Noi nu suntem creștini pt că vrem să fim în primul rând morali. Noi
vrem să fim UCENICI ai LUI Hristos.
Moralitatea exista și în comunism. Nu e scopul nostru ci o consecință.
Ca să-i fim ucenici tre să-L cunoaștem.
FRAȚILOR, Hristos a înviat din morți cu trupul, și s-a înălțat la Ceruri. Hristos nu e un concept ci o persoană.
Vrea să intrăm într-o relație PERSONALĂ cu El. “Iată Eu stau la inima fiecăruia și bat”.
Păi și cum facem, nene?
Aparatul de radio e ceva complex. Dar funcționează DOAR dacă are curent și este acordat la o frecvență ANUME. Dacă are doar curent, paraie (zgomot de paraziți).
Creștinul se alimentează la Biserică și se acordează la Hristos. Dacă doar merge la Biserică și nu e acordat la Hristos, are o credință eretica (nelucratoare) și de aia nu convinge pe nimeni.
Cel acordat la Hristos vorbește pe unda lui Hristos.
Cum ne acordăm la Hristos?
Păi ne-a zis, “cel ce vrea să fie ucenicul meu să-și ia crucea și să mă urmeze”.
Crucea e frecvența bună. Adică e veșnică. Noi tre să ne așezăm pe o frecvență VEȘNICĂ (acum și pururea). Orice facem să vrem să fie de tip ” acum și pururea “. Altfel suntem de condiție / stare VREMELNICĂ.
Crucea ne așează în stare veșnică.
Atunci când suntem acordați la Hristos VOM SUFERI! Adică vom fi pe cruce.
Ne-a zis El: “Dacă pe Mine m-au urât și pe voi vă vor urâ”.
Nici o noutate Fraților! ASTA ne asumăm când suntem creștini. Asta e crucea.
Atunci reacția mea tre să fie: CUM să fiu lângă Tine, Doamne? și nu DE CE mi se întâmplă asta?
Suferința e îngăduită ca Hristos, cu acordul meu, să mă așeze pe cruce. Adică în stare VEȘNICĂ.
Atunci îl cunoaștem pe Hristos PERSONAL.
Ce timp avem acum să facem asta! Cât timp avem să ne rugăm!
Să ne rugăm, nu să ne jucăm de-a rugăciunea 30 min pe zi cu mintea la tv.
Fraților, nu asta vrem? Nu vrem veșnicia?
Hai să ne rugăm!
Hai sa-L cunoaștem pe Hristos!
Hai să ne acordăm la frecvența Lui Hristos!
Hai să facem lucrul care nu se va lua de la noi!
Hai să facem lucruri de condiție “acum și pururea”.
Doamne ajută!

(Cătălin Rusu)

mai mult

This new history of the Christian genocide during the Ottoman Empire sounds a dark warning for the future


Israeli historian Benny Morris doesn’t do things by half. The footnotes of his new book on the 30-year genocide of Christians by their Turkish rulers, cowritten with his colleague Dror Zeevi, take up more than a fifth of the 640-page work. “It was nine years, a long haul,” he admitted to me this week, with an audible sigh over the phone. And he talks about the involvement of Ataturk in the later stages of the genocide of around 2.5 million Christians of the Ottoman empire; how “religions do drive people to excessive violence” – he has in mind the Turks, Isis, the Crusades – and even condemns the Arabs for their inability to criticise themselves.

The mere title of the Morris-Zeevi book, The Thirty-Year Genocide: Turkey’s Destruction of Its Christian Minorities 1894-1924 (to be published by Harvard University Press in April) is going to have the Turks enraged, from Erdogan down. The Armenians and other Christians will dispute his apparent claim that he has only just discovered that their slaughter lasted for 30 years – others have talked of the Armenian genocide of 1915 bookended by the late 19th-century massacres in Turkey and the post-1915 killing of surviving Armenians and Greeks, Assyrians and others. And the Arab world will challenge his view that the holocaust (my word) of Christians was more motivated by Islam than Turkish nationalism.

Having written about the genocide of the Armenians for 35 years, I have doubts that the actual call for “jihad” in the Turkish Ottoman empire unleashed at the start of the First World War was as ferocious as Morris makes it out to be. Muftis were indeed told they were in a holy war against Christians – but not against German Christians, Austro-Hungarian Christians, neutral Christians or allies of the Central Powers (Bulgaria, for example). Many Muslim worshippers, sitting on the carpets of mosque floors, must have shaken their heads in puzzlement at these caveats. Well, one way was to notice the German officers training the Ottoman army, the German diplomats and businessmen who witnessed the genocide of the Armenians with their own eyes, and wrote home about it. Hitler asked his generals who now remembered the Armenians just before invading Poland in 1939.

But again and again, I was brought up short by the sheer, terrible, shocking accounts of violence in Morris’s and Zeevi’s work. “Strident religiosity” moved through the Muslim lands, write the authors.

The date: 1895. The place: Severek. The witness: Armenian survivor Abraham Hartunian. “The first attack was on our pastor [Mardiros Bozyakalian]. The blow of an axe decapitated him. His blood, spurting in all directions, spattered the walls and ceiling with red. Then I was in the midst of the butchers. One of them drew his dagger … Three blows fell on my head. My blood began to flow like a fountain … The attackers [were] sure that I was dead … Then they slaughtered the other men in the room, took the prettier women with them for rape …”

Now it is July 1915. The place: Merzifon. The witness: missionary JK Marsden. “They were in groups of four with their arms tied behind them and their deportation began with perhaps 100 … in a batch … they were taken about 12 miles across the plains, stripped of their clothing and, in front of a ditch previously prepared, were compelled to kneel down while a group of villagers with knives and axes quickly disposed of them. For a week, this was repeated until 1,230 of the leading Armenian men had been disposed of.”

In January 1920, YMCA secretary CFH Crathern was in Marash. The wife of an Armenian pastor had reached his hospital. “She was bleeding … from three bullet and three dagger or knife wounds while a child of 18 months had been taken from her breast and slain with a knife, and an older girl killed with an axe. To add to the sorrow of it, this woman was pregnant and had a miscarriage as soon as she reached the hospital.” The woman died the following day.

I have repeated above only a few of the less bloody episodes from the 30 years. I will spare readers the chopped off fingers, the thousands of raped girls, the priests beheaded or burned on crucifixes.

In the final annihilation of the Armenians, an American missionary spoke of “minds obsessed with Muslim fanaticism seven times heated”. Turks, he wrote, had “become drunk with blood and rapine, and plunder and power, and he will be a different man from what he was before the atrocities”. Benny Morris thinks it was more to do with a mixture of modern nationalism and the decline of “Islamic polity”.

I discussed all this with him. Is it possible for a people to be so inured to cruelty that they changed, that their acts of sadism could alter their humanity? Religions drive people to excessive violence, he said again, and then repeated this as “excessive sadism”. Morris agreed that the Romans were cruel, but they were pagans. “In terms of religion, the Romans were amateurs. Abrahamic religions drive people to excess.” Jews had avoided this. Palestinians will disagree.

There is certainly a frightening geographical scope to the killings. Many thousands of horrors were perpetrated in Mosul, Raqqa, Manbij and Deir ez-Zor, names grimly familiar from the Isis torments of 2014 onwards.

Why, one keeps asking, didn’t the Christians leave after 1924? But of course, they had been urged to return to settle in Cilicia and in Mesopotamia and Syria by the French and British – who left; and thus the Christian descendants waited for the next generational bloodletting.

The Turks were not the only killers, and Kurds also killed the Christians for the Turks, as Ukrainians killed the Jews for the Nazi Germans. At one point in Morris’s text, a group of Circassians plait a rope 25 yards long from the hair of young women they have killed, and send it as a present to their commander.

Mustafa Kemal Ataturk gets pretty well trashed in this volume. “There are accounts of him saying in 1922 that, ‘Our aim is to get rid of the Christians’ – he said this in a number of conversations,” Morris contends. “He gave orders, and men in his later government were responsible.” But if this 30-year history of blood was fuelled by “Muslim fanaticism”, there are “good Turks” in the book. In the first massacres, government officials arrested Essad Bey, an “honest, impartial and tolerant” judge who tried to help the Christians. There is a heroic Turkish doctor who throws out his sick Turkish soldiers from a hospital and replaces them with Armenian refugees. Missionary Tacy Atkinson hoped to meet the doctor one day “in the Kingdom of Heaven”. There are others. It’s true that the Greek Christians have fewer historians than the Armenians. Tens of thousands of Greeks were transported to Greece in return for an equal number of Muslims – official agreements kept the massacres a trifle smaller – but Morris and Zeevi give too little attention to the awe in which the Nazis held Ataturk’s people.

Ataturk himself cared little for Islam: he smoked and womanised, and was a nationalist before he was a Muslim. The Nazis admired his “Turkified” non-minority republic. When he died, the front page of Volkischer Beobachter was fringed in black.

The authors briefly compare the Jewish Holocaust and the Armenian genocide – I prefer the terms Jewish Holocaust and Armenian Holocaust – and there are some already published parallels. Armenians might be spared if they would convert to Islam or marry Muslim men. Jews could not save their lives by converting. The Turkish massacres were more sadistic. I rather think the German-inspired slaughter could be just as bad in the Second World War: witness the head-chopping at the Jasenovac camp on the Croatian-Bosnian border. Persecution of the Jews under the Nazis lasted at most 12 years, but persecution of Christians in Ottoman territories 30 years.

German civilians played little role in the Jewish Holocaust. Turkish civilians played a far greater role. If 2.5 million Christians is the correct figure for those murdered in the 30 years – Morris warned me that it cannot be accurately tallied, and I’m sure he’s right – at least six million Jews were killed in the 1939-1945 period, and so it took the Nazis five times as few years to slaughter more than twice as many human beings. The Turks simply didn’t have the industrial tools to kill more Christians more quickly, because these mechanics were unavailable at the turn of the 19th and 20th centuries. But working on this basis, how many people will be killed in the future – and how quickly – with new technology?

(Robert Fisk –

mai mult

Trupul și Sângele lui Hristos ‒ hrana noastră pe calea spre Împărăția Cerurilor


Cel care se împărtășește cu vrednicie de Sfintele Taine se unește cu Domnul. Iar cel care are căință adevărată, inimă curată, frică dumnezeiască și credință nezdruncinată primește Trupul și Sângele Domnului, și în același timp, și pe Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt Îl dobândim prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii noastre și prin Dumnezeiasca Împărtășanie. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine, și Eu întru el, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54-56). Adică, cel care se împărtășește cu vrednicie de Sfintele Taine se unește cu Domnul. Iar cel care are căință adevărată, inimă curată, frică dumnezeiască și credință nezdruncinată primește Trupul și Sângele Domnului, și în același timp, și pe Duhul Sfânt. Acela îl pregătește să-L primească și pe Iisus Hristos și pe Dumnezeu Tatăl, adică să devină Biserică și locaș al adevăratului Dumnezeu în Treime. Dimpotrivă, cel care se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului cu nevrednicie, cu suflet necurat, cu inima plină de răutate, cu răzbunare și ură, nu numai că nu-L primește pe Duhul Sfânt, dar se face trădător ca și Iuda, și-L răstignește pentru încă o dată pe Hristos. Trupul și Sângele Domnului este pentru cei care se împărtășesc cu vrednicie, medicamentul care vindecă orice boală și orice neputință. Și care dintre noi este în stare de sănătate desăvârșită?

Cine nu are nevoie de vindecare, ușurare sau mângâiere? Trupul și Sângele lui Hristos este hrana noastră pe calea spre Împărăția Cerurilor. Poate vreodată cineva să plece la o călătorie obositoare fără mâncare? Trupul și Sângele lui Hristos sunt mijlocul văzut de sfințire pe care ni l-a lăsat moștenire Însuși Domnul, spre sfințirea noastră. Cine nu ar vrea să devină părtaș la o asemenea moștenire și să se sfințească? Așadar, nu neglijați să vă apropiați de Potirul Vieții, dar s-o faceți cu frică și cu credință în Dumnezeu. Cel care refuză sau neglijează să se împărtășească nu-L iubește pe Hristos, și de aceea nu-L va primi nici pe Duhul Sfânt, nici în Împărăția Cerurilor nu va intra. (Sfântul Inochentie al Moscovei)

(Glasul Sfinților Părinți, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, pp. 352-353)


mai mult



Ce reprezintă pentru noi?

Este modelul nostru de comportament in relația PERSONALĂ cu Dumnezeu, deși in prima faza Maica Domnului și-a dat cu părerea referitor la actul în sine. Chiar a pus un stop discursului (priviți mâna dreaptă) Sf Arhanghel Gavriil. A spus ceva rational – “Eu nu știu de barbat”.

30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.
33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Luca 1: 30-34
Asta este starea majoritatii oamenilor la chemarea PERMANENTA a Lui Hristos, adica raspunsul rational (dupa mintea noastra). După Bunavestire nu mai vine Arhanghelul la noi ci insusi Hristos care sta la inima noastra si bate. De obicei urmeaza din partea noastra amanarea, indiferenta, datul cu parerea, sa ne simtim bine cu noi insine indiferent ce facem, etc.
Totuși după explicatia Arhanghelului, Maica Domnului SE SMEREȘTE si CREDE, renunță la părerea Ei și se lasă în mana Lui Dumnezeu vazând ce se va intampla cu Ea ACUM SI PURUREA.
46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
49. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.
50. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Luca 1: 46-50

ASTA A FĂCUT CU TOTI SFINȚII. Toate neamurile ii fericesc.

ASTA VREA HRISTOS DE LA NOI – sa-L lasam sa faca EL ce stie ca trebuie ca sa ne fericeasca toate neamurile. Toti sfintii care L-au primit pe Hristos in inima lor sunt fericiti de toate neamurile vesnic (vezi versetul 50). Cine nu-i stie pe Sf. Spiridon sau pe Sf Ioan Gura de aur? N-au făcut decat ce a facut si Maica Domnului adică au CREZUT si S-AU SMERIT si Duhul Sfant (razele din icoana) a lucrat in ei.

Maica Domnului L-a intrupat pe Hristos la propriu, dar fiecare din noi IL poate intrupa in inima lui (fara amestecare si fara despartire). Hristos stă la inima fiecăruia si bate. Usa care nu se deschide reprezinta indiferenta, ideile noastre, sentimentele noastre, imaginatia noastra, mandria etc.

A STA IN ICONARE insemna SA NE FACEM INIMA ALTAR unde sa vina Duhul Sfant si Hristos să lucreze. Maica Domnului și toți sfinții asta au facut.
Doamne ajută!

(Cătălin Rusu)

mai mult


Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Muntele netăiat” – 24 martie

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este numită și icoana Maicii Domnului „Muntele umbrit”.

Icoana Maicii Domnului s-a aflat pentru aproximativ 250-300 de ani într-una dintre mănăstirile de monahi din Tver, până când a fost dăruită de stareț lui Cosma Volcianinov, unul dintre ctitorii mănăstirii. Icoana a fost transmisă în familia ctitorului din generație în generație, până când un strănepot al lui Cosma a considerat-o învechită și a aruncat-o într-un pod.

Tânărul era cunoscut pentru insultele pe care i le aducea soției sale în mod repetat. Necăjindu-se tare, femeia și-a pus în gând să se sinucidă, într-o baie părăsită din casă.

În drum spre baie, i s-a arătat un monah care i-a spus: „Unde te duci, tu nefericito? Întoarce-te în casa ta, caută icoana Maicii Domnului «Muntele umbrit», roagă-te înaintea ei și vei trăi în pace cu soțul tău”.

Uimită fiind, femeia s-a întors acasă și a povestit familiei cele întâmplate. Aceștia chiar au mers și au căutat călugărul, dar acesta nu mai era.

Femeia a căutat și a descoperit icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a curățat-o și a așezat-o la loc de cinste în casă. Spre seară (în ajunul Bunei Vestiri) au chemat preotul din parohie, povestindu-i cele întâmplate. Acesta a săvârșit apoi Priveghere de toată noaptea înaintea icoanei „Muntele netăiat”. Din acel moment, preotul a venit și a săvârșit anual rugăciuni înaintea icoanei în ziua de 24 martie.

Pentru mai mult de 150 de ani, icoana s-a aflat în casa familiei Volcianinov.

Ultimul membru al familiei Volcianinov, Ecaterina, s-a căsătorit cu George Ivanovici Koniaev, luând cu sine icoana Maicii Domnului, ca zestre de mare preț. Rugăciunile și privegherile au continuat și în casa Koniaev, pe 24 martie și 7 noiembrie (probabil, aceasta a fost ziua în care icoana a fost mutată de la mănăstire în casa lui Cosma Volchaninov).

În 1863, soțul Ecaterinei, George Koniaev, a făcut demersurile necesare pentru a prezenta propunerea ridicării unei capele în cinstea icoanei Maicii Domnului „Muntele umbrit”, alaturi de un alt lăcaș de cult, în cinstea icoanei Maicii Domnului din Smolensk, a Sfântului Tihon și a Sfântului Macarie de Kaliazinsk.

George (care a murit în 1868 la vârsta de 97 de ani) a dorit să doneze Bisericii icoana Maicii Domnului. El a spus: „Cred că cel mai bun loc pentru a adăposti icoana este o capelă construită lângă Biserica Icoanei Maicii Domnului din Smolensk, deoarece locul pe care se află biserica se numea înainte «Munte», fiind cel mai înalt loc din oraș. Aici era și locul de refugiu al tuturor, în vremuri de inundație. Deci, să se refugieze toți la mila Maicii Domnului, revărsată și prin această icoană”.

La 15 iulie 1866, icoana a fost așezată în capela nou construită, târnosită a doua zi de Episcopul Antonie Staritsk. Astfel, s-a împlinit dorința familiei, ca icoana să se întoarcă, după ani de zile, în Biserică.

După aceasta, icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” a fost trecută în sinaxarele ruse cu data de prăznuire 24 martie.

Această icoană aparține tipului „Îndrumatoarea” (Hodighitria), în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Îl ține pe brațul ei stâng pe Pruncul Hristos și arată spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu. Specific acestei icoane este faptul că în mâna dreaptă Maica Domnului are reprezentat un munte pe care se afla o biserică.

Numele icoanei are ca temei pasajul scripturistic din Daniel 2, 44-45. În cântările bisericești se face adeseori referire la vedenia Prorocului Daniel: „Bucură-te, de Dumnezeu Născătoare, pe care Sfântul profet Daniel mai înainte te-a văzut munte netăiat, din care S-a tăiat Piatra cea din capul unghiului…” (Mineiul pe ianuarie, ziua 27, Utrenie, Cântarea a VIII-a a Canonului Născătoarei de Dumnezeu).

Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” nu trebuie confundată cu icoana Maicii Domnului „Piatra Muntelui netăiată de mână”, care se regăsește pe iconostasul Catedralei Schimbării la Față din Solovki.

(Cătălin Rusu)

mai mult

Tinerii și Biserica – „Când dau de greu, știu unde să se întoarcă”


Dacă ei cresc în biserică – cum zicea Cioran, „păi eu am crescut cu gust de prescură și miros de tămâie în nas” – indiferent la câți ani ajung, când dau de greu, știu unde să se întoarcă. Când dai de greu, e suficient să guști dintr-o prescură și imediat ți se refac puterile sufletești. E suficient să tămâiezi casa – ca în copilărie – și imediat ți se refac puterile sufletești, prinzi curaj! Sunt structuri sufletești care nu vor fi șterse niciodată din existența noastră.

Majoritatea credem că dacă noi ne creștem copiii în biserică, copiii vor ajunge la paisprezece-cincisprezece, șaisprezece, douăzeci, și vor fi tot în biserică. Nu prea mai e așa! La vârsta de paisprezece-cincisprezece ani, copiii încep să se rupă de biserică datorită anturajului. Se întâmplă în viața unui elev de paisprezece-cincisprezece ani o transformare complexă și nu pentru că și-o dorește el, ci pentru că mediul în care trăiește îl supune unui stres infernal.

Sunt multe bancuri pe tema copiilor credincioși. Nu știți cât bullying se practică pe tema asta în școală pentru că unul dintre copii ține post sau unul are iconițe în penar. E multă bășcălie pe tema asta. Stresul unui copil credincios care vine la biserică este amplificat de zeci de ori în școală unde colegii lui pun niște tensiuni uriașe pe el! „Haide cuvioaso, tu nu te machiezi, nu te fardezi?” Dar parcă noi am uitat, n-am trecut prin aceleași etape. O școală publică, unde sunt copii de toate categoriile, vin copii cu toate influențele, sigur că trend-ul este spre desacralizare. Oricât am dori noi să facem din școală un proiect spiritual, nu va fi asta. Și ne ajută cu ghilimelele de rigoare și mass-media unde temele principale știți care sunt… Vreți să vă spun ce discută copiii la paisprezece ani în școală? Despre Catedrala patriarhală, cât e de utilă sau nu, despre valoarea preoților, despre banii bisericii, despre aurul bisericii. Și unde găsim temele astea? În mass-media! Deci, ei preiau precum curcanul care vede ceva strălucitor și înghite, așa preiau și copiii noștri informații din mass-media fără să le digere.

Și la copiii mei am aflat astfel de teme. Un lucru pe care încerc să îl discut permanent, avem o oră pe zi de discuții – pentru că o duc la școală, o iau de la școală și în drumul spre școală stăm de vorbă pe diferite teme. Iar conglomeratul școlii e un mozaic. Tensiunea spirituală la care noi ne supunem copiii noștri – uneori fără discernământ – îi face pe copiii noștri să aibă o atitudine refractară și să se întoarcă puțin împotriva bisericii, să nu-și mai dorească să facă parte din comunitatea bisericii. Dar nu mă tem! Pentru mine nu e o problemă. E o etapă normală din viața unui tânăr.

Am făcut o altă chestiune – pentru că acești tineri pe la paisprezece-cincisprezece ani încep să se distanțeze. Am zis așa, hai să nu trecem peste voia lor – pentru că am putea să vorbim cu părinții să-i oblige să vină la biserică – dar am zis hai să nu trecem peste voia lor. Și ce am făcut? Pentru că avem acum, ne-a lăsat Dumnezeu telefoane inteligente, televizoare inteligente, aproape totul e mai inteligent decât noi. Și uneori le folosim doar pentru lucruri superficiale. „Ce faci? Cf? Bn.” Putem sa facem mai mult cu ele.

Drept urmare, l-am rugat pe diaconul nostru să creeze un grup de whatsapp pentru toți tinerii aceștia adolescenți care s-au desprins ușor, ușor de biserică. Și păstrăm legătura cu ei permanent. Zilnic părintele diacon le trimite câte-o poveste, le explică câte-o chestiune, vorbește cu ei, îi întreabă pe fiecare: „Cum ești?, Ce-ați mai făcut?, Ce-ați mai văzut?, Ce-ați mai auzit?”. Se preocupă de ei, chiar dacă nu mai vin des la biserică, dar discuțiile acestea îi țin pe ei în legătură cu noi. Ei văd că noi ne rugăm pentru ei, ei văd că ne pasă, că nu ne sunt străini. Ei văd că nu sunt judecați, ei văd că nu sunt condamnați pentru faptul că nu mai vin așa des la biserică. Au rămas într-o legătură cu noi. Toate lucrurile acestea ajută. De ce? Pentru că după cum spuneam, un om adult are nevoie de rădăcini, are nevoie de structuri solide în el.

Un tânăr plecat în Anglia – care s-a întors ulterior în țară în vizită – a venit într-o zi la slujbă și când a intrat în biserică, eu cădeam. Cădeam cu cădelnița cu tămâie și când am trecut pe lângă el, a început să plângă. Și m-am gândit, zic: „Ce-o fi cu el oare? Ce s-a întâmplat?”. După slujbă l-am oprit ca să-l întreb ce s-a întâmplat. Auziți ce-mi spune: „Părinte, când am intrat și am simțit mirosul de tămâie mi-au dat lacrimile instantaneu. Nici măcar n-am putut să le controlez!”. Deci el crescuse așa, cu mirosul de tămâie.

Marcel Proust scrie o carte teribilă – „În căutarea timpului pierdut” – în care explică cum un gust, o prăjitură îi provoacă o explozie de amintiri, pentru că prăjitura era făcută de bunica lui și când a gustat din ea, s-a întors de fapt în copilărie, adică și-a redescoperit rădăcinile. Eu asta spun și cu copiii noștri, adică, dacă ei cresc în biserică – cum zicea Cioran, „păi eu am crescut cu gust de prescură și miros de tămâie în nas” – indiferent la câți ani ajung, când dau de greu, știu unde să se întoarcă. Când dai de greu, e suficient să guști dintr-o prescură și imediat ți se refac puterile sufletești. E suficient să tămâiezi casa – ca în copilărie – și imediat ți se refac puterile sufletești, prinzi curaj! Sunt structuri sufletești care nu vor fi șterse niciodată din existența noastră.

( – Fragment din interviul cu pr. Visarion Alexa – Despre educația copiilor, cu părintele Visarion Alexa: „Bătaia nu e ruptă din Rai!)

mai mult

Reacţia BOR după ce Nicuşor Dan a tăiat din buget banii pentru Catedrala Neamului


Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a oferit o primă reacție după ce Nicuşor Dan a tăiat din buget banii pentru Catedrala Neamului.

Reacţia BOR după ce Nicuşor Dan a tăiat din buget și banii pentru Catedrala Neamului. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a declarat pentru că „bugetul fiecărui an e unul care reflectă starea economică generală” şi că speră „în ameliorarea acesteia și în finalizarea cu maximă coresponsabilitate a tuturor proiectelor din registrele esențiale ale comunității, între care se numără, firește, și cel al vieții religioase”.

„Nu am niciun mesaj oficial legat de anunțul domnului primar şi nu pot comenta rațiunile economice ale deciziilor de ordin bugetar ale PMB, care a sprijinit constant, după posibilități, realizarea proiectului de importanță națională al Catedralei Naționale. Bugetul fiecărui an e unul care reflectă starea economică generală. Nu putem decât spera în ameliorarea acesteia și în finalizarea cu maximă coresponsabilitate a tuturor proiectelor din registrele esențiale ale comunității, între care se numără, firește, și cel al vieții religioase”.

Între timp lucrările la Catedrala Națională continuă, lucrările desfăşurându-se cu precădere în interior, unde s-a intensificat tencuirea absidei de sud a catedralei. De asemenea, specialiștii în arta mozaicului lucrează la cornișa Altarului, care va fi înveșmântată cu ornamente de tradiție bizantină, inspirate și din arta tradițională românească, potrivit


mai mult

ÎPS Bartolomeu Anania – Predică la Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză)



“Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6, 14-21)

(Canal YouTube ”Slavă Lui Dumnezeu!”)

mai mult
1 2 3 4 51
Page 2 of 51