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocăim de îndată lăsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământări, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi”.

Să încheiem puţinele noastre rânduri reflectând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6, 12). Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan din Kronstadt, să ajute pe toți cei robiți de nicotină să simtă cu adevărat că „țigara este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe”.

Pe 25 decembrie, creștinii din întreaga lume vor sărbători Nașterea Domnului. Colindele de bucurie, Sfânta Liturghie, cadourile frumos împachetate și mâncărurile alese, sunt caracteristicile aceastei sărbătoari. Însă unde își are originea Crăciunul și cum a ajuns data de 25 decembrie să fie asociată cu nașterea lui Iisus?

Sfânta Scriptură nu oferă prea multe detalii despre acest lucru. Mărturii despre sărbătorirea nașterii nu se întâlnesc, cu atât mai puțin ziua în care Domnul S-a născut. Nici dovezile extra scripturistice nu sunt mai numeroase, neîntâlnindu-se nicio mențiune la scriitori creștini timpurii precum Irineu sau Tertulian. Origen (165-264 d.Hr.) se află însă la extrema opusă, luând în râs aniversările nașterilor, considerându-le practici păgâne; pentru noi, o mărturie puternică a faptului că la acea dată nașterea lui Iisus nu era celebrată prin festivități.

Abia pe la anul 200, se cunoaște de la Sfântul Clement Alexandrinul că unii creștini propuseseră niște date pentru sărbătoarea Crăciunului însă, în mod surprinzător, data de 25 decembrie nu figura printre ele. Exista o incertitudine vădită asupra zilei în care Se născuse Hristos, dar și un interes considerabil de a se afla care era aceasta.

Mai târziu, în veacul al IV-lea găsim dovezi despre cele două date larg recunoscute de sărbătorire a Crăciunului, cea de 25 decembrie (în vest) și de 6 ianuarie (în special în Egipt și Asia Minor, Biserica armeană păstrând și astăzi această dată). Data de 25 decembrie este pomenită într-un calendar roman ce înregistrase zilele în care muriseră diferiți episcopi și mucenici creștini. Acolo, la ziua de 25 se spune că: natus Christus in Betleem Judeae (Hristos S-a născut în Betleemul Iudeii). Puțin mai târziu, pe la anul 400 d.Hr., Fericitul Augustin menționează un grup local de creștini opozanți, donatiștii, care se pare că sărbătoreau Crăciunul pe 25 decembrie, dar care refuzau sărbătorirea Epifaniei pe 6 ianuarie. Dovezile spun că ei reprezentau o tradiție creștină din Nordul Africii.

Deci, la aproape 300 de ani de la nașterea lui Iisus, găsim în sfârșit oameni care așează ziua nașterii în mijlocul iernii. Dar cum s-au stabilit cele două date (25 decembrie și 6 ianuarie)? Astăzi există două teorii care răspund la această întrebare, una destul de larg răspândită și una foarte rar auzită în afara cercurilor teologice (deși este de o dată mult mai veche).

Prima este cea care afirmă ca originile datei Crăciunului sunt împrumutate din sărbătorile păgâne, de la Saturnaliile romane aflate la finele lui decembrie sau de la popoarele barbare care își aveau sărbătorile cam tot pe la această vreme. Se vehiculează că intenționat creștinii au ales ziua de 25 decembrie (ziua Soarelui invincibil, sărbătoare instaurată de către împăratul Aurelian în anul 274 d.Hr.) pentru a răspândi mai ușor creștinismul. Astfel, Crăciunul semănând unei sărbători păgâne, ar fi fost îmbrățișat cu o mai mare ușurință de către mai mulți dintre păgâni. În ciuda popularității de astăzi, această teorie nu-și are dovezi în nicio scriere creștină veche. Autorii creștini ai vremii n-au făcut nicio legătură între solstițiul de iarnă și nașterea lui Iisus.

Abia în veacul al XII-lea, un comentator biblic sirian afirmă că sărbătoarea Crăciunului a fost mutată de la data de 6 ianuarie la 25 decembrie pentru a coincide cu cea a Soarelui invincibil. Ideea a fost răspândită și mai mult în veacurile XVIII și XIX de cercetători în studiul religiilor comparate care au afirmat că, neștiind când S-a născut Hristos, creștinii au asimilat sărbătoarea păgână a solstițiului în scop propriu.

Deși multe dintre studiile recente au dovedit că anumite obiceiuri păgâne au fost împrumutate mai târziu de către creștini, oferindu-le o altă simbolistică, această teorie prezintă probleme întrucât prima mențiune a datei Crăciunului (de la anul 200 d.Hr.) și cea mai veche sărbătorire a sa (cca. 250-300), provin dintr-o perioadă în care creștinii nu împrumutau tradiții păgâne de acest gen. Este recunoscut faptul că multe din elementele timpurii ale cultului creștin puteau fi cu ușurință înțelese de către păgâni, însă în primele secole, minoritatea creștină care era supusă prigoanelor se preocupa mai degrabă de a se deosebi de majoritate, mai cu seamă de jertfele, jocurile și sărbătorile lor decât de a se asemăna cu ei. Lucrurile se vor schimba, însă, în timpul lui Constantin cel Mare și odată cu recunoașterea creștinismului, ca mai târziu chiar mari conducători ai Bisericii (Papa Grigorie cel Mare) să recomande reinterpretarea unor lucruri ce au aparținut păgânilor (de ex. templele). Însă data de 25 decembrie se pare că exista înainte de 312 (donatiștii), înainte de Constantin cel Mare și înainte de convertirea sa.

Apoi în Constantinopol, Crăciunul se pare că a fost introdus în anul 379/380. Dintr-o predică a Sfântul Ioan Gură de Aur, aflăm că în Antiohia acesta era sărbătorit dintotdeauna pe 25 decembrie. De aici, sărbătoarea s-a răspândit în Alexandria pe la anul 432 și în Ierusalim un secol mai târziu.

Oricât de curioasă ar părea, mai există o cale de a găsi originile Crăciunului pe 25 decembrie și anume cu ajutorul Paștelui.

Astfel, Nașterea Domnului este în contrast cu tradițiile care însoțesc ultimele zile ale lui Iisus. Toți cei patru evangheliști prezintă date despre aceasta cu mici diferențe de relatare, iar până la mijlocul secolului al doilea, Paștele devenise deja o sărbătoare de sine stătătoare, precum afirmase și Sfântul Apostol Pavel: căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi, de aceea să prăznuim (1 Cor. 5, 7-8).

În jurul anului 200, a fost făcut cunoscut calculul în urma căruia ziua de 14, Nisan (ziua răstignirii, conform Evangheliei de la Ioan), din anul în care Iisus a pătimit, este echivalentă cu 25 martie în calendarul roman (solar). Martie 25 este desigur cu nouă luni înainte de 25 decembrie, dată care mai târziu a fost recunoscută ca zi de prăznuire a Bunei Vestiri. Cu alte cuvinte, se credea că Hristos a fost zămislit și răstignit în aceeași zi și că s-a născut exact nouă luni mai târziu, pe 25 decembrie. Această idee apare într-un tratat creștin anonim din veacul al IV-lea din Nordul Africii (Despre solstiții și echinocții) care spune: în calenda a opta a lui aprilie în luna lui martie (25 martie), este ziua patimilor Domnului și a zămislirii Sale. Căci în ziua în care a fost zămislit în aceiași zi a și murit. Bazându-se pe aceasta, tratatul datează nașterea lui Hristos la solstițiul de iarnă. Același lucru îl spune și Fericitul Augustin (399-419 d.Hr.) în lucrarea sa Despre Sfânta Treime: Se crede că Iisus a fost zămislit pe 25 martie, în aceiași zi în care a suferit; deci pântecele Fecioarei, în care a fost zămislit, unde nici un muritor nu a fost născut, corespunde cu noul mormânt în care a fost îngropat, unde nici un om nu mai fusese așezat, nici înainte și nici după. Dar s-a născut, după tradiție, pe 25 decembrie.

Și în Răsărit s-a aplicat aceeași analogie, însă cei de aici, în loc să folosească ziua de 14 Nisan din calendarul ebraic, au folosit ziua de 14 a primei luni din primăvară (Artemisios) din calendarul grecesc, 6 aprilie pentru noi, și de aici adăugând nouă luni s-a ajuns la 6 ianuarie. Astfel, avem creștini în două părți ale lumii care, calculând nașterea lui Iisus pe baza faptului că zămislirea și răstignirea s-au petrecut în aceeași zi (25 martie și 6 aprilie) ajung la o concluzie asemănătoare, dar totuși diferită (25 decembrie și 6 ianuarie).

O astfel de legătură între zămislirea și răstignirea lui Iisus va părea cu siguranță stranie pentru unii cititori însă ea oglindește înțelegerea timpurie a faptelor mântuitoare. Credința aceasta își găsește ecou și în tradiția rabinică, potrivit căreia lumea a fost creată, Patriarhii s-au născut și  strămoșii vor fi înviați când vremea va rândui, în luna Nisan. De aceea, credința că proorocii lui Israel au murit în aceeași zi în care au fost zămislisiți sau născuți a reprezentat factorul cheie care i-a făcut pe creștinii primelor veacuri să stabilească data de 25 decembrie drept ziua în care Hristos s-a născut.

Așadar, ziua de 25 decembrie ca dată a Nașterii Domnului nu se datorează influențelor păgâne asupra practicii bisericești. Nu putem fi totalmente siguri că este chiar ziua în care s-a născut Hristos, dar ea fost așezată în întregime prin eforturile creștinilor din timpul primelor secole. Iar sărbătoarea păgână a soarelui, instituită de împăratul Aurelian la vremea solstițiului de iarnă ar putea fi mai degrabă o tentativă de a păgâniza o dată deja semnificativă pentru creștini.

Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Andrei (PG, 28, 1101sau BEPES, vol. 36, p. 303-306)

1. Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească  în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”[1]. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei! Cel ce a desfășurat mrejele limbii și ale amintirii, ca să umple această sfântă corăbioară cu cârmele apostoliei, îndreptând această arcă spre cer. Și care sunt primele vânaturi? Care sunt prăzile ostenelilor? Cei ce își strălucesc haina sfințeniei prin virtuți. Cei dintâi și-au întins aceste brațe apostolești și pe cei de afară rătăciți i-au vânat la mântuire. Dar deși sărbătorii de față acest mare Andrei ne-a dat prilejurile, totuși întregul sobor al apostolilor se cinstește împreună cu el. Căci pe aceștia harul i-a unit, iar spațiul nu-i desparte. Și dacă cineva ar vrea să laude o cunună cu flori împodobită din pietre de mult preț, din oricare parte și-ar începe laudele, odată cu părțile va admira și întregul. Sau așa cum cineva ar vedea un lanț de aur și ar atinge o verigă și întregul lanț s-ar mișca, la fel și cuvântul mergând către un singur apostol, prin el îi cuprinde pe toți potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfântului Pavel: „Dacă un mădular se bucură, toate mădularele se bucură împreună cu el”[2]. Ce armonie a mădularelor a mai arătat firea, așa cum harul Duhului Sfânt a unit în armonie dănțuirea apostolilor? Cu adevărat un singur har, cel care a adunat pe apostoli oaste Stăpânului.

2. Vino, așadar, la toți și prin toți pe fiecare să-l admirăm. Andrei, numele bărbăției apostolești, cel dintâi care L-a arătat învățător pe Stăpânul, începutul dănțuirii apostolești, cel ce iute a văzut venirea stăpânească, cel ce a schimbat ucenicia lui Ioan Botezătorul cu învățătura lui Hristos, pecetea cuvintelor Botezătorului. Căci era cel mai încercat dintre ucenicii lui Ioan. La raza sfeșnicului a căutat adevărul Luminii, precum cineva care, în lumini obscure fiind, încearcă să se obișnuiască cu izbucnirile de lumină ale lui Hristos. Dar Ioan, stând în repejunile Iordanului boteza turme, pregătind în ape pocăința drept antidot pentru poruncile lui Moise și cu repejunile Iordanului tăia ascuțișul sabiei lui Moise. Căci pe cei cărora călcarea poruncii moarte le-a născut, pe aceștia Botezătorul, răpindu-i, i-a trimis înainte prin pocăință. Fiindcă încă nu era prezent Cel ce dezlega moartea, prin punerile botezului, moartea se îmblânzea, fără de voie învățând iubirea de oameni prin pocăință. Dar când a fost de față Stăpânul, ascuns fiind de înțelepciunea iconomiei și ascunzându-Și fulgerarea vredniciei în veșmântul de muritor, cunoscându-L Ioan, îndată s-a schimbat din ucenic în purtător de scut, și trăgându-și mâna, propovăduitor al Celui de față s-a făcut. „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Acesta, zice, este Izbăvitorul morții. Acesta este nimicitorul păcatului. Eu sunt trimis vestitor al Mirelui, iar nu mire. Purtător de scut, nu Stăpân, am venit.

3. La aceste cuvinte, cel mai vestit dintre Apostoli, Andrei, străpuns fiind, părăsind pe ucenic, a alergat spre Cel propovăduit. Și primind legământul cuvântului, devine mai ascuțit la limbă decât Ioan și, apropiindu-se de Stăpânul, și-a arătat dorul de chip, părtaș drumului luându-l pe Evanghelistul Ioan. Și amândoi împreună, lăsând sfeșnicul, s-au dus la Soare. Andrei cel dintâi răsad al apostolilor. El a deschis ușile ucenicilor lui Hristos. El a fost cel dintâi care a cules roadele arăturii profetice, care a întrecut nădejdile tuturor. Primul care a îmbrățișat pe Cel așteptat mai presus de toți. Cel dintâi a arătat poruncile legii date la vreme. Cel dintâi care a oprit limba lui Moise nesuferind-o să mai vorbească după Hristos, nu insultându-l pe învățătorul iudeilor, ci preferând în locul celui trimis pe Cel ce trimite. Sau mai degrabă el, cel dintâi, s-a arătat cinstindu-l pe Moise, fiindcă el, cel dintâi, L-a cunoscut pe Cel profețit de Moise. „Profet vă va ridica vouă Domnul Dumnezeul nostru dintre frații voștri ca mine, de El să ascultați”. Se ridică deasupra legii, ascultând legea. L-a auzit pe Moise zicând: „De El să ascultați”. L-a auzit pe Ioan strigând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Și pentru dovedirea legii s-a făcut dezertor al legii. Recunoscând pe profetul profețit, îl conduce de mână pe fratele său la marea descoperire. Lui Petru care nu știa îi arată comoara „L-am aflat pe Mesia” după Care tânjim. Pe Cel a Cărui venire am nădăjduit-o, pe Acela să-L răpim acum în contemplare. L-am aflat pe Cel pe care profeticeștile trâmbițe ne-au poruncit să-L așteptăm. A venit vremea pe care harul a propovăduit-o, pe care dorul nădăjduia să o vadă cu ochii. Căci, zice,  a găsit Andrei pe fratele lui, pe Simon și împarte cu el comoara vederii. Îl duce de mână pe Petru la Stăpânul. O străină minune! Astfel Andrei se face ucenic și învățător al oamenilor. Și-a început ucenicia învățând pe alții. Răpește vrednicia apostoliei. L-am aflat pe Mesia. O, câte nopți fără somn au petrecut lângă repejunile Iordanului, iar acum pe Cel dorit L-am aflat! N-a șovăit după cuvânt Petru, căci era fratele lui Andrei și cu voință fierbinte s-a grăbit să-și deschidă urechile.

4. Luându-l pe Petru, Andrei l-a adus pe cel părtaș neamului lui la Stăpânul, părtaș făcându-l uceniciei. Aceasta a fost prima ispravă a lui Andrei. A mărit numărul apostolilor, l-a adus pe Petru, ca Hristos să-l afle pe corifeul ucenicilor. Astfel încât Petru, întru mărturisirea prin care s-a aflat mai târziu bineplăcând Domnului, de la Andrei a rodit semințele acestei buneplăceri. Dar schimbul laudelor între ei este în balanță din ambele părți. Căci bunătățile aparțin amândurora și ambii se laudă cu aceleași bunătăți. Câtă bucurie a adus tuturor Petru care a răspuns iute la întrebările Stăpânului și el a rupt tăcerea ucenicilor : „Cine zic oamenii că sunt Eu?”[3] Și ca și când el ar fi fost limba celor întrebați sau ca și cum ar fi grăit prin el toți laolaltă, el singur, mai presus de toți a vorbit: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, printr-un singur cuvânt mărturisind și iconomia, și pe Cel ce iconomisește. O, potrivire a cuvintelor! Căci la cuvintele la care Andrei l-a adus pe Petru, la aceleași cuvinte Părintele cel de sus l-a făcut pe Petru să subscrie, răsunându-le ca un ecou. Căci Andrei zicea: „L-am aflat pe Mesia”. Iar Părintele ceresc i-a sugerat lui Petru să zică: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar acestea le-a poruncit să le zică nu numai lui Petru. Spune, o, Petre, întrebat fiind, cuvintele lui Andrei. Arată-te gata să răspunzi Învățătorului. Căci n-a mințit Andrei, zicându-ți: „Pe Mesia L-am aflat”. Dar tu cuvântul evreiesc, mutându-l în Ellada, strigă: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Vezi cu câte daruri se împodobește Andrei, chiar de la începutul uceniciei lui?

5. Dar când Mântuitorul, lăsând cetățile, umbla prin pustie, mulțimile oamenilor veneau după El, neputând suferi despărțirea nici măcar pentru puțin. Dar era în pustie lipsă de hrană, și pântecele nu suferea. Iar Mântuitorul, covârșind pustiul, reînnoiește minunea veche, și face iarăși pustiul martor al minunilor săvârșite oarecând în pustiu, și, făcându-i pe ucenici ospătari, le-a poruncit ca din gustarea lor să hrănească mulțimile. Dar soborul ucenicilor îndată s-a tulburat de lipsă și privind unii către alții și neînțelegând ceea ce avea să se petreacă, cu cugete omenești s-au vătămat. Așadar, ucenicii vorbeau altceva unii către alții, vestindu-I lipsa. Dar Andrei, fiind între cei prezenți, mustrându-le necredința, i-a trecut cu vederea, dând Mântuitorului prilejurile minunii. Căci ce zice? „Nu sunt decât cinci pâini și puțini pești”. Ce face, așadar, Mântuitorul? Aduceți-le pe acestea aici. Și mărturisirea lipsei s-a făcut belșug de bunătăți.

6. Căci Mântuitorul, săvârșind deja alte minuni în petrecerea Lui pe pământ, și cu ucenicii petrecând destulă vreme, S-a dus la ceruri. Dar apostolii, străbătând lumea, împrăștiindu-se fiecare în altă parte, au împărtășit lumii șuvoaiele harului. Aici, așadar, acest fericit Andrei, umplând de har Ellada și totodată ținutul barbar, și prin minuni înduplecând neamurile spre credință a fost trimis la cel mai mare luptător al necredinței, mă refer la Ahaia. De unde, pe mulți scriindu-i în ceruri, a fost predat crucii pentru credință. Și a imitat prin felul morții pe Stăpânul, pentru ca, prin comuniunea patimii să arate mărimea dorului. Crucea a fost înfiptă în mijlocul Elladei și Andrei a fost spânzurat pe ea, prin răstignirea lui propovăduind pe Cel răstignit, și prin cuie, crezând cuielor, și prin patimă, mărturisind patima. Aflându-se dincolo de viața această muritoare, prin patima lui, a arătat și mai lucrătoare puterea învățăturii lui. Iar pe cei pe care nu i-a convins vorbind în public, pe aceștia i-a înduplecat ucis fiind. Și pe care nu i-a tras la credință vorbind, pe aceștia i-a pescuit pătimind. Împărțit fiind între cer și pământ, având adică pământul pentru trup, iar de cer fiind moștenit cu sufletul, veghează de sus turmele oamenilor prin tămăduiri și minuni, făcându-i de-a dreapta pe cei de pe pământ. Căci cei de față au odrăslit spicele acelei arături și din acea învățătură au înflorit strugurii credinței. Și voi dascăli ai dreptei credințe v-ați făcut, neguțători ai Împărăției cerurilor ați venit împreună la Cel de Care se minunează cerul. Căci al lui Hristos este cuvântul, prin fericitul Pavel, „dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El”[4]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).

Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).

Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).

Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).

Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).

Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”… (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).

Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).

Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.

Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).

Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?

Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!” Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.

Iată și o istorioară adevărată:

Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești”. A zis acela: „Bine ai zis, părinte”. Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.

Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”

Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).

Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.

Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.

Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).

Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.

„Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, găsim învățături în care se arată cât de greu și amăgitor este păcatul iubirii de avuții și ce osândă primesc cei ce își pun nădejdea în avuții și nu fac milostenie din averile lor, spre a câștiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvântul Sfintei Evanghelii, care zice: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7); și iarăși: „Fericit bărbatul care se îndură și dă” (Psalmi 111, 5).

Una din învățăturile Sfintei Scripturi care arată la câtă orbire și nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuții, este și pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: „Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina”… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rânduit Dumnezeu să rodească țarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept și îndurat, nu pedepsește pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci așteaptă îndreptarea lui și voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), „ci plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi” (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca și țarina acestui bogat să rodească cu îmbelșugare, ca văzând mulțimea roadelor sale să-și aducă aminte de cei săraci și necăjiți și de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să câștige și el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare și înfricoșată a Judecății celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicând: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac și necăjit văzându-se strâmtorat de lipsă, zice și el: „Ce voi face că nu am cele de trebuință pentru mine, pentru soție și pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu știu ce să fac din cauza sărăciei mele”.

Dar câtă deosebire este între sărac și acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeți, fraților, nedumerirea nedreaptă și grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală și în inima lui frica lui Dumnezeu și milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că și anul acesta a rodit țarina mea, ca să am de unde da și altora care sunt săraci și necăjiți și nu au cu ce trăi!”

Dar mintea acestui bogat nebun și cu inima împietrită nu a cugetat că bogăția nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) și că Dumnezeu o dă cui voiește (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-și pună roadele sale (Luca 12, 17). Și îndată a hotărât: „Aceasta voi face: voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele” (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip și-a dezlegat nedumerirea și grija. Să strice hambarele și să facă altele mai mari și acolo să adune roadele țarinei și toate bunătățile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesățioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cât bea apă cu atât mai tare însetează.

Așa și inima bogatului iubitor de avere, cu cât adună mai mult, cu atât poftește să aibă mai multă avere. Și precum iadul nu se satură să primească suflete și focul lemne, așa fără de saț este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv și iubitor de avere este foarte departe de dragostea față de Dumnezeu și de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului și de judecata cea dreaptă și preaânfricoșată a lui Dumnezeu care va arunca în osândă veșnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniți acum voi bogaților, plângeți și vă tânguiți de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăția voastră a putrezit și hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul și argintul vostru a ruginit și rugina lor va fi mărturie asupra voastră și vă va mânca trupurile ca focul. Ați strâns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat țarinele voastre, pe care voi” le-ați oprit strigă la cer și strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvântul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-și mărească hambarele, a zis: „Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pe mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și te veselește.” Iată, fraților, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gândește că va muri și toate câte a adunat vor rămâne, nu gândește că este trecător și străin pe acest pământ. Nu gândește că este dator, din toate câte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiți și săraci, ci cugeta să bea și să se veselească din cele ce a adunat în cât mai mulți ani. O, bogatule fără de minte! De unde știi că tu vei trăi mulți ani? Cine ți-a spus că vei trăi până mâine dimineață? Cine te-a făcut pe tine stăpân pe viața ta? N-ai auzit pe Duhul Sfânt, zicând: „Omul deșertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec” (Psalmi 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea și inima la avuțiile sale? Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi?” Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: „în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine”. În care noapte? În aceea în care în mintea și inima omului lacom și nesățios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: „Să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu hainele luminii” (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: „Nu fiți părtași la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vârtos să le mustrați” (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea și inima bogatului robit de avuții, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea și inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric și o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină și locuiește în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfântul Apostol Pavel ne poruncește, zicând: „Ca fii ai lumini să umblați” (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea și ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiți cu mintea și cu inima de patimi și de averi.

Marele Apostol și Evanghelist Ioan ne învață că: „Cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea și inima bogatului despre care ne vorbește Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de azi. Să ne păzim, frații mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenția noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sârguință la spovedanie și la pocăință cu multe lacrimi, spre a dobândi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, când ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor și în robia grijilor pământești ca nu cumva să ni se zică și nouă că „în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre” (Luca 12, 20). Ați auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adâncul nopții păcatului din cauza iubirii lui de averi și de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viață decât a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriți și nemilostivi cu inima și a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beții și de toate plăcerile veacului de acum care sunt deșertăciune și moarte.

Să auzim și pe Solomon care adeverește acest lucru, zicând: „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini și livezi și am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-ânsele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi și slujnice și robi, am avut și cirezi și turme multe de oi, am avut mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint și aur și avuțiile împăraților și ale țărilor… și tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânșii și nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare” (Ecclesiastul 2, 4-10). Și care a fost rezultatul acestei bogății și desfătări? Iată care: „Mi-am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deșărtăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Așa ar trebui să cugete toți cei bogați și plini de avuții, care-și cheltuiesc averile lor în petreceri, în beții, în dezmierdările trupului și în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Câtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sunt mai neputincioase decât umbra. Toate nu sunt decât visurile mai înșelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Și iarăși: „Când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim”, zice Sfântul Ioan Damaschin, în slujba înmormântării. La fel încheie și Domnul în Evanghelia de astăzi: „Așa este cel ce își strânge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogățește” (Luca 12, 21).

Așadar, tot cel ce adună averi și se leagă cu mintea și cu inima a de banii săi, de averile sale și de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogățește, ci în prăpastia iubirii de bani și a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veșnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani și averi, iar la milostenie nu se gândește, unul ca acela din zi în zi își mărește povara sufletului său, își mărește prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cât adună mai multă avere, cu atât se face mai departe de Dumnezeu și mai adânc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să știm și aceasta că nu toată bogăția este spre osândă. Că cel ce adună cu dreptate bani și averi, dar nu-și lipește inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci și face multe milostenii, unul ca acela se mântuiește mai ușor decât cel sărac care cârtește și se lipește cu mintea și inima de puținele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogați evlavioși, dregători de țări și chiar sfinți care aveau avuții, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioși și milostivi, pe mulți săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici și mânăstiri, case de oaspeți, spitale. Astfel, pentru milostenia și iubirea lor de Dumnezeu și de oameni, se mântuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sunt create bune de Dumnezeu, ci întrebuințarea ei rea și robirea inimii și a minții noastre de cele materiale și de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat și stăpân pe averi. Toți sunt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiți în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinței, în viața curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie și în iubirea aproapelui. Înaintașii și părinții noștri de demult aveau averi puține și copii mulți dar aveau și credință multă. Ei făceau toate cu rugăciune și mulțumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede și știe inimile noastre. Ei își împărțeau puținele averi în trei părți. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou și pe la mânăstiri ca să fie pomeniți toată viața. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci și suferinzi ca să se roage pentru ei.

Așa să facem și noi, frații mei. Din puținul cât îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreținerea familiei, a copiilor, a vieții pământești. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară și se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfânta Liturghie și ne ajută la mântuire. A treia parte, fie și cât de puțin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi și pentru pomenirea morților, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, și vom avea mare plată. Aveți grijă să nu cheltuiți banii din puțina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mâncăruri alese, pe distracții rele și beții, că prin aceasta ne adunăm osândă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint și de tot păcatul, ca să ne îmbogățim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.