close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul

sfIoanBotezatorul

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 24 iunie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor si sub denumirea de Sanziene sau Dragaica.

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu. Mesajul principal pe care il transmitea Sfantul Ioan era „Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!”. Cei care renuntau la pacate erau botezati in Iordan. Sfantul Ioan le atragea atentia celor care ascultau cuvantul sau ca el boteaza cu apa spre pocainta, dar va veni Mesia care va boteza cu Duh Sfant, pregatind venirea Mantuitorului. Acesta este si motivul pentru care Sfantul Ioan apare in unele icoane ca inger cu aripi. Aceasta reprezentare isi are originea in profetia lui Maleahi, unde cel care pregateste calea Domnului este numit ingerul Domnului.

Ioan este nume iudaic – „Iohanan” prescurtare din Iehohanan si inseamna „Dumnezeu s-a milostivit”.

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul – data sarbatorii

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul – „cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este „cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele „cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el”, ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri”. El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma „imparatia cerurilor” la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: „Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici”. De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar „in parte” sau „ca in oglinda, in ghicitura”, pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi „fata catre fata”, „deplina”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: „Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii”. De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind „botezul cu Duh Sfant si cu foc” este „mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu”.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Potrivit Traditiei, Sfantul Ioan a fost inmormantat in Samaria. Rufinus si Teodoret au afirmat ca in vremea imparatului Iulian Apostatul, in anul 362, mormantul Sfantului Ioan a fost profanat si o parte din sfintele sale moaste au fost arse. Restul sfintelor sale moaste au fost duse in Ierusalim si apoi in Alexandria. Despre capul acestuia, Nichifor si Simeon Metafrastul au marturisit ca a fost ingropat separat, in fortareata Machaerus ori chiar in palatul lui Irod din Ierusalim. Astazi, capul Sfantului este prezent la Roma.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Adrian Cocosila

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

PS Timotei Prahoveanul despre sfinţii români: tezaur inestimabil

bis155

În Duminica a doua după Rusalii, numită şi a Sfinţilor Români, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul a liturghisit la baldachinul din apropierea Catedralei Patriarhale din Bucureşti.

În predica sa, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor a precizat care este „tezaurul inestimabil” lăsat nouă de sfinţii români.

„Sărbătoarea sfinţilor români ne aduce aminte că avem un tezaur inestimabil: credinţa acestora mărturisită în decursul a 2.000 de ani de istorie creştină. Această credinţă este mai de preţ decât aurul, argintul şi nestematele pe care le-am putea avea”, a spus Preasfinţia Sa.

Părintele Episcop a dorit să evidenţieze în mod deosebit în această zi pe doi dintre toţi sfinţii români: pe Sf. Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu şi pe Sf. Ioan Iacob Hozevitul.

Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost printre cei mai mari domni pe care i-a avut pământul românesc, conform PS Timotei Prahoveanul.

„Înţelept cărturar, iubitor de rugăciune, de cântare, al artelor, al frumuseţilor celor văzute, dar mai ales a celor nevăzute, Constantin Brâncoveanu a preferat să moară decât să-şi lepede credinţa”.

El este un „exemplu de păstrare şi de mărturisire a credinţei şi dragoste faţă de pământul pe care l-a slujit ani la rând ca mare boier şi apoi ca voievod vreme îndelungată”.

La cel de-al doilea sfânt nominalizat a precizat că rămas orfan de tată, mamă şi de bunica ce l-a crescut, „a schimbat dragostea faţă de oameni şi faţă de rudenii cu iubirea faţă de Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a nevoit în Ţara Sfântă 24 de ani, dintre care 8 ca sihastru pe valea pârâului Hozeva, unde a şi trecut la Domnul în anul 1960. În frumoasele lui versuri adresate monahilor de la Neamţ, prietenii lui, dar şi românilor, le aminteşte „să nu uite de credinţa şi de ţara lor”, a mai afirmat Episcopul.

În partea de final a omiliei, PS Timotei Prahoveanul a menţionat că sfinţii români, prin viaţa lor, ne îndeamnă „să mărturisim credinţa, să ne iubim Biserica şi neamul”.

(basilica)

mai mult
Creștinătate

Ne rugăm Sfinţilor Români să mijlocească pentru noi înaintea tronului Sfintei Treimi – Patriarhul Daniel

Patriarhul-Daniel-Sfanta-Liturghie-in-Salonul-Sfintilor-Romani-3

Patriarhul Daniel s-a rugat duminică tuturor sfinţilor români „să mijlocească înaintea tronului Sfintei Treimi, împreună cu Sfântul Apostol Andrei şi cu Sfântul Apostol Filip, ca noi să păstrăm dreapta credinţă apostolică, să cultivăm virtuţile vieţii creştine şi să transmitem mai departe bogăţia spirituală a Ortodoxiei”.

În Salonul Sfinţilor Români din Reşedinţa Patriarhală, unde sunt pictaţi majoritatea sfinţilor români, Patriarhul României a oficiat Sfânta Liturghie în 21 iunie şi a amintit că în Duminica a 2-a după Rusalii îi pomenim pe toţi sfinţii români.

„Pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe cei care au fost canonizaţi şi trecuţi în calendar şi pe cei care nu sunt trecuţi în calendar şi care au pătimit în închisorile comuniste luptând pentru păstrarea credinţei ortodoxe”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat sintetic originea încreştinării poporului român, precizând că acest lucru îl datorăm Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip.

„Duminica aceasta ne arată că noi românii avem credinţă de la Sfântul Apostol Andrei şi de la Sfântul Apostol Filip şi această credinţă a rodit de-a lungul veacurilor. Spre deosebire de alte popoare care au fost creştinate la comandă, poporul român a fost creştinat lent, în etape”.

Această creştinare a lui s-a făcut prin oameni simpli la început; un rol important l-au jucat şi soldaţii deveniţi creştini din cele două legiuni romane Gemina şi Macedonica aduse pe teritoriul Daciei după cucerirea Daciei de Împăratul Traian în anul 106.

Potrivit Preafericirii Sale, sfinţii străromâni şi români sau sfinţii de alte neamuri care au moaştele pe teritoriul ţării noastre au umplut calendarul Bisericii noastre, încât „nu avem nicio lună în an în care să nu fie pomenit cel puţin unul sau doi sfinţi români”.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din şedinţa din 19-20 iunie 1992 ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să se sărbătorească Duminica Sfinţilor Români.

Salonul Sfinților Români, așa cum este numit holul de la intrarea în Reşedinţa Patriarhală, a fost consolidat în perioada 2015-2016.

Atunci a fost înlocuită pictura veche, din cauza degradării ei iremediabile, cu pictură în tehnica mozaic și cu o tematică nouă: Sfinţii Români canonizaţi în ultimele șase decenii, cu începere din anul 1955.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Sfintilor Romani, a doua dupa Rusalii

ic7432

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat pe 20 iunie 1992, ca Duminica a doua dupa Rusalii sa fie numita „Duminica Sfintilor Romani”. In sedinta din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod a inceput canonizarea sfintilor de origine romaneasca.

Sfinti Romani canonizati in anii 1950-1956

Canonizarea Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica (cinstit pe 11 aprilie); a Sfintilor Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest si Sava, mitropolitii Transilvaniei (24 aprilie); Sfantului Ierarh Iosif cel Nou de la Partos (15 septembrie); si a Sfintilor Cuviosi Marturisitori Visarion, Sofronie si Sfantul Mucenic Oprea (21 octombrie), a fost hotarata de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 28 februarie 1950.

Proclamarea oficiala a canonizarii lor a avut loc pe 21 octombrie 1955, in catedrala din Alba Iulia.

Proclamarea canonizarii Sfantului Ierarh Iosif cel Nou de la Partos s-a facut mai tarziu, in catedrala Catedrala mitropolitana din Timisoara, pe 7 octombrie 1956.

Sfinti Romani canonizati in anul 1992

Introducerea in calendarul Bisericii Ortodoxe Romane a Sfantului Cuvios Antipa de la Calopodesti (10 ianuarie) si canonizarea Sfantului Cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie); a Sfantului Ierarh Iosif Marturisitorul din Maramures (24 aprilie); Sfantului Ierarh Ghelasie de la Ramet (30 iunie); Sfantului Ierarh Leontie de la Radauti (1 iulie); Sfantului Voievod Stefan cel Mare si Sfant (2 iulie); Sfantului Cuvios Ioan Iacob de la Neamt – Hozevitul (5 august); Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla (7 august); Sfintiilor Martiri Brancoveni, Constantin Voda cu cei patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu, Matei, si sfetnicul Ianache (16 august); Sfantului Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie); Sfantului Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie); Sfintiilor Preoti Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel (21 octombrie); Sfantului Cuvios Antonie de la Iezerul-Valcea (23 noiembrie), si Sfantului Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), a fost hotarata de Sfantul Sinod, in sedinta din 20-21 iunie 1992.

Proclamarea oficiala a canonizarii lor a avut loc pe 21 iunie 1992.

Canonizari in anul 1997

Introducerea in calendarul Bisericii Ortodoxe Romane a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului (22 decembrie). Proclamarea oficiala a canonizarii a fost in data de 13 octombrie 2002.

Sfinti Romani canonizati in anul 2003

Canonizarea Sfantului Cuvios Vasile de la Poiana Marului (25 aprilie), si a Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi (22 septembrie), a fost hotarata de Sfantul Sinod pe 5 martie 2003.

Proclamarea oficiala a canonizarii lor s-a facut la Manastirea Brazi, pe 5 octombrie 2003.

Sfinti Romani canonizati in anul 2005

Pe 5 iulie 2005 s-a hotarat canonizarea Sfantului Cuvios Onufrie de la Vorona (9 septembrie) si a Sfantului Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei (13 decembrie).

Proclamarea oficiala a canonizarii Sfantului Cuvios Onufrie de la Vorona a avut loc pe 9 septembrie 2005, la Manastirea Vorona, iar cea Sfantului Ierarh Dosoftei, a avut loc pe 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitana din Iasi.

Pe 20-21 octombrie 2005, s-a hotarat canonizarea Sfantului Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 decembrie), si a Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul, mitropolitul Tarii Romanesti (22 iunie). Proclamarea oficiala a canonizarii Sfantului Cuvios Gheorghe de la Cernica a avut loc pe 3 decembrie 2005, la Manastirea Cernica, iar cea a Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul pe 21 mai 2006, la Catedrala patriarhala din Bucuresti.

Sfinti Romani canonizati in anul 2006

Pe 14-15 noiembrie 2006, s-a hotarat canonizarea Sfantului Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului (14 aprilie). Proclamarea oficiala a canonizarii sale a avut loc pe 14 aprilie 2007, in localitatea Gledin.

Sfinti Romani canonizati in anul 2007

Pe 12 februarie 2007, s-a hotarat canonizarea mitropolitului Varlaam al Moldovei (30 august). Proclamarea oficiala a canonizarii lui a avut loc pe 29 august 2007, la Manastirea Secu.

Pe 22-24 octombrie 2007, s-a hotarat canonizare Sfintilor Martiri si Marturisitori: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra si Vasile din Telciu (12 noiembrie). Proclamarea oficiala a canonizarii lor a avut loc pe 11 mai 2008, la Manastirea Salva.

Sfinti Romani canonizati in anul 2008

Pe 5-7 martie 2008, s-a hotarat canonizarea Sfintilor Cuviosi Rafael si Partenie de la Agapia (21 iulie); a Sfantului Cuvios Iosif de la Varatec (16 august); Sfantului Cuvios Ioan de la Rasca si Secu (30 august); Sfintilor Cuviosi Simeon si Amfilohie de la Pangarati (7 septembrie); Sfantului Cuvios Chiriac de la Tazlau (9 septembrie), si a Sfintilor Cuviosi Iosif si Chiriac de la Bisericani (1 octombrie). Proclamarea oficiala a canonizarii lor a avut loc la Manastirea Neamt, pe 5 iunie 2008.

Pe 8 iulie 2008, s-a hotarat canonizarea Sfantului Ierarh Iachint, mitropolitul Tarii Romanesti (28 octombrie); Sfantului Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie), si a Sfantului Dionisie Exiguul (1 septembrie). Proclamarea oficiala a canonizarii acestora a avut loc la Catedrala patriarhala din Bucuresti, pe 26 octombrie 2008.

Amintim ca alaturi de sfintii mentionati, in calendarul Bisericii Ortodoxe Romane sunt trecuti si sfinti de alt neam, care au trait in tara noastra sau ale caror moaste sunt prezente la noi.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Veacul de aur

ManastireMold

Pe 13 iunie 1487 Ștefan cel Mare ctitorea biserica Sfânta Cruce din Pătrăuți.

Se inaugura astfel vastul program de construcții religioase din epoca ștefaniană, veacul de aur al arhitecturii ecleziastice moldovenești, în care s-a realizat acea sinteză unică a stilurilor bizantin și gotic, într-o viziune proprie, profund originală.

O veche însemnare menționează:

„Io Ștefan voievod, domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan, a început să zidească casa aceasta întru numele cinstitei Cruci în anul 6995 <1487>, luna iunie 13”.

(Mănăstirea Putna)

mai mult
Creștinătate

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

petru-pavel_1

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel incepe anul acesta pe 15 iunie. Acest post este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel era numit in vechime Postul Cincizecimii, datorita darurilor Sfantului Duh, care s-au pogorat peste Sfintii Apostoli.

Vechimea Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Primele marturii despre Postul Apostolilor Petru si Pavel le avem din secolul al IV lea, in Constitutiile Apostolice. Mai tarziu vom gasi informatii despre acest post la Sfantul Atanasie cel Mare, Teodoret, episcopul Cirului si Leon cel Mare. Potrivit cercetatorilor, acest post era tinut la inceput numai in cercurile monahale si abia mai tarziu s-a extins si la credinciosi.

Durata Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel nu are o durata fixa, deoarece inceputul lui este in functie de data variabila a Sfintelor Pasti. Acest post incepe in lunea dupa Duminica Tuturor Sfintilor, prima duminica dupa Rusalii – Pogorarea Sfantului Duh. Tinand seama ca mentinem Pascalia calendarului neindreptat, Sfintele Pasti se pot sarbatori intre 4 aprilie si 8 mai.  Astfel, se poate intampla ca Duminica Tuturor Sfintior sa fie dupa 29 iunie si Postul Sfintilor Petru si Pavel sa se desfiinteze. Asa s-a intamplat in anii 1945 si 1956, cand Invierea a fost praznuita pe 6 mai. In cele doua cazuri, Sfantul Sinod a hotarat sa se tina trei zile dinaintea sarbatorii Sfintilor Apostoli. O situatie similara am avut si in anul 1983, cand am sarbatorit Sfintele Pasti pe 8 mai, iar Postul  Sfintilor Apostoli Petru si Pavel a fost numai de doua zile, 27-28 iunie.

In 2019, Postul Sfintilor Apostoli nu a mai inceput in lunea de dupa Duminica Tuturor Sfintilor, ci pe 22 iunie. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a decis ca Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel sa aiba macar 7 zile chiar daca, in baza calculelor Pascaliei, el ar dura mai putin de o saptamana. Aceasta decizie a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane cu nr. 5721 din 10 iunie 2015 este mentionata in Anuarul Liturgic si Tipiconal pe anul 2019, aparut la Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa.

Regula spre a afla durata Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Pentru a afla durata Postului Sampetrului din orice an, se foloseste urmatoarea regula: cate zile sunt de la data Invierii (inclusiv) din anul respectiv pana la 3 mai, atatea zile tine postul.

Dezlegare la peste in Postul Sfintilor Petru si Pavel

In Postul Sfintilor Petru si Pavel, in zilele de luni, miercuri si vineri consumam hrana fara ulei, marti si joi avem dezlegare la hrana gatita cu untdelemn, iar sambata si duminica se mananca peste. Avem dezlegarea la peste si pe 24 iunie, atunci cand sarbatorim Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Dezlegarea la peste avem si luni, marti si joi, numai daca in aceste zile praznuim un sfant cu doxologie mare si cu cruce neagra in calendar. Cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri se dezleaga la untdelemn si vin. Daca sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel cade miercuri sau vineri, se face dezlegare la peste, vin si ulei.

In perioada acestui post, ca si in cazul celorlalte posturi din cursul anului bisericesc, nu se fac nunti, pentru ca postul nu este compatibil cu petrecerile care insotesc de regula nuntile.

(Adrian Cocosila)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Tuturor Sfintilor

duminica_sfintilor

Sarbatorim astazi, impreuna cu toata crestinatatea ortodoxa, Duminica Tuturor Sfintilor. Cinstim acum, laolalta si dupa cuviinta, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc. Cinstim pe toti acei care, de la inceputurile lumii si pana acum, in toate timpurile si in toate locurile pe unde au trait, s-au straduit sa pastreze demnitatea lor de oameni, inchinandu-si toata viata lor in slujba binelui si a dreptatii, in slujba lui Dumnezeu.

In acest urias sobor al tuturor sfintilor, pe care ii cinstim acum la aceasta sarbatoare, sunt toti stramosii neamului omenesc, toti patriarhii si sfintii prooroci ai Vechiului Testament, impreuna cu toti dreptii dinainte de intruparea Mantuitorului, rascumparati de El prin jertfa Sa pe Cruce. Ei sunt acei despre care marele Apostol Pavel scrie asa in Epistola catre Evrei, despre acesti sfinti patimitori pentru dreapta credinta si pentru Hristos, pentru Dumnezeu : Au fost chinuiti, au suferit batjocuri si bice, ba chiar lanturi si inchisoare; au fost pusi la cazane, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti.

Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului (Evrei 11, 36-38 ). Tot acum, laolalta cu ei, cinstim cu evlavie pe toti prietenii lui Dumnezeu din Legea harului, adica cinstim fericitele cete ale apostotilor, ale mucenicilor, ale sfintilor ierarhi, ale cuviosilor parinti, barbati si femei, si ale tuturor placutilor lui Dumnezeu din toate timpurile si din toate straturile vietii sociale : pescari ca Sfintii Apostoli -, gradinari, vamesi, negustori, ciobani, cizmari, ostasi, imparati, mineri, fierari, bucatari, avocati, doctori sau filosofi, care in mijlocul societatii si in cadrul vietii de familie, in munca lor de toate zilele, s-au ingrijit si de sufletele lor, pastrand legatura cu Dumnezeu prin rugaciune si viata cinstita, implinind poruncile lui Dumnezeu, si aspru si-au sfintit viata si li s-au scris numele lor in cartea vietii, in Imparatia lui Dumnezeu.

Sfintenia nu este un cerc inchis, ea poate fi dobandita de oricine. Mantuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este! (Matei 5, 48). Nu erau nici calugari atunci, nici niste oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de fata o multime foarte variata si El la toti le poruncea sa fie sfinti. Asa incat sfintenia este deschisa pentru oricine. De aceea am amintit toate aceste categorii sociale. Toti au intrat in sfintenie. Si aflam din Vietile Sfintilor cum au petrecut si si-au savarsit vietile lor. Asa incat cinstea sfinteniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugaciune, de tot ceea ce ne ofera Dumnezeu pentru sfintenia noastra.

Noi ii cinstim pe toti sfintii pentru viata lor pilduitoare, pentru statornicia lor in credinta, pentru caracterul lor hotarat pe calea binelui si a dreptatii, pentru bunatatea inimii lor si pentru sfintenia vietii lor. Ii cinstim pentru ca au devenit cetatenii casei lui Dumnezeu, prietenii si iubitii lui Durmezeu si pentru ca acolo unde sunt acum, in imparatia lui Dumnezeu, asculta rugaciunile noastre, ne vad cum traim, cunosc trebuintele noastre si necazurile noastre, se bucura de intoarcerea noastra catre Dumnezeu si se roaga si mijlocesc pentru noi atunci cand le cerem ajutorul; iar rugaciunile si mijlocirile lor sunt ascultate si bineprimite de Dumnezeu.

Cinstind pe Maica Domnului si pe sfinti, cinstim pe Stapanul lor, Care este Dumnezeul parintilor nostri si Dumnezeul nostru al tuturor. Noi toti suntem chemati si indemnati sa ne imprietenim cu Dumnezeu si cu sfintii Sai inca din viata aceasta, si sa-i chemam in rugaciunile noastre, sa le ascultam povetele si sa le urmam credinta si faptele lor, sa ne insusim modelul vietii lor si scopul sau idealul vietii lor. Scopul ultim al vietii lor a fost desavarsirea sau sfintenia, iar vietile lor au stralucit ca niste faclii luminoase pe cararile intortocheate ale acestei lumi. Ei au ascultat si au implinit slavita porunca data de Dumnezeu catre toata lumea cand a zis : Fiti sfinti, caci Sfant sunt Eu ( I Petru 1, 16 )

Aceasta porunca este data pentru prima data lui Moise, pe care o gasim in cartea Levitic, capitolul 11. Deci, inca din vremea Vechiului Testament ni se poruncea sa fim sfinti. Iar astazi este de batjocura acest cuvant : „Vrei sa fii sfant ? Vrei sa faci pe sfantul ?” Ca si cum sfintenia ar fi ceva interzis. Ar trebui sa spunem : ” Doamne ajuta-mi sa fiu sfant !” Sa fim sfinti cu totii. Acesta este idealul nostru ! Este porunca sa fim sfinti; porunca de la Dumnezeu. Si o alta porunca, asemanatoare cu aceasta, rostita de Mantuitorul pe Muntele Fericirilor, cand a poruncit tuturor ascultatorilor Sai de atunci si din totdeauna : Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este ( Matei 5, 48).

Cand citim sau cand auzim din Sfintele Scripturi aceste porunci dumnezeiesti : ” Fiti sfinti sau fiti desavarsiti „, care este in fond acelasi lucru, le primim cu greutate la prima auzire, ni se pare ca e cu neputinta de infaptuit sfintenia cu propria noastra viata ! Daca privim insa la vietile sfintilor, despre care stim ca au fost si ei oameni pamanteni ca si noi, si vedem ca ei au putut implini aceasta porunca a sfinteniei, a desavarsirii, prindem si noi curaj si smerita indrazneala. Mai ales ca sfintenia si desavasirea nu inseamna numai semne si miununi; putini sfinti au facut minuni in viata lor pamanteasca.

Minunile sunt daruri speciale, in plus, si nu totdeauna sunt insusirile sfinteniei. In privinta aceasta, Mantuitorul ne-a spus niste cuvinte care pe multi trebuie sa ne puna pe ganduri. El a zis printre altele : In ziua aceea a judecatii multi Imi vor zice : Doamne, Doamne ! Oare nu in numele Tau am prorocit, si nu in numele Tau am scos demoni si n-am facut noi atatea minuni in numele Tau? Se vor apara oamenii. Si atunci voi zice lor , spune Mantuitorul Hristos : Niciodata nu v-am cunoscut pe voi ! – cumplit raspuns ! Departati-va de la Mine, voi, cei ce lucrati faradelegea (Matei 7, 22-23).

Sfintenia sau desavarsirea nu presupun numaidecat semne si minuni, asa cum suntem obisnuiti sa credem uneori. Minuni, ce pot sa uimeasca pe oameni, ajung sa faca si vrajitorii si scamatorii si fachirii, ajutati de puterile intunericului. Dar sfintenia nu pot sa o dobandeasca decat cei blanzi si smeriti cu inima, cei plini de dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele lor. Sfintenia cea bineplacuta lui Dumnezeu trebuie sa aiba macar aceste trei insusiri.

Instrainarea omului de rautati si de patimi. Noi suntem numiti vase de lut si aceste vase trebuie curatite ca sa poata intra si sa poata ramane in ele harul Sfantului Duh, adica sfintenia. In Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra spune Sfantul Apostol Pavel. Asa incat trebuie sa ne curatim trupul nostru de patimi si de rautati.

A doua conditie: Pastrarea si marturisirea dreptei credinte in Dumnezeu. Cei care fac false minuni, sunt niste sarlatani. Exista minuni faacute de sfinti, fara indoiala, dar acestea sunt mai rare.

Si a treia conditie : Implinirea poruncilor dumnezeiesti. In Filocalie, volumul intai, se spune intre altele si acest lucru: Dumnezeu este ascuns in poruncile Sale. Intrucat implinesti porunca Evangheliei, Dumnezeu este de fata si ti se arata. Il vezi. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8 ), spune „Fericirea ” a sasea. De obicei, credinta cea adevarata fata de Dumnezeu se cere dovedita prin fapte de dragoste sincera fata de aproapele nostru : Caci de va zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu iar pe fratele sau il uraste, este un mincinos, spune Sfantul Evanghelist Ioan in Epistola intaia dintre scrierile sale.

Caci cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, cum poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu pe Care nu-L vede? (I Ioan 5, 20 ). Tot Sfantul Ioan Evanghelistul spune ca nimeni nu poate cunoaste pe Dumnezeu, nu poate crede in El si nu-L poate iubi cu adevarat, daca mai intai nu-si scoate rautatea din propria sa inima si daca nu dovedeste prin fapta dragostea curata fata de semenii sai. Cine face asa, se afla pe calea sfinteniei, adica este pe calea pe care au mers sfintii in drumul lor spre imparatia lui Dumnezeu. Si aceasta asteapta Dumnezeu de la noi : sa vrem, sa daruim, sa ne ostenim, sa mergem pe calea Lui, sa fim de partea Lui.

Ca sa intram pe aceasta cale a sfinteniei si sa sporim in ea, avem la indemana ajutorul lui Dumnezeu, numit harul Sfantului Duh, care este puterea darului ce izvoraste din Duhul Sfant, prin care lucreaza Dumnezeu in lume si in noi. Harul il dobandim si il mentinem prin Sfintele Taine, prin rugaciunea personala, prin rugaciunile si binecuvantarile Sfintei Biserici.

Mantuitorul ne invita cu iubire pe calea Lui si ne cheama la El, zicand : Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Ramaneti intru Mine, spune Iisus Hristos, si Eu voi ramane intru voi. Caci precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita; asa nici voi, daca nu ramaneti intru Mine. Eu sunt vita, voi mladitele (Ioan 15, 4). Vedeti ce raport strans este intre noi si Dumnezeu ? Cine ramane in Mine si Eu raman in el, acela aduce roada multa. Fara de Mine nu puteti face nimic ! (Ioan 15, 5).

Cu alt prilej Mantuitorul se roaga Tatalui ceresc, zicand : Sfinteste-i, Doamne, cu adevarul Tau, ca si ei sa fie sfintiti in adevar (Ioan 17, 17). Sfantul Apostol Pavel spune : Voia lui Dumnezeu este sfintirea noastra Iar Sfantul Apostol Petru indeamna pe calea sfinteniei pe credinciosii din vremea sa si ne indeamna si pe noi, pe cei de astazi prin aceste cuvinte : Fiti sfinti in toata petrecerea vietii voastre. Ca scris este : Fiti sfinti ca Sfant sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu (I Petru 1, 15-16).

Si continua : Daca chemati Tata pe Cel ce judeca cu nepartinire, petreceti in frica vremelniciei. Curatati-va sufletele prin ascultarea de adevar si nefatarnica iubire de frati si iubiti-va unul pe altul din toata inima, cu toata staruinta, lepadand toata rautatea si tot viclesugul si fatarniciile si pizmele si toate clevetirile; ca sa deveniti prin Duhul Sfant semintie aleasa, preotie imparateasca si neam sfant, popor ales al lui Dumnezeu

Cand ne vom afla pe o asemenea cale vom uri faradelegea si pacatul si vom simti nevoia launtrica de a face cat mai mult bine in jurul nostru. Atunci ne vom insufleti usor pentru tot ce este frumos, nobil si de folos oamenilor si vom simti din plin bucuria si dulceata faptei bune, pastrand mereu in noi duhul smerit si bland.

Aceasta este calea sfinteniei. Pe o asemenea cale au mers si sfintii pe care ii sarbatorim astazi. Din vietile lor invatam sa fim cinstiti, harnici, modesti, blanzi, pasnici, curati la suflet si la trup, generosi, plini de bunatate si de omenie. Toate aceste virtuti isi au puterea si izvorul in Dumnezeu, pe Care L-au descoperit in masura in care au trait dupa sfaturile si dupa sfintele Sale porunci. In El au crezut, pe El L-au marturisit, pe El L-au iubit si catre El s-au dus, in imparatia Lui si in slava Lui, cum spune Psalmistul : Adanc pe adanc cheama

Societatea noastra omeneasca si romaneasca are nevoie de oameni cinstiti, de oameni intelepti, modesti, cumpatati, de oameni pasnici, plini de omenie. Sa nu pretindem altora sa fie asa; sa ne straduim noi insine, fiecare, in sectorul sau de activitate, sa fie mai bun, mai sincer, mai curat, mai cinstit, mai omenos, mai credincios, dupa chipul vietii acelora pe care ii praznuim astazi.

Incheind aceste ganduri despre sfintii pe care ii praznuim astazi sa ne rugam lui Dumnezeu cu umitinta, zicand asa : Da-ne, Doamne, duhul sfinteniei, barbatia si statornicia sfintilor Tai pe calea binelui ! Da-ne, Doamne, taria lor in credinta, ravna dragostei lor, duhul smereniei si al virtutilor crestinesti pe care le-au avut ei ! Ajuta-ne, Doamne, ca tot ce gandim, ce vorbim si tot ce infaptuim sa fie spre slava Ta si spre binele aproapelui nostru, ca impreuna sa Te cinstim cu credinta pe Tine, Dumnezeul parintilor nostri, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai. Amin
Parintele Sofian Boghiu

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

Suceava: Zi de doliu la împlinirea a 40 de zile de la moartea Arhiepiscopului Pimen

arhpimen

30 iunie ar putea deveni zi de doliu în Suceava în memoria Arhiepiscopului Pimen. Propunerea vine din partea primarului Municipiului Suceava, Ion Lungu.  

„Intenționez să vin în fața Consiliului Local cu un Proiect de Hotărâre ca atunci când se împlinesc 40 de zile de la moartea lui IPS Pimen, adică pe 30 iunie, când se va face pomenirea arhiepiscopului, să declarăm zi de doliu în orașul nostru”, a declarat Ion Lungu pentru Monitorul de Suceava.

Demersul reprezintă un semn de apreciere faţă de personalitatea marelui ierarh, a spus edilul.

„Având în vederea contribuția sa, moștenirea lăsată, mie, în calitate de creștin convins, ortodox practicant, mi se pare corect să declarăm această zi de doliu”, a spus Ion Lungu, care a adăugat că Arhiepiscopul Pimen a sfințit peste 100 de lăcașuri de cult construite în județ, din care mai bine de 20 în municipiul Suceava.

Dacă propunerea va fi acceptată, în data de 30 iunie, vor fi coborâte steagurile în bernă la toate instituțiile publice.

Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților a trecut la cele veșnice în data de 20 mai.

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătateSfinții zilei

Sfantul Apostol Vartolomeu; Sfantul Luca al Crimeii

sf_bartolomeu

Sfantul Luca al Crimeei s-a nascut in data de 27 aprilie 1877 si a trecut la cele vesnice in ziua de 11 iunie 1961. Sfintele sale Moaste, izvoratoare de bun miros si tamaduitoare, se afla in orasul Sinferopol, din Crimeea.

In pofida terorii regimului bolsevic, el a refuzat in mod categoric sa faca operatii fara a avea in sala icoana Maicii Domnului. Pentru dragostea si credinta lui in Iisus Hristos, el a patimit mult in temnitele comuniste.


Troparul Sfantului Luca al Crimeei

Pe lauda doctorilor şi mândria Simferopolului, pe alesul ierarh al lui Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii Dovra, pe Sfinţitul Luca Doctorul să-l lăudăm cu imnuri duhovniceşti şi cu sfinte cântări, că izvorăşte din belşug darurile vindecărilor.

Sfantul Vartolomeu

Sfantul Vartolomeu a fost unul dintre cei doisprezece ucenici ai lui Hristos. Impreuna cu Sfantul Apostol Filip si Mariami, sora acestuia, au fost prezenti in cetatile din Siria si Asia de Sus, vestind invatatura lui Hristos. Sfantul Filip a fost martirizat de catre conducatorul cetatii, in cetatea Ierapole din Frigia. Mariami a ajuns in Licaonia, iar Sfantul Vartolomeu in Arabia, Persia si apoi in India, unde a intemeiat mai multe biserici. A ajuns apoi in Armenia, unde i-a botezat pe multi, printre care si pe imparatul armean, Polimie. Dar din porunca fratelui imparatului, Astiagis, a fost prins si i s-a taiat capul. Crestinii au luat trupul sfantului si l-au ingropat cu cinste intr-un sicriu de plumb. Pentru ca la sfintele lui moaste se savarseau multe minuni, paganii au luat sicriul si l-au aruncat in mare. Dar apa marii l-a purtat pana in Insula Lipara, unde Episcopul Agathon, dupa o descoperire facuta in vis, a mers si l-a intampinat la marginea marii, apoi l-a luat si l-a inmormantat cu cinste in biserica. Dupa un timp, sfintele sale moaste au ajuns la Benevento, iar de acolo, la Roma.

Troparul Sfantului Apostol Vartolomeu

Apostole sfinte Vartolomeu, roaga pe milostivul Dumnezeu, ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Axion Estin”;
– Soborului Arhanghelului Gavriil din Adin;
– Sfantului Mucenic Teopempt impreuna cu alti patru;
– Sf. Neanisi;
– Sfantul Varnaba.
– Sfantului Luca al Crimeii

Maine, facem pomenirea Sfintilor Cuviosi Onufrie cel Mare si Petru Atonitul.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

BISERICA versus MALL

ruga213

Aș fi putut să pariez pe oricât că nu vor deschide bisericile.

Și mai sigur am fost că așa zișii ortodocși vor sta liniștiți la aflarea acestei vești.

Păi dacă e voie la mall, ce ne mai trebuie Biserică? O mentalizam de acasă. Bine că nu murim de foame sau de plictiseală. E deschis la supermarket, e deschis la mall, avem voie la plajă. Trai nenică!

De altfel nu trebuie să „exagerăm” cu biserica, pt că trebuie să fim „cumpătați”.
Să ne gândim la concedii, să vedem dacă putem merge la bulgari la ALL INCLUSIVE, astea sunt preocupările.

Tocmai ce ne-am obișnuit fără slujbe!
Ce atâtea slujbe?
Or fi știind „ei” ceva de țin închise bisericile.

DA FRAȚILOR!
Sigur că știu „ei” ceva.
Ceva ce creștinii noștri part time se pare că încă nu au aflat.

„Ei” știu că TOATE Energiile Lui Dumnezeu se gasesc in Biserică.
Că fără Sf Taine nu este mântuire.
Că fără Euharistie nu e viață.
Că fără racordarea la aceste Energii suntem morți duhovniceste.

Fraților și surorilor, ortodoxia se ocupă cu viața veșnică, nu cu cum să ne fie mai bine în viața asta.
Mă uit cu disperare și milă cât de puțină lume înțelege asta. Cât de puțini realizează că sufletul lor e mort fără PUTEREA Lui Dumnezeu din Biserică.

Ce dezinteres față de răsplata celor mântuiti!
Zice Sf Ap Pavel că a văzut, unde a fost răpit, lucruri pe care nu există cuvinte să le descrie si fapte care la inima omului nu s-au suit.
Adică?

Gândiți-vă care a fost cea mai fericită chestie pe care ați trăit-o, cel mai bun gust, cea mai frumoasă priveliște, etc.
ASTEA SUNT NIMIC FAȚĂ DE CE NE ASTEAPTA în Împărăția Cerurilor.
Chiar merită să ne gândim mai mult la concedii decât la Împărăție?

Ce companie lumească poate fi mai plină de bucurie decât compania Maicii Domnului, a Sfinților, a Îngerilor?
„Ei” știu asta și noi uităm că „aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie”.
Hai să ne trezim un pic și să fim bisericești și mai puțin amatori de mall.
Chiar o să merite!!

O să avem timp să ne „distrăm” cu Hristos, Maica Domnului și Sfinții cum aici nu putem descrie în cuvinte și la inima noastră nu s-a suit.

Să ne încărcam la Biserică cu Energie Necreată ca să ne vedem în Împărăția Cerurilor!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pomenirea eroilor ce au luptat pentru recunoașterea Tratatului de la Trianon

PS-Varlaam-pomenire-eroi-168

PS Varlaam a oficiat joi, 4 iunie, la baldachinul de vară de la Catedrala Patriarhală, Sfânta Liturghie și o slujbă de pomenire pentru eroii, soldaţii, luptătorii, diplomaţii români şi toţi cei care au contribuit la realizarea României Mari la nivel naţional, între anii 1916-1918, şi la recunoaşterea acesteia pe plan internaţional, în special prin Tratatul de la Trianon.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în același război.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Rusaliilor

sofian-boghiu

Predica la Praznicul Pogorarii Sfantului Duh

In duminica de astazi, numita Duminica Rusaliilor (Duminica Mare) sau Duminica Cincizecimii, praznuim minunea Pogorarii Duhului Sfant peste Apostolii Domnului si, de asemenea, ziua intemeierii Bisericii crestine in lume.

Inainte de inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a poruncit ucenicilor Sai sa nu se desparta de Ierusalim, ci sa astepte implinirea fagaduintei Tatalui ceresc, adica primirea Duhului Sfant. Si li s-a spus ca atunci vor fi imbracati cu putere de sus, vor fi luminati si intariti sa predice Evanghelia in toata lumea, sa invete toate neamurile si sa le boteze in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si astfel sa-I fie martori pana la marginea pamantului (Fapte 1, 8) si pana la sfarsitul veacului.

Fagaduinta s-a implinit in Duminica Cincizecimii, cand, intr-adevar, S-a coborat Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli „ca o suflare” de vant, sub chipul limbilor „ca de foc”, si a revarsat in ei o putere noua, necunoscuta lumii pana atunci, care a facut din pescarii simpli si fricosi, de pana atunci, cei mai devotati Apostoli si cei mai neinfricati misionari, cum n-a mai avut lumea niciodata.

Impotriva tuturor vitregiilor lumii si impotriva tuturor pacatelor ei indatinate, Sfintii Apostoli au izbutit sa resadeasca in inimile oamenilor cea mai curata si cea mai luminoasa invatatura – Evanghelia dragostei si a pacii – si sa produca, cu cele mai simple mijloace, cea mai mare revolutie morala si religioasa cunoscuta in istoria lumii prin raspandirea crestinismului. Din aceste pricini, Rusaliile au fost, sunt si raman un mare semn de intrebare pentru toti carturarii lumii, o problema grea pentru toate mintile care bolesc de necredinta si o mare imbarbatare pentru toti predicatorii Sfintei Evanghelii.

In Simbolul credintei noastre crestine noi marturisim despre Sfantul Duh ca El este „Domnul de-viata-Facatorul, Care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci”. El este vesnic. Deci, este fara inceput si fara sfarsit, deofiinta cu Tatal si cu Fiul. El are in Sine toate atributele dumnezeirii si este prezent si activ in toate lucrarile indreptate spre lume ale Sfintei Treimi.

El ia parte cu Tatal si cu Fiul la cele doua creatii:

1. La Facerea lumii „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2);

2. La refacerea spirituala a lumii – savarsita prin intruparea Mantuitorului – Sfantul Duh lucreaza la renasterea si sfintirea omului si a lumii.

El este Mangaietorul, Duhul Adevarului, Izvorul harului si Vistierul bunatatilor.

De-a lungul istoriei zbuciumate a Vechiului Testament Duhul Sfant a grait prin Prooroci, pregatind omenirea pentru venirea Mantuitorului in lume. Noul Testament adevereste ca Sfantul Duh este mereu prezent in viata pamanteasca a Mantuitorului. Astfel, cand Iisus Hristos se intrupeaza, Duhul Sfant ii este premergator -la Buna Vestire a Fecioarei. Cand Domnul Hristos se boteaza, Duhul ii este marturisitor.

Cand Iisus Domnul invata pe oameni si savarseste minuni, Duhul Sfant il insoteste. Dupa inviere si mai ales dupa inaltare, Duhul Sfant ii este urmas, continuand in lume lucrarea de luminare, de sfintire si de indumnezeire a oamenilor.

Pentru ca El lucreaza nedespartit de Tatal si de Fiul este numit si Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul insusi, Duhul infierii si Duhul libertatii. El inspira pe Profeti, intareste pe Apostoli, hirotoneste preotii Bisericii, lumineaza si calauzeste pe pastorii si invatatorii nostri sufletesti.

Duhul Sfant ne renaste prin Taina Sfantului Botez; prin El devenim, din oameni trupesti, oameni duhovnicesti. Prin El, Care este Duhul infierii, devenim fiii lui Dumnezeu prin har. Prin Sfantul Duh ne iarta Dumnezeu pacatele cand ne marturisim. Prin Sfantul Duh painea si vinul din Sfantul Potir devin Trupul si Sangele Mantuitorului nostru, cu care ne impartasim. Prin Sfantul Duh, trupurile noastre impreuna cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. El mangaie, lumineaza, inspira, invata, insufleteste, intareste si sfinteste pe toti credinciosii. El este Sfant si sfinteste viata noastra prin cele sapte Sfinte Taine. El este atotintelept si bun si ne calauzeste viata prin cele Sapte daruri ale Sale, care sunt: intelepciunea, intelegerea, sfatul, puterea, cunostinta, evlavia si frica de Dumnezeu (Isaia 11, 1).

Prin lucrarea tainica a Duhului Sfant, oamenii lumii acesteia, barbati, femei si copii, atat de diferiti ca neam, ca rasa si ca stare sociala, pot deveni o comuniune sfanta. Pot deveni madularele Sfintei Biserici, care este Trupul tainic al Mantuitorului Hristos, unit prin legatura dragostei, a pacii si a sfinteniei.

Duhul Sfant are in viata Bisericii un rol asemanator cu acela al sufletului in organizarea vietii noastre omenesti. Dupa cum sufletul da viata si miscare tuturor madularelor, tot asa Duhul Sfant da viata si miscare, spre binele tuturor, madularelor Sfintei Biserici, care suntem noi, crestinii.

Si, dupa cum sufletul vede prin ochi, aude prin urechi, vorbeste prin intermediul limbii si este prezent in toate madularele trupului impartasindu-le viata si acordandu-le tuturor simtirilor ceea ce li se cuvine, tot asa si Duhul Sfant prin Sfinti face minuni: prin unii invata adevarul, prin altii sporeste stiinta, prin unii ocroteste bunele traditii, prin altii pastreaza buna cuviinta si cinstea in familii, prin altii stinge vrajba dintre oameni si-i impaca. Unii au o harisma, altii alta, insa toti se straduiesc sa duca aceeasi viata buna si sa aiba aceeasi simtire curata, pentru ca toti se lasa calauziti de puterea si de lucrarea binefacatoare a Sfantului Duh.

Nenumarate si nemasurate sunt darurile, puterile si influentele Sfantului Duh asupra lumii intregi si asupra fiecarui suflet in parte. Toate aceste generoase revarsari de dumnezeiasca dragoste se ofera in dar tuturor oamenilor si indeosebi crestinilor, care prin Taina Sfantului Botez s-au inscris in familia sfanta a fiilor lui Dumnezeu. Duhul Sfant, desi este prezent in viata noastra pretutindeni si in orice vreme, El nu se face simtit noua decat daca il vrem, il chemam, il dorim. Daca nu vrem si nu dorim ajutorul Lui, El nu ne face sila.

Stiut este ca prin Taina Sfantului Botez si prin Taina Sfintei Mirungeri am primit fiecare, in pruncia noastra, simtul de orientare spre bine, am primit voia libera indreptata spre implinirea poruncilor dumnezeiesti. Daca in vremea incercarilor si a ispitelor ascultam de acest indemn launtric spre bine, care este glasul launtric al Sfantului Duh, si facem binele, nu raul, ferice de noi.

Daca insa nu ascultam indemnul Lui spre bine, ne impotrivim acestui gingas indemn si, in loc de bine, alegem raul, vom avea de suferit.

Chemandu-L in ajutor, mai ales in vremea ispitelor si a necazurilor, conlucrand cu El si ostenindu-ne spre bine, vor incolti si vor creste in noi roadele Sfantului Duh, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea (poftelor), curatia (trupeasca si sufleteasca) (Galateni 5, 22). Dar daca, in loc de bine, alegem raul, Duhul Sfant se va departa de la noi si in locul Lui va pune stapanire pe sufletul nostru duhul celui rau, care poarta cu sine boldul pacatului si al mortii si intarata in noi poftele urate ale trupului, care amarasc viata si ne despart de Dumnezeu.

Aceste pofte sunt: necuratia, desfraul, inversunarea, fermecatoriile, vrajbele, certurile, invidia, mania, dezbinarile, uciderile, betiile, ospetele cele necuviincioase si altele asemenea acestora, bine stiind, cum spune Sfantul Apostol Pavel, ca „cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21).

Noi toti avem nevoie de Dumnezeu si de imparatia Lui, chiar daca uneori, de-a lungul vietii noastre, nu ne dam seama de aceasta. Imparatia lui Dumnezeu – cum o defineste Sfantul Apostol Pavel – inseamna pe scurt: „Dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant”(Romani 14, 17). Aceste roade – dreptatea, pacea si bucuria intru Duhul Sfant -, ca si celelalte roade ale Duhului de care am mai amintit, trebuie sa stapaneasca totdeauna sufletele si inimile noastre si sa se reverse din suflet in viata din jurul nostru prin ganduri, prin cuvinte si prin toate faptele noastre zilnice.

Calea catre aceasta imparatie este lunga, ea incepe de aici de pe pamant si continua sus, in ceruri. Si, ca orice calatorie, nu este lipsita de surprize si primejdii. Este greu sa mergem singuri pe aceasta cale, caci putem slabi sau ne putem rataci. Avem nevoie de o calauza sigura, de indrumare temeinica, de imbarbatare si ajutor pe aceasta cale spre imparatia lui Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, avem o asemenea calauza sigura si incercata, o institutie sfanta, straveche si puternica, intemeiata pe Jertfa Mantuitorului, pe marturisirea Apostolilor, pe sangele martirilor, pe experienta si invataturile bogate ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Aceasta venerabila calauza este Sfanta Biserica dreptmaritoare, inzestrata cu Sfintele ei Taine si cu toate bogatiile si harurile Sfantului Duh, de la intemeierea careia praznuim astazi aproape doua milenii. Sa ne folosim cu smerenie de puterile si de luminile ei! Sa cerem, sa primim si sa ne folosim cu dragoste de influentele ei binefacatoate, pentru curatirea noastra de pacate, pentru luminarea si innoirea noastra, pentru ocrotirea si imbarbatarea noastra pe calea vietii cinstite, curate si pasnice, pe calea mantuirii noastre, supunand voia noastra cea patimasa voii lui Dumnezeu si incepand toate rugaciunile noastre cu chemarea in ajutor a Sfantului Duh, Mangaietorul, Care este imparatul ceresc – Duhul Adevarului si Sfintitorul vietii noastre -, si sa ne rugam, zicand: „imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Carepretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule-de-viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curatestepe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Amin

Parintele Sofian Boghiu

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sâmbăta Moșilor de vară – despre suflet, iertare și ulcelele cu cireșe ale bunicilor noștri

cirese

Moşii de vară preced sărbătoarea Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, care are loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. În această zi, în toate lăcașurile ortodoxe se oficiază slujbe de pomenire pentru toți cei care au trecut la Domnul.

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. În mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială (Triod și Penticostar):

    a) sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi

    b) sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor).

Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia.

În ceea ce privește pomenirea Moşilor de vară, textul liturgic din Penticostar arată faptul că în această zi ne aducem aminte de „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia rugându-L pe Dumnezeu astfel: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Alte pasaje din cadrul slujbei din această zi ne mai spun că rugăciunea de pomenire se face și pentru cei care au avut parte de moarte năprasnică: „Pe cei ce au sfârşit sfâşiaţi de fiare, Hristoase, şi pe care peştii i-au înghiţit, pe care cutremurul, surparea pământului ori prăpastia i-au îngropat (…), pe cei ce i-au ucis sabia, cuţitul şi focul, izbitura răutăţilor, despicarea stâncilor şi tâlharii, foametea şi ciuma”, rugându-ne ca Mântuitorul să-i izbăvească pe dânșii „de groaza cea de acolo”.

În sensul acesta, trebuie să știm și că duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni, dintre care una exprimă clar faptul că păcatele pot fi iertate și după moarte. Este vorba despre cea de-a cincea, a „plecării genunchilor”, care ne arată că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește:

„Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (…), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul de­săvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai ­înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.

Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai noștri în această zi, pentru ca şi ei să se împărtăşească de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Care îi adună adună în comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Tot în acest sens, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că, în această sâmbătă, „Biserica iarăşi pomeneşte pe cei adormiţi pentru că, fiind sărbătoarea pogorârei Sfântului Duh, harul divin să se resfrângă şi asupra sufletelor încărcate cu povara păcatelor şi să le uşureze din munca cea grea a vinovăţiei lor”.

Până astăzi, după datinile strămoșești, în satul românesc se oferă, în sâmbăta Moșilor de vară, colivă sau colaci unși cu miere, dar și vase și căni din lut umplute cu cireșe, vin, apă sau lapte cu orez, folosite numai cu această ocazie și numite „moşoaice”. În Bucovina și în alte zone din țara noastră, pomenile amintite sunt trimise vecinilor încă de la primele ore ale dimineții.

Așadar, credincioşii trebuie să ştie că sunt datori, în această zi, să îi pomenească pe toţi strămoşii şi moşii lor şi pe toţi cei din veac adormiţi, în cadrul slujbei de parastas care se săvârşeşte în toate bisericile, la finalul Sfintei Liturghii.

(Cătălin Acasandrei – doxologia.ro)

mai mult
Creștinătate

Mantuirea personala si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

Sf415

Mantuirea personala si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

Locul pe care trebuie sa-l detina cautarea mantuirii aproapelui in legatura cu cautarea mantuirii proprii apare in orice caz problematic si e adeseori discutat. O examinare a traditiei patristice asupra acestei teme ne poate permite sa intelegem mai bine problemele ce se pun si modul in care le rezolva Parintii.

1. Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune

In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru. Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: „Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor”, si adauga: „Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]”. Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: „Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa”. Putin inainte el spunea: „Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii”.

Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor „mai mici” (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop: „Sa imitam acest mare model si sa nu refuzam niciodata nimic din ceea ce priveste slujirea si binele acestor mai mici. Nimic sa nu ne para prea jos sau prea anevoios atunci cand e vorba de a ajuta, (…) totul sa ne para usor cand este vorba de mantuirea fratelui nostru. Sufletul sau a fost atat de scump in ochii lui Dumnezeu ca, pentru ca sa-l mantuiasca, nu si-a crutat pe Fiul Sau Unul-Nascut. De aceea va implor ca pe viitor, cand iesiti dimineata din casa sa n-aveti decat acest scop si aceasta dorinta toata ziua: de a gasi prilejul de a scoate pe fratele vostru din primejdie. Si nu vorbesc numai despre primejdiile trupului vorbesc de alte primejdii mult mai cumplite, in care ispitele demonului tarasc sufletele”. In continuare, Sfantul Ioan Hrisostom reafirma ceea ce l-am vazut spunand mai inainte: daca nu cautam sa-i mantuim pe ceilalti, ne primejduim propria noastra mantuire: „Cum vom putea fi atat de lasi incat sa ne multumim cu mantuirea noastra, dat fiind ca ne primejduim propria noastra mantuire, daca nu ne ingrijim de cea a celorlalti? Astfel, intr-o lupta, cine nu se gandeste decat sa scape fugind se pierde pe el insusi inainte de a-i pierde pe ai sai; dar cine lupta cu vitejie pentru a-si scoate tovarasii din primejdie, se salveaza pe sine insusi, scapandu-i pe altii. Viata aceasta e un razboi necontenit si suntem mereu in prezenta dusmanilor, sa luptam asa cum ne porunceste imparatul si capetenia noastra. (…) Sa ne intelegem toti ca sa ne aparam si sa ne mantuim toti impreuna (…)

Ascultati cuvintele pe care le spune in numele Domnului [profetul Ieremia] (…) [Ir 15, 19]; e ca si cum Dumnezeu ar spune: „Cine face cunoscut adevarul aproapelui sau, cine il aduce de la rautate la virtute, Ma imita atat pe cat e cu putinta firii omenesti”, Cuvantul vesnic, desi e Dumnezeu, a luat firea noastra si s-a facut om ca sa ne mantuiasca; dar nu e destul sa spunem ca a luat firea noastra si ca s-a supus tuturor neputintelor starii noastre, fiindca a suferit chiar moarte pe cruce, ca sa ne rascumpere din blestemul pacatului [cf. Ga 3, 13] (…). Or, daca un Dumnezeu, desi impasibil in fiinta Sa, nu a binevoit in bunatatea Sa sa sufere atata pentru mantuirea noastra, ce va trebui sa facem noi fata de cei ce sunt fratii nostri si madularele noastre, ca sa-i smulgem din cursele demonilor si sa-i aducem pe calea virtutii? Caci asa cum sufletul e mai presus decat trupul, asa milostenia trupeasca care imparte bogatiile noastre saracilor e mai prejos de milostenia duhovniceasca care, prin sfaturi mantuitoare si indemnuri neincetate, reaseaza pe calea cea buna sufletele nepa-satoare si trandave facandu-le sa cunoasca strambatatea patimii si minunata frumusete a virtutii”. Sfantul Isaac Sirul ne propune si el sa urmam pe Hristos mahnindu-ne pentru mantuirea altor oameni: „Ziua in care ai vreo intristare pentru cineva, care este intr-un fel oarecare neputincios in cele bune sau fata de ele rele, fie trupeste fie in cuget, socoteste-te mucenic si sa te simti ca patimind pentru Hristos si invrednicit de marturisire. Caci se cuvine sa-ti aduci aminte ca Hristos a murit pentru pacatosi, nu pentru cei drepti. Gandeste-te cat e de mare lucrul acesta. E un lucru mare a te intrista pentru cei rai si ajuta pe cei pacatosi mai mult decat pe cei drepti”?.

Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: „Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri”. El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca „ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra”, ci priveste aceasta mantuire „drept propria sa bogatie”.

A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: „Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; „caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” [In 13, 35]. Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]”.

Dorinta ca aproapele sa se mantuiasca provine, asadar, in chip firesc din iubire, si in special din aceasta forma a iubirii care e compasiunea. In virtutea iubirii dorim aproapelui tot ce e mai bun; ori ceea ce este mai bun pentru el ca sa se mantuiasca cunoscand pe Dumnezeu si impartasindu-se din viata dumnezeiasca. Compatimirea ne face sa suferim si numai la gandul ca aproapele nostru nu se va mantui, ca nu se va putea impartasi de desfatarea bunurilor dumnezeiesti. La cel care are din plin virtutea iubirii aceasta compatimire se intinde la lumea intreaga, dupa asemanarea iubirii lui Dumnezeu pentru zidirea Sa. Sfantul Isaac Sirul spune: „Iti cer, frate, si aceasta: sa biruiasca in tine pururea cumpana milosteniei pana intr-atat incat sa simti in inima ta mila fata de lume. in aceasta ne facem oglinda, ca vedem in noi asemanarea si intiparirea adevarata a celui ce e si prin fire si prin fiinta Dumnezeu”. „Ce este inima plina de mila? E arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru demoni, pentru toata faptura. in acest caz, gandurile acestea si vedenia lor fac sa curg din ochi siroaie de lacrimi.

Din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din staruinta, inima se strange si nu mai poate rabda sau auzi sau vedea vreo vatamare sau vreo intristare cat de mica ivita in orice zidire. Si pentru aceasta aduce rugaciune cu lacrimi in tot ceasul si pentru cele necuvantatoare, si pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce-l vatama pe el, ca sa fie paziti si iertati; la fel si pentru firea celor ce se tarasc pe pamant. Face aceasta din multa milostivire ce se misca din inima lui fara masura, dupa asemanarea lui Dumnezeu. (…) Iar semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ea. Precum a zis Moise catre Dumnezeu: „De le ierti lor pacatul, iarta. Iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris” [Is 32, 31]. Si precum a zis fericitul Pavel: „M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei” si celelalte [Rm 9, 3].

Multi Parinti justifica aceasta compasiune si iubire de aproapele prin solidaritatea obiectiva ce-i uneste pe toti oamenii prin faptul ca toti au o aceeasi natura ivita din stramosul lor comun, Adam, si sunt facuti dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt toti fiii aceluiasi Tata ceresc, si, dincolo chiar de Biserica, sunt toti madulare unii altora. „Noi toti suntem o singura si aceeasi fiinta, madulare unii altora. Asa ne iubim adanc unii pe altii”, scria Sfantul Antonie cel Mare. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul observa in acelasi sens ca „iubirea desavarsita nu sfasie firea cea unica a oamenilor, luandu-se dupa parerile si inclinarile diferite ale voii lor. Si privind pururea la ea, iubeste pe toti oamenii la fel”. „Cel desavarsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie; si, ridicat mai presus de tirania patimilor si cautand la firea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste”. El da drept exemplu pe Avraam care prin iubire a fost inaltat pana la Dumnezeu „parasind particularizarea a ceea ce este divizat si nemai-socotind altul decat el insusi, ci privind la unul ca la toti si la toti ca la unul”. Acest exemplu ne este de altfel dat de toti sfintii care, remarca Sfantul Ioan Hrisostom, „lucreaza ca si cum neamul omenesc ar fi o singura persoana”. Acesta e idealul monahului: „Monah este – scrie Evagrie – cel ce se socoteste una cu toti prin deprinderea de a se vedea pe sine insusi in fiecare”. E, mai in general, un ideal pentru orice crestin. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog sfatuieste: „Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sa-i vedem ca pe unul”.

Sentimentul acestei solidaritati fundamentale legate de compasiune ne face sa ne bucuram cu cei ce se bucura dar si sa plangem cu cei ce plang, sa suferim cu cei ce sufera, sa ne simtim coresponsabili de pacatele lor, sa ne pocaim impreuna cu ei sau pentru ei, pe scurt, „sa ne facem tuturor toate ca sa mantuim pe cativa” (cf. 1 Co 9, 22), sa vrem mantuirea tuturor ca si cum ar fi vorba de propria noastra mantuire si sa nu facem deosebire intre mantuirea lor si a noastra. Am vazut un om, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, „care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat suspina si se intrista, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. Am vazut pe un altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu aceia, nevrand sa se mantuiasca singur din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu si pe Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in imparatia cerului fiind separat de ei”.

2. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii

Afirmand ca crestinul desavarsit cauta mantuirea tuturor oamenilor, Parintii invata insa, in general, ca sarcina principala a crestinului e de a lucra la propria sa mantuire, si aduc astfel cateva nuante consideratilor precedente.

Multi Parinti afirma mai intai ca, de regula, atunci cand e radicala, cautarea mantuirii proprii presupune fuga de oameni. Un exemplu semnificativ al acestui laitmotiv al literaturii ascetice se gaseste intr-o apoftegma privitoare la Sfantul Arsenie, care vrea sa arate ca aceasta atitudine corespunde voii lui Dumnezeu: „Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: „Doamne, indrepteaza-ma, sa stiu cum ma voi mantui?” Si i-a venit un glas, zicandu-i: „Arsenie, fugi de oameni si te vei mantui””. Fuga de oameni e atat de fundamentala incat poate defini insasi conditia monahala. Parasirea singuratatii pentru a merge sa mantuiasca pe oamenii din lume e o sugestie pe care diavolul o face de obicei monahilor, chiar celor inaintati in viata duhovniceasca, cum remarca Sfantul Ioan Scararul: „Cand acesta [demonul slavei desarte] vede pe unii avand putina liniste, indata ii indeamna sa vina din pustie in lume: „Du-te, zice, pentru mantuirea sufletelor pierdute”.

A se tine departe de oameni ramane intotdeauna pentru monahi un principiu de respectat. Se cunosc multe exemple de monahi care-si schimba locul pentru a evita vizitatorii deveniti prea numerosi, chiar si in cautare de sfaturi duhovnicesti. Monahul scrie Sfantul Isaac Sirul, „nu trebuie sa se lase legat de prietenia si de insotirea cu vreun om; trebuie sa-si aiba locul vietuirii linistit, si sa ocoleasca intotdeauna pe oameni”. „Cat de rea este privirea si vorbirea pentru cei ce petrec in liniste! Cu adevarat, fratilor, e mai rea decat pentru cei ce sunt departe de liniste [isihie]. Caci, precum asprimea grindinii cazand pe neasteptate pe varful plantelor le usuca si le pierde, asa si intalnirile cu oamenii, chiar daca ar fi foarte scurte si ar parea folositoare, usuca florile virtutilor care au inflorit de curand din insotirea cu linistea”.

Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: „Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (…) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti”. Alte afirmatii bine cunoscute ale aceluiasi sfant merg in acelasi sens: „Cine cunoaste pacatele e mai bun decat cel ce invie mortii prin rugaciunea lui, ca locuieste in mijlocul multora. Cel ce suspina un ceas pentru sufletul sau e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui. (…) Cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada pe ingeri. Cel ce urmeaza lui Hristos in tanguirea de unul singur e mai bun decat cel ce se lauda pe sine in adunari”.

Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: „Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?” (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: „Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa” (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39). Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: „Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti”. Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: „Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului”.

A veni in ajutorul celui ce se pierde presupune ca suntem in masura sa o facem, altfel riscam sa pierim impreuna cu el. E ceea ce invata un alt batran: „Daca vezi pe cineva cazand in apa si poti sa-l ajuti, intinde-i toiagul tau si trage-l afara. Daca insa nu-l poti scoate afara, lasa-i toiagul tau. Iar daca-i dai mana si nu-l vei putea trage afara, el te va trage in adanc si veti muri amandoi”.

Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: „Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu”

Un prim principiu ce trebuie respectat e, asadar, ca nu trebuie sa-i ajutam pe altii decat in masura in care acest lucru nu dauneaza sufletului nostru.

Un alt principiu e ca nu trebuie sa-i ajutam pe altii decat atunci cand suntem siguri ca nu-i vatamam. Neavand noi insine un comportament indeajuns de demn, riscam sa-i smintim pe ceilalti si sa le facem mai mult rau decat bine. Sfantul Ioan Hrisostom era cuprins el insusi de aceasta temere atunci cand i s-a propus sa se faca proroc si in numele acestui principiu a refuzat mai intai aceasta slujire: „Sper sa primesc o pedeapsa mai mica daca voi fi osandit pentru ca nu voi fi mantuit pe nimeni, decat as primi daca i-am pierdut pe altii impreuna cu mine (…). Asa cum sunt acum, am incredere ca nu voi suferi decat pedeapsa aspra ceruta de multimea pacatelor mele, in timp ce primind preotia, ma voi expune la un chin nu de doua sau de trei ori, ci de o mie de ori mai aspru, pentru smintelile facute oamenilor si ocarile facute lui Dumnezeu”.

Dorinta de a invata sau sfatui pe altii pare intotdeauna suspecta Parintilor si chiar adeseori situata de ei printre patimi. Riscul slavei desarte legat de aceasta practica, chiar pentru cel care e chemat la aceasta, e subliniat de multi dintre ei, indeosebi de Sfantul Macarie Egipteanul: „Cel care e rugat sa vorbeasca si e silit sa vesteasca cuvantul, trebuie sa se intristeze, sa fuga de acest lucru ca de foc si sa respinga acest gand, pentru a scapa de el si a nu cadea in slava desarta din pricina cuvantului sau. Caci atunci cand Moise, robul lui Dumnezeu, a fost silit sa vorbeasca si sa anunte cuvantul lui Israel, s-a dat inapoi zicand: „Nu sunt in stare sa vorbesc” [Is 4,10]. La fel, cand Ieremia a fost silit sa vorbeasca, inima lui s-a aprins ca un foc si s-a dat inapoi zicand: „Sunt un copil si nu o pot face” [Ir 1, 6], aceasta pentru a nu se slavi si cinsti din slujirea profetica. Pavel insusi spune: „Caci daca fac aceasta de bunavoie, am plata; daca insa o fac fara voie, am numai o slujire incredintata” [1 Co 9,17]”.

Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. „Bine este – scrie Sfantul Isaac – a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, trebuie sa-si aduca aminte de cuvantul apostolic care zice ca: „Hrana tare e potrivita celor mai desavarsiti” [Evr 5,14] si sa se intoar-ica la cele dinainte ale sale, ca sa nu auda spunandu-i-se: „Doctore, vindeca-te pe tine insuti!” [Lc 4, 23]. Sa se judece, asadar, pe sine insusi si sa-si pazeasca buna lui deprindere si, in loc de a ajuta prin rostirea cuvintelor, sa slujeasca prin vietuirea cea buna; si, in loc de a invata prin sunetele gurii lui, sa invete prin faptele lui. Si abia atunci cand isi va vedea sufletul sau sanatos, sa caute sa-i foloseasca pe altii si sa-i tamaduiasca prin sanatatea lui. Caci, atunci cand se va afla departe de oameni, va putea sa-i ajute mai bine prin lucrarea sa cea buna, sporind in ravna faptelor bune, decat ii poate ajuta prin cuvinte, fiind el insusi bolnav si avand nevoie mai mult ca ei de doctorie. „Ca de va calauzi orb pe orb, amandoi vor cadea in groapa” [Mt 15,14]”.

Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea”. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: „Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii” (1 Co 2, 4).

Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca „una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant”. Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti.

Cu privire la ce anume trebuie sa fie temeiul unei invataturi care are in vedere zidirea aproapelui, Sfantul Simeon Noul Teolog scrie in aceeasi perspectiva: „Domnul nu fericeste pe cei ce invata numai, ci pe cei ce s-au invrednicit mai intai prin lucrarea poruncilor sa vada si privesc in ei insisi lumina Duhului si lumineaza si scanteiaza. Caci datorita ei cunosc prin vederea adevarata, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa ii invata pe altii. E de trebuinta, asadar, ca cei ce vor sa-i invete pe altii sa fie ridicati mai intai ei insisi, s-a spus, ca nu cumva, vorbind despre cele ce nu le cunosc, sa piarda in ratacire pe cei ce se incred in ei”.

E cunoscut faimosul sfat al Sfantului Serafim din Sarov: „Dobandeste partea launtrica si mii de oameni in jurul tau isi vor gasi mantuirea”. Or pacea launtrica, potrivit traditiei ascetice, e in primul rand nepatimirea, starea duhovniceasca ce decurge din biruinta asupra patimilor si care deschide accesul la adevarata iubire si la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu.

Sfantul Isaac remarca faptul ca, inainte de a fi chemati sa devina pastori ai Bisericii si sa vina in ajutorul multor oameni traitori in lume, Sfantul Vasile al Cezareei si Sfantul Grigorie al Nyssei au trait mai intai in singuratatea pustiei faptuind poruncile, pana ce sufletul lor s-a curatit si s-a invrednicit de vederea Duhului. Sfantul Serafim din Sarov el insusi a trait mai mult de treizeci de ani in singuratate, inainte de a accepta sa primeasca, sa sfatuiasca si sa conduca pe calea mantuirii pe cei ce veneau la el. Si multi alti sfinti au facut la fel.

3. Impacarea acestor doua exigente prin rugaciune

Trebuie sa remarcam insa, pe de o parte, ca rezervele facute anterior se adreseaza in primul rand monahilor pe care o activitate in lume i-ar abate de la isihie, care e starea potrivita conditiei lor, dar si ca ele vor mai cu seama sa evite pentru toti, monahi sau crestini traitori in lume, riscurile duhovnicesti legate de o vointa de a invata legata de patimi (indeosebi de slava desarta si mandrie) si care ar face mai mult rau decat bine atat celui ce invata, cat si celor pe care ii invata sau sfatuieste.

Pe de alta parte, putem observa ca ar fi tot un risc tinand de mandrie a crede ca suntem in masura, pentru ca am atins o anume treapta de desavarsire duhovniceasca, sa contribuim noi insine la mantuirea altora.

Abaterile atat la dreapta, cat si la stanga pot fi evitate, si contradictia ce exista, in aparenta, intre chemarea sfintilor de a lucra in vederea mantuirii altor oameni si a avertismentele lor impotriva demersurilor voluntariste, ce urmaresc aceasta mantuire, poate fi rezolvata printr-o lucrare duhovniceasca fundamentala aflata la indemana tuturor si pe masura fiecaruia: rugaciunea pentru sine si rugaciunea pentru aproapele.

Hristos invatandu-ne rugaciunea „Tatal nostru”, la plural, ne-a invatat sa ne rugam pentru altii ca si pentru noi insine si sa nu despartim ceea ce cerem pentru noi de ceea ce cerem pentru ei. Sfantul Apostol Iacob ne indeamna: „Sa ne rugam unii pentru altii, ca sa ne tamaduim” (Iac 5, 16), tamaduire insemnand aici nu numai vindecarea trupeasca, dar si vindecarea duhovniceasca, expresie prin care Parintii desemneaza si mantuirea.

Prin rugaciune monahul poate lucra pentru mantuirea aproapelui ramanand in acelasi timp in singuratate si pastrandu-si isihia. Prin rugaciune orice crestin poate lucra pentru mantuirea aproapelui fara riscul de a se amagi si rataci, fiindca se preda cu totul voii lui Dumnezeu, Care stie ce este potrivit aproapelui. Astfel Sfantul Ioan din Gaza recomanda: „Sa recurgem la rugaciunea din inima pentru fratii nostri si [Dumnezeu] va face pentru ei ce va vrea El, Care s-a jurat El insusi sa vrea „ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” [1 Tim 2, 4]”.

Recurgand la rugaciune, crestinul isi recunoaste neputinta in a-i mantui pe altii si marturiseste pe Dumnezeu drept singurului Mantuitor; in aceasta masura si in acest punct fundamental el evita mandria si da dovada de smerenie. Prin rugaciune orice crestin dobandeste in acelasi timp curatirea de patimile sale si se dezvolta in el o autentica iubire fata de aproapele ce merge mana in mana cu dragostea de Dumnezeu. Prin rugaciune se dezvolta de asemenea pocainta prin care crestinul nu se mai erijeaza in judecator al fratelui sau, ci isi vedere greselile proprii si se simte solidar cu aproapele pana acolo incat sufera pentru starea Si situatia lui, ceea ce intareste si mai mult rugaciunea sa pentru el. Astfel, Parintii recomanda rugaciunea drept o cale privilegiata de lucrare in vederea mantuirii tuturor. Dumnezeu fiind atent la orice rugaciune chiar venind din partea unui pacatos, nu e nevoie ca aceasta sa fie desavarsita, nici ca cel care o rosteste sa fie fara de pacat ca ea sa fie auzita, si a nu avea incredere in rugaciune ar insemna a nu avea incredere in Dumnezeu insusi. Mai mult, rugandu-ne pentru altii, lucram nu numai pentru mantuirea altuia, dar si pentru propria noastra mantuire, cu conditia de a ne ruga fara mandrie si cu un sentiment de pocainta. Astfel scrie Sfantul Ioan Scararul: „Nu refuza cand ti se cere sa te rogi pentru un suflet, chiar daca n-ai dobandit rugaciunea [curata]. Caci credinta celui ce o cere pe aceasta a mantuit de multe ori pe cel ce se roaga cu zdrobire de inima”. Dumnezeu asculta si mantuieste cu atat mai bucuros pe cel ce se roaga pentru aproapele sau cu cat lucrand in acest fel, chiar daca este pacatos, da marturie de iubire. Un Parinte spune astfel ca „cine se roaga pentru un frate aflat in suferinta, inainte de a folosi pe acesta, se foloseste el insusi din pricina iubirii [pe care o arata]”.

Jean-Claude Larchet

Articol preluat din cartea „Dumnezeu este iubire”, Editura Sophia

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

CUVÂNT TREZITOR AL PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei

sinodul-1-ecumenic-niceea

“Până unde se va merge cu persecuția aceasta, oare, fraților? Noi oare vom putea răbda prigoanele și presiunile de tot felul la care este supus tot mai mult și creștinismul nostru? Putea-vom mărturisi credința neclătinați și neînfricați?”

Episcopia Slatinei:
CUVÂNTUL IERARHULUI – Eroi au fost, „eroi” sunt… încă?
Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic
− In. 17, 1-13 −

Biserica își are și ea „eroii” ei. Sunt sfinții, iar astăzi se face pomenirea specială a unora dintre ei − Sfinţilor Părinţi care au participat la Sinodul I Ecumenic, în anul 325.

Abia se eliberase Creştinismul de persecuţiile romane care au căutat să nimicească învăţătura Mântuitorului Hristos, când Sfântul Constantin cel Mare ― întâiul împărat roman care a înţeles că religia creştină nu este nici periculoasă şi nici păguboasă pentru imperiu, ci dimpotrivă este o religie nobilă și superioară ― a chemat în cetatea Niceea 318 reprezentanţi ai lumii creştine din vremea aceea, ca să se pronunţe asupra primei mari erezii care a zguduit-o. Era vorba de teoria preotului Arie din Alexandria Egiptului, care pretindea că Domnul Hristos nu este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, ci doar o creatură, eventual una superioară sau perfectă.

Între participanții la sinod a fost și Sfântul Ierarh Nicolae, despre care se spune că, auzind blasfemiile pe care le susținea Arie și aprinzându-se de râvnă sfântă, i-a tras aceluia o palmă – gest sancționat de împărat, dar nu și de Domnul Hristos, care l-a repus în cinste, în chip minunat. De asemenea, la Niceea a fost prezent și Sfântul Spiridon, care a „demonstrat” deofiinţimea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh prin cunoscuta minune cu cărămida.

Arie însă nu s-a lăsat înduplecat nici de înţelepciunea, nici de sfinţenia și nici de minunile Părinţilor. Părăsind sinodul, s-a întors în patria sa și a continuat să răspândească aceeaşi erezie, fapt pentru care Dumnezeu l-a și pedepsit la scurtă vreme cu sfârşit năprasnic, pentru a pune capăt ereziei lui.

Dragii mei,

De-a lungul istoriei, Biserica a trebuit să facă față multor atacuri îndreptate împotriva Întemeietorului ei:

– Unii s-au îndoit că Iisus Omul a fost și Dumnezeu adevărat (arienii);
– Alții că Mesia Hristos a fost și om (dochetiștii);
– Unii L-au crezut un biet profet (iudeii);
– Alții, un personaj istoric oarecare (ateii).

Mai nou, contemporanii noștri se luptă:

– să-L evacueze din școli, sub pretextul unei educații libere de prejudecăți;
– să-I limiteze prezența în spațiile publice, de dragul Multiculturalismului;
– să-I interzică supranumele de Hristos (Mesia), pentru că nu este politic corect;
– ba chiar să-L alunge cu totul din biserici, pentru că… „dăunează grav sănătății” (Sfânta Împărtășanie, în contextul pandemiei de Covid-19).
Până unde se va merge cu persecuția aceasta, oare, fraților? Se vor mai opri vreodată, din prigoane, dușmanii Lui? Unele cărți sfinte ne prevestesc că, până la urmă, războiul va fi total!…

Sfinții Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic, veniţi din toate laturile Imperiului Roman, purtau pe trupurile lor urmele încă nevindecate ale rănilor pe care le suferiseră cu vitejie în timpul persecuţiilor abia încheiate. Au venit unii cu ochi scoşi, alţii cu braţe tăiate, alţii cu trupurile pline de răni − mărturisitori care suferiseră pentru Hristos, gata să-şi dea şi viaţa pentru credinţă. Aceștia sunt „eroii” Bisericii noastre!

Noi oare vom putea răbda prigoanele și presiunile de tot felul la care este supus tot mai mult și creștinismul nostru? Vom putea sta împotriva persecutorilor cu tărie și curaj, asemenea sfinților de altădată? Putea-vom mărturisi credința neclătinați și neînfricați? Vom putea fi și noi, adică, la rândul nostru, „eroi”?

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, urmând exemplul Sfinților Părinți de astăzi, să fim și noi vajnici și neclintiți mărturisitori ai învățăturii acesteia sfinte, pentru care a murit Domnul Hristos și pentru care și-au dat viața atâția mucenici și „eroi” sfinți, peste veacuri!

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

Parinte214

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)

 

Iubiti credinciosi,

Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi – episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul „sinod” intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul „erezie” intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a „fost un timp cand Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatura superioara”, „cea dintai dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.

Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua – cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.

La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.

In timpul sinodului cei 318 Sfinti Parinti au dat anatema pe ereticul Arie si invataturile sale hulitoare de Dumnezeu. Parintii au dogmatisit ca cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, sunt de o fiinta si nedespartite. Tot la acest sfant sinod s-a intocmit partea intai a Crezului, primele sapte articole despre Tatal si Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfantul Duh aveau sa se intocmeasca la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credintei ortodoxe, si se rosteste zilnic in biserici si prin casele crestinilor ca o marturisire a dreptei credinte apostolice.

Desi Arie a fost surghiunit in sudul Dunarii el nu a vrut sa asculte de Biserica, ci mai mult cauta sa semene intre crestini invatatura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda in gheena iadului.

Iubiti credinciosi,

Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decit altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine a fost in anul 1054 cind a avut loc marea schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus, luand astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma). La randul ei Biserica Catolica a mai fost lovita de inca doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, si de Calvin din secolul al XVI-lea, urmati dupa aproape un secol de schisma anglicana din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral tarile din nordul Europei, asa numitele tari protestante; iar religia anglicana s-a raspandit in Anglia, America de Nord si Australia, formand Biserica anglicana.

Vedeti cum a reusit satana sa rupa camasa lui Hristos, adica sa dezbine si sa sfasie unitatea Bisericii intemeiata de El? Noi toti marturisim „o credinta, un Domn, un botez”, insa datorita mandriei si incepatorilor de eresuri, care au schimbat invatatura de credinta ortodoxa, apostolica, cu dogme noi dupa mintea lor, precum si din cauza pacatelor noastre ale tuturor, au aparut in ultimele secole mai multe Biserici crestine – doua apostolice – cea Ortodoxa si cea Catolica si trei fara succesiune apostolica: protestanta, reformata si anglicana.

Dar dezbinarile religioase nu s-au oprit aici. Incepand din secolele XVIII si mai ales XIX, au aparut in America si in apusul Europei noi grupari religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.

Astazi, in lume se afla pana la o mie de secte si grupari religioase crestine, unele mai fanatice, mai periculoase decat altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu asa numita „liturghie neagra”, in care se adora diavolul in locul lui Dumnezeu. Ei cauta sa-si faca noi membri in randul credinciosilor interesati, a celor certati cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor saraci, carora le promit ajutoare materiale si mai ales a tinerilor, pe care ii pot corupe mai usor.

Sa luam deci aminte la noi si la familile noastre ortodoxe. Inmultirea sectelor este un semn vazut apocaliptic, care prevesteste sfarsitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaste cat mai bine Sfinta Scriptura, Sfanta Traditie, Catehismul si operele principale ale Sfintilor Parinti. A doua datorie, daca nu cea dintai, este sa traim cu mare credinta in Dumnezeu si sa ducem cu ravna si evlavie viata noastra religioasa de familie, in desaviasita moralitate. Sectele cer teorie, ne ataca cu texte din Sfanta Scriptura. Noi sa le raspundem, nu cu vorbe, nu cu atat cu texte din Biblie, cat mai ales cu viata morala smerita, curata, sfanta. Vorbele nu pot inlocui faptele. In fata unor crestini corecti, milostivi si evlaviosi, ei se rusineaza si tac.

A treia mare datorie ce ne revine este sa ne crestem copiii in frica de Dumnezeu, cu mare grija si atentie. Caci daca nu-i educam noi cum trebuie sau ii smintim cu viata noastra, a parintilor, ii pierdem sufleteste pe fii, nu ne mai apartin si foarte usor ii pot amagi sectele, patimile, betia, desfraul si necredinta. Un tanar o data cazut, greu mai poate fi salvat, tras de la secta. Copiii, ca si parintii, trebuie sa stie de mici Tatal nostru, Crezul si Psalmul 50, si sa invete cunostintele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu stie pe de rost macar aceste trei rugaciuni nu poate fi impartasit cu Sfintele Taine.

Alta mare datorie a crestinilor ortodocsi este sa fie oameni de rugaciune ca fara ea nu putem face nimic. Sa nu lipseasca in sarbatori nimeni de la Sfanta Liturghie si de la predica, afara de mare nevoie. Rugaciunea cu credinta, cu post si lacrimi este viata noastra, painea noastra duhovniceasca, mantuirea noastra. Apoi trebuie sa traiasca in dragoste cu toti oamenii, mai ales cu cei din familie si sa faca dupa putere milostenie, care „acopera multime de pacate”.

O alta datorie principala este ca fiecare sa aiba un duhovnic bun, intelept, la care sa-si marturiseasca pacatele in cele patru posturi, sa-i ceara sfaturi pentru toate si sa-l asculte ca pe Insusi Hristos. Crestinii nostri nu trebuie sa mearga la adunarile sectante, nici sa-i primeasca in casa, si nici sa discute cu ei, daca nu vor sa cada in cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amagit niciodata de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor rai.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care au aparat dreapta credinta, au dat anatema pe eretici si au formulat Crezul ortodox. Sa ramanem credinciosi Evangheliei lui Hristos si Bisericii Ortodoxe, ai carei fii suntem. Ea ne-a nascut prin baia Botezului, ea ne-a crescut si invatat calea mantuirii. Sa cinstim Biserica Ortodoxa care ne-a nascut. Sa cinstim pe toti sfintii si icoanele lor ca cei ce sunt „prietenii Domnului” si se roaga pentru noi la cer. Sa traim in dragoste unii cu altii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Sa crestem copiii in iubire de Dumnezeu, ca de ei depinde cel mai mult mantuirea noastra si sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa, fara de care nu ne putem mantui oricite fapte bune am avea.

Inchei cu o scurta istorioara.

Un parinte cu viata sfanta a intrat noaptea sa se roage in biserica si prin minune dumnezeiasca a vazut altarul deschis, iar langa sfinta masa sedea un prunc luminat cu camasa rupta. Si l-a intrebat cuviosul: „Copile, cine esti tu?” Iar el a raspuns: „Eu sunt Hristos, Mantuitorul lumii!” „Dar cine ti-a rupt camasa?” intreaba sihastrul. Iar Domnul i-a raspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” si S-a facut nevazut.

Oricine propovaduieste alta Evanghelie decat cea vestita de Hristos, de Apostoli si de Biserica, sfasie camasa Domnului si-si agoniseste osanda vesnica, fara iertare.

Sa cadem deci in genunchi si sa slavim cu evlavie si dreapta credinta pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin.

Parintele Cleopa Ilie

(crestinortodox.ro)

mai mult
1 2 3 4 43
Page 2 of 43