close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Pr Mihail Milea: „Nu ne îmbolnăvește împărtășania. În potir acolo este Hristos!”

preotmihail

„Iubiți credincioși și dragi copii, ne iertați pe noi, că suntem nevoiți, alături de dumneavoastră, să slujim la streașina acestei catedrale, a copiilor, pe care dumneavoastră ați zidit-o, cu lacrămile dumneavoastră și jertfa dumneavoastră. Și iată-ne acum nevoiți de mai-marii lumii, care nu-L au pe Dumnezeu, care sunt împotriva lui Hristos… să fim nevoiți să slujim aici…

Dragii mei, să țineți minte – și toți românii -: când va înceta Liturghia va înceta România! Aceste cuvinte le-am spus guvernanților noștri, miniștrilor noștri, să nu uite: Liturghia este Hristos! Dumnezeu ne apără și de războaie, și de ciumă, și de pandemie și de toate necazurile care vin, în primul rând dragii mei, pentru păcatele mele, ale noastre, ale tuturor!

Și slujba de astăzi, în frigul acesta, dragii mei să ne aducă aminte de martirii din temnițele comuniste, înfrigurate și înghețate; și oamenii chinuiți pentru credință, pentru jertfă, ei au fost martirizați și au pierit în frigul acesta și în această prigoană, chinuiți… Și noi încă nu suntem la înălțimea lor…

Să ne aducem aminte prin această Liturghie de Sfinții Patruzeci de Mucenici din Sevastia, care au fost băgați într-un lac înghețat pentru credința în Hristos și nu s-au speriat de frig, și nu s-au speriat de gheață, și Dumnezeu i-a încălzit, după cum și pe dumneavoastră, v-a încălzit inimile dumneavoastră, și v-au dat lacrimi. E semn că Duhul Sfânt s-a coborât în Biserică sau în această Liturghie înfrigurată, dar plină de căldura Duhului Sfânt…

După ploaie vine și soare. După suferință vine și mângâiere. După război vine și pace. Și nu piere lumea, dragii mei, atâta vreme cât noi avem credință; și noi suntem fiii lui Dumnezeu care rostim “Tatăl nostru care ești în ceruri”. Nu ne îmbolnăvește Dumnezeu! Biserica e casa lui Dumnezeu! Nu ne îmbolnăvește împărtășania din același potir în aceeași linguriță, pentru că în potir acolo este Hristos! Nu este vin, nu este mâncare, nu este ceai, nu este sirop! Este Hristos! Și el ne vindecă de orice neputință, dragii mei!

Păi când am pierdut credința în Biserică, în Împărtășanie, în Liturghie, înseamnă că nu suntem cu adevărat credincioși cum ne vrea Hristos.

…Nu ne lăsăm de Hristos, nu ne lăsăm de slujbe dragii mei! Punem genunchiul la rugăciune. Și frecvența rugăciunii, a inimilor dumneavoastră va fi cu inimile noastre și vom fi împreună în aceeași pocăință, în aceleași lacrimi, în aceeași dorință că împreună să ajungem să cântăm cu toții “Hristos a înviat”!

Dragii mei, ne ceartă Dumnezeu! Atâția ani am avut biserica deschisă, Liturghie. Trăgeau clopotele și nu veneam. Și de astăzi vom duce dorul să intrăm în biserică și iată, că nu putem!… Dar dacă facem pocăință adâncă, cu lacrimi, și ne cerem iertare pentru păcatele noastre, necredința noastră, indiferența noastră, nepăsarea noastră, dragii mei, nu ne lasă Dumnezeu!

Acuma plătim acele păcate: “vrem spitale multe, nu catedrale” – și ne-a dat Dumnezeu multe spitale, care se vor construi pentru necredința noastră!

A fost vremea să ne ducem la Referendum, să păstrăm familia ortodoxă – bărbat și femeie – și nu ne-am dus. Ne-au spus mai-marii: “stați acasă!”. Și iată, acum stăm acasă, să ne plângem păcatele noastre, indiferența noastră, răceala noastră!

Dragii mei, e momentul acuma să ne trezim, să fim împreună, cu Crucea, dragii mei! E Crucea – înseamnă Hristos! – e Duminica Sfintei Cruci! Spune așa: “Cel care voiește să vină după mine, să se lepede de sine” – egoismul nostru, necredința noastră!

Și acuma am înțeles noi, în această criză, că nu ne ajută nimica – nici casa, nici mașina, nici funcția – nimica, dragii mei! Totul piere, totul dispare, dar nu dispare sufletul din noi, credința noastră. Și Dumnezeu ne-a dat această încercare, ca noi să o luăm de la capăt, de la zero, să ne ridicăm și să spunem: “Doamne, fără Tine nu putem sta! Fără Tine, Hristoase nu există viață, nu există bucurie!”

Bucuria ne-o dă Hristos! Ne-o dă Biserica! E nădejdea noastră!

Să nu ne lăsăm de Biserică, dragi mei! Ea este Maica neamului nostru românesc! Să vă îmbrățișați! Și să-L iubiți pe Dumnezeu! Și să nu uitați, sărutați Sfânta Cruce, prin care dispare epidemia aceasta, necredința aceasta, răutatea aceasta, care vine din altă parte!

Ne iertați pe noi că ați stat astăzi în frig aicea, dragii mei. Dar suntem cu voi și pentru voi, și suntem alături de voi, și plângem împreună cu voi dorul acesta! Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți! Amin”.

(avereabisericii.ro)

mai mult
Creștinătate

Cazul de la Cluj. Să rămânem oameni!

lum213

Pentru că la Cluj niște oameni au primit Sfânta Împărtășanie cu aceeași linguriță, au tăbărât mulți ca fiarele asupra preoților, credinței, Bisericii.

Acum nu știu dacă din grijă pentru “inconștienții” care s-au “contaminat” cu Trupul și Sângele Lui Hristos, sau de teamă că ar putea să ajungă la ei coronavirusul. Cert e că s-au năpustit, cerând pedepse, să fie arestați preoții, credincioșii, Dumnezeu însuși să fie arestat!

Unii dintre revoltați sunt atei. Dar, cred că până și ei au fost botezati în Biserică și au primit când erau prunci taina Sfintei Împărtășanii cu aceeași linguriță cu care alți copii sau bătrâni, bolnavi de hepatită, de TBC si de alte boli au fost împărtășiti. Si n-au pățit nimic. Iată, sunt sănătoși și urlă isteric din vârful patului.

Măi oameni buni și isterici, dacă simți și vedeți monstruos virusul, chiar și în lingurița cu cele Sfinte, păi hai să vă dau eu paie adevărate, să vă întrețineți focul! În ce condiții au fost pregătite, depozitate si transportate alimentele pe care le băgați în gură (mezelurile, brânzeturile etc.), în special alea produse aici, la noi, oare vă preocupă? Dacă un muncitor care așeza batoanele cu salam în lăzi, o fi strănutat peste marfă?Daca muncitorul avea coronavirus?

Cunosc pe cineva care e patronul unui magazin sătesc. Mi-a povestit mai demult că a dat afară o vânzătoare fiindcă a prins-o scuipând în bidoanele cu apă. Ați priceput? Scuipa în bidoanele cu apă! Să vă mai zic? Că mai am și altele.

De starea de sănătate a clienților care smotocesc portocalele, merele, legumele in hipermaketuri, iar apoi voi mergeți, unii cu mănuși, alții, fără si luați ce-au mozolit alții inainte, apoi, involuntar, duceți mâna la nas, la gură, nu vă preocupă? Dacă respectivii clienți erau purtători de coronavirus? Să fie arestați! Isterizați-vă!

Zilele trecute am fost să-mi fac aprovizionarea pentru încă o saptamana. In magazin era un domn, care, din greșeală (era cu spatele la raft) a atins ușor cu cotul o cucoană. Femeia a sărit ca arsă. Degeaba si-a cerut omul scuze. Cucoana țipa să vină Poliția. Ăsta e numai unul dintre episoadele sinistre la care mi-a fost dat să fiu martoră în perioada asta. Frica de moarte scoate tot ce e mai urât din voi, istericilor!

Citeam că in Italia doi preoți s-au ales cu dosare penale, pentru că la rugămințile rudelor au oficiat slujbe de inmormantare, la capatâiul celor decedați de coronavirus. Voi aveți idee, cei care urlati împotriva preoților, cum e ca oamenii aceia care au murit singuri, ca niște câini, fără ca cineva din familie să poată sta lângă ei, tot ca niște câini să fie duși la groapă, fără să-i poată însoți cineva pe ultimul drum, fără să le ofere slujba pe care ei poate și-ar fi dorit-o?

Ar trebui să vă priviți în oglindă, să vă înfruntați spaimele și neputințele, să încercați să vi le controlați și să rămâneți oameni, altfel, veți sfârși în cămăși de forță! Celor care au credință, un dar mărunt: o pildă pe care am auzit-o cândva, la un preot. Viața este ca două șiruri de urme pe nisip, ce merg în paralel – cele ale omului si cele ale lui Dumnezeu. Din loc in loc, un rând de pași se întrerupe . Omul, supărat, îi reproșează Celui de Sus.- Doamne, de ce aici, când mi-a fost mai greu nu ai mai mers alături de mine, de ce m-ai părăsit?- Aici te-am dus pe brațe, Fiule! În aceste momente, Dumnezeu ne duce pe brațe. Păstrați-vă credința!»

Text de Cristina Elena Răducanu

(avereabisericii.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Bunavestire

Bunavestire

Bunavestire (Buna Vestire sau Buna-Vestire) sau Blagoveștenia (gr. Evangelismos) către Maica Domnului este un Praznic Împărătesc al Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 25 martie [1]. Aceasta este una din doar cele două zile în care este permis peștele în Postul mare, cealaltă fiind Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile).

În conformitate cu Evanghelia după Luca 1:26-38, Arhanghelul Gavriil îi apare Sfintei Fecioare și îi spune că va concepe și naște un fiu, chiar dacă ea „nu a cunoscut bărbat”. După sfânta tradiție, Maria avea doar cincisprezece ani când a fost vizitată de Gavriil.

Această zi este exact la nouă luni înainte de Crăciun, fiind astfel aleasă de Părinții Bisericii ca să indice că Iisus Hristos a fost conceput într-o perioadă de timp perfectă „din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”, așa cum este precizat în Crezul Niceo-Constantinopolitan.

Prăznuirea Buneivestiri
De obicei, sărbătoarea Buneivestiri cade în Postul mare, dar, cu toate acestea, este o zi de bucurie. Astfel, postul este mai puțin aspru în această zi, fiind admis consumul de pește.

Dacă sărbătoarea este într-o zi obișnuită a postului, Sfânta Liturghie poate fi făcută seara, împreună cu Vecernia. Când se întâmplă acest lucru, sunt respectate regulile de post ale Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite. Sfânta Liturghie a Buneivestiri este singura slujire a Liturghiei Euharistice a Sfântului Ioan Gură de Aur permisă într-o zi de peste săptămână în Postul Mare.

Dacă Bunavestire cade în aceeași zi cu cea de Paști, sărbătoarea rezultată se numește Kyriopascha și este sărbătorită după o rânduială aparte. Această suprapunere nu mai apare în bisericile care urmează calendarul iulian revizuit.

Tradiția greacă
Multe persoane aleg această zi ca zi de pelerinaj în insula Tinos în cinstea Maicii Domnului. Mii de pelerini asaltează docurile și străzile orașului ca să viziteze Biserica din Evangelistria (Tinos, Grecia) care adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Descoperită într-o viziune, a fost găsită îngropată într-un câmp în 1823, iar biserica a fost construită ca să o adăpostească. Pelerinii aduc daruri și bijuterii pe care le donează bisericii. În 15 august (Adormirea Maicii Domnului) și în 25 martie, icoana este purtată prin oraș într-o procesiune măreață.

Imnografie
Troparul și condacul praznicului
Tropar (Glas 4)

Astăzi este începutul mântuirii noastre
și arătare tainei celei din veac;
Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face
și Gavriil harul bine-l vestește;
pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul,
Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:
Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!
Condacul întâi al praznicului

Pe cel de o ființă cu Tatăl și cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc, cea fără prihană!
Condac, glasul al 8-lea:

Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi; ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Maică, pururea Fecioară!
Imnografia pentru înainte de sărbătoare
Tropar, glasul al 4-lea:

Astăzi începutul bucuriei a toată lumea îndeamnă a lăuda înainteprăznuirea, că iată, Gavriil vine, aducând Fecioarei bunavestire și către dânsa strigă: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!
Condac, glasul al 8-lea:

Tu ești începutul mântuirii noastre, a tuturor celor de pe pământ, Născătoare de Dumnezeu. Căci dumnezeiescul slujitor, mai-marele începător al cetelor, Gavriil a fost trimis din cer să stea înaintea ta și ți-a adus bucurie, ceea ce ești cu har dăruită. Pentru aceasta toți strigăm ție: Bucură-te, Mireasă nenuntită.
Alt condac, glasul al 4-lea:

Cu venirea Preasfântului Duh, pe cel împreună cu Tatăl șezător și de o ființă, prin glasul arhanghelului L-ai zămislit, de Dumnezeu Născătoare, chemarea lui Adam.

Alte cântări
„Taina cea din veac se descoperă astăzi și Fiul lui Dumnezeu Fiul Omului se face. Că luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-a de demult Adam dorind să fie Dumnezeu, și n-a fost; iar Dumnezeu om Se face, ca să facă pe Adam Dumnezeu. Să se veselească făptura… Cel ce Te-ai făcut om pentru mântuirea noastră, Dumnezeul nostru, slavă Ție” (Slava de la Laude)
„Făcătorul neîndurându-se de făptură și de milostivirea Sa fiind plecat, în pântecele Fecioarei a se sălășlui se apropie.” (stihira 1 de la Vecernia mică)
„Cuvântul cel împreună veșnic cu Tatăl, cel fără de început, nedespărțindu-se de cei de sus, acum a venit la cei de jos, pentru îndurarea cea multă, milostivire luând spre alunecarea noastră, și sărăcia lui Adam primind, S-a închipuit întru cel străin.” (Stihira a 3-a de la Laude)
„Te arăți mie ca un om, zis-a curata Fecioară către Arhistrateg, și cum vestești graiuri mai presus de om? Ai zis că va fi Dumnezeu cu mine și se va sălășlui în pântecele meu. Și cum voi fi sălaș desfătat, spune-mi, și loc Celui ce este mai presus de Heruvimi?” (Stihira a 2-a de la Vecernie)
„Dumnezeu unde voiește se biruiește rânduiala firii, zis-a cel fără de trup, și se lucrează cele ce sunt mai presus de om. Crede cuvintelor mele celor adevărate ceea ce ești cu totul sfântă și fără prihană.” (stihira a 3-a de la vecernie)

Onomastică
Cei care își sărbătoresc onomastica (ziua numelui) în această zi sunt:

în limba greacă: Evangelia (f) și Evangelos (m)
în limbile engleză și franceză: Evangeline (f) și Evan și Angelo (m)
în limba română: Evanghelina (f), un nume destul de rar
în limba arabă: Bechara, Beshara, sau Bashar.

Note
În aceeași zi de 25 martie grecii sărbătoresc proclamarea independenței Greciei (ziua națională a Greciei).

(Wikipedia)

mai mult
CreștinătatePromovate

P.S. IGNATIE, Episcopul Hușilor: Tirania panicii poate fi învinsă prin frumuseţea trăirii credinţei

preot2351

Scrisoarea pastorală a Părintelui Episcop Ignatie către preoţii şi credincioşii din Episcopia Huşilor, în vreme de epidemie, care se va citi, la Sfânta Liturghie, în Duminica a III-a din Postul Mare, a Sfintei Cruci, 22 martie 2020.

„Trupul nostru n-a avut nicio odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinlăuntru temeri (…). Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” (II Corinteni 7, 4-5)

E vădit că furtuna din sufletul tău e mult mai puternică. Dar cu cât furtuna este mai puternică, apoi cu atât şi răsplata e mai mare, dacă înduri furtuna cu mulţumită şi cu bărbăţia cuvenită, precum şi o înduri. Un căpitan de corabie răstoarnă corabia dacă ridică peste măsură pânzele când bate vânt puternic, dar dacă le întinde cu măsură şi cum se cuvine, călătoreşte în deplină siguranţă[1]

Preacucernice Părinte,

Preacuvioase Părinte,

[Preacuvioasă Maică],

Dragii noştri credincioşi,

Din păcate, suntem contemporanii unei epidemii care ne descoperă, cu vârf şi îndesat, cât de fragilă este firea umană, cât de neputincioase sunt resursele de cunoaştere ştiinţifică acumulate până acum de umanitate şi cât de nepregătiţi suntem pentru a gestiona o asemenea situaţie de criză.

Poate mai mult ca niciodată, ne lăsăm purtaţi în caruselul ameţitor al unei avalanşe de informaţii sau ştiri false sau adevărate, mesaje de încurajare sau de sarcasm, transmise pe toate reţelele de socializare, despre virusul care ne dă frisoane, ne provoacă îngrijorări serioase şi ne adânceşte în gânduri nenumărate, mai mult pesimiste decît optimiste.

Parcă simţim o  nevoie naturală să primim cuvinte, care să ne întărească duhovniceşte, cuvinte care să ne încredinţeze că răul este de scurtă durată, cuvinte care să ne protejeze de orice fel de pericol sufletesc sau trupesc, cuvinte care să risipească pâcla de informaţii contaminate de virusul deznădejdii şi al neclarităţii, cu care suntem bombardaţi în orice clipă.

De unde răzbate această nevoie de cuvinte, care să conţină claritate spirituală şi bucuria unei nădejdi de mai bine? Omul, când se află în stare de prăbuşire psihică sau morală, are nevoie acută de cuvinte care să-l revigoreze spiritual şi să-l energizeze restaurator. Parcă acum, mai mult ca niciodată, realizăm puterea care se ascunde în taina fiecărui cuvânt.

În acest context, vă îndemn cu toată dragostea şi înţelegerea pentru situaţia în care ne găsim, să încercaţi să vă desprindeţi cât mai mult de toate informaţiile şi veştile care seamănă neghina panicii şi a fricii. Cerneţi orice cuvânt care vi se pune înainte. Ţineţi cont doar de ceea ce vă îndeamnă Biserica, prin slujitorii ei. Ţineţi cont doar de ceea ce vă este comunicat oficial de către autorităţile abilitate în gestionarea crizei, în care ne aflăm, şi de ceea ce spun specialiştii în domeniu. Restul este doar materie toxică, care întreţine inutil angoasa şi dezordinea gândurilor, pentru a ne arunca în deruta manipulărilor grosolane şi a şocurilor existenţiale.

Ca păstor ştiu şi trăiesc până în măduva oaselor tristeţea preoţilor, dar şi a credincioşilor, că am fost nevoiţi, din raţiuni de solidaritate umană, să ne părăsim altarele noastre pentru a-L sluji pe Dumnezeu în afara zidurilor bisericii. Nu ştiu dacă este rău sau bine. Însă am o încredinţare că Domnul ne dă răgaz să înfrumuseţăm şi mai mult şi consistent bisericile din inimile noastre, prin rugăciune intensă, prin lectura cuvântului dumnezeiesc din Scriptură şi mai ales prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului, care este „leac al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu prin Iisus Hristos, tratament curăţitor”[2], aşa cum ne spune Sfântul Ignatie Teoforul.

Ştim, de peste două mii de ani, că Liturghia nu a făcut rău nimănui. La fel şi toate celelalte slujbe ale Bisericii.

Asta nu înseamnă că biserica din zid îşi pierde din valoarea ei spirituală. Nu trebuie să uităm niciodată că biserica din inima omului este hrănită şi luminată spiritual de biserica din ziduri, pentru că aceasta din urmă este locul de formare al Bisericii lui Hristos ca Trup tainic al Său. Nouă ne revine datoria de a medita cât din credinţa noastră este asumare personală şi cât este emoţie religioasă la limita superstiţiei.

De asemenea, ne facem martorii unei realităţi,  pe care poate nu am gândit-o niciodată, deşi ea a fost adânc teologhisită de Părinţii Bisericii noastre: cosmosul ca Biserica cea mare a lui Dumnezeu. Prin slujirea slujbelor în afara lăcaşelor de cult, pământul României a devenit ca o biserică. Altarul este cerul, naosul este pământul, iar icoanele sunt sufletele credincioşilor. Ieşind din interiorul bisericilor de zid şi intrând în biserica din mediul înconjurător, a venit vremea să sfinţim pământul pângărit de poluarea excesivă, provocată de om şi tehnologie, pângărit de păcatul defrişărilor ilegale de păduri, pângărit de păcatele noastre şi de toate celelalte acţiuni egoiste şi iresponsabile generate de lăcomia omului.

Suntem trişti că nu mai avem impulsul firesc, atunci când ne întâlnim unii cu alţii, de a ne strânge mâna, de a ne îmbrăţişa, de a ne simţi fizic că suntem aproape. Şi aici cred că Domnul ne descoperă ceva profund: să simţim cât de răvăşitoare poate fi neobrăzarea de a-i întoarce spatele cuiva; să simţim cât de răvăşitor este ca cineva, pe care îl urâm, pentru că suntem defectaţi spiritual, să nu se poată bucura de iertarea noastră, care este cea mai minunată îmbrăţişare a unui suflet însetat de a redeveni casnicul inimii noastre; să simţim cât de răvăşitor este să nu poţi sesiza bucuria gesturilor mărunte, care au puterea de a învia suflete lipsite de sensul vieţii şi atinse de urâtul morţii.

Şi încă ceva: probabil că eram prea superficiali în relaţiile dintre noi. Mult prea formali între noi. Acum a sosit ceasul ca să ne asumăm unii pe alţii în adâncul universului nostru lăuntric, pentru a nu simţi durerea acestui post de a sta la distanţă unii de alţii. Mă gândesc şi la membrii familiilor, care, din motive de izolare sau carantină, sunt nevoite să nu se mai întâlnească. În asemenea situaţii dramatice, am convingerea că inima unei mame, a unui frate, a unui tată, a unui prieten sau a unei rude adânceşte în sine chipul celui drag şi suma tuturor lucrurilor frumoase şi generatoare de lumină sufletească. Astfel, învăţăm să ne comportăm frumos şi elegant unul faţă de celălalt, iar „când ne învăţăm să trăim cu celălalt, ne învăţăm să trăim cu milioane de oameni asemenea lui”[3].

Suntem trişti că, din motive extrem de întemeiate şi pentru binele nostru şi al celor din jurul nostru, ni se cere să stăm acasă. Asta pentru că virusul nu umblă de unul singur, ci este „transportat” de oamenii contaminaţi. Cred că şi în această recomandare Dumnezeu ne dă un semnal că este benefic să ne smulgem din zgomotul lumii, din alergătura epuizantă a sărmanei fiinţe omeneşti, care nu mai are resursele necesare de a se interioriza, pentru că este împrăştiată în cele trecătoare şi în cele fără de niciun sens pentru lumina sufletului nostru. A venit vremea să trăim pe pielea noastră cuvântul Domnului care ne spune: „intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). În felul acesta, avem şansa de a ne bucura de adevărul constatării Sfântului Teolipt al Filadelfiei că „depărtarea de lume aduce adăpostirea lângă Hristos”[4].

În mod paradoxal, „distanţarea socială” sau spaţială de oameni coincide cu o apropiere mai profundă de Hristos şi, implicit, o apropiere sufletească mai intensă între noi.

Suntem trişti, gândindu-ne că, probabil, pandemia medicală va atrage după sine şi o pandemie a necredinţei. Trag nădejde că Domnul ne va păzi de aşa ceva. Cert este că pentru mulţi dintre noi se va cristaliza credinţa în raport cu frica. Vom descoperi în adâncul conştiinţei noastre cât putem duce pe umerii credinţei noastre şi cât de mult ne poate paraliza frica. Sau în ce măsură putem trăi cuvântul psalmistului David, care ne spune: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele” (Psalmul 89, 17).

Să nu ne tulburăm. Însuşi Hristos a trăit, ca om, frica de moarte în grădina Ghetsimani. El Însuşi „a purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al Său: bucuria Sa şi pacea Sa”[5]. De aceea, să nu îi judecăm pe cei care sunt mai slabi în credinţă, dar nici să nu ne lăsăm amăgiţi că ei sunt norma modului de a vieţui în Hristos prin Tainele Bisericii. Atunci când ni se clatină credinţa, este indicat să medităm la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, tocmai pentru a şti mai cu adevărat că însăşi puterea credinţei este un dar al lui Dumnezeu, nu al omului. Domnul îi grăieşte Sfântului Apostol Pavel aşa: „Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).

Prin urmare, puterea credinţei nu stă în triumfalismul ei, ci în smerenia ei. Este contraindicat, duhovniceşte vorbind, să pleci urechea sugestiei diavolului, care îţi poate şopti să te urci pe aripa templului „credinţei de granit”, conform propriei tale evaluări, şi să te arunci în hăul prăpastiei distructive atât pentru tine, cât şi pentru semenii tăi. Credinţa puternică se validează prin smerenia pe care trebuie să o conţină. Doar credinţa smerită face minuni. Credinţa mândră face doar gălăgie de cuvinte. Nu ajută la nimic şi încurcă mult lucrurile. De aceea, să cerem întotdeauna de la Domnul să avem credinţă smerită şi de cea mândră să ne ferească, pentru că aduce doar tulburare şi confuzie.

Vă rog, în egală măsură, să aveţi grijă de familiile dumneavoastră, de copiii dumneavoastră, de părinţii dumneavoastră, de bunicii dumneavoastră, înmulţind rugăciunea, gândurile bune, faptele de milostenie şi protejându-i de orice pericol care le poate zdruncina sănătatea.

Nu îi judecaţi şi nu îi trataţi cu ură şi respingere pe cei care sunt infectaţi de coronavirus. Acum ei au nevoie cel mai mult de dragoste şi înţelegere din partea noastră. Nu devin peste noapte monştri. Rămân tot bunicii noştri, părinţii noştri, copiii noştri, fraţii noştri, vecinii noştri, prietenii noştri şi colegii noştri. Este păcat să contribuim, prin nepăsare şi osândire, la amplificarea deznădejdii şi neliniştii din sufletele lor. O rugăciune pentru ei face mai mult bine decât un cuvânt dispreţuitor la adresa lor.

Nu vă revoltaţi nicio secundă pe românii din diaspora, pentru că ei nu poartă nicio vină în toată criza cu care ne confruntăm. Să ne gândim că îşi trăiesc discret, dar frumos, identitatea de credinţă şi de neam. Că aceşti oameni minunaţi au contribuit şi contribuie la economia ţării noastre prin toţi banii şi investiţiile demarate. Atitudinea noastră să fie una de solidaritate şi compasiune, că sunt atâţia cărora le este greu, nu mai au mâncare, nu mai au un loc de muncă, nu  mai au bani şi resurse din care să trăiască, sunt izolaţi de membrii familiilor lor, sunt blocaţi în vămi, se simt marginalizaţi şi părăsiţi, au gânduri de deznădejde că nu vor mai putea să se întoarcă curând acasă, la cei dragi, şi că totul pare nesigur pentru ei.

Să îi avem în dragostea inimii noastre pe medicii, rezidenţii, asistenţii medicali, care lucrează în condiţii de presiune, surmenaj, oboseală psihică şi mai ales cu resurse materiale specifice (aparatură medicală, ustensile medicale, echipament, medicamente) sensibil diminuate. Efortul lor, fără nicio rezervă,  merită, cu asupra de măsură, rugăciunea, recunoştinţa şi mulţumirea noastră. Ei săvârşesc, prin priceperea, experienţa şi dăruirea lor, cea mai autentică liturghie pe altarul suferinţelor, ezitărilor, bolii şi nesiguranţei aproapelui nostru.

Le mulţumesc, în mod special, tuturor preoţilor din parohiile şi mănăstirile Episcopiei noastre, care au înţeles dificultatea acestor vremuri de încercare şi s-au adaptat condiţiilor neobişnuite de slujire, ţinând cont de toate recomandările autorităţilor statului în privinţa măsurilor de prevenire a contaminării cu coronavirus. Le rămân profund îndatorat pentru faptul că sunt alături de cei aflaţi în nevoi.

Doamne, ai grijă de cei bolnavi, de cei sănătoşi, de bătrâni, de tineri, de copii şi de îngerii sănătăţii noastre, care sunt medicii şi asistenţii medicali.

Păzeşte, Dumnezeule, Biserica Ta de molima necredinţei, de cei care, din ură şi neştiinţă, se năpustesc asupra ei, crezând că o vor distruge şi îi vor închide definitiv porţile.

Miluieşte-i pe toţi cei care se îndoiesc de credinţa în Tine, Doamne, pe toţi cei care îşi trăiesc smerit şi plini de dragoste bucuriile credinţei, pe toţi slujitorii Tăi, episcopi şi preoţi, care sunt îngerii pământeşti ai sufletelor noastre.

În încheiere, îngăduiţi-mi, dragi Părinţi şi iubiţi credincioşi, să vă aduc în atenţie câteva rânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se potrivesc de minune cu contextul dificil pe care îl trăim: „Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel ce cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului, ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui –, ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea  a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul. (…)  De se năpustesc asupră-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei ce sunt plini de mii şi de mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morţi, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite”[6].

Al vostru frate şi părinte întru Hristos Domnul, Nădejdea, Pacea şi Bucuria noastră,

Părintele Episcop Ignatie

——

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, O viaţă – o prietenie – o corespondenţă, ediţie îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 101.

[2] Ignatie Teoforul, episcopul Siriei, Către Efeseni 20, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei (I). Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 433.

[3] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhvniceşti (I), traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 47.

[4] Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia 7, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1977, p. 43.

[5] Hans Urs von Balthasar, Creştinul şi frica, traducere din limba germană şi note de Lorin Ghiman, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2016, p. 62.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, op. cit., pp. 106, 108.

Sursa: Episcopia Husilor

(atitudini.com)

mai mult
Creștinătate

SĂ LĂSĂM BISERICILOR CLOPOTELE, SĂ BATĂ COVIDUL !

clopot

În contextul epidemiei de Covid-19 și al decretării stării de urgență în România, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan a dispus ca toate clopotele tuturor bisericilor din Arhiepiscopia Iașilor (care cuprinde județele Iași, Botoșani și mare parte din județul Neamț) să fie trase în fiecare zi, începând cu ora 12:00, timp de trei minute.

În vremuri îndepărtate, pe vremea epidemiilor (ciuma, holera etc.) în mod constant băteau clopotele, lucru perceput nu ca o superstiție, ci un mijloc dovedit de dezinfectare.

Sunt confirmări experimentale că dangătul de clopot distruge virusurile gripale, alți agenți patogeni infecțioși.
(Evenimentul.ro)

(Dan Drăguș)

mai mult
Creștinătate

Sfanta Cruce, aspecte istorice si duhovnicesti

sfcruce

A incerca sa teologhisesti despre Sfanta Cruce este totuna cu a incerca sa vorbesti despre “taina cea din veac ascunsa”, taina mantuirii ( de Intruparea, Jertfa si Invierea si Inaltarea Mantuitorului), de care Crucea este in mod fundamental legata.

Chiar daca insasi Crucea este una din marile taine ale crestinatatii, intelesul deplin al ei depasind masura noastra in acest veac trecator, totusi, ni se lumineaza in parte, luand in considerare cele ce ne-au fost descoperite, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, cu privire la ea.

Cand crucea nu era inca Sfanta Cruce

Jertfa lui Hristos pe Cruce nu a urmat indemnului iudeilor “Rastigniti-L !Rastigniti-L!”, ci pacatului protoparintilor. Nu prin vorba a fost Iisus rastignit, ci prin pacat.

Caderea in pacat, prestiuta de Dumnezeu din vesnicie, avea sa conduca la acel sfat de taina al Sfintei Treimi, prin care sa hotarasca calea mantuirii omului. Or, acest plan nu a fost si niciodata nu va fi strain de Cruce.

De aceea, crucea l-a insotit dintotdeauna pe om, sub o forma sau alta, de-a lungul istoriei mantuirii. Inca din Vechiul Testament Sfanta Cruce a fost prefigurata prin anumite simboluri, tipuri sau metafore, semne, figuri si gesturi.

Crucea este implicata mai intai in fagaduinta data de Dumnezeu lui Adam si Evei  – la alungarea din Eden – ca va trimite lumii pe Mantuitorul:” Samanta femeii va zdrobi capul sarpelui” (Fac. 3;15), fapt care avea sa se infaptuiasca de Mantuitorul Hristos prin jerfa Lui de pe cruce.

Tot prefigurat trebuie sa vedem Crucea Domnului in pomul vietii din mijlocul raiului, in lemnele purtate in spate de Isaac, fiul lui Avraam, in altarele si jertfele de la templul iudaic, in mainile incrucisate ale patriarhului Iacov cand binecuvinteaza pe Efraim si Manse (Fac. 48, 1-15), in toiagul lui Moise, in toiagul lui Aaron, in mainile intinse ale lui Moise (Ies. 17, 8-16) sau in stalpul pe care Moise a spanzurat sarpele de arama in pustie, ca sa scape de moarte pe cei muscati de sarpe (Num. 21, 8-9).

Prin aceste prefigurari ale Crucii s-a manifestat puterea dumnezeiasca, lucrand “semne si minuni”, inca inainte ca aceasta sa fie sfintita prin sangele lui Hristos.

Crucea lui Hristos

In Noul Testament ne sunt dezvaluite acele semnificatii si lucrari ale Sfintei Cruci, care odinioara erau doar “semne profetice”. Mantuitorul nu a vorbit in mod direct despre Cruce. Vorbind insa de Patimirile Sale, include implicit Sfanta Cruce atunci cand zice: “Fiul Omului va fi dat pe mana arhiereilor si a carturarilor si-L vor osandi la moarte. Si Il vor da pe mana paganilor, ca sa-L batjocoreasca si sa-L biciuiasca si sa-L rastigneasca, dar a treia zi va invia “(Matei, 20, 18-19). Rastignirea implica crucea.

Hristos si Crucea alcatuiesc o unitate in actul mantuirii; de aceea, sangele Lui varsat pe Cruce este numit “sangele Crucii” (Col. 1,20) iar crucea se zice ca este “Crucea lui Hristos” (Gal. 6,12). Mai este numita “Crucea Domnului” sau “Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” si “lauda apostolilor (Gal. 6,12; I Cor. 1,17) Crucea este si ramane altarul jertfirii lui Hristos si al mantuirii noastre.

Crucea, semnul crestinarii unui imperiu?

De semnul Sfintei Cruci este legat un important moment din istoria crestinismului, care a condus la convertirea Imparatului Constantin cel Mare, si ulterior a intregului imperiu.

Evenimentul s-a petrecut la 28 octombrie 312 cand Maxentiu este infrant de catre Constantin la Pons Milvius (Podul Vulturului) in apropierea Romei. In acest loc Constantin are celebra viziune relatata de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea sa Vita Constantini, precum si de apologetul crestin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat in cele doua lucrari constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism. Unii pun insa la indoiala valoarea documentara a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Intre argumentele pe care le aduc ar fi faptul ca intamplarea de la Pons Milvius nu este relatata de Eusebiu in Istoria sa bisericeasca de la 324, ori daca ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai tarzie in Vita Constantini. Noi trebuie insa sa tinem cont de faptul ca nucleul evenimentului a fost real, chiar daca a cunoscut si unele infloriri, dar despre el Eusebiu vorbeste si in Discursul sau festiv tinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.

Ea a marcat totodata, daca nu propria sa convertire, cel putin momentul din care el a devenit protectorul crestinilor. Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda crestinilor libertate de cult. La sfarsitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia crestina singura religie autorizata: crestinismul inlocuia religia imperiala.

Aflarea Sfintei Cruci

Aflarea Sfintei Cruci Hristos este legata de Sfanta Elena, mama Sfantului Constantin cel Mare. Pe la sfarsitul sec. al IV-lea, in timpul pastoririi Sfantul Ambrozie, episcopul Mediolanului, se vorbea despre o calatorie facuta de mama lui Constantin cel Mare, Sfanta Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi gasit si Crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul, ingropata cu celelalte doua ale talharilor. Locul exact al descoperirii i-ar fi fost aratat de un evreu. Pentru a sti care este Crucea cea adevarata, a rastignirii Mantuitorului, Sfanta Elena a facut sa se atinga de ea de trei ori trupul unui tanar bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost considerata Crucea lui Iisus. O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul utilizat la o casca de fier a imparatului precum si pentru fraul calului. Sfanta Elena ar fi murit la Constantinopol pe la varsta de 80 de ani, corpul ei fiind asezat intr-un sarcofag de porfira si transportat la Roma. Astazi in Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de porfira atribuit Sfanta Elena.

Crucea – arma impotriva diavolului

Semnul Crucii este sfant si sfintitor. Prin Cruce si semnul sfintei Cruci se sfintesc: apa, undelemnul si Cinstitele Daruri. Crestinul se insemneaza cu el din primele veacuri si il pecetluieste cu o scurta rugaciune. Insusi semnul Sfintei Cruci pe care ni-l facem sau prin care binecuvantam lucrurile reprezinta o rugaciune marturisita prin gesturi.

Sfanta Cruce este semnul de biruinta al lui Hristos Dumnezeu, Care l-a dat crestinilor ca pe o puternica arma prin care ei vor birui pe nevazutii vrajmasi. Iata ce zice psalmistul: „Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca sa fuga din fata arcului ” (Psalm 59, 4). Prin semnul Sfintei Cruci crestinii il chema pe Dumnezeu in ajutor la vreme de ispita stiind ca „arma asupra diavolului, Crucea Sa, o dat noua”.

Un aspect foarte important legat de lucrarea semnului Sfintei Cruci este partasia prin el la lumina fetei lui Dumnezeu, dupa cum scrie psalmistul David: „Insemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne (Psalm 4, 6).”

(Radu Alexandru – crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Sfintei Cruci

ic22874

Intr-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, praznuirea Crucii din a treia duminica a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia inchinari a Crucii”. El completa sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de catre Sfanta Elena, si cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria imparatului Heraclie asupra persilor si intoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim in anul 630. Dupa unii, aceasta a treia venerare ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevaratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui sau Alpheios, episcop din Apameia, pentru constructia unei biserici.

Dupa altii, Sfanta Elena insasi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei. E greu sa aflam mai multe despre originea acestei sarbatori, afara de faptul ca ea pare sa fi fost deja bine stabilita la Constantinopol intre anii 715-730, fiindca patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie. Aceasta sarbatoare pare sa fi ramas insa multa vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. In Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii aparea exact in mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, cand se anunta numai venerarea Crucii pentru saptamana urmatoare. Acest rit s-a extins atunci la intreaga Saptamana a III-a pentru a permite populatiei capitalei sa vina sa se inchine inaintea Sfantului Lemn: zilele de marti si miercuri erau rezervate barbatilor, iar cele de joi si vineri femeilor.

La manastirea Evergetis (secolele XI-XII) marti seara se facea priveghere pentru praznuirea Crucii, desi duminica era deja inchinata praznicului: se canta atunci un oficiu apropiat de cel pe care il indica Triodul actual, dupa care se iesea solemn cu crucea care era venerata ca si in zilele de miercuri si vineri. Acest transfer al praznicului injumatatirii postului in Duminica a III-a se constata si in Typikon-ul de la Messina, incetul cu incetul impunandu-se in intreaga Biserica. Venerat o saptamana intreaga, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel ca pentru a-1 solemniza mai mult a fost necesara deplasarea sa intr-o zi de duminica.

In Triodul tiparit, praznuirea principala are loc duminica. Ca si praznicul de pe 14 septembrie, atunci cand cade intr-o duminica nu suprima insa slujba invierii combinandu-se cu ea ca si in celelalte sarbatori ale Triodului. Trebuie observat insa ca praznuirea Crucii se distinge prin cantarea Polieleului, omisa in celelalte duminici, si prin prezenta unei inainte-praznuiri si a unei duble praznuiri, ceea ce o plaseaza in rangul marilor solemnitati ale anului liturgic.

Dupa Vecernia Mica de sambata, cel insarcinat cu paza vaselor sau obiectelor sfinte, aduce relicva crucii din scrinul ei si o pune pe altar in fata caruia aprinde o lumanare care trebuie sa arda aici toata noaptea. Dupa o scurta masa, se celebreaza privegherea fara modificari speciale pana la doxologia mare de la sfarsitul Utreniei. Preotul isi schimba atunci vesmintele, ia cadelnita si tamaiaza altarul si crucea asezata pe el. Dupa care, o pune pe un disc pe care-l aseaza pe capul sau, iesind pe usa dinspre miazanoapte a iconostasului precedat de acoliti tinand in maini lumanari. O data ajuns in fata usilor imparatesti, in momentul in care corul sfarseste doxologia mare, striga: „Intelepciune!, Drepti!”, ca atunci cand face Intrarea Mica cu Evanghelia. Corul canta atunci de trei ori troparul Crucii, timp in care preotul tamaiaza relicvariul asezat pe un analoghion aflat in centrul bisericii. Dupa care se canta de trei ori imnul „Crucii Tale ne inchinam Stapane si sfanta invierea Ta o cantam si o marim!” care, de zilele Crucii, inlocuieste la Liturghie „Sfinte Dumnezeule”, si toata adunarea se inchina adanc la pamant, dupa care, cel mai mare mai intai, apoi preotul, urmati de frati vin doi cate doi sa se inchine Crucii facand trei metanii mari, timp in care corul executa idiomelele lui Leon cel intelept. Venerarea fiind incheiata si Sfanta Cruce fiind readusa in sanctuar, Utrenia se incheie, ca si in celelalte duminici, prin procesiunea in pronaos, Ceasul I si cateheza Sfantului Teodor Studitul.

Aceeasi ceremonie a venerarii Crucii se repeta la Ceasul I in zilele de luni, miercuri si vineri ale Saptamanii a IV-a, stihirile fixe ale Postului Mare fiind inlocuite de troparul inchinarii. Aceasta adaugare la venerarea Crucii a zilei de luni, cu excluderea zilei de marti, e atestata si de o omilie atribuita Sfantului Ioan Hrisostom, dar ea nu corespunde vechii randuieli de la Sfanta Sofia, fiind probabil inserata in Triod ca urmare a influentei monahale care a asimilat ziua de luni zilelor de miercuri si vineri, legand astfel Crucea de post.

Desi in Triodul actual importanta principala e atribuita duminicii, zilele de miercuri si vineri isi pastreaza un caracter privilegiat in aceasta saptamana, si nu sunt privite doar ca o simpla dupa-praznuire: pe langa venerare, praznuirea sfantului zilei trebuie transferata la Pavecernita, pentru a lasa locul liber executarii la Utrenie a unui canon complet al Crucii. La Evergetis, ziua de miercuri – fundamentul acestui praznic, fiindca e centrul saptamanii injumatatirii postului – era supusa unei dispense de post echivalente celei din zilele de sambata si duminica, in ciuda ambiantei de doliu ce insoteste de obicei praznuirile Crucii si pentru a marca inca si mai puternic caracterul privilegiat al centrului.

La Studios, in timpul acestei „Mari Saptamani a Sfintelor Paresimi”, Crucea era scoasa pentru inchinare in toate zilele dupa Ceasul al IX-lea, astfel incat intreaga Saptamana a IV-a aparea in chip limpede drept iradierea praznicului Crucii. Nelimitandu-se nici el la doar trei zile de venerare, Triodul actual prezinta intreaga saptamana a injumatatim postului ca o „saptamana purtatoare de cruce”, „sfanta si luminoasa saptamana in care Crucea e aratata lumii”. In toata aceasta saptamana invatatura ascetica trece in plan secund, iar comemorarile saptamanale, altele decat cele ale Crucii, sunt suprimate sau combinate cu tema Crucii, ca in ziua de joi. Numai vineri seara, aluziile la Cruce inceteaza lasand totusi urme in unele tropare in ziua de sambata si unele ecouri chiar in lunea Saptamanii a V-a.

Ascultand de aceleasi legi ca si saptamana precedenta si evocand vechea tema a vamesului si fariseului, idiomelele de la Vecernie si Utrenie au astfel aceeasi functie de a arata credinciosilor ca smerenia trebuie practicata tot timpul si mai cu seama ca, dupa ce am parcurs jumatatea cursei postului si am castigat deja un folos din ea, nu trebuie sa judecam pe aproapele sau sa socotim ca am „meritat” ceva. Asocierea acestor piese cu tema Crucii evidentiaza de asemenea fundamentul hristologic al smereniei, pe care am vazut-o fundamentala, asa cum se canta inca de duminica:

„Domnul tuturor ne-a invatat cu pilda sa ne ferim de gandul cel maret al fariseilor celor prea rai, si tuturor le-a aratat sa nu gandeasca cu trufie mai mult decat se cuvine a gandi. Ca El insusi facandu-se pilda si asemanare, S-a desertat pe Sine pana la Cruce si la moarte. Deci multumindu-I impreuna cu vamesul sa zicem: Dumnezeule, Cel ce ai patimit pentru noi si fara patima ai ramas, izbaveste-ne pe noi de patimi si mantuieste sufletele noastre!”.

Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, trad. diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ultima oră

ic92214

Biserica Ortodoxă a lansat un vast program anti-pandemia CORONA VIRUS.

Programul are în vedere oferirea GRATIS SI ÎN CANTITĂȚI NELIMITATE a următoarelor medicamente:

  • Sf. Împărtășanie. De departe cel mai eficient medicament. Este testat din Joia Mare și până azi. Nu există contradindicații
  • Uleiul de la Sf. Maslu. La fel ca la Împărtășanie.
  • Aghiasma mare. Se ia după post negru și cu binecuvântare începând cu ora 15. Zilnic.
  • Aghiasma mică . Se ia pe stomacul gol. De câte ori aveți stomacul gol.
  • Anafura. Vezi la Aghiasma mică.

Consumul acestor medicamente presupune și un stil de viață care să conțină:

  • Deasă spovedanie
  • Ținerea posturilor (cele 4 + Miercuri și Vineri)
  • Participarea la Sf Liturghie cât de des

TOATE SE DISTRIBUIE GRATUIT ÎN REȚEAUA DE PAROHII SI MĂNĂSTIRI DE PE ÎNTREG TERITORIUL NAȚIONAL.

VĂ AȘTEPTĂM CU DRAG!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pr. Rafail Noica: „Răul lumii de astăzi este așa de organizat încât scăpare nu mai este…Numai Dumnezeu va fi scăparea”

Rafail-Noica-

Vremea noastră este vreme cumplită cu probleme parcă fără răspuns, situații inexplicabile, înnodări din cele mai cumplite. Si nu deznădăjduiți, dar să ne așteptam la mai rău, nu deznădăjduiți dar să știți că în fiecare clipă Dumnezeu Cel nevăzut, cel inexistent, Cel „de neînduplecat” este cu noi aici, nu numai în spațiul din jurul meu, ci și în inima mea și nu există încercare pe care ne-o îngăduie Dumnezeu fără să ne dea și o cale de ieșire. Ce cale de ieșire nu știu, dar Domnul să ne călăuzească și în situații inexplicabile.

Și stăpânitorul lumii acesteia vrea să ne arate că nu putem scapă de el sub nici o formă. Acuma cu organizarea asta, cu sateliții, cu chestii care ne urmăresc și prin care suntem urmăriți nu avem cum să scăpăm. Și mai mulți mi-au povestit despre niște filme pe care le-au văzut. Unul se numea principiul dominoului. Și filmele arătau că dacă ochiul lumii ăsteia e pe tine, nu ai cum să scapi, și până la urmă se termină cu catastrofă, cu moartea. Și, când îmi povesteau simțeam cum panica intră în mine, dar observam un lucru, în niciunul din filme nu se vorbea de Dumnezeu. Niciunul nu a zis Doamne.

Eu cunosc trei cazuri și unul pe care îl cunosc personal, într-o viață de zeci de ani de iad, când persoana a ajuns la punctul de nebunie, de a se sinucide, dar în loc să facă asta a zis Doamne! și imediat s-a schimbat viața acelei persoane. Și am observat în filmele astea, în duhul lumii acesteia care vrea să ne convingă că stăpânitorul lumii acesteia este atotputernic, „de mine nu scapi”, sau faci ce-ți spun eu și îți dau „șaptesprezece privileghiomuri” dacă devenim uniți cu Roma, sau cum spunea Sichim Pasa: „jos capul”. Nu! Avem o alternativă pe care nu ne-o pune înainte duhul lumii acesteia, să strigam la Dumnezeu! Dar, de acuma, în marele necaz singura scăpare este Dumnezeu!

In realitate, de-a lungul istoriei, niciodată n-a fost o scăpare sau o soluție fără Dumnezeu, dar Dumnezeu cel blând ne-a lăsat să ne vedem de treburile noastre chiar dacă noi am crezut că din deșteptăciunea noastră a venit scăparea sau am avut noroc și am găsit soluția asta, și nu ne dăm seama că Dumnezeu a rânduit acea situație, și ne-a lăsat să credem așa. Dar nu a fost, de-a lungul istoriei, când o soluție găsită să nu fi fost de Dumnezeu. „A că a venit un milionar și mi-a dat o sumă de bani și am scăpăt din situație”. Dumnezeu, de la întemeierea lumii, știind ce aveam să trăiesc, a pregătit un milionar care să vină și să-mi dea. Dar să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu și să conștientizam aceasta.

Zice Psalmul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.” (Psalm 126,  1)   Da păzesc, dar nu paza mea va păzi cetatea dacă nu Dumnezeu în mine păzește. Cu Dumnezeu trebuie să ne tocmim. In singur Dumnezeu trebuie să avem nădejdea. Zice psalmul: „Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui” „Ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale” (Psalm 43, 8, 5) – zicea războinicul David. Da, dar cu bratul lui lovea și cu arcul lui trăgea. Și la noi, Dumnezeu nu va veni, ci eu voi zidi casa, dar dacă Dumnezeu nu va lucra în mine, nu va ieși nimic. Vreau să zic că întotdeauna, de-a lungul istoriei, Dumnezeu a fost singura ieșire dar, nevrând să ne silnicească ne-a lăsat să credem că fiindcă noi ne-am priceput.

Zilele care vin sunt cumplite și nu mai există nici o scăpare, cum corect vorbesc filmele alea. Corect, dar nu adevărat! Numai Dumnezeu va fi scăparea. Mi se pare îngrozitor, și pentru noi este, dar va ști Dumnezeu să ne miluiască. Si este un mare privilegiu și în sfârșit și vom învață -dă-ne Doamne!- să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Si cu singura nădejde în Singur Dumnezeu, vom pune mâna pe sabie, pe arc, pe mistrie, și vom face ce trebuie, nu ne vom intimida de cei care ne urmăresc, dar singur Dumnezeu este soluția. Răul lumii de astăzi este așa de organizat încât scăpare nu mai este.

Deci, tot ce am zis, este un fel de a zice: „ține-ți mintea în iad”. Nu am încercat să evit, să nu vorbesc de criza care este și vine, nu am încercat să o mușamalizez, dar am spus că orice ar fi și orice s-ar întâmpla, dacă te găsești în fundul iadului, să nu deznădăjduiești, și atunci fundul iadului pentru tine va fi rai. Cum a fost înrourare focul cuptorului încins pentru cei șapte tineri. Și asta nu este o poveste, este istorie. Eu am ajuns să mă întreb în ce măsură să cred în Scriptură, ce trebuie să cred literar și ce trebuie să fie metaforic. Lucrurile astea, puțin câte puțin, am ajuns, din ce în ce mai mult, să le cred literar. Când zice scriptura că mare a statut perete de-a dreapta și perete de-a stânga, eu cred că mare a statut perete de-a dreapta și perete de-a stânga. Că sunt prost?  Bine, sunt prost și mă bucur că sunt prost și că nu sunt ca deștepții lumii acesteia care au toate dovezile că Dumnezeu nu există, și vom vedea cândva cine va fi fost prostul și cine deșteptul. Prin asta parafraze ce spunea Sf. Ap. Pavel că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înțelepciunea omului. Si poate cu asta să terminam.

Extras din conferința Pr. Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţă mitropolitană de la Limours, octombrie 2017

(coloana-infinitului.com)

 

mai mult
Creștinătate

Românii din Bruxelles au o nouă biserică. Mitropolitul Iosif a sfințit noul lăcaș de cult

biserica-brx

Comunitatea românescă din Bruxelles are un nou lăcaș de cult. În Duminica după Botezul Domnului, Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, a oficiat slujba de sfințire a bisericii, informează pagina de Facebook a Parohiei Uccle.

Parohia Uccle cu hramurile Sf. Ap Petru și Pavel și Sf Gertrude de Nivelles a fost concesionată comunității românești de Arhiepiscopia Romano Catolică din Bruxelles pentru o periodă de 77 de ani. Biserica a fost restaurată de comunitatea românească.

Sute de credincioși au participat la sărbătoarea comunității parohiale. De asemenea a fost prezent ambasadorul României în Regatul Belgiei și sefa secției consulare a Ambasadei României.

În Bruxelles Biserica Ortodoxă Română are patru parohii.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Patriarhul: Să transformăm perioada de criză medicală într-una de întărire în credință și sporire a dragostei

Patriarh987

În Duminica a doua din Post se prezintă în biserici Vindecarea unui slăbănog (paralitic), text evanghelic care arată puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, dar și importanța grijii pentru sănătatea semenilor.

Referindu-se la cei patru prieteni care desfac acoperișul unei case pentru a-l duce pe bolnav în fața Mântuitorului, Patriarhul Daniel a spus că ei „simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinții, frații, prietenii, vecinii sau colegii care ajută spiritual și material pe cei bolnavi și suferinzi”.

„Mai ales în această perioadă, în care o mulțime de oameni sunt încercați de noua boală molipsitoare, de noua epidemie, este mare nevoie de rugăciune și de ajutorare frățească, de întărire în credință și de apropiere de Dumnezeu”, a precizat Preafericirea Sa duminică, 15 martie 2020, în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reședința Patriarhală.

„Chiar dacă oamenii sunt îndemnați să se autoizoleze, ei trebuie să transforme autoizolarea în comuniune mai intensă cu Dumnezeu prin rugăciune și în meditație, în gândire asupra darului vieții și al sănătății”.

„Această perioadă ne arată cât de fragilă este viața omului pe pământ, cât de mare nevoie este de a păstra permanent legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieții pământești și al vieții veșnice cerești”.

„De aceea, trebuie să transformăm această perioadă de criză medicală într-o perioadă de întărire în credință și de sporire a dragostei noastre față de Dumnezeu și față de semeni”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a spus că „este nevoie ca să ne gândim mai mult la modul în care noi primim putere de la Dumnezeu prin pocăință pentru păcate, prin rugăciune, prin citirea scrierilor sfinte, prin spovedanie mai deasă, prin împărtășire mai deasă și prin toată fapta cea bună”.

Patriarhul a recomandat ajutorarea „mai întâi prin rugăciune și apoi prin trimiterea unui ajutor material și încurajarea spirituală a celor care se află în izolare sau în carantină”.

„Nu trebuie ca această izolare și această carantină să fie considerată o însingurare”, a spus Patriarhul Daniel, „ci un prilej de a spori comuniunea, iubirea noastră smerită față de Dumnezeu și iubirea noastră milostivă față de semeni”.

„Prin urmare, trebuie să ne rugăm și să lucrăm nu numai pentru sănătatea sufletelor și a trupurilor noastre, ci și pentru sănătatea semenilor noștri”.

„Regulile acestea pe care autoritățile le-au impus au ca scop ferirea de boala care se transmite, și, în același timp, grija față de semenul nostru: să nu-i transmitem lui acest virus și astfel să contribuim la deteriorarea sănătății lui”.

„Este, într-un mod paradoxal, timpul în care păstrăm o anumită distanță față de aproapele pentru binele lui și pentru binele nostru”, a subliniat Preafericirea Sa.

Patriarhul României a semnalat legătura dintre păcat și boală, amintind că Mântuitorul vindecă întâi sufletul paraliticului, iertându-i păcatele, și apoi trupul.

„Boala este uneori urmare a păcatului, iar alteori o pedagogie divină prin care omul devine mai smerit, iar puterea lui Dumnezeu se arată ca putere vindecătoare și milostivă”.

Părintele Patriarh a îndemnat ca după ascultarea acestor „cuvinte de încurajare din Evanghelia de astăzi” să arătăm și noi iubire milostivă față de semeni.

„Această iubire smerită și milostivă vine însă din rugăciunea curată și stăruitoare. Iubirea noastră, în general este egoistă, posesivă și pătimașă, dar prin rugăciune dobândim iubire smerită și milostivă din iubirea lui Hristos”, a spus Preafericirea Sa.

Referitor la rugăciune, Patriarhul a semnalat spusele Sfântului Grigorie Palama, care explica faptul că „rugăciunea nu este doar lucrarea omului în fața lui Dumnezeu, ci este și lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului”.

„Iar la această lucrare a sufletului participă și trupul prin faptul că noi îngenunchem, facem metanii, practicăm postul, înfrânarea”, a adăugat Patriarhul.

Spre final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre calitățile deosebite ale sfântului pomenit în a doua Duminică din Post, amintind că el este „Dascăl al rugăciunii neîncetate, teolog al luminii necreate și mare învățător al tuturor credincioșilor ortodocși pe calea mântuirii, pe calea sfințeniei”, pe #CaleaPostului.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Sfantului Grigorie Palama

Sf2525

Duminica Sfantului Grigorie Palama este a doua duminica din Postul Sfintelor Pasti. A fost inchinata Sfantului Palama din anul 1386, anul canonizarii sale. Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfantului Grigorie Palama de doua ori pe an: pe 14 noiembrie, ziua trecerii sale la cele vesnice si in aceasta a doua Duminica a Postului Mare.

Sfantul Grigorie Palama (1296-1359) s-a nevoit ca monah la Muntele Athos. A formulat invatatura ortodoxa despre har ca energie sau lucrare dumnezeiasca mantuitoare, descoperindu-ne diferenta dintre fiinta divina transcendenta si inaccesibila si energiile necreate care se impartasesc oamenilor. Este adevarat ca aceasta distinctie intre fiinta si energiile dumnezeiesti exista si inainte de Sfantul Palama, dar cu mai putina claritate dogmatica.

Sfantul Grigorie Palama ne-a marturisit ca Dumnezeu fiind personal, nu poate fi cunoscut decat dupa lucrarea Sa. Si dupa cum persoanele nu se pot cunoaste de la distanta, ci numai prin comuniune, tot astfel cunoasterea lui Dumnezeu este o cunoastere personala, nu teoretica. El vorbeste de un mod de cunoastere superior celui rational, cunoasterea prin puterea sau iluminarea Duhului Sfant, o cunoastere-unire a celui ce cunoaste cu Cel cunoscut. Asadar, ca sa-L cunosti pe Dumnezeu trebuie sa te impartasesti de El. Nu poti sa-L cunosti pe Dumnezeu stand in afara Lui.

Din acest motiv, Biserica a horatat ca dupa Duminica Ortodoxiei sa se faca pomenirea Sfantului Grigorie Palama, pentru a ne arata ca omul in Ortodoxie se impartaseste de lumina dumnezeiasca din aceasta viata. Sigur, lumina dumnezeiasca nu se arata oamenilor in aceasta viata decat in mod minunat, caci ea este diferita de lumina fizica. De aceea ea nu se vede cu ochii in mod natural, ci numai cu puterea Duhului Sfant.

Sfantul Apostol Petru spune ca suntem chemati sa devenim „partasi firii dumnezeiesti” (II Petru 1, 4). Ce inseamna acest lucru? Sfantul Grigorie Palama spune ca aceasta expresie are un caracter antinomic, care o inrudeste cu dogma Sfintei Treimi – Dumnezeu fiind deodata Unu si Trei: „Natura dumnezeiasca trebuie sa fie numita in acelasi timp neparticipabila si intr-un anume inteles participabila; ajungem la impartasirea de natura lui Dumnezeu si, totusi, ea ramane cu totul inaccesibila. Trebuie sa le afirmam pe amandoua deodata si sa pastram antinomia lor ca pe un criteriu al slavei”.

Ca sa intelegem comentariul Sfantului Grigorie Palama, voi face cateva precizari.

Sunt trei feluri de uniri – unire fiintiala, cum este cea intre cele Trei Persoane dumnezeiesti, unire ipostatica, cum este cea intre firea omeneasca si dumnezeiasca din Hristos si unire prin har, la care suntem chemati toti.

Daca ne-am uni cu fiinta lui Dumnezeu, am fi Dumnezei prin fire, iar atunci Dumnezeu nu ar mai fi Treime, ci un Dumnezeu cu mii de ipostasuri cate ar fi persoanele care s-ar impartasi din firea Sa. De aceea spunem ca Dumnezeu ne ramane inaccesibil in ceea ce priveste fiinta Lui.

Nu ne unim nici ipostatic, dupa cum este unirea firii omenesti cu cea dumnezeiasca din Hristos. Aceasta unire este proprie numai Fiului lui Dumnezeu Care Se face om fara sa inceteze sa fie a doua persoana a Treimii.

Ne unim prin har cu Dumnezeu, unire care ne face sa participam la firea dumnezeiasca, fara ca prin aceasta firea noastra sa devina fire a lui Dumnezeu. Ramanem creatura, devenind dumnezeu prin har, asa cum Hristos a ramas Dumnezeu, devenind om prin intrupare.

Asadar, participam la viata dumnezeiasca prin har, pe masura puterii noastre. Fiinta lui Dumnezeu ramane inaccesibila, in vreme ce energiile sau lucrarile Sale, puterile naturale si nedespartite de fiinta in care Dumnezeu purcede in afara, se comunica. Vladimir Lossky afirma ca „Firea si energiile nu trebuie intelese ca parti distincte ale lui Dumnezeu, ci ca doua moduri diferite ale existentei lui Dumnezeu, in natura Sa si in afara naturii Sale; acelasi Dumnezeu ramane total inaccesibil in esenta Sa – si se comunica cu totul prin har”.

Nu uitati ca Dumnezeu Se vrea trait, caci este un Dumnezeu personal. Bine s-a spus ca la Dumnezeu nu ajungem printr-un anume fel de a gandi, ci printr-un anume mod de viata.

Iar pentru a intelege diferenta dintre cunoasterea teoretica si cea bazata pe trairea lui Dumnezeu, voi reda un fragment din invatatura Sfantului Siluan Athonitul: „Oricat am invata, este cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant Se face cunoscut Domnul. Multi savanti si filosofi au ajuns la credinta ca Dumnezeu exista, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu”.

Adrian Cocosila

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Îndrumări către parohii și mănăstiri pentru respectarea unor măsuri de prevenire a îmbolnăvirii cu noul Coronavirus (Covid-19)

Vultur

Cancelaria Sfântului Sinod a transmis joi un document cu mai multe îndrumări adresate parohiilor şi mănăstirilor din cuprinsul Patriarhiei Române pentru respectarea unor măsuri de prevenire a îmbolnăvirii cu noul Coronavirus (Covid-19):

    1. Afișarea, la intrarea în lăcașul de cult, a recomandărilor Ministerului Sănătății pentru prevenirea îmbolnăvirii cu noul Coronavirus (Covid-19);
    2. Consultarea la nivel de unitate de cult, acolo unde este posibil, cu cadre medicale competente, pentru a identifica măsuri de prevenire a răspândirii noului Coronavirus (exemplu: îndrumarea persoanelor suspecte de gripă din rândul celor care vin la biserică către unități medicale; dezinfectarea căilor de acces şi aerisirea corespunzătoare a lăcașurilor de cult);
    3. Asigurarea unei zone de igienizare a mâinilor, cu produse necesare pentru aceasta (apă, săpun, dezinfectanți etc.), în proximitatea lăcașurilor de cult;
    4. Respectarea măsurilor dispuse de autoritățile publice și cooperarea cu acestea, asigurându-se totodată libertatea religioasă a credincioşilor de a participa la viaţa liturgică a Bisericii şi de a primi asistență religioasă, în biserică şi la domiciliu;
    5. Pentru a evita aglomerarea credincioşilor în spațiul de cult, în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii se vor utiliza difuzoare exterioare sau Sfânta Liturghie se va săvârşi în aer liber, lângă lăcașul de cult;
    6. Lăcașurile de cult vor fi deschise zilnic credincioșilor pe întreaga perioadă a săptămânii, încât preoții slujitori să poată răspunde tuturor solicitărilor credincioșilor privind Spovedania, Împărtășania și citirea unor rugăciuni. Astfel, se va evita aglomerația credincioşilor la slujbele de sâmbătă şi duminică;
    7. Cu prilejul săvârșirii slujbelor bisericeşti, înainte de otpust se va citi rugăciunea specială pentru pocăință, pentru oprirea epidemiei actuale, pentru însănătoșirea persoanelor bolnave și pentru întărirea spirituală a cadrelor medicale și a persoanelor care contribuie la prevenirea și combaterea epidemiei.

(Basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

30 DE SCHITURI, BISERICI SI SIHASTRII RUPESTRE IN MUNTII BUZAULUI

schit

30 de schituri, biserici și sihăstrii rupestre au fost descoperite în Munții Buzăului, în arealul localităților Aluniș, Ruginoasa și Nucu, unde arheologii au identificat urme de locuire care merg până în era pre-creștină.

Considerat de unii Athosul românesc, ansamblul merită vizitat chiar dacă în acest moment este puțin valorificat turistic.

Biserica din Aluniș este singura unde încă se slujește.

Întinse pe 80 de kilometri, cele 30 de așezări rupestre din Județul Buzău sunt izvor nesecat de povești cu portaluri energetice, dispariții umane și comori ascunse de boieri. Cea mai mare aglomerare de astfel de așezări este pe raza localităților Bozioru, Colți, Cozieni și Brăești.

Deși atestate abia în secolul XVI când au început să fie locuite de sihaștrii sau transformate în bisericii, așezările din piatră datează încă din epoca bronzului când serveau ca adăpost și lăcaș de cult. Pe unele dintre stâncile risipite prin pădure se văd simboluri precreștine, inscripții în chirilică și cruci ce vin să confirme locuirea zonei de-a lungul timpului.

Țara Luanei, așa cum este cunoscută zona din apropierea comunelor Bozioru si Colți, reprezinta cel mai important complex de vestigii rupestre din Muntii Buzaului (Masivul Ivăneț). Aici, printr-un proiect finanțat prin Programul Național de Dezvoltare Rurală, s-au amplasat panouri informative și s-au făcut patru trasee menite să te poarte pe la toate atracțiile din zonă în traseul tematic denumit „Drumul Luanei”.

CHILIA LUI DIONISIE

În stânga poianei se află prima așezare rupestră, Chilia lui Dionisie. Ignoră locul unde este amplasat panoul cu descrierea atracției pentru că din dreptul lui nu se zărește niciun marcaj sau potecă, iar escaladarea directă este abruptă și periculoasă. Ocolește stânca prin strânga și treci pe lângă o arcadă uriașă prin cupola căreia se vede cerul. Imediat în dreapta se face o potecă care urcă un pic și se bifurcă în partea dreaptă spre Chilia lui Dionisie și în stânga spre Bisericuța lui Iosif.
Primul lucru care te întâmpină sunt două scări de lemn care fac legătura cu peștera în care sihastrul Dionisie a trăit peste 30 de ani. Adăpostul datează din secolul III-IV  și pe ferestre are vedere spre Valea Bordeiului. La baza peșterii au fost cândva construite chilii de lemn, iar Dionisie a amenajata și locuit așezarea în secolul XIV.
De aici poți urma poteca spre stânga prin pădure spre Bisericuța lui Iosif. Pe drum îți va atrage atenția un miros înțepător și sunet de apă. Este un izvor cu apă sulfuroasă despre acre unii oameni cred că are puteri vindecătoare.

BISERICUȚA LUI IOSIF

Bisericuța lui Iosif sau Schitul Ioan Bogoslov este săpată într-o stâncă uriașă și este poate cea mai impresionantă așezare rupestră dintre cele de la Nucu.  Desupra intrării se poate observa un simbol paleocreștin, peștele.
Datată din sec III-IV, mai târziu i s-au adăugat un pridvor de lemn din care s-au păstrat și acum găurile unde intrau grinzile și șanțuri pentru a proteja interiorul de apa care se scurgea în urma ploii.

AGATONUL NOU

Continuând pe traseu de la această bisericuță urcușul devine abrupt și se ajunge la o bifurcație. Spre stânga pe marcaj bandă roșie se ajunge la Agatonul Nou. Constucția din piatră a fost locuința monahului Agaton în secolul XVI și încă se mai păstrează o parte din acoperiș, altarul, o chilie alăturată și un beci.
În partea de altar se văd două pomelnice săpate în piatră, dintre care primul în slavonă în care este menționat și numele lui Neagoe Basarab. În beciul de sub chilie se spune că s-a găsit cândva o comoară care s-a pierdut și pe urmele căreia s-au dus multe căutări care s-au terminat nefericit cu moartea sau dispariția celor implicați.

CRUCEA SPATARULUI

Următoarea oprire tot pe marcaj bandă roșie este Crucea Spatarului. Și aici legenda face referire la o comoară. Așezată în vîrful culmii Spătarului la 1060m înălțime, crucea masivă din piatră poartă simbolul soarelui și o inscripție în ceea ce pare a fi slavonă.
Se spune că ar fi fost ridicată aici pe la 1821 cu ajutorul a 12 bivoli de către unul dintre boierii locului, Spătarul Cristea. Odată cu ea și-a adus și comoara pe care a ascuns-o într-o cameră subterană, iar tunelul care face legătura cu aceasta ar fi undeva în apropierea crucii. Ba chiar ar fi lăsat și o hartă care poate fi văzută în spatele crucii pe o piatră unde se zăresc un cap de cerb, o cruce și o sabie. Bineînțeles, comoara nu a fost găsită niciodată.

VÂRFUL ȚURȚUDUI

Continuând pe culme, de data aceasta fără marcaj, se ajunge repede pe Vârful Țurțudui (1030m), un foarte frumos loc de belvedere asupra Munților Buzăului și a satului Nucu. Ceea ce te va surprinde sunt arborii dărâmați pe potecă parcă pentru a opri trecerea călătorilor pentru că se spune că aici este un loc încărcat energetic unde dispăreau oameni.
Legendele locului nu se opresc aici și variază de la extratereștri la piramide, centre energetice, magie și forțe malefice. Se crede că aici au existat oameni giganți care au modelat munții în formă de piramide. Drept este că pietrele de pe vârf par a fi făcute de mâna omului și așezate cu grijă una peste alta, iar pe unele se zăresc inscripții. Tot aici se spune că a existat cândva un obelisc și că în anii ’70 sau ’80 vârful a fost dinamitat  pentru a distruge portalurile care înghițeau oameni.
Dincolo de legende peisajul îți taie respirația și este greu să nu simți locul ca fiind încărcat energetic și liniștitor. Dar acesta este efectul munților și al măreției naturii.

AGATONUL VECHI

 Coborând apoi la potecă și trecând de Agatonul Nou se ajunge la Agatonul vechi sau DărmăturaCândva o bisericuță mică în vârful unei stânci, acum este foarte ușor de ratat dacă nu ești atent să observi cele trei trepte săpate în piatră. Odată urcat în vârf poți vedea tăblia neinspirat plasată și ruinele construcției care avea cândva trei încăperi.
De aici ținând marcajul triunghi albastru drumul te întoarce la Bisericuța lui Iosif și apoi în Poiana Cozanei. Ținând spre stânga se poate ajunge la Schitul Fundătura, dar marcajul nu există și poteca nu se vede. Nu e bai, la Fundătura se poate ajunge ușor și din satul Nucu.

PEȘTERA FUNDU PEȘTERII

Revenind în Poiana Cozanei, chiar în față se vede panoul care anunță Peștera Fundu Peșterii. Acum este închisă cu gratii pentru a fi conservată, dar se pot vedea ușor desenele de pe pereții interiori (pumnale de tip „akinakes”, vârfuri de lănci şi  vârfuri de săgeţi.).
Folosită ca adăpost și loc de practicare a cultelor religioase, peștera datează din preistorie și simbolurile găsite datează din trei perioade diferite: epoca bronzului, Hallstatt-ul târziu și epoca feudală.
Se crede chiar că aceasta a fost locuința lui Zalmoxis sau este un templu al fertilității datorită aspectului vulvar al acesteia.

SCAUNELE LUI NEGRU VODĂ

Continuând drumul în sus, pe o pantă abruptă pe care nu se distinge poteca se ajunge la Scaunele lui Negru Vodă, trei adâncituri în stâncă asociate cu primul divan românesc. În spatele lor se află o peșteră micuță care nu prezintă semne să fi fost locuită.

SCHITUL FUNDĂTURA

Întorși în satul Nucu se poate ajunge la Schitul Fundătura pe prima uliță la stânga cum vii dinspre Poiana Cozanei. Drumul te trece pe lângă biserica din sat, apoi pe un drum al vacilor și o livadă/poiană ca mai apoi să îți ducă pașii în pădure preț de câteva pante. Din sat până la Fundătura se face în jur de jumătate de oră.
Schitul Fundătura mai păstrează acum doar o singură încăpere săpată într-o piatră prăvălită probabil de pe culme. A fost locuită pe rând de sihaștrii și maici de pe la sfârșitul secolului XVI, dar urmele lăsate de daltă indică o existență dinaintea perioadei creștine.
sursa divainbocanci.ro
(romaniaunica.com)
mai mult
CreștinătatePromovate

IPS Athanasie de Limassol: „N-o să fie nimic mai mult și nimic mai puțin decât ceea ce va îngădui Dumnezeu”

IPS

Voi încerca să spun câteva cuvinte despre cum poate un om botezat în numele Sfintei Treimi, care este fiu al Bisericii, și care vrea, sau care trebuie să lucreze conform poruncilor Evangheliei, să înfrunte realitatea acestei lumi în care trăim.

În Cipru avem o realitate cruntă. Știți că în urmă cu 38 de ani turcii au invadat Ciprul, ne-au luat patria, au omorât oameni, s-au întâmplat multe lucruri … să nu le mai pomenim. Fiecare perioadă are evenimentele ei. Și vremea în care trăim are realitățile ei. Și fiecare perioadă le va avea pe ale ei. Nu va exista o perioadă în care să nu se întâmple nimic, pentru că lumea se îndreaptă spre vremurile de Apoi.

În Evanghelie, atunci când se vorbește despre vremurile de Apoi, nu se subliniază toate aceste lucruri care se petrec astăzi: frica, groaza și panica față de cele ce se vor petrece în viitor. Însă, cuvântul despre vremurile din urmă este unul plin de nădejde, că Hristos va fi Acela Care va birui lumea. Când vorbesc despre lume nu mă refer la cei pentru care a murit Hristos, ci la cugetarea lumească, la păcat și la stăpânitorul lumii acesteia. Eshatologia, în viziunea Bisericii, înseamnă făgăduința și așteptarea Împărăției Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh – lucru pe care îl trăim în fiecare zi la Sfânta Liturghie. Pentru fiecare dintre noi, așteptarea Împărăției lui Dumnezeu trebuie să fie căutarea noastră de căpătâi, iar nu acea preocupare, cu curiozitate și temere, despre cărțile de identitate, numere, memorandumuri și alte lucruri, care permanent injectează sufletele creștinilor ortodocși cu panică și neliniște, dar, care, după smerita mea părere, întunecă ușor, [estompează] orizontul, și se pierde așteptarea plină de bucurie a Împărăției lui Dumnezeu. Adică, în cele din urmă, Dumnezeu este Acela Care va birui lumea și cele din lume. Și se petrece o încețoșare și o disecare a lucrurilor, care nu se pot interpreta înainte de a se petrece. Nici Părinții Bisericii nu au îndrăznit să tâlcuiască cuvintele profetice înainte de a se întâmpla, pentru că acest lucru este foarte primejdios, și nu se potrivește creștinilor cu minte înțeleaptă.

Însă, fiecare om trăiește în conformitate cu ceea ce îi oferă timpul de față. Fiecare dintre noi, oriunde ne-am afla, trebuie să facem față realităților din viața noastră. Cel căsătorit are familia sa, cel angajat are profesia sa, afaceristul are întreprinderea sa, monahul cu ascultarea lui în mănăstire, clericul cu turma sa, episcopul cu poporul lui Dumnezeu. Trăim împreună evenimentele întregii lumi, și știți că ne putem informa într-o clipă despre ce se petrece în toată lumea. Toate aceste lucruri pot fi descrise în cele mai cenușii culori, pot fi povestite în așa fel încât să bage frică și groază în sufletele oamenilor. Dar Părinții vedeau viața lor dintr-o altă perspectivă.

Îmi aduc aminte, când a murit arhiepiscopul Macarie, cel care avea un rol important în conducerea Ciprului și era considerat de către popor un conducător de vază, că în acea vreme mă aflam la Mănăstirea Stavrovuniou, o mănăstire deosebită, cu o viață duhovnicească foarte înaltă. Eram student atunci când am aflat vestea. Arhiepiscopul avea un duhovnic sfânt, pe părintele Ghermanos, pe care l-am întrebat: „Ce se va întâmpla acum, Gheronda?”.

Mă temeam, pentru că invazia turcească avusese loc cu câțiva ani în urmă, când am trăit ca adolescent toată acea teroare a bombardamentelor turcești, a uciderilor și a morții. Și Gheronda îmi spuse: „Ce-o să fie? Nimic mai mult și nimic mai puțin din ceea ce va îngădui Dumnezeu.” Iar apoi și-a continuat lucrul său. În acest fel a făcut față acelei situații. Și a mai spus altă dată: „Vai și amar dacă Ciprul ar fi stat doar într-un singur om!” Adevărat este cuvântul care spune că fericit este omul care își pune nădejdea în Dumnezeu. Fericit este omul acela care nu nădăjduiește în om, ci cunoaște că ajutorul său este de la Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul.

Este un privilegiu să trăiești într-un loc care nu are nădejde! Este un lucru ciudat: cu cât ești mai deznădăjduit, cu atât mai mult vei simți prezența lui Dumnezeu. Într-o după-amiază mă aflam la Sfântul Paisie, iar unii povesteau despre diferite neliniști și frici, despre turci, despre evrei, despre antihrist și toate celelalte. Gheronda i-a ascultat, i-a servit cu ceva și apoi au plecat. Eu l-am întrebat ce se întâmplă, fiind plin de neliniște. La care, mi-a răspuns: „Cu cât mai multe lucruri de acest fel vei auzi, să te bucuri mai mult. Cu cât lucrurile devin mai grele, în aceeași măsură Dumnezeu este cu noi. După furtuna demonică va veni lumina soarelui  dumnezeiesc.”

Frații mei, oamenii lui Dumnezeu văd în alt mod lucrurile, tâlcuiesc altfel cele ce se petrec. Așa trebuie să fie, și va fi vai de noi dacă în final Evanghelia nu ne-ar schimba modul în care vedem diferitele întâmplări din viața noastră! Cuvântul „Pocăiți-vă!”, adresat de Hristos lumii întregi – „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” – înseamnă schimbarea minții, schimbarea modului în care vedem lumea, schimbarea tuturor lucrurilor lumești din viața noastră de până acum. Cu siguranță că nu este ușor, nici nu se petrece de pe o zi pe alta.

Într-o întâmplare frumoasă din Pateric se spune că un oarecare monah a spus că de treizeci de ani s-a făcut monah. La care îl aude unul dintre părinții luminați ai pustiei, se apropie de el și îi spune: „Părinte, ai spus un lucru mare. Chiar te-ai făcut monah?” Ii răspunde: „Atâția ani am de când petrec în mănăstire…”,  „Ți s-a făcut oare sărăcia precum bogăția, defăimarea ca slava, necinstea precum cinstea? Ți s-a făcut foamea precum săturarea, somnul precum privegherea, reaua petrecere precum traiul bun?”. Răspunde: „Nu, încă mă lupt.” „Dacă nu ai toate acestea, încă nu te-ai făcut monah!” Firește că acest lucru este valabil și pentru noi, care nu suntem monahi, ci creștini.

Dacă în viața noastră nu este valabil cuvântul evanghelic, și nu interpretăm evenimentele din viața noastră și ale lumii întregi în conformitate cu duhul și viziunea Evangheliei, atunci nu putem spune că suntem creștini. Pentru că fiecare copac se cunoaște după roade, iar fiecare creștin se cunoaște după roadele sale, care sunt evanghelice, sunt ale altei vieți, ale altei minți, ale altei gândiri. De aceea, „să pășim în înnoirea vieții”! Trebuie să pășim altfel în viață, într-o viață nouă! Așteptăm și urmărim acel nou mod de viață, care nu este deloc compatibil cu gândirea lumească.

Aici, Avva Isaac spune să nu-L numim drept pe Dumnezeu. Este drept Dumnezeu Care plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți? Îmi amintesc de bunica mea, atunci când ploua zicea: „Oare plouă și acolo, la turci?” Adică, bunica mea nu voia să plouă acolo unde se aflau turcii. Era femeie din biserică, și mergea la pavecernițe și la toate slujbele, însă dorea să plouă doar în locul unde erau creștinii, pentru că își dorea să-i răzbune pe creștini. La noi, în Cipru, ploaia este o mare  binecuvântare, nu ploua așa des. Se întreba săraca: „Plouă și peste turci?” Dar Dumnezeu dădea ploaie și acolo. De multe ori chiar mai multă decât la noi – și nu ne convine!

Așadar, avem nevoie de un alt duh, de un alt curs al lucrurilor…

Toate lucrurile funcționează cumva sub controlul unor oameni, dar în final ai sentimentul că Dumnezeu este Acela care conduce istoria. Nimeni nu se poate ridica deasupra proniei dumnezeiești. Putem face mii de lucruri strâmbe, putem fi capabili să distrugem totul, ne putem dori să aruncăm totul în aer, dar nu se va întâmpla nimic mai mult și nimic mai puțin din ce va îngădui Dumnezeu.

Se spune frumos într-un loc anume din Psalmii lui David „Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. 2, 4). Adică, e ca și cum Dumnezeu stă în ceruri și urmărește toate prostiile pe care le facem, și râde de noi, râde de mintea noastră care crede că vom face totul după bunul nostru plac. Dumnezeu râde și Îi este milă de noi, pentru că suntem vrednici de multe lacrimi, de vreme ce nu putem înțelege că, în cele din urmă, folosul nostru nu stă în dorința minții noastre, ci în ceea ce spune Dumnezeu, și în ceea ce El ne-a arătat.

Domnul a dăruit Bisericii Evanghelia, cuvântul Lui, pe El Însuși; ne-a dăruit drept exemplu viața Lui. Frații mei, noi nu putem lucra altfel.Nu putem să-L gustăm pe Hristos dacă nu ne asemănăm Lui și dacă nu îi călcăm pe urme. Și dacă vrem să-L căutăm și să vedem unde se află, nu-L vom găsi pe tronul slavei. Știți, pe de altă parte, vedem că în Biserică singurul loc pe care scrie Împăratul slavei este Crucea. Sensul Evangheliei este cel arătat de Hristos, al Crucii, al Domnului Celui răstignit. Este sensul Crucii care biruiește logica lumească printr-un mod diferit.

În lume învingi atâta timp cât urci mai sus, în Evanghelie biruiești pe cât te cobori mai mult. Pentru că în măsura în care te vei smeri pe  tine însuți, în aceeași măsură te va înălța Dumnezeu. Să ne odihnim în logica Evangheliei. Să lăsăm fricile acestei lumi care mereu ne urmăresc, aici, în Atena.

Oriunde merg, aud: „Ce se va întâmpla, Părinte? Ce vom face? Cum vom fi?” Nu vă faceți griji, nu se va întâmpla nimic. Cel mult, vom muri. Nu se va întâmpla nimic mai mult. Hristos este Viața noastră. Omul își află odihna întru El.Să nu facem din El dioxid de carbon. Spunea un Părinte că Dumnezeu este oxigen care dăruiește viață omului. Să nu ne sufocăm pe noi înșine cu fricile. Frica, neliniștea, tulburarea, agonia, întunericul nu sunt roade ale Duhului Sfânt, ci sunt roade ale duhului acestui veac. Să ne odihnim în Duhul lui Dumnezeu, în duhul Evangheliei, în sfintele ei înțelesuri, ce biruiesc logica lumii. Biruința asupra lumii aceasta este: credința noastră. Frații mei, harul Domnului să fie cu noi!

sursa https://corortodox.blogspot.com/

(coloana-infinitului.com)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Ortodoxiei – prima Duminica din Postul Mare

preot901

– De ce s-a randuit de catre Biserica ca prima Duminica din Postul Mare sa fie numita Duminica Ortodoxiei. De ce a Ortodoxiei si de ce acum la inceputul Postului Mare, Parinte Teofil?

– E o intrebare la care nu m-am gandit niciodata si nu stiu cine ar putea sa raspunda gasind motivarea acestui fapt: de ce in prima duminica din post este Duminica Ortodoxiei. Noi am gasit randuiala acesta in Biserica, in cartea de slujba conducatoare pentru Postul Pastelui, in Triod si ne conformam in sensul ca praznuim Duminica Ortodoxiei cu ceea ce reprezinta Duminica Ortodoxiei, pentru ca, chiar daca se numeste Duminica Ortodoxiei are in vedere o anumita biruinta a ortodoxiei, nu ortodoxia in ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune in fata biruinta pe care a avut-o Biserica Ortodoxa fata de cei care se impotriveau cultului icoanelor. Or, ortodoxia are un sens mult mai larg, nu este vorba numai de o anumita biruinta ci de toate biruintele. In orice caz este important de observat faptul ca fara ortodoxie nu exista inaintare intr-o viata duhovniceasca autentica si atunci, daca e vorba sa ne angajam la postul pregatitor pentru Sfintele Pasti, e cazul sa avem in vedere si ortodoxia in ansamblul ei si acest lucru se realizeaza prin faptul ca ni se pune in atentie, in Duminica Ortodoxiei, ortodoxia.

– Ati spus ca, intr-adevar, aceasta prima duminica reprezinta, de fapt, un triumf al ortodoxiei in ceea ce priveste cinstirea icoanelor. Ce inseamna de fapt pentru un crestin-ortodox a cinsti icoana? Ce este icoana in primul rand?

– Icoana este o reprezentare in pictura a persoanei pe care o cuprinde icoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care ii cinsteste Biserica, deci este o aducere in constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei catre care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la inceput si pentru totdeauna, ca noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care il prezinta icoana. Fara indoiala ca nu se poate face abstractie si de icoana ca obiect, dar noi cand zicem ca suntem cinstitori de icoane, ne gandim intotdeauna la cei pe care ii reprezinta icoanele, nu ne gandim la icoana in sine. Cinstim o icoana, cinstim icoana Mantuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe. Icoana este si un mijloc de legatura intre persoana pe care o prezinta icoana si intre credinciosul care sta in fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate in sine, ci ultima realitate este persoana reprezentata pe icoana, iar icoana este prima realitate care ne duce la persoana reprezentata pe icoana. De pilda, cand ne adresam Mantuitorului nostru Iisus Hristos ca cinstitori ai chipului sau spunem, vorbind cu Mantuitorul: „Preacuratului Tau chip ne inchinam Bunule, cerand iertare pentru greselile noastre, Hristoase Dumnezeule”, deci avem in vedere chipul Mantuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mantuitorului ci cu Mantuitorul Insusi despre chipul Lui. Asa trebuie gandite lucrurile in legatura cu icoanele, indiferent pe cine reprezinta icoana respectiva.

– Parinte Teofil, maine, dupa cum spuneam, praznuim Duminica Ortodoxiei. Sa incercam sa prezentam ce inseamna de fapt sa fii ortodox, mai ales astazi, cand multe grupari isi aroga titulatura sau orientarea de ortodox. Ce insemna sa fii un crestin-ortodox?

– Sa fii un crestin-ortodox inseamna sa faci parte din Biserica Ortodoxa, sa faci parte din obstea acelor credinciosi despre care la Sfanta Liturghie se spune: „Pe voi, pe toti, drept maritorilor crestini, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu intru imparatia sa totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.” Asta inseamna sa gandesti ortodox pe baza dogmelor credintei ortodoxe si sa traiesti ortodox pe baza slujbelor prin care se manifesta ortodoxia. Cuvantul ortodox inseamna drept-maritor. Sunt si alte credinte crestine care se numesc pe sine a fi ortodoxe, dar nu au nici o manifestare crestina. Nici o grupare crestina nu are denumirea de ortodoxa, ci eventual pretentia ca detine ortodoxia. Or, Biserica noastra drept-maritoare, Biserica noastra Ortodoxa se numeste si este ortodoxa, se numeste ortodoxa pentru ca este ortodoxa, este ortodoxa si se numeste ortodoxa, adica drept-maritoare, insumand in gandirea si evlavia ei toate adevarurile de credinta prin care se manifesta ortodoxia si care sunt altele decat cele pe care le manifesta si le prezinta alte grupari crestine, alte credinte crestine.

– Parinte Teofil, exista anumite exigente ale credintei. Este simplu, este usor sau este greu sa fii un adevarat ucenic al lui Iisus Hristos in Biserica Sa?

– Exista exigente ale ortodoxiei. Biserica Ortodoxa este o Biserica ascetica, o Biserica care impune, care cere postul, o Biserica in care se tin anumite randuieli, o Biserica conturata din punct de vedere al evenimentelor de mantuire pe care le sarbatorim. Biserica Ortodoxa ii impune omului o anumita disciplina, lucrurile nu sunt lasate la latitudinea fiecarui credincios, ci Biserica ii prezinta credinciosului o anumita orientare in care credinciosul ortodox trebuie sa se incadreze si daca nu se incadreaza si in randuielile ortodoxiei, nu este ortodox. Ortodoxia nu este o teorie, ortodoxia este o practica. Pentru unii poate sa fie greu sa fie ortodox, pentru altii poate sa fie usor, adica e usor sa fie ortodox pentru cineva care s-a obisnuit cu ortodoxia, cu disciplina ortodoxa si e greu sa fie ortodox pentru cineva care are impotriviri in constiinta lui, in viata lui fata de ceea ce Biserica Ortodoxa cere credinciosilor ei.

– Ati pomenit de o anumita disciplina, dar in acelasi timp, noi stim ca ortodoxia este prin excelenta credinta libertatii. Cum se impaca acestea doua si care ar fi anumite principii sau reguli?

– Sfantul Vasile cel Mare zice despre calea cea stramta pe care o pomeneste Domnul Hristos in Sfanta Evanghelie in legatura cu cei care merg pe calea cea stramta si cei care merg pe calea cea larga (Mt. 7, 13), ca aceasta cale stramta este si stramta si larga, este stramta pentru ca iti impune anumite atitudini si este larga pentru ca incadrat fiind in atitudinile respective esti cumva eliberat de ceea ce se impotriveste, asa incat aceeasi cale este intr-un fel stramta si intr-un fel larga. Tot asa se poate spune si despre credinta ortodoxa, este o credinta care limiteaza libertatea si este o credinta care da libertatea. Limiteaza libertatea in sensul ca nu poti face ce vrei, dar da libertatea tocmai prin faptul ca nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie si atunci esti mai liber decat acela care face ce vrea si care prin aceasta poate sa se inrobeasca pe sine propriilor sale intentii, propriilor sale tendinte.

– Ati spus de asemenea ca ortodoxia este o credinta practica; la ce v-ati referit?

– M-am referit, de pilda, la faptul ca un credicios trebuie sa mearga la biserica, trebuie sa ia parte la sfintele slujbe, trebuie sa tina postul, trebuie sa fie cu luare aminte la adevarurile de credinta, sa-si insuseasca adevarurile de credinta ortodoxa. Deci, un credincios ortodox este indrumat de Biserica si este solicitat de Biserica sa intre in viata Bisericii, deci nu traieste in afara, ci in miezul credintei ortodoxe.

– Parinte Teofil, cum putem avea incredintarea si certitudinea in acelasi timp, ca in Biserica Ortodoxa se afla plinatatea adevarului si a harului dumnezeiesc?

– In ceea ce priveste adevarul deplin, Biserica Ortodoxa ne garanteaza lucrul acesta prin dogmele ei, prin faptul ca ne ridica mai presus de obisnuitul vietii, ne tine intr-o sfera superioara, ne da constiinta ca suntem in cerul cel de pe pamant, iar harul lui Dumnezeu se da celor care cred drept si atunci noi avem constiinta, convingerea ca acolo unde este adevarul, acolo este Mantuitorul nostru Iisus Hristos care garanteaza adevarul si unde e Domnul nostru Iisus Hristos, acolo este si harul dumnezeiesc care il ajuta pe om sa se lase modelat de Mantuitorul si sa se disciplineze prin adevarul care ne face liberi (In. 8, 32).

– Parinte Teofil, stim cu totii ca la inceputul lunii mai 2000 va veni pentru intaia oara in tara noastra primul papa, in persoana Papei Ioan Paul al II-lea de la Roma. Ce atitudine trebuie sa aiba un credincios ortodox in fata unui asemenea eveniment? Va intreb acest lucru deoarece exista pareri diferite si uneori contradictorii, in randul credinciosilor si chiar al preotilor.

– Mai intai am sa raspund la aceasta intrebare cu un raspuns pe care l-am dat unui profesor de teologie care a trecut pe la noi pe la manastire, un profesor romano-catolic si care mi-a pus aceasta intrebare in vara anului trecut, se stia de atunci de intentia de a veni Episcopul Romei in tara noastra, de opiniile diferite in legatura cu asta si parintele respectiv m-a intrebat ce zic eu despre venirea Papei. I-am raspuns foarte simplu: „eu ma bucur ca vine… – si am stat putin si dupa aceea am zis – si pleaca”. Un parinte care era cu mine si cu profesorul respectiv mi-a spus ca cel care m-a intrebat ce zic eu despre venirea Papei a avut o fata lumioasa cand am zis eu „ma bucur ca vine” si nu a ramas aceeasi lumina cand am zis „si pleaca”. Adevarul este acesta: ca Papa vine si pleaca. Pentru cei care il considera Sfantul Parinte de la Roma, o sa vina ca Sfantul Parinte de la Roma. Pentru noi, care il stim un Episcop la Bisericii, o sa vina un Episcop al Bisericii, noi nu ii retragem Episcopului de la Roma, respectiv Papei, calitatea de Episcop si atunci il primim cu conceptiile noastre, il intampinam cu sentimentele pe care ni le desteapta in suflet conceptia pe care o avem. In orice caz, Papa este o persoana deosebita, este un unic in lume, indiferent de ce crede cineva despre el. Adevarul este ca exista un singur Papa, un singur conducator al Bisericii Catolice. Pentru noi vine conducatorul Bisericii Catolice, noi respectam Biserica Catolica si atunci de ce nu ne-am bucura ca vine conducatorul Bisericii Catolice in tara noastra. Vine si ne bucuram ca vine. Dupa aceea pleaca si ne bucuram si ca pleaca pentru ca nu aici este rostul lui. El nu vine pentru toti cati il vor vedea. Totdeauna cand Papa merge undeva, intr-o tara se aduna foarte, foarte multa lume in jurul lui pentru ca este un eveniment, realitatea asta este, nu e un lucru intamplator ca Papa ajunge intr-o tara, catolica sau necatolica, pentru catolici sau pentru altii, lumea se aduna ca sa vada pe cel care este unic in lumea asta. Un singur om reprezinta Biserica Catolica si toata Biserica Catolica cumva este insumata in persoana Papei de la Roma. Unii dintre cei care il asteapta pe Sfantul Parinte, deci catolicii, respectiv supusii lui, cei condusi de el il vor privi pe Sfantul Parinte poate ca pe „Vicarius fili Dei”, deci ca pe loctiitorul Fiului lui Dumnezeu, poate il vor primi pe „servus servorum Dei”, adica slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iar noi ceilalti il vom primi ca pe o persoana deosebita, un om care reprezinta ceva, chiar daca reprezinta mai mult pentru altii decat pentru noi. In orice caz este un eveniment in care Biserica Ortodoxa isi are importanta ei, intelegerea ei prin faptul ca l-a invitat pe Episcopul Romei sa vina aici si noi il primim si il cinstim asa cum cinstim pe orice ierarh al Bisericii. Cand mi se intampla sa ascult postul de radio Vatican, care transmite si in limba romaneasca, de cate ori mi se intampla sa il ascult pe Papa spunand binecuvantarea pe care o da el peste lume, totdeuna, indiferent cum am stat ca ascultator, totdeuna ma ridic in picioare din consideratie fata de cel care vine si dupa aceea pleaca, vine sa-i bucure pe cei care-l asteapta si pleaca pentru ca rostul lui nu este aici.

– In finalul interviului nostru, Parinte Teofil Paraian, in calitate de duhovnic, v-as intreba cum vedeti Sfintia Voastra viitorul ortodoxiei aici la noi, in Romania.

– Cred ca viitorul ortodoxiei inseamna o intemeiere in ortodoxie. Cu cat vom fi mai ortodocsi, in prezent, cu atat vom fi mai ortodocsi si in viitor. Daca suntem neluatori aminte la credinta noastra, la viata noastra ortodoxa in prezent, nu putem astepta de la viitor mai binele pentru ca mai binele se intemeiaza pe binele din prezent. Vrem sa avem un viitor ortodox luminat, un viitor ortodox odihnitor, trebuie sa avem o traire in prezent ortodoxa care asigura viitorul ortodox. Sigur ca sunt diferite puncte de vedere, diferite conceptii in legatura cu viata ortodoxa, eu cred ca noi trebuie sa insistam cat putem mai mult pentru gandirea ortodoxa si pentru trairea ortodoxa si atunci viitorul e cel pe care il dorim, adica un viitor care va aduce bucurie ortodocsilor, iar daca suntem nepasatori in prezent, nici viitorul nu va putea fi mai altfel decat prezentul pe care se intemeiaza.

Interviu cu Parintele Teofil Paraian, inregistrat la Brasov pe 21 februarie 1999

(crestinortodox.ro)

mai mult
1 2 3 4 38
Page 2 of 38