close

Creștinătate

CreștinătatePoezie

“Intoarce-te la Dumnezeu”

cred52

 

Iubirea Mea vine din Infinit …

Nu are inceput , cum n-are nici sfarsit …

Dar pentru voi incepe pe pamant ,

Cand v-am creat si v-am dat … Duhul Sfant …

Cand din Iubire viat ‘ am daruit ,

Pentru ca mult , prea mult Eu v-am iubit …

Am vrut sa stiti ce-nseamna a iubi …

E chiar mai important ca a trai …

Caci viata Eu v-am dat spre a-nvata

Ce-nseamna sa iubesti … Iubirea Mea …

Ce-nseamna a iubi si cum sa Ma iubiti ,

Iubirea sa-nvatati , de asta voi traiti …

Sa stii cum sa iubesti , pe oameni si pe Mine ,

De-asta ai omule un rost si viata ta in tine …

Eu v-am iubit chiar daca ati gresit

Si de atunci Eu v-am fagaduit ,

Ca va voi scoate Eu din greu pacat ,

In care diavolul v-a aruncat …

Mi-as fi dorit sa va imbratisez  ,

Dara Iubirea Mea Ce o urmez ,

Este Desavarsita si , in dar ,

Am vrut sa va aduc Margaritar …

Margaritarul Meu Cel mai Iubit ,

Fiul Cel Bun , Care v-a mantuit …

Insa de L-as fi dat atunci pe loc ,

Nu L-ati fi pretuit deloc , deloc …

Caci unde este oare farmecul iubirii ,

Cand vine prea usor si impotriva firii ???

Iubirea nu-i un joc si e nepretuita ,

Cu sine insusi doar , poate fi ea platita …

Caci ce ai castigat usor , usor il si arunci …

De-aceea Eu nu am venit , in Slava Mea atunci …

A trebuit sa intelegeti voi ,

Greseala si pacatul de … noroi …

Copiii , Tatal , intelept de si-I iubeste ,

Pentru greseala lor , intai ii pedepseste …

Caci daca au gresit si fara de mustrare ,

Iubire El le da , greseala lor , mai mare ,

Va creste inauntru , cu radacina tare ,

Ca buruiana rea , ca stricaciunea-n sare …

De bine vine peste bine ,

Nu-l intelegi atunci cand vine …

Daca nu ati fi fost ruine ,

Nu M-ati fi cunoscut pe Mine …

Asa ca v-am batut plangand ,

Dar M-am tinut de juramant …

Eu sunt de oameni Iubitor

Si v-am adus Mantuitor …

Pe Fiul Meu Iubit in dar ,

Lumii L-am dat Margaritar …

Si lumea , nu L-a prea iubit …

Pe cruce , ea , Mi L-a jertfit …

Dar asta a fost voia Mea :

Prin El , cu lume ‘ a-Ma-mpaca …

Insa acum … acum , cand toate s-au sfarsit ,

Cand Mielul Singur , Insusi S-a jertfit ,

Tu tot nu vrei cu Mine-a te-mpaca ???

Ia seama dar , va fi osanda ta …

Caci te-am iubit si daca M-am jertfit ,

A fost pentru ca mult , prea mult Eu te-am iubit …

N-am vrut ca in pacatul greu ,

Sa putrezesti pe veci , mereu …

Viata prin  moartea Mea ti-am dat …

De sub robie de pacat ,

Te-am scos si te-am … purificat …

Si Mi te-am dat Mie curat …

Si mult , prea mult te-am asteptat ,

Si-n taina Eu te-am indrumat

Si mai mereu te-am mangaiat

Si chiar in timp ce te-am mustrat ,

Locul in rai ti L-am gatat …

Si-n Inima Mea te-am pastrat …

Ca Un Parinte Iubitor ,

Pe fiul sau risipitor …

Insa astept acum iubire ,

Cum este legea scrisa-n fire …

Caci Un Parinte Iubitor ,

Pe fiul neascultator ,

Il mustra si il indrepteaza ,

Dar , calea lui , el …o urmeaza …

Si animalul necuvantator ,

Stie a fi , ca fiul iubitor

Cu tatal si cu mama sa ,

Ce l-au crescut si viata sa ,

I-au dat , spre a-i iubi prin ea …

Asa cum Eu , Suflarea Mea …

Si daca necuvantator

Stie sa fie iubitor ,

Tu , omule , copilul Meu iubit ,

De ce tu oare , tu , M-ai parasit ???

Din negura de vremuri catre tine ,

Strig iar , acum : Intoarce-te spre Mine …

Nu te ruga cu buze de pacat …

Cu inima te roaga , dar curat …

Nu ma lovi cu vorbe stricacioase ,

Ci Ma iubeste-n faptele frumoase …

Iubeste-Ma cum si Eu te-am iubit …

Pana si viata Insumi Mi-am jertfit …

Ridica omule , ochii tai , spre cer ,

Salveaza-ti dar , sufletul mizer …

Ma cheama … si am sa te mantuiesc …

Caci nu poti sa-ntelegi cat te iubesc …

Pacatul tau nu vreau sa-l amintesc …

Cu Sange Scump ti-l curatesc …

Eu te voi scoate din murdar noroi ,

Caci pentru asta M-am nascut din voi …

Ma striga doar , atat iti cer ,

Salveaza-ti sufletul mizer …

Si Ma iubeste tu … finit …

Eu te iubesc…din  Infinit …

Si-ti spun acum … copilul Meu ,

Intoarce-te la DUMNEZEU …

*********

Nistor V. Alexandru Valentin, profesor de Religie Ortodoxa, un simplu crestin-ortodox de rand , ” o smerita unealta in mainile Creatorului ” ( cum spunea Brancusi ) …

**Slava lui DUMNEZEU…**

mai mult
CreștinătatePromovate

Schimbarea la Fata a Domnului (dezlegare la peste)

Schimbarea

Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Schimbarea la Fata este cunoscuta in popor si sub denumire de Probojenia. Primele reprezentari iconografice ale Schimbarii la Fata sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica “Sfantul Apolinarie“ din Ravenna si cel din Manastirea “Sfanta Ecaterina“ din Sinai.

Din Scriptura aflam ca Mantuitorul luand pe Petru, Iacov si Ioan pe muntele Taborului, “S-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina. Si iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El si, raspunzand, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una. Vorbind el inca, iata un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: “Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultati-L”. Si, auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).

Minunea s-a savarsit cu cateva zile inainte de patimile Mantuitorului, in anul 33 de la nasterea Sa, in scopul de a intari credinta apostolilor, ca atunci cand vor vedea patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului sa nu se tulbure.

Schimbarea la Fata ne descopera ca Hristos a fost cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Prin firea omeneasca pe care a asumat-o, ne-a fost descoperita dumnezeirea Sa. In acest sens, Sfintii Parinti afirma ca “Hristos Se schimba la Fata, nu luand ceea ce nu era, nici preschimbandu-Se in ce nu era, ci aratand ucenicilor ceea ce era, deschizandu-le lor ochii si facandu-i din orbi vazatori”.

Pe muntele Taborului, trupul Sau a fost strabatut de lumina propriei dumnezeiri. Astfel, aproape toti comentatorii Evangheliei sunt de acord ca Schimbarea la Fata a Domnului anticipeaza invierea Lui, iar invierea Sa o prefigureaza pe a noastra.

Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era “ca soarele”, iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca “erau ca zapada”, ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, dupa cum nici “zapada” nu a fost topita de “soarele” din El. Cele doua firi sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, Biserica ofera dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

La inceput, sarbatoarea Schimbarii la Fata se pare ca a fost aniversarea anuala a sfintirii bisericii zidite in sec. IV de Sfanta Elena, pe locul de pe Muntele Taborului, unde a avut loc schimbarea Domnului la fata. Praznicul este mentionat in sec VII, intr-un calendar liturgic local al Ierusalimului, apoi in sec. VIII gasim sarbatoarea enumerata in sinaxarele constantinopolitane si in diferite carti liturgice si manuscrise grecesti. De asemenea, tot din sec. al VIII-lea se pastreaza o predica festiva a sfantului Andrei Criteanul la Sarbatoarea Probojeniei. Sarbatoarea a fost generalizata pana la sfarsitul sec al VIII-lea, cand Sfintii Ioan Damaschinul si Coma de Maiuma au compus imne pentru slujba zilei.

Dupa traditia populara, de Schimbarea la Fata, agricultorii aduc la biserica primele roade ale recoltelor pentru a fi binecuvantate.

Maine, facem pomenirea Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Turul virtual al mănăstirilor din Muntele Athos este disponibil online

turvirtual

Femeile și cei care nu pot călători din diferite motive au posibilitatea să viziteze online Sfântul Munte Athos. Un website pune la dispoziție panoramele virtuale de la 20 de mănăstiri, acestea urmând a fi completate cu panorame de la 10 schituri și chilii, precum și de la trei peșteri din Sfântul Munte.

Tururile virtuale sunt disponibile pe site-ul Mountathos360.com, iar rubrica dedicată fiecărei mănăstiri include și un scurt istoric și fotografii.

Autorii scriu pe site că și-au dorit „să prezinte monahismul athonit și spiritualitatea ortodoxă, spre slava lui Dumnezeu” și au creat acest proiect unic după trei ani de efort.

Scopul lor este să creeze un documentar istoric global cu acces liber pentru toți, astfel încât Muntele Athos să poată fi vizitat de la distanță și de femei, care nu sunt îngăduite în Munte, precum și de cei care nu pot călători.

Site-ul este prezentat în limbile greacă, engleză și rusă și conține și trimiteri către organizațiile bisericești care fac misiune socială și de propovăduire, astfel încât vizitatorii care vor dori le vor putea sprijini.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica a VIII-a dupa Rusalii

Pred

Predica la Duminica a 8-a dupa Rusalii
( Despre datoriile pastorilor sufletesti )

Nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manince (Matei, 14, 16)

Iubiti credinciosi,

In Sfanta Evanghelie de astazi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de oameni numai cu cinci paini si doi pesti. Caci mergand prin Galileea, vestea tuturor cuvantul mantuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrini si bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale Mantuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i invete Sfanta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mantuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i calauzeasca spre Hristos.

Vazand Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14). Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar inaintea tamaduirii sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se intorc mult mai usor la pocainta.

Dar facandu-se seara, au venit la Dansul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15). Ucenicii, vazand poporul obosit, flamand si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mantuitorului sa inceteze cuvantul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa manance si sa se odihneasca.

Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult omeneste decat duhovniceste. De aceea Mantuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste cuvinte: Nu trebuie sa se duca!, adica: Nu indepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata, sunt ca niste oi fara pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamanzi si insetati trupeste si sufleteste si au nevoie de pastori buni, de cuvinte de mangiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de la voi! Dati-le voi ca sa manance!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mantuitorului Hristos: Nu avem decat cinci paini si doi pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvantat painile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor painile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mancasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, ucenicii au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21).

Aceasta mare minune a inmultirii painilor, s-a savarsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In amintirea ei s-a zidit aici o manastire mica, ce dainuieste pana astazi. Intr-un chip desavarsit minunea inmultirii painilor se repeta pe pamant de la inceputul zidirii si pana astazi, ca o liturghie permanenta a creatiei. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu paine si hrana peste cinci miliarde de oameni, cat numara tot pamintul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii painilor, cel putin tot atat de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?

Iubiti credinciosi,

Omul fiind format din doua parti, adica trup si suflet, are in viata si bucurii sufletesti si bucurii pamantesti, are si ispite sufletesti si ispite trupesti. Are nevoie pe pamant de hrana sufleteasca pentru mantuire si de hrana trupeasca materiala pentru a-si mentine viata in trup. Pentru hrana materiala avem parinti care se ingrijesc de copii si le asigura cele necesare vietii. Iar pentru hrana duhovniceasca necesara mantuirii sufletelor, avem parinti duhovnicesti, episcopi, preoti si duhovnici care se ingrijesc de mantuirea credinciosilor incredintati lor de Hristos.

Iata pentru ce a poruncit Mantuitorul ucenicilor Sai: Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le voi sa manance! (Matei 14, 16) Si care este hrana cu care episcopii si preotii hranesc pe credinciosi?

Cea dintai hrana cu care pastorii Bisericii sunt datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este painea vietii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvantul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si scris cu litere de foc in Sfanta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.

Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mintui. Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvint si prin viata noastra, impreuna cu singele mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mintuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfinta Scriptura, sa semene neghina in ogorul semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfintului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica. Printre acestia se numara atit necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urasc Biserica Lui, cit si toti sectantii rupti din sinul Bisericii apostolice care isi fac “bisericutele” lor si se leapada de dreapta credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta Scriptura.

Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie tiriti in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atit la Liturghie si la vecernie cit si in toate ocaziile, sa explice credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase afara de biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspindirea si citirea cartilor anticrestine si sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.

Mai ales astazi, cand sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie la datorie, sa cunoasca bine Sfanta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca Evanghelia “cu timp si fara timp”, sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura curata a Bisericii Ortodoxe. Oricat ar parea de greu, preoti buni sint destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvintul si fapta dreapta credinta.

A doua hrana duhovniceasca, de aceeasi valoare cu credinta curata, este viata morala in randul credinciosilor nostri. Dumneavoastra fratilor, ca fii adevarati ai Bisericii lui Hristos aveti mari datorii sa pastrati cu sfintenie credinta ortodoxa pina la moarte, chiar cu pretul vietii. Apoi sa traiti, adica sa puneti in practica invatatura Sfintei Evanghelii, stiind ca, credinta fara fapte bune este moarta (Iacob 2, 17-20). Adica sa fiti oameni de rugaciune, sa traiti in pace cu totii, sa mergeti regulat la biserica, de unde primiti adevarata hrana duhovniceasca; sa faceti milostenie, sa fugiti de desfranare si de betie, doua grele pacate care stapanesc astazi aproape toata lumea si sa va cresteti copiii in frica si dragostea de Dumnezeu.

Aveti grija de tot si mai ales de fiii si de familia dumneavoastra sa nu cada in cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au inmultit avorturile, certurile in familie, desfriul si divortul. Ba in ultimul timp s-au raspindit la noi filme si chiar carti si reviste pornografice care cad in mainile tinerilor si copiilor nostri si trag pe multi la desfranare. Parintii in familie, batrinii intelepti si crestinii buni impreuna cu preotii din parohii sunt datori in fata lui Dumnezeu sa ajute generatia tinara, pe cei slabi in credinta si lipsiti de educatie crestina, ca sa nu cada in aceste cumplite patimi ce corup societatea noastra.

Credinciosii nu trebuie sa lase totul in grija preotului. Ei trebuie sa ajute pe preot, sa-l intrebe, sa colaboreze, sa-i ceara sfatul ori de cite ori este nevoie si sa asculte cu sfintenie cuvantul lui. Iar daca au vreo indoiala, sa mearga la preotii batrini, la manastiri si la nevoie, chiar la episcopul lor. Viata morala exemplara a preotului si a credinciosilor, ca si colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formeaza un puternic zid de rezistenta impotriva tuturor ispitelor si furtunilor.

Sfintele slujbe facute la timp, dupa randuiala, cu evlavie si fara graba, hranesc cel mai mult pe credinciosii din satele si orasele noastre. Si daca exista coruri si cintari frumoase la slujbe si predici bune, calde, inspirate din traire, pe intelesul tuturor, slujbele ii intaresc in credinta pe toti, umplu bisericile de credinciosi, atrag la ortodoxie chiar si pe cei ce s-au rupt de Biserica si ii apropie de Hristos pe toti.

Fericite sunt asemenea parohii care au preoti buni, cu slujbe si predici frumoase, izvorite din credinta; cu pastori model si mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu si pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinari religioase si de familie, nici secte, nici betii, nici alte grele pacate, ci toti vor fi cu un cuget si o inima in sanul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutata in parohie si de citirea cartilor ortodoxe. De altfel s-au tiparit numeroase carti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Se recomanda sa functioneze la fiecare parohie o biblioteca cu cele mai bune carti de invatatura ortodoxa, care sa se dea enoriasilor la citit, dupa nevoie, cu binecuvantarea preotului. Cele mai bune carti pentru intarirea credintei sunt: Sfinta Scriptura sau Biblia, Vietile Sfintilor pe fiecare luna, Despre credinta ortodoxa, Filocaliile, Catehismul, Mintuirea Pacatosilor, Convorbiri duhovnicesti, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Romanesc, carti de explicare a credintei, precum si multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credinciosilor sa nu lipseasca sfintele icoane, Sfinta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau macar o carte de rugaciuni.

Toate acestea sporesc credinta in casa si in inimi si hranesc mult pe credinciosii nostri. Iar daca lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cartile sfintele si exemplele preotului, indata patrund sectele si dezbinarea in casa si in parohie si nimic nu este mai greu decat sa indreptezi o parohie dezbinata si tulburata.

Credinciosii trebuie sa se spovedeasca, pentru a se putea hrani cu Sfanta Impartasanie care este Trupul si scump Sangele lui Hristos, mai ales in cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, batranii, vaduvele si copiii sa se impartaseasca mai des, dupa sfatul preotului. Nu trebuie sa fugim de Sfintele Taine, fie de frica osindei, fie din nepasare, dar nici sa cerem prea des Sfanta Impartasanie ci sa tinem regula Bisericii, calea de mijloc, stiind ca extremele, excesele, adica nepasarea si indrazneala, sint ale vrajmasului.

Iubiti credinciosi,

Iata cateva cai prin care pastorii Bisericii lui Hristos isi hranesc enoriasii, dupa porunca Domnului: Dati-le voi sa manance. Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate intai de Sfintii Parinti. Insa nu este de ajuns numai sa avem preoti buni la sate si orase. Dumneavoastra credinciosii sunteti datori sa colaborati cu preotii la intarirea ortodoxiei in parohie, la hranirea celor flamanzi si insetati, la ajutorarea, cercetarea si miluirea saracilor, a orfanilor, a vaduvelor, a copiiilor si a celor greu bolnavi. Sa nu uitam ca de multe ori credinciosii reusesc sa atraga multe suflete si sa intre acolo unde nu poate patrunde preotul. Nu lasati pe preot sa lupte singur. Ajutati-i la biserica, la slujbe, la curatenie, la cercetarea bolnavilor, la indrumarea celor din jur sa vina la Hristos.

Sa ne rugam cu totii lui Dumnezeu sa rinduiasca pastori in buni Bisericile Sale, spre intarirea dreptei credinte intru lauda Preasfintei Treimi si mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Cleopa Ilie

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

Ce medicament să luăm împotriva amăgirii de sine?

ic644435

Toţi sfinţii se recunoşteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu; prin aceasta şi-au arătat vrednicia lor, care constă în smerenie (Sfântul Isaac Sirul, cuvântul 36).

Toţi cei suferinzi de amăgirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu; prin aceasta şi-au dat pe faţă trufia şi înşelarea drăcească de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se înfăţişau în chip de îngeri şi au urmat acestora; altora li s-au arătat demonii în chipul lor adevărat, prefăcându-se biruiţi de rugăciunea lor şi prin aceasta i-au adus la cugetare semeaţă; alţii şi-au stârnit închipuirea, şi-au înfierbântat sângele, au dat naştere în sine unor mişcări ale nervilor, au luat aceasta drept desfătare harică şi au căzut în amăgire de sine, în desăvârşită întunecare, s-au adăugat prin duhul lor la ceata duhurilor căzute.
Dacă simţi nevoia să vorbeşti cu tine însuţi, adu-ţi nu linguşire, ci defăimare de sine. În starea noastră de cădere ne sunt folositoare doctoriile amare. Cei care se linguşesc pe sine şi-au primit deja plata lor aici pe pământ – şi această plată este amăgirea de sine, lauda şi iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei nu au ce aştepta în veşnicie, afară de osândă.
„Păcatul meu înaintea mea este pururi” (Psalmul 50, 4), vorbeşte despre sine regele David, care necontenit îşi cerceta păcatul. „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu” (Psalmul 37, 18).
Prorocul David se îndeletnicea cu osândirea de sine, cu vădirea păcatului său, chiar şi atunci când păcatul fusese deja iertat şi darul Sfântului Duh îi fusese deja întors. Mai mult, el şi-a dat păcatul în vileag şi l-a mărturisit în auzul lumii întregi (Psalmul 50).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Galați, Editura Egumenița, 2010, p. 134)

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pentru mine călătoria spre Ortodoxie a început în România, spune Jonathan Jackson

Jonathan-Jackson

Renumitul actor Jonathan Jackson a mărturisit într-un interviu recent faptul că apropierea de Hristos a început în ţara noastră. „Pentru mine călătoria spre Ortodoxie a început în România”, a declarat actorul american.

„Și cred că asta s‑a întâmplat grație rugăciunilor credincioșilor din România – și, evident, și celor ale monahilor din Sfântul Munte și ale altora, din alte părți ale lumii, dar în mod special din România, pentru că prima oară când am văzut o procesiune (de Paști) a fost în România, de la fereastra hotelului.

Am văzut o procesiune de oameni care purtau lumânări și habar nu aveam despre ce era vorba… Și când m‑au învățat să spun Hristos a înviat! deja ceva se deștepta în mine.

Actorul convertit în urmă cu câţiva ani a explicat că apreciază foarte mult la Ortodoxie faptul că  faptul că „ea nu constă doar din filosofii sau idei pur intelectuale”.

„Miezul ei este experiența concretă. Ortodoxia înseamnă întâlnirea, relația cu Dumnezeu și cu familia Lui – de pretutindeni, dar și din toate epocile istorice; comuniunea cu sfinții… Dar este o experiență, o întâlnire”.

Perioada de carantină a crescut ocaziile de lectură

Cel mai mult i-a lipsit actorului, în perioada de carantină, faptul că nu a putut participa la slujbele Bisericii. Un alt motiv de tristeţe a fost privarea de Sfânta Împărtăşanie.

Cu toate acestea, spune el, „nu simt că ar trebui să deznădăjduim (…) Au fost momente, în istorie, în care oamenii nu au putut primi Sfânta Împărtășanie – și încă mai sunt; sunt zone în lume în care nu există preot”.

„Un prieten de‑al meu îmi spunea că în Alaska a existat o vreme în care preotul nu venea decât de două ori pe an, iar oamenii stăteau șase luni fără să primească împărtășanie. Sau perioade în care monahii se retrăgeau în singurătate pe toată perioada Postului Mare sau a Săptămânii Mari. Așadar nu cred că ar trebui să cădem în deznădejde”.

Pe lângă aceste neajunsuri, actorul a identificat şi aspecte pozitive în contextul sanitar actual, deoarece a crescut  „timpul de lectură și de rugăciune”.

„Perioada asta de carantină a crescut ocaziile de lectură și textele pe care am încercat să le parcurg. Un prieten de‑al meu mi‑a dat ideea să recitesc Noul Testament (de la un cap la altul) și așa am și făcut. Am mai citit și alte cărți, cum ar fi o carte scrisă de Sfântul Sofronie de la Essex, intitulată Despre rugăciune, care este pur și simplu uluitoare”.

Documentar despre viaţa Sf. Iosif Isihastul

Actorul a vorbit şi despre documentarul în care a jucat rolul Sfântului Iosif Isihastul.

„A fost ceva neașteptat și o adevărată binecuvântare pentru toți cei implicați în realizarea filmului. Iar eu am fost mai ales entuziasmat și recunoscător pentru faptul că acest film a fost ca o recunoaștere a lucrării pe care o fac călugării de la Mânăstirea Vatopedu”.

Este o mare cinste și bucurie să văd că acest documentar a primit recunoașterea pe care a primit‑o… Deci, m‑am simțit binecuvântat.

Johnatan Jackson

Câştigător a cinci premii Emmy pentru interpretarea din serialul „General Hospital”, cunoscut şi din rolurile pe care le-a avut în alte filme precum „Nashville”, „Tuck Everlasting” sau „Insomnia”, unde a jucat alături de Al Pacino şi Robin Williams, Jonathan Jackson s-a convertit la ortodoxie în urmă cu aproape opt ani.

Jonathan este și vocalistul formației Enation și autor al lucrării „Book of Solace and Madness”, publicată în 2012.

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor

Impartasanie

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţă de lucru, a transmis marţi că a luat act de „răspunsurile întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale adresate Patriarhului României referitoare la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în cadrul Sfintei Liturghii în contextul pandemiei cu noul coronavirus”.

„Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”, se precizează în comunicatul remis de Biroul de Presă al Patriarhiei Române.

Reamintim că Sfântul Sinod a transmis în urmă cu două luni faptul că Biserica Ortodoxă Română, potrivit tradiţiei sale liturgice multiseculare, „nu poate accepta, nici în vreme de pandemie, utilizarea potirului şi linguriței de unică folosință pentru împărtășirea comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii”.

În acest sens, a anunţat că va hotărî modalitatea de împărtășire comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii, în vreme de pandemie, în consens cu celelalte Biserici Ortodoxe.

(Basilica.ro / Raluca Ene)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum

Galeriu

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum – Duminica a 7-a dupa Rusali

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”.

Trebuie stiut – Mesia – era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru, duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si li s-au deschis ochii, dupa credinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns credinta lor si in aceasta unire s-a nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbile spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinutul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o cunoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza insa la mut Evanghelia spune ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si multimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii! ”cu demonul demonilor”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”, zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla. Sa nu vezi binele, sa vezi nmai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru.Este semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti, Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru orbirea noastra launtrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai, iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o prepozitie – pros, adica spre, cu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru. Si cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul ferestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa? Raiul.

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc. Deci l-a dus in Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra prin care sa aflam pentru ce traim, pentru ce muncim, pentru ce ne jertfim, de unde venim, cum sa petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai, deci s-a savarsit o mutare, o trecere. Un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta. In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine, cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui, obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu eate iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.

Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”. Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul – sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei: intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile, holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului din lumina in lumina? Si spuneam catrebie sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul, cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe cel de crand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre. Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii” – deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la n popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara,. Iertati ca dezvalui si acest fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre: foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului. Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si nu este chiar nimic bun in el?

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie, totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica, slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta, nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta. Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inintea noastra si inlauntrul nostru ca nu cunva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre, daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida inima.

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O, inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile, narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc. “Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina, caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata, acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!. Daca toti ne-am ruga si am gandi cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne, vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes, reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci, rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”.

Amin.

Parintele Constantin Galeriu

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău

ic62302

Fraţilor,

Vă îndemn să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei, căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi, prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, înşală inimile celor fără de răutate. Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur, deci, de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!

Sf. Ap. Pavel

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ilie și Enoh – cei care îl vor înfrunta pe Antihrist

sfinti1151

Aceşti doi proroci au să se pogoare, să vină din Rai, trimişi de Dumnezeu, fiind luaţi cu tot cu trup la cer.

Când vor predica ei cu mare putere şi vor înfrunta pe Antihrist trei ani şi jumătate, cât va împărăţi el, Sfinţii Enoh şi Ilie vor avea mare putere să străbată tot pământul cu fel de fel de minuni. Au să facă minuni mari şi semne în Ierusalim, ca să întoarcă pe evrei, căci ei nu se întorc până nu vine Ilie şi Enoh. Vor întoarce inimile către fii şi sinagoga satanei către Hristos.

Când vor predica ei, îi va auzi tot pământul şi-i va vedea toată lumea. Şi acestea sunt scrise de 2000 de ani, de când i s-au descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul. Şi cine ar fi crezut? Ar zice cineva că este o nebunie asta. Şi se întrebau oamenii: „Cum o să-i vadă pe Enoh şi Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o să-i audă în America?”.

Acum, dacă ar predica, îi vede la televizor toată lumea şi îi aude la aparate toată lumea. Cum să nu! Dumnezeu ştie toate, ca şi cum ar fi venit. Când vor predica şi vor face minuni, tu ai să te uiţi aici şi ai să-i vezi cum fac minuni, cum învie morţii, şi ai să auzi de aici ce predică Enoh şi Ilie şi cum mustră pe Antihrist, când va împărăţi peste toată lumea, timp de 1260 de zile. (Părintele Cleopa Ilie)
(Ieromonahul Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre sfâșitul lumii: antologie, Editura Sophia, București, 2009, pp. 63-64)

PS
Asa ca nu va mai speriati de toate teoriile aste cu cipuri, vaccinuri etc. Sa asteptam sa vina Sf. Ilie si atunci vom vedea ce ne va spune sa facem.
Pana atunci sa fim gata in orice secunda pentru judecata particulara. Grija pentru viitor este de la Mikiduta.

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Viaţa Sfântului Proroc Iezechiel

iezechel

Sfântul Proroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira.

El era fiul lui Buzi, din seminţia lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt, şi a fost robit de Nabucodonosor şi dus în Babilon împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, care a fost numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului. Pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor: întâi a fost robit în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numeşte şi Eliachim, şi era fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz şi al lui Sedechie, şi tatăl lui Iehonia al II-lea. El a fost primul pe care Nabucodonosor l-a dus legat cu lanţuri în Babilon. Tot atunci au fost duşi în robie şi Sfântul Proroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria şi Misail. însă după puţin timp, Nabuco­donosor l-a liberat pe Ioachim iarăşi în Ierusalim la împărăţie, facându-l pe el birnic.

Iar Ioachim împărăţind trei ani sub stăpânirea lui Nabucodo­nosor în Ierusalim, s-a rupt de la el după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie. De aceea, a venit iarăşi împotriva Ierusalimului pute­rea Babilonului, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis şi aruncat afară din cetate, spre mâncarea câinilor. Iar în locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care aşijderea se numea Ioachim, iar după alt nume al tatălui său s-a numit şi Iehonia, şi a fost făcut Iehonia al II-lea, şi era asemenea birnic împărăţiei Babilonului, precum fusese şi tatăl lui înainte. Dar, de vreme ce acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, nu după mult timp, Nabucodonosor a venit iarăşi în Ierusalim şi a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui, şi mulţime de oameni însemnaţi şi de bărbaţi viteji, şi pe toţi câţi erau îndemânatici la război şi iscusiţi. De asemenea au fost luate şi vasele bisericeşti cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului. In această vreme, Sfântul Proroc Iezechiel şi Mardoheu şi Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duşi în robie.

Iar a treia şi cea mai de pe urmă risipire şi pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punând asupra lui dajdie. Iar când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvârşire Ierusalimul, trecându-l prin foc şi sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din acea vreme a încetat împărăţia Iudeii şi a lui Israel. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris pe larg în viaţa Sfântului Proroc Ieremia.

Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, îşi avea locuinţa sa lângă râul ce se numea Hovar. în anul al treizecilea al vieţii lui şi în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra – adică în iunie, care este a patra de la martie -, şi într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizându-se, iar dinspre miazănoapte era un vânt foarte tare. De acolo venea un nor mare şi prea luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur şi arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau asemănările a patru jivine, la vedere ca arama curată arsă în foc. Fiecare jivină avea câte patru feţe: faţă de om, faţă de leu, faţă de viţel şi faţă de vultur, şi aveau încă şi câte patru aripi, iar sub aripi mâini omeneşti. Deci două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două îşi acopereau trupurile lor; şi lumina cea de foc se întorcea între jivine şi ieşeau fulgere din foc.

Apoi se mai vedeau şi patru roţi mari; lângă fiecare jivină o roată, iar roţile acelea erau la vedere ca tarsisul – ori ca piatra de hrisolit ca floarea Lazoreului, ca marea cea cu strălucire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca şi cum în roţile acelea mai erau şi alte roţi. Şi toate acele roţi aveau putere de viaţă, ca şi cum ar fi fost însufleţite, şi erau pline de ochi pretutindeni. La roţile acelea se vedeau înjugate patru jivini şi când ele mergeau, mergeau şi roţile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau şi roţile.

Când mergeau ele, din aripile lor se făcea sunet şi glas, ca un vuiet de ape multe şi ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau şi aripile lor. Insă stăteau şi tăceau în acel ceas, când de la înălţimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru jivini şi roţi se vedea o tărie în chipul cristalului şi pe acea tărie era un scaun în chipul safirului, iar pe scaun o asemănare omenească prealumi- noasă şi strălucire împrejur ca o asemănare a curcubeului ce se vede pe nori în timp de ploaie.

O asemănare ca aceasta a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care prea luminoasa asemănare omenească – după tâlcuirea celor de Dumnezeu înţelepţi şi insuflaţi – cea de pe scaunul cel în chipul safirului, închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu cea din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însufleţit al lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită prin acel scaun în chipul safirului. Pentru că safirul, piatra ce de mare preţ, fiind asemenea cu cerul prin floarea sa cea prea luminoasă, şi având într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele, este chip al Preasfintei Fecioare Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană şi pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput şi s-a împodobit cu darurile dumnezeieşti ca şi cu nişte stele.

Cele patru jivine cu câte patru fete, închipuiau pe cei patru Sfinţi Evanghelişti, care, scriind viata cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu fată omenească, care se închipuia în jivinele acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul viţelului, iar învierea şi înălţarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roti cu mulţi ochi în care se vedeau şi alte roti, închipuiau cele patru părţi ale lumii, care au într-însele felurite popoare, la care ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minţii la multe popoare, spre cunoştinţa şi vederea lui Dumnezeu. Iar focul ce se vedea umblând în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Încă şi alte taine duhovniceşti se închipuiau într-acea minunată şi înfricoşată vedenie, pe care văzând-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu faţa la pământ şi a auzit un glas de sus, de la asemănarea omenească, care şedea pe scaun, zicând către dânsul: „Fiul omului, stai pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!” Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ şi l-a pus pe picioare.

Stând prorocul cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: „Fiul omului, te trimit pe tine la casa lui Israel, la poporul cel care M-a amărât şi încă Mă amărăşte pe Mine. Ei singuri şi părinţii lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi şi sunt mândri şi împietriţi la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânşii ca să le spui cuvintele Mele şi să nu te temi de ei, chiar de se vor sălbătici asupra ta şi te vor înconjura ca nişte scorpii”.

Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul şi într-însa o hârtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hârtia şi într-însa era scris:Tânguire, jale şi amar! Şi a zis Domnul către dânsul:Fiul omului, mănâncă hârtia aceasta şi mergi de spune fiilor lui Israel, cele ce-ţi poruncesc Eu ţie. Şi deschizându-şi Iezechiel gura sa, a mâncat hârtia aceea, care era în gura lui ca mierea de dulce, şi din ceasul acela s-a umplut de prorocescul dar şi duh, şi pe toate cele ce le grăia după aceea Dumnezeu către dânsul, el le primea în inima sa. Iar după ce s-a dus din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind:Bine este cuvântată slava Domnului de la locul Lui! Încă şi zgomotul aripilor de la jivinele care zburau şi al roţilor care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoşată căruţă a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălţime dinaintea lui şi aşa s-a sfârşit vedenia aceea.

După aceasta, prorocul a şezut şapte zile, tăcând şi gândin- du-se în sine la cele văzute şi auzite. Deci a auzit iarăşi cuvântul Domnului, zicându-i:Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău!

După aceasta Iezechiel a fost scos de Duhul la un câmp şi iarăşi a văzut slava Domnului ca şi întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa şi să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-şi deschidă gura şi să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui întru tăcerea aceea, ceea ce avea să se întâmple după puţini ani; adică prădarea şi risipirea Ierusalimului de către haldei, şi pierzarea popoarelor, pe care nu numai cu cuvântul trebuia să le-o spună poporului, dar şi cu fapta să le-o închipuie. Căci i-a poruncit Domnul să-şi radă capul şi barba şi să-şi despartă perii în trei părţi, împărţindu-i cu măsură: o parte să o ardă cu foc înaintea noroadelor ce erau cu el în robie, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh şi în vânt, arătând prin aceea că mânia lui Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, are să despartă în trei părţi pe popoarele lui Israel din Ierusalim şi din toată Palestina – care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăinţă şi nu se lepădau de la urâciunile idoleşti – ca fiecare să-şi ia partea sa de pedeapsă.

Deci o parte de popor întru înconjurarea Ierusalimului va muri de foame şi de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor şi a treia se va risipi prin toată lumea. Şi toate acestea s-au împlinit după aceea, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte tare pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deşi ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoşii lor din Egipt cu mână tare şi cu braţ înalt, însă, deprinzându-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărţeau de dânşii, fiind înşelaţi cu praznicele lor cele urâte, la care nu erau opriţi de nimeni a face acele ospăţuri necurate şi toate fărădelegile de ruşine, căci, împăraţii, domnii şi judecătorii erau povăţuitori spre păgânătate.

Deci evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se ţineau şi de păgânătatea închinării de idoli şi pe idoli îi puneau în dumnezeieştile biserici; şi, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfa, după aceea aduceau şi diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului, şi socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-şi păzea credinţa bărbatului său cel adevărat, ci păcătuia cu alţii. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă şi înA Evanghelie despre poporul acela:Neam viclean şi prea desfrânat! încă şi mai înainte, în prorocia lui Ieremia, Dumnezeu a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată şi îi îndemna spre pocăinţă multă vreme prin sfinţii proroci.

Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-a dat pe ei haldeilor pentru a-i risipi desăvârşit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Şi deşi Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul şi biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogăţiile şi slavele. Evreii cei eliberaţi din robia Babilonului, deşi se mutaseră iar în pământul lor, însă nu mai erau conduşi de împăraţii lor, ci erau sub jug străin şi greu, slujind împăraţilor de altă limbă; mai întâi babilo­nienilor, apoi egiptenilor şi după aceea romanilor, de la care au şi pierit desăvârşit. Despre această risipire a Ierusalimului, Domnul a prorocit, zicând:Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai dinainte, prin haldei, Sfântul Proroc Iezechiel a fost înaintevestitor, ca şi ceilalţi sfinţi proroci.

Pe vremea Sfântului Proroc Iezechiel, care petrecea în Babilon în pământul haldeilor, vieţuia în Ierusalim Sfântul Ieremia. Amândoi aceşti proroci, deşi erau la mare depărtare unul de altul, însă proroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului şi despre alte multe lucruri, care se arată în cărţile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi prorocii. Şi unii din Ierusalim trimiteau la fraţii cei robiţi din Babilon cuvintele Sfântului Proroc Ieremia, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.

Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată prorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata prorocie a lui Iezechiel. însă acele prorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiţi şi puţini în credinţă, pentru că, abătându-se spre înşelăciunea închinării de idoli, puneau toată credinţa lor în prorocii cei mincinoşi; iar pe sfinţii proroci, care cu Duhul lui Dumnezeu proroceau după adevăr, îi socoteau mincinoşi. Pentru aceea, ierusalimitenii îl chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel îl munceau în legături cei care erau în robia Babilonului, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i:Iată, s-au dat legături asupra ta şi te vor lega cu ele.

Sfântul Iezechiel era atât de mai înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Şi fiind în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim şi le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger şi dus în Ierusalim şi a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut idolii care stăteau înăuntru şi afară, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, şi slujirile cele spurcate care li se făceau; oamenii cei mai mari ai lui Israel aducând tămâie idolilor; preoţii întorcându-şi faţa de la scaunul lui Dumnezeu şi închinându-se soarelui, şi femeile plângând lângă Tamuza, ce se zice de elini Ado- nida sau necurata desfrânată Afrodita, cea ucisă de un vier sălbatic şi cinstită între zei de cei păgâni şi de evreii cei răzvrătiţi. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la râul Hovar, care, fiind mâniată, se aduna ca să iasă din biserică, lăsând-o pustie. Şi a auzit pe Domnul grăind către dânsul:Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurăţii şi s-au sfătuit să Mă întărâte şi să Mă lepede. Deci le voi face şi Eu izbândire întru mânia Mea şi nu-i va cruţa pe ei ochiul Meu, nici îi va milui; şi când vor striga cu glas mare întru urechile Mele, nu-i voi auzi.

Atunci s-a auzit mai puternic glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază şi cu frică către proroc, zicând astfel:S-a apropiat izbândirea şi pieirea cetăţii; deci să aibă fiecare în mâini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieşit şase bărbaţi înfricoşaţi, înarmaţi cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veşminte albe preoţeşti, având călimări şi trestie de scris, şi a zis Domnul către dânsul:Treci prin mijlocul cetăţii Ierusalimului şi scrie semn în fruntea bărbaţilor, robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină şi plâng pentru fărădelegile care se fac în cetatea aceasta, şi pe cei aleşi ai mei îi vor feri de pedeapsă.

Şi s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu podoabă preoţească şi a făcut semn pe fruntea acelora, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se cheamă „Tau” şi care este asemenea cu cinstita Cruce. în urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviinţă preoţească şi însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimişi cei şase bărbaţi înfricoşaţi. Aceia închipuiau pe cei şase voievozi ai puterilor haldeieşti care aveau să vină cu Nabucodonosor, spre pierzarea Ierusalimului. Iar Domnul cel mâniat a grăit către cei şase bărbaţi:Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Nu cruţaţi, nici nu miluiţi, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare şi nici pe prunci; ci ucideţi pe toţi, începând de la preoţii cei sfinţiţi şi de la bărbaţii cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeţi.

Şi a văzut sfântul proroc, în răpirea aceea, cum erau ucişi din toată rânduiala şi vârsta poporului Ierusalimului, bărbaţi şi femei, precum avea să se săvârşească în faptă. Atunci a căzut cu faţa la pământ, înaintea Domnului, strigând:Amar, amar, o, vai mie} Doamne, că voieşti să pierzi rămăşiţele lui Israel, vărsând mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu podoabă preoţească, care, întorcându-se la Domnul, a zis:Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Iar Domnul i-a poruncit ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roţilor heruvimilor şi să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar şi de foc să se ardă de haldei. După răpirea şi vedenia aceea, prorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit degrab.

Sfântul Iezechiel a prorocit şi asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomite- nilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir şi Egipt, spunându-le lor de aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu, care avea să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea şi pustiirea Ierusalimului. Şi împlinindu-se toate acestea, a prorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeieşti asupra evreilor, şi de întoarcerea lor de la Babilon la moştenirea lor, de îngrădirea şi înnoirea cetăţii şi a bisericii; pentru că a fost răpit a doua oară de mâna Domnului la pământul Iudeei, acum Ierusalimul fiind dărâmat şi pustiit. Şi a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu şi zidindu-se cetatea şi biserica Domnului şi slava lui Dumnezeu umplând biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în cartea lui prorocească. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmaşului şi rânduirea Bisericii lui Hristos, care avea să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care prorocul acesta a numit-o uşă încuiată, prin care n-a intrat nimeni, decât numai Dumnezeu.

Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu şi despre învierea morţilor, căci se vedea pe sine că era răpit de mâna lui Dumnezeu şi pus în mijlocul unui câmp, care era plin de multe oase de oameni foarte uscate. Acele oase toate, prin cuvântul lui Dumnezeu, au primit carne şi, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor şi s-a făcut o adunare foarte mare şi a zis Domnul:Voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate dintr-însele!

Încă şi despre multe alte taine dumnezeieşti, care aveau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvârşire, s-au făcut descoperiri prorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte şi le-a scris în cartea sa; iar cel ce voieşte să le ştie, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvântul, aceasta numai o vom pomeni despre dânsul, de la acei povestitori vrednici de credinţă, că şi el a fost făcător de minuni ales şi, precum Moise, a fost despărţitor de ape. Căci, odată, adunându-se la dânsul lângă râul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tâlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărţit apa râului şi a dat cale uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Deci popoarele evreieşti au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânşii pe aceeaşi cale, au fost acoperiţi de apă şi au pierit. Şi judecând în Babilon seminţia lui Dan şi a lui Gad şi văzându-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locaşurilor lor balauri şi jivine, care mâncau pe copiii şi dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana de moarte a acelora, a izgonit de la dânşii balaurii şi jivinele cu rugăciunea.

Într-o vreme de foamete a înmulţit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, şi pe cei slăbiţi de foame până la moarte, i-a întors de la porţile morţii la viaţă. După aceea, el s-a sfârşit cu sfârşit mucenicesc; căci, văzând pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtăşeau la slujirea idolilor cu haldeii şi se deprindeau la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra şi-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânăta- tea haldeiască, umplându-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.

Iar trupul lui cel rupt, adunându-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim şi al lui Arfaxad, strămoşii lui Avraam. Şi se adunau la mormântul lui mulţime de popoare evreieşti, săvârşind acolo rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vindecarea slabanogului din Capernaum

Galeriu

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Ne impartasim acum, dupa cuviinta sfanta, din dumnezeiasca Evanghelie randuita de Sfintii Parinti pentru aceasta a VI-a Duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant – a vindecarii slabanogului din Capernaum – asezare din vremea aceea, ale carei urme se vad pana in ziua de astazi, si chiar casa, asezamantul pamantesc unde adesea Mantuitorul salasluia. Faptul pe care ni-l impartaseste Sfanta Evanghelie de astazi avea loc dupa ce Mantuitorul vindecase pe cei doi demonizati din Gadara si Gherghesa, de pe tarmul dinspre rasarit al Marii Galileii. Pentru ca vietuitorii de acolo, dupa ce au avut paguba cu porcii in care au intrat duhurile rele si s-au scufundat in adanc, L-au rugat pe Iisus sa plece din tarmul lor, El a trecut pe tarmul celalalt si, precum citim in Sfanta Evanghelie dupa Matei:

“Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Si iata, I-au adus un slabanog zacand in pat. Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale! Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. Iar multimile, vazand acestea, s-au inspaimantat si au slavit pe Dumnezeu, Cel care da oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 1-8).

Iubitilor, in acest timp ingaduit acum, sa impartasim impreuna darul Sfintei Evanghelii. Sa avem cugetul ca ne aflam in acel loc, in Capernaum, pe malul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii, in acea casuta unde poposea Iisus, de unde, iesind, predica, vindeca, mangaia, si sa avem in fata ochilor acel moment: Iisus in mijlocul multimii, casuta era plina, iar in fata ei multime incat nu mai putea cineva sa intre. Sa ascultam parca si vazand, fiind acolo. Dupa intelegerea duhovniceasca a Scripturii intre auz si vaz e o legatura deosebita. Si, totodata, aceste doua simturi sunt mai adanci decat celelalte, in intelesul ca arunca sufletul mai departe. Incat, cu adevarat, acum, auzind cuvantul sa simtim ca si cum vedem. Sfantul Evanghelist Marcu – scriindu-si Evanghelia dupa predica Sfantului Petru, care, la randul lui, a fost martor ocular al faptelor, minunilor, cuvintelor, semnelor facute de Mantuitorul – ne descrie mai pe larg: In Capernaum, unde a venit Iisus, la cateva zile de la sosirea din partea de rasarit, din Gadara, se adunasera multi, asteptandu-L, incat nu mai era loc nici inaintea usii, Iar Mantuitorul le graia lor cuvantul. Si au venit la El aducand un slabanog, un paralitic pe care il purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de Mantuitorul, au desfacut acoperisul casei, deschizand, oarecum, acoperisul spre cer, acolo unde era Iisus, care coborase cerul pe pamant. Si in acest loc descoperit, au lasat jos patul in care zacea slabanogul, asezandu-l in fata Mantuitorului.

Fata in fata cu Iisus, si cei patru, care din dragoste, patimire sfanta impreuna cu slabanogul l-au adus, si mai ales el, bolnavul. Inchipuiti-va un sarman suflet bolnav, slabanog, paralitic, in fata Mantuitorului, cum ar sta cineva in spital sau in casuta lui in fata icoanei Mantuitorului. A fi in fata lui Iisus! Numai cine are simtire duhovniceasca acela traieste. Daca in Liturghie, cand ascultam Evanghelia, cand ne impartasim, avem aceasta emotie sacra, simtire duhovniceasca, uimire, orice credincios, din toate timpurile, din toate locurile a avut aceasta simtire, caci a fost data de Dumnezeu cand a suflat lumina divina in Adam cel intai zidit. In aceasta lumina divina, care desteapta simturile se aflau atunci, in simtire divina. Sa traim aceasta! Aceasta inseamna a fi om, propriu-zis: a avea simtirea divina, adica simtirea care ne trece dincolo de cele cinci simturi trupesti si chiar dincolo de hotarele care marginesc firea in timp si spatiu. Caci omul e chemat dincolo, cu ceva dumnezeiesc din el, peste timp si peste loc.

Si asa aflandu-se ei in fata lui Iisus, in uimire sfanta in fata tainei dumnezeiesti, Iisus le da curaj, mai intai paraliticului. Si cel dintai cuvant este: “Indrazneste, fiule”. Fiul lui Dumnezeu a venit nu cu spaima in lume, ca la Sinai, cand, mai aproape de pacat, Dumnezeu a daruit Legea, care judeca, osandeste pacatul. Atunci se cutremurau si muntele si vazduhul. Acum, Iisus spune: Indrazneste, fiule, prinde curaj in fata dragostei. Nu spaima! Si indrazneala sfanta, nu indrazneala pacatului. Caci Iisus spune: “Indrazneste, fiule, iertate-ti sunt pacatele”. Adica ceea ce te desparte pe tine de Dumnezeu. Cum te desparte?

Un mic gand pentru intelesul pacatului, o intelegere fulgeratoare, daca vreti. Prin pacat, spun Parintii, omul incearca sa-si puna un fel de nou inceput; sa se vada pe el insusi ca un fel de cauza a lui. Parca-ti pierzi constiinta originii. Originea e Dumnezeu. Si, in despartirea de Dumnezeu, e ca si cum tu ai fi propria ta origine, propria ta cauza. In egocentrismul tau, facand din tine un fel de centru. Si fiecare devenind un fel de centru – mii si miliarde de centre, haotic. Sarmanul om! De aceea Mantuitorul le spunea fariseilor, in stare de pacat, acest cuvant grav: “Voi aveti drept tata pe diavolul”. Inspaimantator cuvant! E ca si cum ti-ai schimbat paternitatea. Si, vietuind tragic in filiatia diavolului, atunci, il mostenesti. Raul din tine este mostenirea lui. El care, cum zice Sfantul Maxim, este tatal rautatii. Si e starea aceasta tragica de mostenire a lui, de lipsire a adevaratei tale cauze, origini, radacini; a-ti pierde radacina – ateul, sarmanul. Stare despre care Petre Tutea spunea: vii de nicaieri si mergi nicaieri. E inspaimantator! Cuvantul, repet, al Mantuitorului, spus fariseilor: E tatal vostru.

Si atunci, cine poate salva din aceasta cadere? Mantuitorul, dimpotriva, ii spune slabanogului: “Fiule” – il scoate de sub tragismul raului. Venim la existenta prin Da al lui Dumnezeu: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra.” Prin acest act dumnezeiesc, din mana Lui te nasti si vii pe lume. Iar pacatul, dimpotriva, rasadeste in tine neghina, duhul rautatii. In pacat te vezi adus de la nefiinta la fiinta, in timp. Se invecheste faptura ta, se ruineaza, apar slabiciunile, bolile, apare moartea. Nu ai de ales: Sau originea mea e in Dumnezeu, sau pacatul, cum spun Parintii, rasadeste in mine, in Adam intai, un fel de alta origine.

Revenind in fata Mantuitorului, cu cei patru oameni credinciosi – “vazand credinta lor”, spune Evanghelia – il reinstituie pe slabanog si-i zice “fiule”. Il scoate din mostenirea unde l-a dus demonul care l-a facut paralitic. Deci paralizia lui era tocmai mostenire demonica. Scripturile ne incredinteaza de aceasta legatura intre rau (pacat) si orice slabiciune umana, orice ruina, si moartea insasi. Toate acestea sunt opera a raului.

Omul in lumina s-a nascut si a luat cunostinta de existenta lui. Caci stii de tine dupa ce existi; nu existi prin tine, nu esti tu cauza, orignea, ci Dumnezeu. Si ai, atunci, sentimentul vesniciei tale, impreuna cu lumina divina. Iar raul, dimpotriva, te arunca in paralizie. Daca omul ar fi ramas in lumina neincetat, si trupul lui ar fi fost patruns neincetat de lumina vesnica a Dumnezeirii. Asa cum chiar dupa cadere s-a aratat in Moisi, cand a primit Legea de pe Sinai: fata lui stralucea. Sau sfantul Ilie, pe care-l vom pomeni saptamana aceasta: S-a urcat Ilie in carul de foc; cum spune Sfantul Maxim, pe caii de foc ai virtutilor – credintei, nadejdii, dragostei, bunatatii, pacii, darurilor dumnezeiesti. Aceasta este realitatea originala si realitatea viitoare a omului.

Si, iubitilor, boala, suferinta umana, indeosebi sub aceasta stare a necredintei, a despartirii de Dumnezeu, din care vine neputinta si moartea, e in legatura cu pacatul. Acolo-i radacina suferintei. De aceea Iisus ii spune: Fiule, te scot din casa nefericita a celui ce este tatal rautatii; din mostenirea lui te scot. Te aduc pe tine iarasi in casa Parintelui ceresc, Eu care am adus rugaciunea aceasta: “Tatal nostru” – al tuturor. El, Care va spune prin dumnezeiescul Pavel ca in Tatal ceresc e originea intregii parintimi, paternitati (patria, in limba greaca). Veti gasi tradus: numele fiecarui neam din cer si pe pamint. Dar nu simplu numele, ci parintimea, paternitatea, e in Tatal ceresc, originea intregii paternitati sau parintimi din cer si de pe pamant. i atunci, asa zice Mantuitorul: Fiule, te readuc in casa Parintelui ceresc, Eu care am coborat de acolo pentru tine. Si adauga: Iertate sunt pacatele tale. Vindecat esti de aceasta despartire, instrainare de Tatal, prin Fiul, Care, iata, sta in fata ta, in Duhul Sfant. Duh prin care acesti patru barbati te-au purtat, in credinta lor – dar intre darurile supreme ale Duhului Sfant, maica virtutilor, cum o numesc Parintii, pentru ca e generatoare a tuturor virtutilor.

Si cand Iisus rosteste acest cuvant: Iertate sunt pacatele tale. Esti acum, din lumea pacatului, in lumea harului, a iubirii. Dar, cum Sfantul evanghelist Marcu descrie mai pe larg, “erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate ierta pacatele, fara numai Unul Dumnezeu? Si indata cunoscand Iisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sinea lor, le-a zis: De ce cugetati acestea in inimile voastre?” (Marcu 2, 6-8).

Hula, blasfemia, era cel mai grav pacat, iubitilor, la adresa Dumnezeirii. Pacatul, totdeauna, trebuie s-o stim, e un act nefericit al vointei demonului si omului, al vointei noastre fata de Dumnezeu, fata de legea, ordinea dumnezeiasca, randuiala sfanta dumnezeiasca, armonia dumnezeiasca. De aceea Psalmistul spune: “Tie unuia am gresit, ce-i rau inaintea Ta am facut, asa incat Tu esti drept in judecatile Tale si in hotararile Tale cu totul curat.” (Ps. 50). Raul, pacatul e in faptura, nu in Dumnezeu. Cand zice Iisus: Iertate sunt pacatele, ei gandesc: Daca pacatul e impotriva lui Dumnezeu, cine poate sa-l ierte afara numai de Dumnezeu? Si atunci cum spui Tu: Iertate-ti sunt pacatele? Vor spune alta data, in dialog cu Iisus: Tu te faci pe Tine Dumnezeu? Iar osanda din ceasul judecatii Mantuitorului stim care a fost. Caci a zis atunci sinedriul: Noi lege avem, dupa legea noasra trebuie sa moara pentru ca S-a facut pe El fiu al lui Dumnezeu. Acesta era pacatul capital, de moarte. Intelegem acum de ce gandeau astfel. Iisus citeste in gandurile lor.

De ce cugetati cele rele in inimile voastre? Si aici ni se devzaluie una din adancimile Evangheliei: Pe de o parte, ei se incredintau si judecau in dreptatea lor: “Unul este Dumnezeu, sa nu-ti faci nici un fel de asemanare, in cer sus, jos pe pamant sau sub pamant.” – Sa nu te inchini la nimic altceva decat unicului Dumnezeu. Aceasta era judecata lor. De aceea, privindu-L pe Iisus in fata, care spune: Iertate-ti sunte pacatele, spuneau: Huleste Iisus. Aici era suferinta lor tragica: Nu simteau dumnezeieste, nu simteau in Hristos prezenta Dumnezeirii. Acest pacat inspirat de demon ne pandeste pe toti: a nu simti dumnezeirea in Hristos si a nu simti dumnezeirea impartasita si noua, inca de la suflarea divina de viata in Adam, de la harul pe care-l primim fiecare in taina Sfantului Botez si in toate sfintele taine. Citam mai ieri pe Ioan Scararul, ca nesimtirea e moartea sufletului inainte de moartea trupului.

Sarmanii farisei si caruturari de fata, pe de o parte incercau sa-L preamareasca pe Dumnezeu Tatal: Tu esti unicul Dumnezeu, dar intr-o transcendenta absoluta, dincolo de orice comunicare cu Dumnezeu in afara de Lege. Stiuau ca Legea a fost data de la Dumnezeu si au simtit si ei stralucirea luminii divine in lege pe fata lui Moisi. Dar erau si alte marturii in Vechiul Testament, tot de la Moisi, care spusese: Alt prooroc va voi da voua – acela care va fi cu voi in veac. Si mai mult decat atat, acest cuvant unic din proororul Isaia, cand spune, vestind regelui Ahaz: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele Lui Emanuel – cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14). Deci, daca ei ar fi luat aminte la Moisi, la toti proorocii si indeosebi la acest numit evanghelist al Vechiului Testament, Isaia, ar fi inteles: Dumnezeu cu noi, deci coborarea lui Dumnezeu la om.

Spuneam, comparand credinta cu urcarea pe un munte, ca nu in varful muntelui este capatul acesteia, ci dincolo, mai presus de toata faptura, in inima Dumnezeirii. Tot asa, Dumnezeu nu numai ne depaseste, ci este transcendenta absoluta, a infinitului, a vesniciei, a necreatului. Dar, o data cu aceasta transcendenta a realitatii vesnice este si coborire la noi in iubire. Cum se zice, este si imanenta, adica venire la noi. Si aceasta o vedem din faptul insusi ca ne-a zidit din vointa Lui, din puterea Lui din intelepciunea Lui, din iubrea Lui.

Aceasta nu intelegeau carturarii si de aceea ziceau ca Iisus huleste zicand: Iertate sunt pacatele tale. Iisus izgoneste si frica si despartirea, surpa zidul dspartirii noastre. O, Doamne, sa-l simtim mereu! Cum tot proroocul spune: pacatul ridica un zid intre noi si Dumnezeu. Si Iisus asa savarsea atunci: Iertate-ti sunt pacatele. Ei, sarmanii, nu intelegeau ca acolo e nu numai omul, ci Omul in care a coborat Dumnezeu si S-a intrupat din sanul Fecioarei – Dumnezeu-Omul. Din acest cuvant – Fiule, iertate-ti sunt pacatele – se desprinde si intelegerea acestei taine.

Si de aceea, iubitilor, este o legatura negraita intre aceasta a sasea duminica dupa Rusalii si amintirea Sinoduli IV de la Calcedon, trecuta in calendar tot pentru ziua de astazi. Caci Iisus, iertand, Se arata ca Dumnezeu, caci numai El poate ierta pacatele, cum de altfel intelegeau si fariseii. Aceasta a fost tema de la Calcedon: Unirea in Iisus Hristos a Dumnezeirii si a omenitatii. Indraznesc, dupa a mea putina socotinta, a spune ca acea hotarare de la Sinodul de la Calcedon ar trebui sa o stim asa cum stim Crezul. O asemenea valoare are marturia. Mai ales ca, pentru aceste marturii ale sinoadelor ecumenice a fost lupta, suferinta, opozitie. Stim cum Arie se opunea marturisiirii ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal, nu facut, de o fiinta cu Tatal, Dumnezeu adevarat si om adevarat. Si dupa marturia de la Niceea, din 325 (sub Constantin cel Mare), prima parte a Crezului, pana la marturia Duhului Sfant, urmand ca la 381, la al doilea Sinod (sub Teodosie cel Mare), sa se alcatuiasca partea a doua a Crezului: “Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede…”, asa cum toti marturisim. Apoi, la 431, s-a tinut Sinodul de la Efes, in care s-a marturisit: Fiul lui Dumnezeu S-a coborat din cer si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Si unde sa odraslit aceasta unire, intrupare de la Duhul Sfant si din Fecioara, inomenirea, intruparea? – In sanul Fecioarei. Sa pastram ca pe un dar sfant ideea, pentru ca unii crestini – in felul lor, caci sunt separati de Biserica – nu inteleg cum cu adevarat Maica Domnului e Nascatoare de Dumnezeu. Pentru ca unirea intre Dumnezeire si omenitate unde s-a facut? – in sanul Maicii Domnului. Ea a nascut pe Dumnezeu-Omul, pentru ca de acolo se odraslise. Intelegem adevarul si logica acestui fapt.

Deci la Efes a fost statornicita credinta in Nascatoarea de Dumnezeu. Dar inca de la Efes se urzisera neintelegeri: Cum, in sanul Fecioarei s-a unit Dumnezeirea si omenitatea, dumnezeiescul si omenescul? Cum s-au unit cele doua naturi, divina si umana? S-au alcatuit doua tabere: una din ele, potrivit Scolii din Antiohia, credea ca in Hristos sunt doua naturi: si divina si umana, care s-au unit dupa buna vointa, cum ziceau ei, moral. In ce inteles? Mai ales Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, spunea: S-au unit, dar moral; omul din Hristos, prin natura Sa umana a curatit raul, si pe cruce a suferit ca om. Din aceasta cauza erau impotriva marturiei Nascatoarei de Dumnezeu. El era pentru “Nascatoare de Hristos”. Dar nu intelegea. Era deci aceasta tabara, aripa slabanoaga. Si mai era si cealalta, care sustinea ca Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul si-a unit firea omeneasca si a contopit-o in El. Deci o parte marturiseau cele doua naturi, fiecare in firea ei, iar cealalta parte socoteau ca cele doua naturi s-au unit in persoana lui Dumnezeu intr-atat incat Fiul lui Dumnezeu a contopit in persoana Lui si firea umana; n-a mai ramas in identitatea ei. De aceea se numeau unii nestorieni sau dioprosopieni (doua naturi, doua persoane), iar altii monofiziti – o singura fire. Nu intram in amanunte, dar ideile trebuie sa le stim, pentru ca au o insemnatate capitala.

Nu ajungeau, deci, la un acord, si s-a mai tinut un sinod la Efes, in 448. Indeosebi cei de la Alexandria erau impotriva celor de la Antiohia: cum doua naturi? Natura umana s-a unit cu cea divina pana la contopire, ziceau ei. La sinod, prezidat de Flavian al Constantinopolului, erau trimisi delegati ai papei Leon I, cu o scrisoare de marturie a credintei. Iar cand delegatul episcopului Vasile al Seleuciei a citit din scrisoarea acestuia: “Iar noi adoram pe Unul domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut in doua firi (divina si umana)”, cineva a inceput sa strige: Cuvantul acesta a tulburat Biserica. Pe cel ce zice doua firi taiati-l in doua. Cel ce zice doua firi e nestorian: despicati-l in doua. Si atunci s-au ridicat toti. Din partea Egiptului, a Alexandriei, venise si un staret, Barsauma, care avea niste parabolani cu el (cei care se ocupau indeosebi de bolnavi, dar erau si pregatiti sa lupte), si care au ridicat ciomegele si au inceput sa loveasca in ceilalti. Cum spunea parca Andre Malraux: Numai omul se bate pentru idei. S-au batut atunci, nefericitii de ei – batalie in buna regula. Atat de lovit a fost patriarhul insusi, Flavian al Constantinopolului, incat dupa trei zile a murit; pe drum, catre locuinta lui.

Intelegem atunci cum, in felul lor, au aparat credinta. Si cum s-a nascut dreapta credinta prin sange, prin jertfa, prin lupta. Poate asa intelegem si formele de razboi sangeroase din ziua de astazi, pentru credinta. Sunt implicate si celelalte elemente: economic, social, politic. Dar adanc, adancul adancimilor e adevarul divin al omului. De aceea si imparatul de atunci, Teodosie, fiind mai slabanog, era atunci si batran (era anul 448, iar in 449 a murit), si atunci toti, si oamenii Bisericii, si oamenii politici din vremea aceea s-au gandit sa restaureze ordinea, intai cea duhovniceasca. Si atunci, intrucat sora imparatului, Pulcheria, o femeie credincioasa, pomenita si in calendar, au casatorit-o cu seful armatei – Marcian, un general, se intelege. Si amandoi credinciosi au hotarat adunarea Sinodului de la Calcedon, in 451.

S-au adunat 630 de episcopi – cea mai mare adunare de episcopi din vremea aceea, din toata lumea. S-au rugat si au ajuns la pace. S-a tinut la Calcedon adunarea lor in Biserica Sfanta Eufimia (pe care am praznuit-o zilele acestea, la 11 iulie). Ea s-a savarsit din viata in octombrie, dar e trecuta la 11 iulie pentru credinta ei. Aceasta fecioara care suferise in timpul lui Diocletian, ea impreuna cu un grup de tinere facand un fel de asezamant monahal, se retrasese din lume. Dar ostasii, sarmanii de ei, pusi la cale de altii, de stapanii lor, au prins acest grup de fecioare, iar pe Eufimia au chinuit-o inspaimantator. Iar ea si-a pastrat, in curatia constiintei inimii ei, in mersul ei catre desavarsire, incat savarsindu-se din viata ca fecioara si martira, acolo la Calcedon avea o biserica unde au fost asezate moastele ei si s-au savarsit minuni. Caci, spune traditia, ca pe moastele sfintei au fost asezate doua marturii: ale ereticilor si ale credinciosilor.

Si cand, dupa trei zile, au cercetat, au gasit pastrata curata marturia dreptei credinte – aceasta o spune Viata sfintei. Istoria ne marturiseste urmatorul lucru: Din grupul celor 630 de episcopi a fost aleasa o delegatie, in frunte cu Anatolie patriarhul Constantinopolului, Juvenalie de la Ierusalim si altii si delegatii Papei. Au intrat in Biserica sfintei Eufimia si acolo s-au rugat, si in starea aceea sfanta de rugaciune a fost odraslit acest text, acest cuvant, aceasta dogma, aceasta marturie de la Calcedon. Repet, in ce stare de har, de rugaciune a fost alcatuita credinta, dogma. Ca ei, dupa ce au alcatuit textul, au iesit din biserica pe la moastele Sfintei si au citit, in auzul celor 630 de episcopi, a comisarilor imperiali, deci a factorilor si religiosi si politici, care raspundeau de conducerea imperiului la acea vreme, cand imperiul era una, de la Insulele Britanice pana la hotarele Persiei si ale Indiei.

Si au zis: “Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnl nostru Iisus Hristos, desavarsit in dumnezeire si desavarsit in omenitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal, dupa dumnezeire, si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa dumnezire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentur noi si pentur mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu – Teotokos, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum disrusa prin unire, pastrindu-se mai ales insusirea fiecareia si inlnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unl Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul parintilor nostri.”

Neamestecat si neschimbat, adica nu se amesteca o fire cu alta, cum ziceau alexandrinii ca firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca. Neimpartit si nedespartit, adica nu se impart firile, cum ziceau antiohienii, ci se unesc. Unirea aceasta dumnezieasca, asa cum Dumnezeu o stie si toti o simtim. Pentru ca deosebirea firilor nu desfiinteaza, in nici un fel din cauza unirii, ci se salveaza proprietatea fiecarei firi, concurgand amandoua – cea divina si cea umana – intr-o persoana si un ipostas; persoana nu din doua firi, ci in doua firi. Ele curg in El, in unica persoana a Domnului nostru Iisus Hristos.

Aceasta era, iubitilor, marturia lor atat de luminoasa. Si iata de ce Iisus Hristos este Icoana, Modelul omului: Modelul nostru e Dumnezeu-Omul, nu omul simplu. El a luat toate ale noastre (“ce nu e luat nu e vindecat”, spusese Sfantul Grigorie Teologul) afara de pacat. El n-a avut pacat, dar a luat pacatul nostru, din iconomie. Adica din pacat – care consta in placere si durere – a luat durerea, a luat Crucea. Si in Cruce a ucis pacatul, prin Inviere. Si tot Sfantul Grigorie Teologul spune ca Fiul lui Dumnezeu ne cheama ca, asa cum El s-a facut om, si noi sa ne inaltam catre Dumnezeire. Va zice mai tarziu si Maxim Marturisitorul: Dumnezeu nu pentru El, ci pentru noi a savarsit coborarea Lui la noi si pe cat a coborat la noi, pe atat ne inalta pe noi catre El.

Si atunci, ce inteles adanc urmeaza din taina aceasta a Calcedonului: Parintii au marturisit la acest sinod, ca in Iisus Hristos, care se afla in fata slabanogului, era Dumnezeu-Omul. Fariseii ziceau ca huleste, pentru ca nu simteau Dumnezeirea din El, sarmanii. De aceea a trebuit atata osteneala, atata nevointa, pana la jertfa, pentru ca noi sa intelegem Dumnezeirea din El si sa ne inaltam, atunci.

Pentru ca, vedeti, in Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este persoana, subiectul care uneste cele doua naturi – divina si umana (Sfantul Maxim va spune ca e ipostas compus, in intelesul ca firea umana intreaga, suflet si trup e in El), in timp ce in om, creat dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva asemanarii cu El, subiectul, persoana este omul. E taina adanca ce ne dezvaluie adevarul omului. In Hristos persoana care gandeste, care decide e Dumnezeu. E Fiul lui Dumnezeu; in om, persoana care gandeste e persoana creata a omului. Persoana dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu si-a unit si natura umana, intr-un ipostas. Deci in Hristos sunt doua naturi – divina si umana. Si, dupa chipul Lui fiind creati, si in noi sunt doua lumi: lumea creata si lumea harului necreat.

E si in noi ceva dumnezeiesc dintru inceput. Ni s-a dat gandirea, care-i cuget dincolo de toate fapturile. Cum spuneam, dupa Patriarhul Calist: Orice faptura se misca in jurul ei; numai mintea omului se misca fara sfarsit, pana la Dumnezeu, dincolo de fapturi. Nu simtim in noi dorinta neincetata de un progres nesfarsit, de o cunoastere nesfarsita, de o perfectiune nesfarsita? De unde este aceasta dorinta in om? Nu tocmai din ce a daruit Dumnezeu dintru inceput omului, creandu-l dupa chipul lui Hristos, in care sunt doua naturi: divina si umana? In mine sunt doua lumi: natura mea creata si harul dumnezeiesc, daruit la zidirea omului si prin care tind catre o tot mai mare asemanare cu Dumnezeu.

Si, cum spune atat de frumos Diadoh de Foticeea, cel ce iubeste pe Dumnezeu intru simtirea inimii nu inceteaza sa doreasca dupa lumina cunostintei, si asa petrecand in trupul sau, omul calatoreste, datorita dragostei, afara din el, miscandu-se necontenit cu sufletul catre Dumnezeu. Asa calatorim, neincetat, din aceasta chemare.

La Capernaum se arata Dumnezeirea unita cu omenitatea in fata slabanogului; asa cum se arata in fata oricarui slabanog din ziua de astazi. Ceea ce s-a marturisit ulterior la Calcedon. Caci Dumnezeirea, in omenitatea din Hristos, spunea slabanogului: “Iertate-ti sunt pacatele (…). Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa.” (Matei 9, 2-7). Am putea spune ca, prin darul vindecarii pe care l-a primit, slabanogul a descoperit intr-un fel in el insusi taina marturisita la Calcedon. Pentru ca harul lui Dumnezeu i-a dat putere, l-a ridicat, si-a luat patul, a mers la casa lui, in care el L-a preamarit pe Dumnezeu. Si locul acela s-a transformat intr-o casa dumnezeiasca. Toti laudau pe Dumnezeu.

Simteam nevoia sa dezvalui aceasta marturie sfanta pe care am vazut-o in calendar, s-o fac cunoscuta in timpul nostru, sa ne stim, sa cunoastem cu adevarat credinta noastra, adevarul omului. Precum in Hristos sunt unite aceste doua naturi, doua firi – a cerului si a pamantului, in unica Persoana, unica constiinta, dumnezeiasca, asa si in om este acea constiinta care depaseste firea – persoana umana. Sfintii Parinti au definit conceptul persoanei. Toti ganditorii sa ia cunostinta: Omul e persoana; in el constiinta depaseste limitele trupului, ale marginitului, si se inalta pana la lumea divina. Omul e zidit, dar dupa chipul lui Dumnezeu. Si asa noi toti, atunci, marturisim in Iisus Hristos pe Dumnezeu-Omul, venit pentru a noastra mantuire, iar in om constiinta noastra in chemarea ei de a se implini, dupa chipul lui Dumnezeu si in nesfarsita asemanare cu Dumnezeu. Fapt simtit in orice act al nostru ca persoana din doua lumi: din lumea harului dumnezeiesc si a firii noastre omenesti. Numai asa putem lucra cu adevarat – in sfintenia noastra, in rugaciunea noastra, in orice lucru al nostru, in stiinta, in arta, in eroismul moral, in orice fapta buna – din lumina aceasta dumnezeiasca a Persoanei Lui in doua lumi. De aici vine taina zidirii omului, taina Calcedonului.

In lume avem aceste trebuinte ale trupului – de mancare, de bautura, de inmultire a neamului omenesc, ca si celelalte specii. Dar, deodata, in rugaciune sau in biserica, nu simtim noi ca depasim laturile acestei lumi? Simtim ca trecem dincolo, pe un alt plan. Ca deodata se deschid aripile noastre, cugetarea noastra, cuvantul rugaciunii noastre. Eu simt atunci ca inaltandu-ma, rostind Tatal nostru, rostind Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, rostind Imparate Ceresc, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, simt ca trec dicolo de lumea celor create, dincolo de lumea mortii, dincolo de lumea marginita a raului, a ruinii, a slabiciunii, a certurilor, a vrajbelor si trec, prin rugaciune, in lumea fara de hotar a luminii divine, a iubirii divine, a vietii divine, a nemuririi. Macar pentru o clipa in rugaciune eu simt cu firea mea iluminata de har dupa taina lui Hristos, Dumnezeu si Om, dupa marturia Calcedonului, ca imi deschid aripile si macar pentru o clipa… Cum am trait si astazi Sfanta Liturghie, la auzirea Evangheliei, la primirea Impartasaniei si a oricarei rugaciuni. Ajuta-ne, Doamne, asa sa ne simtim adevarul nostru, dupa chipul Tau, Dumnezeu adevarat si Om adevarat, cu rugaciunea catre Tine, catre Maica Ta Nascatoare de Dumnezeu si cu toti sfintii. Amin. Amin. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

VREAU SĂ VĂ SPUN CÂTE CEVA DESPRE RAI …

pr646231

 

…”Eu înainte de a împlini vârsta de optzeci de ani, adesea eram răpit în cer, în Rai.
Și acum, de asemenea, dar vârsta joacă totuși un rol.

Odată, Domnul m-a luat de mână și mi-a spus: „Aici ai ridicat o biserică, aici ai spovedit și ai salvat un suflet, aici ai mângâiat, aici ai sfătuit și ai atenționat…”. Cu alte cuvinte, El îmi spunea tot ceea ce făcusem și, prin acest lucru, El mi-a dăruit bucurie, iar împreună cu însuși cuvântul Său, atât de multă bucurie, încât i-am spus:
… „Dulcele meu Hristos, nu mai pot îndura. Nu mai pot îndura… Voi plesni de atâta bucurie!
Te rog, du-mă înapoi…”.
Apoi, m-am găsit din nou în camera mea.

(Părintele Efrem Filotheitul)

mai mult
CreștinătatePromovate

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol

Hagia_Sophia_Mars_2013

Hagia Sophia (din greacă de la Αγια Σοφια, Aghia Sofia, „Sfânta Înțelepciune”) este un monument istoric și arhitectonic aflat în Istanbul. Construită în forma prezentă de către împăratul Iustinian, biserica a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol până în 1453, când a fost transformată în moschee. În anul 1935 regimul secular Atatürk a transformat edificiul în muzeu. Statutul clădirii a stârnit ulterior discuții, iar în 2020 o instanță turcească a decis că transformarea în muzeu ar fi fost ilegală; la scurt timp s-a anunțat că fosta biserică va fi reconvertită în moschee, în ciuda protestelor Greciei, Americii, Rusiei și UNESCO. 

Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Teodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 537 sub împăratul Iustinian I. Era foarte importantă pentru ortodoxia timpurie și pentru Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu de arhitectură bizantină. Interiorul său decorat cu mozaicuri, coloanele de marmură și acoperișul sunt de o mare importanță artistică. Templul însuși era atât de bine decorat artistic încât se crede că Iustinian ar fi zis: „Νενίκηκά σε Σολομών” (Solomon, te-am depășit!).

Sfânta Sofia este de fapt o bazilică cu cupolă, planul bazei fiind tot cel bazilical.

Pe dinafară are aspectul unui dreptunghi (aproape pătrat) de 77 x 71,70 m. În față are un atrium, un exonartex și un nartex de mici proporții față de restul clădirii. Interiorul e împărțit într-o navă centrală, mai mare, și alte două laterale mai mici, peste care se ridică galeriile în două etaje. Atenția e atrasă de marea cupolă centrală de deasupra navei centrale, încadrată de două semicupole și șase cupole mai mici. Cupola centrală e o adevărată minune arhitectonică, atât prin mărimea ei (diametrul de 31 m), cât și înălțimea la care e ridicată (54 m), datorită căreia pare suspendată în văzduh, luminată de cele 40 ferestre de la baza ei.

Catedrala era o construcție remarcabil de mare, doar cu câțiva centimetri mai mică decât domul Panthéonului din Paris, una dintre cele mai mari clădiri. Domul ei era cel mai mare de acest fel, doar domul Bazilicii Sfântul Petru din Roma, construită în secolul al XVI-lea, a întrecut imensitatea ei.

Se spune că slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar participarea la una din aceste slujbe a determinat delegația cneazului Vladimir I să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de Constantinopol. Ultima ceremonie creștină a fost ținută la data de 29 mai 1453. Sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, a dat ordin ca Sfânta Sofia să fie transformată în moschee.

Oficialități ale Patriarhiei Ecumenice și ale Sfântului Scaun au întreprins demersuri pentru restituirea Sfintei Sofia către Biserica Ortodoxă.

Este locașul cel mai impresionant și venerabil al creștinismului ortodox și al creștinismului în general. Edificiul a fost deschizător de drumuri în arhitectura și ornamentația creștină arhaică, iar prin dimensiunile și decorația de excepție a avut menirea să transmită timpului său și posterității puterea Imperiului Roman de Răsărit și a împăratului său preacredincios. Biserica a devenit un prim simbol al măreției creștinismului în acea parte de lume unde el s-a născut, un tezaur neprețuit pentru strălucitorul Constantinopol.

Citește mai mult pe Wikipedia

mai mult
1 2 3 4 45
Page 2 of 45