close

Creștinătate

Creștinătate

Sfântul Voievod Neagoe Basarab, prinţ al păcii

neagoe-300×297

La 26 septembrie, în calendarul creştin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine, şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii. La Curtea de Argeş, în prezenţa Patriarhului României, astăzi are loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab.

Originea domnitorului Neagoe Basarab nu este întru totul clară. Singura certitudine este apropierea de marea familie a boierilor Craioveşti, prin mama sa, Neaga, pe care cele mai multe documente o prezintă drept soţia lui Pârvu Craiovescu. Cum după urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Neagoe avea să se prezinte în documentele cancelariei domneşti drept fiu al domnitorului Basarab cel Tânăr „Ţepeluş“ (1477-1481 şi 1481-1482), există unele semne de întrebare cu privire la paternitatea sa. Vlad cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti între 1510 şi 1512, s-a aflat, la început, în bune relaţii cu familia Craioveştilor, protectorii tânărului Neagoe. Cu sprijinul unei familii boiereşti atât de puternice, orice urmaş al unui domnitor al ţării putea emite pretenţii la tron. Auzind că Neagoe, ajuns între timp şef de vânătoare la curtea sa, ar putea fi „os domnesc“, Vlad cel Tânăr ar fi căutat fie să-l piardă, fie să-l „însemneze“, cum era obiceiul vremii de a mutila orice posibil rival al domnitorului sau al succesorilor săi. Aşa se explică faptul că, la întrebarea lui Vlad-Vodă despre originea lui Neagoe, boierii Craioveşti vor fi răspuns că e doar boier, fiu al lui Pârvu Craiovescu şi al soţiei sale, Neaga, aşadar, fără drept la domnie. Ameninţările aveau să continue, astfel că boierii olteni se văd nevoiţi să treacă Dunărea, în decembrie 1511, cerând ajutor turcilor. La 23 ianuarie 1512, un corp de oaste în frunte cu Mehmet-Beg învingea pe Vlăduţ-Vodă într-o luptă la marginea Bucureştilor, la Văcăreşti. Abia după ce pericolul era eliminat, a putut Neagoe să-şi asume identitatea domnească, de urmaş al lui Basarab Întemeietorul, prin tatăl său, Ţepeluş Voievod. Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcăreşti, scrie Letopiseţul Cantacuzinesc: „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece şi să fie domn şi cu glas mare zise către tot norodul: Puneţi alt pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi, iar nărodul tot striga şi zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn… Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată ţara românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni“.

Nepreţuita moştenire a boierilor Craioveşti

Poate că nu l-au înnobilat boierii Craioveşti pe Neagoe cu sânge şi os domnesc, însă formarea sa, încă din fragedă pruncie, se datorează ambientului în care l-au crescut. Numiţi în unele cronici ale vremii „Banoveţi“, erau prezentaţi drept „un neam carele era mai ales şi mai temătoriu de Dumnezeu“. Mama sa, Neaga, a fost cea care i-a deschis ochii către frumuseţea credinţei ortodoxe strămoşeşti. Cum Craioveştii erau ctitorii Mănăstirii Bistriţa din părţile Vâlcei, una dintre cele mai mari din Ţara Românească, putem identifica primul „cămin“ în care copilul Neagoe va fi învăţat să citească, să se roage şi să crească în cinste. Printre vieţuitorii mănăstirii de la poalele Munţilor Căpăţânii se număra şi unul dintre fraţii Craioveşti, unchi al lui Neagoe, Barbu-vel Ban, călugărit cu numele de monah Pahomie, împreună cu Neagoslava, soţia sa, călugărită şi ea cu numele Salomia. Biblioteca mănăstirii, mereu înnoită cu manuscrise de monahii cărturari, i-a asigurat acces atât la scrieri biblice şi patristice, cât şi la cunoaşterea unor limbi străine, datorită dascălilor-călugări.În anul 1504, la Bistriţa se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar cunoscut al vremii, fost despot sârb cu numele Gheorghe, împreună cu nepoata sa, Miliţa, fiica despotului Serbiei, Iovan Brancovici. În acelaşi an, tânărul Neagoe o va lua în căsătorie pe Miliţa Despina.

Veşnică prietenie cu Sfântul Ierarh Nifon: de la ucenicie la împreună-vieţuire în rândurile sfinţilor

Tot la Mănăstirea Bistriţa avea să întâlnească pe patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească, pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare (1495-1508), pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. Această întâlnire este descrisă în lucrarea scrisă pe la 1517-1519 de întâistătătorul obştii de la Sfântul Munte Athos, sârbul Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul sfinţeniei sale, Părintelui Nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, carele a strălucit între multe patimi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească“. Ca mitropolit al Ungrovlahiei, a reuşit să pună ordine în Biserica din Ţara Românească, întemeind două noi episcopii, la Râmnic şi Buzău. O însoţire nelegiuită la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare, între sora acestuia şi un boier moldovean căsătorit, a făcut ca mitropolitul Nifon să se retragă din scaun şi să ia calea exilului. Despre viaţa de pribeag avea să scrie acelaşi Gavriil Protul: „Îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe, şi care era mai mare peste vânători. Aşa făcu Dumnezeu din cele amare dulci şi din cele pizmaşe cu prieteşug, că aducea bucate pentru hrana sfântului, şi aievea şi într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu. Iar fericitul Nifon îl întărea cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele cele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“. Aceste cuvinte descriu o relaţie aparte ce lega pe tânărul boier Neagoe de înţeleptul ierarh, un mediu prielnic de deprindere şi învăţătură. Ucenicia lui Neagoe pe lângă fericitul Nifon, deşi scurtă în timpul vieţii ierarhului, avea să continue, în veşnicie. În anul 1505, văzând că Radu cel Mare nu pune capăt situaţiei de la curte, Nifon avea să părăsească ţara, neîmpăcat cu domnitorul. În anul 1508, arhiereul Nifon trecea la cele veşnice, în Mănăstirea Dionisiu. La doar câteva luni, în acelaşi an, Radu cel Mare era răpus de gută, fără a primi iertare de blestemul arhieresc. Radu Vodă a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria sa de lângă Târgovişte.

Împăcarea minunată a domnitorului Radu cel Mare cu Sfântul Ierarh Nifon

Prima faptă consemnată de Gavriil Protul după consolidarea domniei lui Neagoe Basarab a fost aducerea în ţară a moaştelor Sfântului Patriarh Nifon, pentru a săvârşi o împăcare postumă cu fostul domnitor Radu cel Mare. A ales câţiva boieri de încredere, i-a întărit cu cărţi domneşti semnate de el însuşi şi i-a trimis la Mănăstirea Dionisiu pentru a cere aducerea moaştelor Sfântului Nifon, spre curăţirea şi ştergerea greşelii lui Radu Vodă. Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de a desface mormântul fericitului ierarh, aşezându-l într-o raclă de lemn. Procesiunea avându-l în frunte pe un părinte Neofit a adus sfintele moaşte în Ţara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă cronica lui Gavriil Protul: „De cum au intrat în Ţara Românească cu sfintele moaşte, au făcut ştire domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii şi toţi boierii, aşteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credinţa sufletului şi a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaştele sfântului în braţe şi le-a sărutat cu lacrimi şi cu multă veselie, împreună cu tot norodul creştinesc. Au dus, apoi, sicriul şi l-au pus deasupra mormântului lui Radu Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinţiei sale pentru iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de la sine şi l-a gonit din ţară. Şi – mare minune! – spre sfârşitul utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă şi al altora, care făcuseră nevoie şi scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: s-au rupt scoabele cele de fier şi acoperământul mormântului lui Radu Vodă şi degrabă s-au desfăcut marmurile, iar dinlăuntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare. S-a deschis şi sicriul sfântului Nifon şi a izvorât de la sfântul izvor de apă, care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat. Apoi toate încuietorile şi pietrele singure s-au închis şi s-au arătat lui Neagoe şi a făcut mare mulţumire“. Arătându-i-se lui Neagoe această minunată împăcare şi multe alte minuni săvârşind Sfântul Nifon în Ţara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar, pietre scumpe şi smalţ, iar pe capac a fost pictat el însuşi, în genunchi, la picioarele sfântului, rugându-se. Acea raclă cu sfintele moaşte a trimis-o înapoi la Mănăstirea Dionisiu, în aceeaşi procesiune. În semn de preţuire, călugării athoniţi i-au trimis „plocon“ capul sfântului şi o mână, „ca să fie de sfinţire şi ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca şi Moise proorocul Tablele Legii Vechi şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca şi Israel chivotul Legii“. O legătură sfântă şi vie între ucenic şi părintele său spiritual, pecetluită în veşnicie. Gavriil Protul îşi încheie lucrarea despre viaţa Sfântului Nifon ca martor al canonizării sale, prima în Biserica noastră strămoşească: „Proslăvirea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Ţarigradului, s-a săvârşit la 11 august, 1517, la Curtea de Argeş, zi în care s-a rânduit şi pomenirea sa. Aceasta a fost prima proslăvire a unui sfânt în Ţara Românească“.

Domnitorul Neagoe Basarab – ctitor şi binefăcător al întregii Ortodoxii

Doar enumerând locurile unde vistieria domnească a lui Neagoe-Vodă a contribuit la ajutorarea altarelor închinate lui Dumnezeu, putem creiona portretul unuia dintre cei mai mari ctitori ai creştinătăţii. Despre daniile sale de la Sfântul Munte, cine poate da mărturie mai bună decât însuşi Gavriil, mai-marele călugărilor athoniţi: „Ce să mai înmulţim cuvintele, spuind toate mănăstirile pre rând, că toate mănăstirile din sfântul Munte al Athonului le-a îmbogăţit cu bani, cu sate, şi dobitoace încă le-au dat, şi multe ziduri au făcut şi fu ctitor mare a toată Sfetagora“. Şi continuă, amintind de „biserica cea mare sobornicească din Ţarigrad“, „sfântul munte Sinai“, „sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul“, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Tescaviţa, Cuşniţa, Cuteasca, Ascalon (Siria), apoi „toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţiia şi în toate laturile de la răsărit până la apus, şi de la miază-zi până la miază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea, şi multă milă pretutindenea da şi mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii şi prin peşteri şi prin schituri fără de nici o scumpete îi hrănea, şi nu numai creştinilor fu mumă, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc, care străluceşte soarele Său, şi plouă şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“.Iar dacă s-a învrednicit a întări altarele lui Dumnezeu din întreaga lume, cu atât mai mult ajutorul său se îndrepta către Biserica strămoşească a Ţării. Vistieria domnească a contribuit la ridicarea sau restaurarea complexurilor monahale de la Tismana, Bistriţa, Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov sau Snagov. Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu-Vodă, este desăvârşită în zilele domniei sale. Pentru toate acestea va fi avut aceeaşi dragoste şi râvnă de a sluji lui Dumnezeu. Capodopere, însă, sunt două lăcaşuri ridicate din temelie în Ţara Românească: biserica Mănăstirii Curtea de Argeş şi Catedrala mitropolitană din Târgovişte.

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie“

Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului i-a dedicat o serie de studii menite să-l numere între cei ce s-au învrednicit a fi „Dascăli de cuget şi simţire românească“: „Prin Curtea de Argeş şi prin «Învăţăturile către fiul său, Teodosie», Neagoe-voievod Basarab şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor. Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în «Învăţături», ca şi în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc“.Profesorul Dan Zamfirescu, numit, pe bună dreptate, „fiul de suflet“ al lui Neagoe Vodă Basarab“, unul dintre cei mai de seamă cercetători din zilele noastre, a reuşit să demonteze toate ipotezele ce puneau la îndoială originalitatea operei domnitorului român, dovedind cu argumente că «Învăţăturile» sunt „una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română“.

„Epoca“ de nouă ani: 1512-1521

La graniţa unui Imperiu Otoman în continuă expansiune a apărat şi consolidat Ţara Românească, devenind un real sprijin pentru întreaga creştinătate din zonă. Ceea ce Ştefan cel Mare şi Sfânt a păzit cu ascuţişul sabiei, Sfântul Voievod Neagoe Basarab a păstrat cu sigiliul domnesc aplicat pe documentele de diplomaţie. Cu o armată pregătită oricând să reziste unei ofensive otomane, a preferat să răscumpere pacea fără vărsare de sânge, prin plata unui însemnat tribut. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel remarca acest nou soi de „luptă a spiritului“, în studiul „Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe pedagog creştin“: „Fără să fie luptător cu armele, ca Sfântul Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab – prin toată această bogată şi continuă activitate şi preocupare a sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani – apare ca un luptător al spiritului, sprijinind cultura europeană, moştenire a strălucitului Bizanţ“.După numai nouă ani de rodnică domnie, a trecut la cele veşnice, „lăsând în urma sa multă lumină, lumină ale cărei raze pătrund până la noi cei de astăzi“. A fost înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa, iar piatra de mormânt aminteşte: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat“.

„Domn cu apucături împărăteşti“

Nicolae Iorga îl numeşte pe Neagoe Basarab „domn cu apucături împărăteşti“, „cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină. Din fiul său iubit, pe care-l numise Teodosie, sperând că va cârmui ca Teodosiu cel Mare, el voia să facă o minune de desăvârşire“.Portretul votiv zugrăvit de meşterul Dobromir din Târgovişte, autorul picturii originale a ctitoriei voievodale din Curtea de Argeş, reprezintă imaginea fidelă a domnitorului Neagoe Basarab, alături de familia sa. Este prezentat în picioare, înveşmântat în ţinută de ceremonie, purtând pe cap coroană de aur cu fleuroni bogaţi şi cu monturi de pietre scumpe. Părul e împodobit cu un acoperământ de bucle aurii ce curg în râuri până la piept, îmbrăcându-i umerii. Pe mantie se observă un vultur bicefal încoronat, simbolul heraldic împăratesc al Bizanţului. Această imagine a fost adoptată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept icoană a Sfântului Voievod Neagoe Basarab.În studiul amintit, PF Daniel – pe atunci Mitropolit al Moldovei – oferea drept model pe domnitorul Neagoe Basarab, care „rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un îndemn pentru generaţiile de azi şi de mâine în a sluji acest popor“.

Ziarul Lumina

mai mult
Creștinătate

Viaţa Sfântului Voievod Neagoe Basarab

neagoe-basarab-si-al-familiei-sale

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 – septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 – aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare si virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.

Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, unde se odihnesc şi sfintele moaşte ale voievodului. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

mai mult
Creștinătate

MOARTEA MUCENICEASCĂ A PĂRINTELUI ILARION FELEA

felea-2a

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui! 

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

(preluat din Opera Spre Tabor de Părintele Ilarion Fealea, vol III)

mai mult
Creștinătate

DISCIPOLUL LUI ARSENIE BOCA s-a stins din viață

nicanor-lemnee

Părintele Nicanor Lemne, de la mânăstirea Siliştea Snagovului, a murit, săptămâna trecută, la 101 ani. Povestea Părintelui Nicanor Lemne începe în Basarabia, în neam preoţesc. “Tata a fost preot şi el. Suntem din neam preoţesc. Am fost 10 copii, dar din 10 numai eu trăiesc… Pe primii cinci nu-i ştiu!”, spunea părintele Nicanor Lemne cu gândul la fraţii care au pierit de holeră la Hotin.

Iată care este povestea unui sfânt, povestită chiar de el:

,,Tânărul Nicanor a urmat Seminarul din Chişinău şi a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în 1941. S-a căsătorit un an mai târziu, cu preoteasa Olga, al cărei părinte tot preot era, fiind, ulterior, hirotonit slujtor al sfântului altar. Şi-a urmat chemarea în slujba Domnului, în Basarabia, până 1944, când ruşii au pus stăpânire pe această năpăstuită fiică a României. Ca şi destinul Basarabiei, pentru părintele Nicanor cursul vieţii avea să se schimbe. A luat drumul băjeniei, într-o barcă ticsită cu oameni. Dar n-a plecat mai departe.

A făcut cale întoarsă a doua zi, în Basarabia, luându-şi alături şi mama rămasă singură. Bagajele încropite în grabă, mult prea grele însă, puneau în pericol ultima cursă spre malul românesc, astfel că, fără să stea pe gânduri, le-a aruncat în apă. Pe mijlocul râului, părintele Nicanor avea să descopere o imagine dramatică: din susul Prutului venea la vale puhoi de bagaje… Privind spre anii copilăriei în Basarabia, părintele Nicanor ne povesteşte privind în oglinda anilor nevârstniciei: “Când era sărbătoarea Crăciunului, era un obicei să ne întâlnim toate rudele, cum e şi acum. Veneau cu colindul la noi, dar se adunau la noi acasă şi când era ziua lui tata sau ziua mamei, nu eram reci de alte rude care veneau să ne vadă… Acolo, de Crăciun, se făcea colind cu Capra… Aşa era obiceiul. Când eram mic, umblam cu colindul prin sat, cu ceilalţi copii, colegi de la şcoală. Ei nu mai sunt. Au murit. Nici nu mai ţin minte care mi-au fost colegi. Eu am plecat din Basarabia, nu ne-am văzut de 70 de ani… Astăzi au fost cu colindul, pe la mine, de la Gruiu, părintele cu profesorii de acolo. Au fost vreo 15 persoane. I-am servit cu prăjituri. Acum aştept să vină în vizită de la Câmpina. Până la Sf. Ion primesc multe vizite”, zâmbeşte părintele Nicanor şi priveşte în zare cum ninge liniştit.  Timp de 70 de ani, părintele Nicanor a slujit în Sfântul Altar. Din Basarabia avea să-şi trăiască apoi cea mai mare parte a vieţii şi a slujirii preoţeşti în Siliştea Snagovului, redând sătenilor şi României, un sfânt locaş şi un monument istoric de o valoare inestimabilă: Biserica fostei Mănăstiri Turbatele, un sfânt aşezământ “frumos şi smerit, aşa cum ar trebui să fie şi gândurile noastre”. Zi de zi, părintele citeşte pomelnicele, chiar dacă vederea nu-l mai ajută ca altădată. “Am fost la şase oftalmologi şi toţi mi-au spus la fel: « Părinte, la vârsta matale a îmbătrânit retina şi nu mai produce lumină. Aşa sunt cei care ajung la această vârstă. Le slăbeşte vederea, auzul, gândirea». Şi mă supun acestei stări, că nu am ce-i face. Eu văd totul bine, că nu pot citi, asta-i o cruce pe care trebuie să o duc… Mă descurc. Când fac cafeaua, nu dă în foc… Când merg pe stradă, nu dau peste om!”, ne spune cu smerenie părintele Nicanor. În căsuţa acoperită cu stuf, în care a trăit alături de preoteasa Olga până când a fost chemată la Domnul, preotul cu chip athonit se roagă Domnului să-i ajute pe cei aflaţi în impas şi ne îndemnă pe toţi, dar în mod special pe tineri, să aibă (şi să avem) grijă de suflet. “Omul se naşte ca moară. Când, unde şi cum… nu ştie nimenea! Noi trebuie să fim pregătiţi întotdeauna pentru ceasul plecării noastre de aici. Viaţa omului nu e veşnic pe acest pământ. Noi, azi, mâine, poimâine… Zilele omului, în mâinile Domnului! El le dă, El le ia! Când? Nu ştim! Dar totuşi, să fim pregătiţi, mai ales tineretul, fiindcă astăzi e o problemă cu tinerii, să ştiţi! Mai ales că părinţii au trăit mulţi ani în timpul comuniştilor care nu le permiteau să meargă la biserică, aveau multe interdicţii, şi nu dădeau educaţie religioasă nici copiilor. Iar astăzi, pentru că e prea mare libertate, şi pentru copii chiar, nu se mai gândesc că omul e trecător, că nu e veşnic pe acest pământ…”  Am plecat, cu paşi mărunţi, prin zăpada de poveste, lăsându-l pe părintele Nicanor în prag, în aşteptarea altor pelerini, aşa cum îl descrie în versuri poetul Nicolae Danciu: “ Cu trupul uscăţiv, drept, impunător/ Aşa este de-o viaţă preotul Nicanor./ Este iubitor, milostiv, smerit şi blând,/ Îl urmează pe Domnul în faptă şi-n cuvânt. (…) Pentru orice problemă, de orice natură,/Părintele are cuvânt de-nvăţătură,/ Cât ai fi de crâncen sau de supărat,/ Te-ntorci de la dânsul mult mai uşurat. // (…) De-atâta bunătate şi multă stăruinţă/ În post şi rugăciune şi bună credinţă,/ Din umerii inimii au început să-i crească/ Două aripi albe ce stau să înflorească (…)”, își încheie povestea părintele Nicanor.

Jeanina Năstase

mai mult
Creștinătate

Congres aniversar „Hristos împărtăşit copiilor”

Untitled

Lucrările celei de a 10-a ediţii a Congresului Naţional „Hristos împărtăşit copiilor” au început ieri, 19 septembrie 2017, la Centrul social-pastoral „Sfânta Cruce” de la Mănăstirea Caraiman. În deschidere, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a citit mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, intitulat: „Recunoştinţă pentru împliniri, speranţă pentru viitor”. Lucrările congresului se încheie astăzi, 20 septembrie.

La Congresul aniversar „Hristos împărtăşit copiilor” participă zilele acestea reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei Naţionale, ai Fundaţiei World Vision România (parteneră a Patriarhiei Române în desfăşurarea acestui proiect), precum şi inspectorii de la eparhiile din ţară şi din străinătate, care răspund de lucrarea catehetică. „Pe parcursul celor două zile, cât se vor desfăşura lucrările acestui congres, vom analiza rezultatele Programului naţional catehetic «Hristos împărtăşit copiilor» din ultimii 10 ani şi vom încerca să identificăm cele mai bune soluţii pentru a răspunde provocărilor actuale şi pentru a creşte calitatea orei de cateheză”, a precizat pr. Florin Marica, consilier patriarhal, coordonator al Sectorului teologic-educaţional al Patriarhiei Române. În continuare, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a citit mesajul Patriarhului României, intitulat: „Recunoştinţă pentru împliniri, speranţă pentru viitor”, adresat participanţilor la congres, în care a fost subliniată importanţa activităţii de formare spirituală a copiilor şi tinerilor în dezvoltarea aptitudinilor personale şi în creşterea duhovnicească a acestora.

În continuare, PS Părinte Varlaam Ploieşteanul a vorbit despre importanţa Congresului Naţional „Hristos împărtăşit copiilor” pentru creşterea spirituală a tinerilor. Totodată, ierarhul a evidenţiat faptul că lucrările congresului de anul acesta se desfăşoară într-o perioadă în care Biserica Ortodoxă Română se confruntă cu multiple ostilităţi. „Am văzut cu toţii înverşunarea unor oameni cu care ne confruntăm de mai multă vreme, de a umbla la statutul disciplinei religie în şcoală, de a interzice slujbele de binecuvântare la începutul noului an şcolar ş.a. Toate aceste obiecţii sunt aduse permanent cu insistenţă şi persuasiune diabolică în dezbaterile publice. De aceea, programul acesta, «Hristos împărtăşit copiilor», este o oportunitate extraordinară pentru Biserica noastră, pentru că este susţinut financiar de alte instituţii decât Biserica. Este o oportunitate, deoarece fiind sprijiniţi de alte organizaţii, noi avem posibilitatea ca, pe lângă ceea ce se face la ora de religie, să ne ocupăm de o mulţime de copii şi tineri. Dacă îi vom lăsa pradă acestor campanii de dezinformare şi desfigurare a conştiinţelor, vom răspunde înaintea lui Dumnezeu”, a precizat Prea­sfinţia Sa. Ierarhul a vorbit apoi şi despre abandonul şcolar, fenomen care în România a atins cote alarmante. „Un preot, în cadrul programului «Hristos împărtăşit copiilor», sau în lucrarea sa pastorală de zi cu zi, dacă salvează un astfel de copil de la ignoranţă, de la analfabetism, face o lucrare extraordinară”, a mai spus Prea­sfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul.

Educaţia şi formarea tinerilor şi copiilor au ca perspectivă Împărăţia cerurilor

A luat apoi cuvântul pr. Mihai Pavel, director regional în cadrul Fundaţiei World Vision România pentru Europa de Răsărit şi Orientul Apropiat, care a vorbit despre educaţia religioasă şi formarea spirituală a copiilor şi tinerilor ca hrană şi creştere pentru veşnicie, dar şi despre istoricul celor 10 ani de activitate în cadrul proiectului „Hristos împărtăşit copiilor”. „Acest proiect a devenit o platformă pentru proiectele europene pe care Patriarhia Română şi Fundaţia World Vision România le susţin deja de ceva vreme. «Alege şcoala!» este un brand al Bisericii Ortodoxe Române la care Fundaţia World Vision a contribuit în mod deosebit (…). Educaţia şi formarea tinerilor şi copiilor au ca perspectivă Împărăţia cerurilor, dar Împărăţia cerurilor privită nu ca pe o realitate distantă, atunci şi acolo, ci ca pe o prezenţă vie, un aici şi acum. Această perspectivă a veşniciei pe care ne-o deschid educaţia şi formarea spirituală pentru tineri şi copii este extraordinară. Aceşti 10 ani de activitate ne arată pe noi ca slujitori ai lui Dumnezeu, că nu suntem indiferenţi la acest segment de populaţie, la acest grup de oameni pe care El ni i-a încredinţat. Slujirea aceasta are impact în inimile şi sufletele copiilor şi tinerilor. Aş vrea să punctez două lucruri. Primul lucru: tinerii sunt un potenţial extraordinar, care abia aşteaptă să fie descoperit, iar al doilea lucru: Biserica, cler şi popor, este invitată să răspundă acestei chemări a Evangheliei, pentru fiecare din tinerii cu care ne întâlnim”, a spus pr. Mihai Pavel. În continuare, părintele a precizat că educaţia şi formarea duhovnicească trebuie să îi responsabilizeze în primul rând pe clerici. „Invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este aceea de a ne gândi vizionar şi structurat în acelaşi timp. Nu am ştiut acum 10 ani unde va ajunge acest proiect. Că el va deveni, de fapt, proiectul recunoscut oficial, ca proiect de educaţie şi formare catehetică în Biserica Ortodoxă Română. Tânărul este un aluat foarte uşor de modelat. Numai că pentru a-l modela pe tânăr avem nevoie de metodă şi de conţinut adecvat. Accesul la tehnologie şi la informaţie ridică o serie de probleme şi de provocări pentru care trebuie să găsim soluţii. Provocarea şi invitaţia noastră ca organizaţie în parteneriat cu Biserica este să ne angajăm într-o conversaţie, de la inadecvarea metodei la adecvarea metodei pentru ceea ce facem. De ce? În fiecare copil şi tânăr, Dumnezeu a aşezat un potenţial extraordinar. Dacă nu există metodă adecvată şi conţinut adecvat, acel potenţial este risipit. Iar de risipirea acestui potenţial suntem noi responsabili. Programul «Hristos împărtăşit copiilor» oferă şi metodă, şi conţinut atât generaţiei actuale, cât şi generaţiilor viitoare. Biserica Ortodoxă Română este şi model, dar şi sursă de inspiraţie pentru foarte multe din Bisericile din preajmă, Bisericile Ortodoxe surori, şi Bisericile Vechi Orientale”, a mai subliniat pr. Mihai Pavel.

Preotul, cel care este permanent în contact cu tinerii şi copiii

În cadrul lucrărilor Congresului Naţional „Hristos împărtăşit copiilor” a vorbit domnul Romeo Moşoiu, consilier al ministrului educaţiei naţionale, care a dezbătut subiectul cooperării dintre Şcoală şi Biserică în educaţia copiilor şi a tinerilor. „Consider că cea mai bună investiţie pe care o putem face în acest secol, în vremurile acestea, este investiţia în educaţie. Aceasta este investiţia care cu siguranţă va da roade. Avem destul de multe exemple de state care au investit în educaţie şi, bineînţeles, după câţiva ani au şi primit răsplata. Ştim, de asemenea, că în vechime Biserica şi Şcoala au mers împreună, de altfel Şcoala a funcţionat şi s-a dezvoltat în tinda Bisericii, apoi în spaţiile puse la dispoziţie de Biserică şi ulterior au apărut instituţii de învăţământ superior, universităţile şi toate celelalte. Până la apariţia comunismului în România, Biserica s-a implicat şi a mers împreună cu Şcoala în tot ceea ce a însemnat partea de dezvoltare educaţională şi în activităţile cu tinerii (…). E foarte multă muncă şi sunt conştient că aceste proiecte care sunt implementate oarecum de sus în jos nu îşi vor atinge ţinta dacă nu vom merge şi de jos în sus. Adică să intrăm în comunităţile acelea închise, comunităţile la care au acces cel mai uşor preoţii. Consider că Biserica Ortodoxă Română este o instituţie reprezentată în toate satele şi în toate cătunele din România. În foarte multe sate nu mai avem profesori, nu mai avem învăţători, pentru că şcolile au început să se adune în centrul localităţilor, din lipsă de copii, nu mai avem medici, nu mai avem nici măcar asistenţi medicali, în schimb îl avem pe preot, care este permanent în contact cu tinerii şi cu copiii”, a evidenţiat domnul Romeo Moşoiu.

Rapoarte de activitate ale eparhiilor

La final, pr. dr. Constantin Naclad, inspector patriarhal, coordonatorul proiectului „Hristos împărtăşit copiilor”, a prezentat raportul de activitate pe anul 2016-2017 pentru programul „Hristos împărtăşit copiilor” şi Concursul naţional de creaţie „Icoana şi Şcoala mărturisirii”. „Odată cu împlinirea a 10 ani de la dezvoltarea proiectului «Hristos împărtăşit copiilor» ca platformă catehetică a Bisericii Ortodoxe Române, aş dori să transmit tuturor să regăsească entuziasmul şi suflul primei noastre întâlniri. Acum 10 ani când am gândit infrastructura Bisericii şi biroul de catehizare şi toate celelalte elemente care compun proiectul «Hristos împărtăşit copiilor», lucrul principal sau investiţia principală a fost aceea de suflet şi dedicare, angajament deplin în acest proiect. Cei care au făcut-o şi au rămas în continuare după 10 ani sunt şi martori ai realizărilor acestui proiect. Le doresc celor care participă să reflecteze serios la ceea ce ar putea ei să aducă în sprijinul activităţii şi în ce fel ar putea ei să contribuie la dezvoltarea în continuare a acestui proiect”, ne-a declarat pr. Constantin Naclad. În partea a doua a lucrărilor au fost prezentate şi dezbătute rapoartele de activitate ale eparhiilor şi s-au făcut propuneri privitoare la: colaborarea dintre Biserică, Şcoală şi Familie; la colaborarea dintre preot, profesor de religie şi catehet; revizuire a ghidurile catehetice etc.

Ziarul Lumina

mai mult
Creștinătate

Șapte lucruri esenţiale despre rugăciune. Contează fiecare cuvânt!

p-sofian-2000-1

Nu există viaţă duhovnicească fără rugăciune.
1. Să facem din rugăciune o obişnuinţă zilnică şi nu doar un gest ocazional.

2. Să nu înceapă ori să se termine ziua fără rugăciune.

3. Cel mai bine e să găsim un timp dedicat doar pentru rugăciune. În acest fel îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel care ne dăruieşte toate clipele vieţii noastre.

4. Oricât de grăbiţi am fi dimineaţa ori de obosiţi seară, trebuie să ne rugăm cât de puţin. ugăciuni ca „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat” ori rostirea rugăciunii lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”) aduc pacea şi binecuvântarea în viaţa noastră.

5. Un creştin adevărat se roagă citind Rugăciunile serii, Rugăciunile dimineţii, Acatiste, Paraclise. Să ne străduim să devenim „profesionişti” ai rugăciunii, să ne impunem o regulă de rugăciune, după ce am discutat-o, mai întâi, cu duhovnicul nostru.

6. Rugăciunea este absolut necesară pentru igiena sufletească.

7. Un suflet care nu primeşte rugăciunea zilnică este ameninţat de tristeţe şi de prăbuşirea în deznădejde.

Fiecare cuvânt dintr-o rugăciune e important ‒ roagă-te cu mintea adunată!

Dacă am avea mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt al rugăciunii, folosul ar fi foarte mare pentru noi. Dar pentru că mintea rătăceşte, după ce ne rugăm suntem aceiaşi oameni ca şi înainte de a ne ruga.
Cu gura poţi rosti şi psalmi şi acatiste şi canoane, şi poţi rosti şi această rugăciune scurtă de care am amintit. Însă, când rosteşti cu gura, adeseori mintea colindă pe alte coclauri. Şi de aceea este bine să fim mai concentrați, să facem un efort; dacă nu reuşim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea. S-o repetăm, să ne căim pentru această rătăcire a minţii. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute, să ne adunăm mintea aceasta în noi înşine, orice rugăciune am face, fie ea rugăciune de psalmi, paraclisul Maicii Domnului sau Canonul către îngerul păzitor.

Dacă am avea mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt al rugă, folosul ar fi foarte mare pentru noi. Dar pentru că mintea rătăceşte, după ce ne rugăm suntem aceiaşi oameni ca şi înainte de a ne ruga. Dacă nu reuşim să fim atenţi, repetăm rugăciunea. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, pentru că rugăciunea spusă fără să fim atenţi este nulă. N-are răspuns din partea lui Dumnezeu pentru că facem aceasta numai cu buzele, iar „cu inima fiind departe de Mine”, cum spune Mântuitorul Hristos.

Aşa încât rugăciunea trebuie să fie concentrată, fie că-i spusă cu glas tare, fie că-i spusă în taină. Căci cuvintele rugăciunii sunt alcătuite în aşa fel, încât să ne conducă spre noi înşine, spre acest centru unde Dumnezeu este ascuns în noi. Mântuitorul ne spune: „În voi este Împărăţia lui Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Voi sunteţi temple ale Duhului Sfânt”. (Pr. Sofian Boghiu)
– Pentru un familist care stă la servici opt ore, are copii, trebuie să facă mâncare, cumpărături, cum poate să țină el rânduiala rugăciunii inimii?

Părintele Petroniu Marin: Chiar și în aceste condiții, se poate. Cunosc oameni care duc o viață obișnuită, oameni din lume, care merg la servici, care au griji, care au tot felul de încercări în viața de familie, care au copii, care au soț sau soții și care, totuși, sporesc în rugăciune, ajung la o rugăciune de calitate. Mă refer la rugăciunea minții și a inimii, nu doar la cititul unor acatiste sau la cititul altor rugăciuni, care sunt, de asemenea, folositoare.

Omul poate dobândi această lucrare chiar și în lume și am exemple la Spovedanie de credincioși care se roagă și care au dobândit această rugăciune și care o păstrează. O mai pierd câteodată, dar o au undeva în inima lor. Oamenii aceștia au bucurie, au pace, primesc har și când îl pierd, se întristează și iarăși se dedică rugăciunii, și iarăși îl redobândesc.

Duhovnici români

mai mult
Creștinătate

Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus către Împăratul roman Tiberius despre Iisus Hristos

Iisus

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vi le comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte “Profet al Adevărului”, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers! Şi-ntr-adevăr, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos. Printr-un singur cuvânt, el dă viaţa morţilor şi sănătate bolnavilor. Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui care este cea mai frumoasa femeie din lume.
Părul său este ca aluna coaptă şi îi coboară până la umeri: se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din oraşul Nazaret. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nicio pată, sau zbârcitură, nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu prezintă niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba sa bogată, şi de aceeaşi culoare cu părul, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. Ochii săi sunt albaştri-vineţi, blânzi şi senini. Privirea lui este însă aşa măreaţă, încât insuflă respect tuturor celor care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubeasca şi să se teamă de el. Lumina revărsată de faţa lui, este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a o privi cineva mai îndelung. Inspiră teamă acea lucire.
Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează. Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. Este foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.
Cât despre învaţătură, el atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiintele, fără a fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ, sau încălţat în sandale romane şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea. Mulţi iudei îl cosideră chiar ca Dumnezeu; alţii îl denunţă că lucrează contra legilor Majestaţii Voastre. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi.
Omul acesta nu a cauzat nicio nemulţumire niciunui om, niciodată.

Scrisă la Ierusalim, Grupul X, luna a IX-a,
Al Majestăţii Voastre, prea smerit şi supus servitor:
PUBLIUS SENTULUS, Proconsul.

Notă: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română. Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvantarea PS Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului). Text: Istrate Iordan.

SURSAhttp://www.crestinortodox.ro

mai mult
Creștinătate

Înainte-prăznuirea și odovania sărbătorilor

sfant

In fiecare an, calendarul bisericesc desfasoara inaintea noastra intreaga viata a lui Hristos, de la Nastere pana la Inaltare si Pogorarea Duhului Sfant.  Anul liturgic face prezente din nou, in chip tainic, evenimentele vietii Lui, astfel ca noi sa le putem retrai si sa luam parte la ele.

Deoarece o singura zi nu e de ajuns spre a ne ajuta sa ne aducem aminte de un eveniment sfant, incepand din secolul IV, Biserica a statornicit ca praznicele imparatesti si chiar ale unor sfinti, sa fie sarbatorite intr-un chip mai deosebit.

De aceea, pentru pregatirea sufleteasca a credinciosilor, aceste sarbatori sunt precedate de un timp de pregatire, de anticipare, numit pre-serbare sau inainte-praznuire, iar dupa ziua stabilita a sarbatorii sa fie si o perioada de continuare sau prelungire a serbarii, numita dupa-serbare sau dupa-praznuire, ca un fel de ecou al zilei de praznic.

Inca din Vechiul Testament este intalnita aceasta practica de a prelungi o sarbatoare timp de 7 zile. O alta marturie in acest sens, din primele secole ale crestinismului, o constituie exemplul Sfantului Constantin cel Mare, care, dupa ce a praznuit sfintirea a doua biserici, in fiecare an, praznuia cate 7 zile aceste sfintiri sub denumirea de “sarbatoarea innoirilor”.

Inainte-praznuirea creeaza interesul pentru sarbatoare prin slujbe speciale, rugaciuni si cantari. In afara de patru sarbatori, toate marile praznice sunt anticipate de o zi de inainte-praznuire. Fac exceptie Pastile, care sunt precedate de zece saptamani de pregatire (inaintea Postului, Postul Mare si Saptamana Mare). Craciunul are cinci zile de inainte-praznuire iar Boboteaza patru.

Perioada de dupa-serbare are rolul de a pastra interesul pentru cele ce au fost praznuite si de a ne ajuta sa vedem insemnatatea sarbatorii dainuind in viata noastra.

La incheierea perioadei de dupa-serbare se praznuieste odovania praznicului. Termenul odovanie (otdania) este din limba slavona si inseamna “sfarsit”, “dezlegare” sau “incheiere” a sarbatorii, un fel de concluzie. In limba greaca se foloseste cu acelasi sens, de incheiere a sarbatorii, termenul apodosis.

Lungimea rastimpului de incheiere a praznicului variaza de la an la an, mai ales la acele sarbatori a caror data depinde de Pasti. De obicei, rastimpul de incheiere a praznicului tine de la o zi pana la opt zile, dupa importanta si pozitia pe care o are in cadrul anului bisericesc (asa cum se arata in Minee, Triod si Penticostar).

Astfel, dupa-serbarea Nasterii Domnului tine 6 zile, sfarsindu-se la 31 decembrie, cand este odovania praznicului. Schimbarea la Fata (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august. Odovania Invierii este cea mai lunga, ea se face in a sasea saptamana dupa Pasti (pana la Inaltare).

In toata perioada pre-serbarii si a dupa serbarii, pe langa slujba sarbatorii respective se adauga cantari, rugaciuni si lecturi in legatura cu praznicul respectiv, iar in ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca si in ziua intai a praznicului.

Creștin-Ortodox

mai mult
Creștinătate

Rugăciune la vreme de mari încercări

mare-necaz

Rugăciunile către Măicuța Sfântă au mare putere în a îndrepta cursul vieții noastre și ne aduc mult bine și ajutor.

Părintele Iachint de la Mănăstirea Putna, cunoscut și drept „Duhovnicul Bucovinei”, o prețuia foarte mult pe Maica Domnului și când cineva avea un NECAZ sau o încercare, îl trimitea la icoana Măicuței și îi spunea: „Du-te la Maica Domnului și fă câteva metanii, și vei vedea singur schimbarea!”

Credința vie în ajutorul Domnului și al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu i-a determinat pe Sfinții Părinți și pe marii duhovnici ai tuturor timpurilor să recomande celor aflați în necazuri rugăciunea drept cel mai eficient leac.

În cartea „Părintele Iachint al Putnei”, apărută în anul 2009 la Editura Bizantina, se spune că Părintele era foarte avansat pe treptele rugăciunii, iar rugăciunea lui avea multă putere.

Cei care veneau la el simțeau harul care via în el și darul rugăciunii. Aceștia nici nu apucau să-și spună necazurile, că Părintele Iachint le punea mâna caldă pe cap, le făcea semnul crucii, îi binecuvânta și se ruga pentru ei, iar ei simțeau puterea rugăciunii lui.

Unui fiu duhovnicesc i-a zis să se roage cu multă stăruință și putere, și să-i spună lui Dumnezeu: “Doamne, al Tău sunt, să nu mă părăsești!”

Pe o ucenică o învăța să se roage Maicii Domnului cu rugăciunea “Cuvine-se cu adevărat” când vine de la Biserică, și să spună în continuare “Harul Domnului din Sfânta Ta casă să fie și în casa mea!

Părintele Iachint o iubea atât de mult pe Maica Domnului, încât atunci când vorbea despre ea, îi curgeau șiroaie de lacrimi din ochi. El afirma cu multă convingere: „Știu că Iisus Hristos, Căruia I-am făgăduit viața noastră este Fiu al lui Dumnezeu, dar știu că Maica Domnului nu încetează a mijloci pentru noi.”

Spunea de asemenea că Rugăciunea lui Iisus este cea mai puternică rugăciune și că ea trebuie rostită mereu, fie că suntem la masă, fie că vrem să ne odihnim, fie că suntem în călătorie.

Rugăciune către Maica Domnului la vreme de mare necaz:

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea.

Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

Ortodoxia

mai mult
Creștinătate

A fost sfințită pictura Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Podu Vadului – Breaza

br

De sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie, la Podu Vadului (cartier al orașului Breaza, Prahova) a fost sfințită pictura bisericii care poartă hramul acestei mari sărbători creștine. Lucrările au durat mai bine de patru ani și au fost realizate de o echipă condusă de pictorul bisericesc Alexandru Nicolau.

Pictura lăcașului de cult a fost sfințită de PS Timotei Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, care apoi a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu un sobor de preoți și diaconi. Au fost alături de PS Timotei Prahoveanul: părintele protoiereu Grigore Melnic, preotul paroh de la Podu Vadului – Laurențiu Vereșș, preoți de la mai multe parohii învecinate. Biserica a fost aproape neîncăpătoare pentru numeroșii credincioși veniți din Breaza, Câmpina și comunele din jur, pentru a participa la slujba religioasă. Cu ocazia marii sărbători Nașterea Maicii Domnului, la biserica din Podu Vadului a fost adusă, de la Biserica “Buna Vestire” din București, racla cu moaștele Sfinților Nectarie, Efrem cel Nou, Haralambie, Atanasie cel Mare și Rafail.
La finalul Sfintei Liturghii, părintele Laurențiu Vereșș a primit Ordinul Sanctus Stephanus Magnus pentru activitatea desfășurată în comunitate și eforturile depuse pentru restaurarea bisericii de la Podu Vadului. De asemenea, membrii echipei care a realizat lucrările de pictură au primit câte o “Diplomă de Cinstire” din partea Bisericii Ortodoxe Române.
Vechea biserică de la Podu Vadului a fost construită în anul 1510 și refăcută de mai multe ori de-a lungul timpului. Construcția noii biserici a început în anul 2000 și a fost finalizată în 2011, cu contribuția financiară a mai multor enoriași. În timpul lucrărilor, părintele Laurențiu Vereșș a oficiat slujbele în capela aflată în spatele casei parohiale de lângă cimitirul cel nou.

Trinitas

mai mult
Creștinătate

Curtea Supremă de Justiție din Israel: NU există un drept la căsătorie între persoane de același sex

145908
Judecătorii Curții Supreme de Justiție din Israel au respins luna trecută cererea unei asociații israeliene a homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor și transsexualilor ca statul evreu să recunoască căsătoriile între persoane de același sex ca un drept constituțional.
Asociația LGBT a susțiut că Legea fundamentală a demnității umane și a libertății ar trebui interpretată astfel încât să permită căsătoria între persoane de același sex.  Activiștii au pretins, în cererea către magistrați, că legea care nu permite căsătoria între persoane de același sex ar trebui să fie declarată neconstituțională, informează israelnationalnews.com.
Răspunsul magistraților israelieni de la Curtea Supremă de Justiție a fost însă unul tranșant:
„În toate direcțiile, legea civilă israeliană nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex. Prin urmare, cererea petiționarilor de a dispune de o hotărâre judecătorească civilă cu privire la ceva aflat sub jurisdicția instanțelor rabinice, care se aplică în anumite condiții, nu este aplicabilă aici. În schimb, cererea se bazează pe stabilirea ca premisă esențială a faptului că căsătoria dintre doi indivizi de același gen există în legea israeliană, ceea ce nu există”, a precizat unul dintre judecători în hotărârea sa.
„Secțiunea privind păstrarea legii a fost planificată de la început pentru a proteja, printre altele, dreptul instanțelor rabinice de a se pronunța. Opinia petiționarilor despre sprijinul solicitat drept comentariu este o încercare de a eluda legea esențială în secțiunea 10 și de a obține sprijin constituțional pentru exact ceea ce aceia care au scris Legile fundamentale au decis în mod clar să nu se permită”, a subliniat judecătorul Curții.
Activenews.ro
mai mult
Creștinătate

Evreii faţă în faţă cu Hristos. Acuzaţii şi dezvinovăţiri

tradarea-lui-iuda-detaliu

O problemă mai mult decît gravă pe care o ridică tendinţa de “corectare” a istoriei este citirea trecutului prin experienţa crimelor comise de regimurile totalitare din secolul XX. De la condamnarea criminalilor de război implicaţi în campaniile de exterminare a evreilor, pînă la urmărirea penală pentru anti-semitism, atunci cînd acest termen începe să acopere o arie din ce în ce mai mare de înţelesuri şi subînţelesuri, este un drum întortocheat şi alunecos care sfîrşeşte într-o mlaştină a ignoranţei şi a urii.

Poporul evreu este unul din cele mai puternice şi mai influente popoare din istoria omenirii, dacă este să o fac pe imparţialul, iar dacă este să-mi exprim convingerea personală, izvorîtă din credinţa mea creştină, atunci poporul evreu este poporul ales al lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Biblia.

Din păcate, simplul fapt că eu, în calitate de creştin, invoc Biblia, pentru o parte a evreilor este o blasfemie. Această afirmaţie nu este o înţepătură venită din spirit de concurenţă confesională, ci o realitate confirmată de două mii de ani. Polemica dintre creştini şi evrei este, fără îndoială, cea mai lungă şi cea mai susţnută din istorie.

Nici o altă confruntare religioasă nu a dat naştere atîtor texte polemic-filozofice, poetice, imnografice, exegetice. Această extraordinară tradiţie a polemicii iudeo-creştine se cuvine a fi cercetată, valorificată şi apreciată la justa ei valoare. Cenzurarea acestui uriaş fond cultural, îndrăznesc să spun cel mai mare din istoria omenirii, atît prin cantitatea, cît şi prin varietatea genurilor literar-artistice pe care le presupune, este un act de vandalism fără precedent. Faptul că aceste monumente ale literaturii universale nu sînt studiate în Facultăţile de Filozofie şi literatură şi, îndeobşte nicăieri în arogantul învăţămînt “laic” este dovada cea mai grăitoare a faptului că cenzura aplicată polemicii iudeo-creştine nu este o necessitate post-hitleristă, ci are o vechime mult mai mare.

Însă cenzurarea la nivelul cultural, în spaţiile academice, a înaintat treptat pînă la înaltele foruri ecleziale şi statale. În 1965, Vaticanul a fost impus să-şi definească poziţia faţă de poporul evreu în sensul de a contrazice acuzaţia de “deicid” care se cuprinde în Evanghelii şi în imnografia creştină. Aşa a apărut documentul “Nostra Aetate” care îşi propune să restaureze pacea între creştini şi iudei prin renunţarea la realităţile consemnate în Evanghelii legate de complotul împotriva lui Hristos, trădarea, condamnarea şi răstignirea Lui.

Unul din argumentele invocate de “Nostra Aetate” este şi acela că nu toţi evreii au complotat împotriva lui Iisus şi de aceea orice generalizare este răuvoitoare. Rămîne să demonstrăm dacă individualismul tipic modern se verifică în societatea imperiului roman de acum 2000 de ani şi în tradiţia iudaică în special.

Desigur, această declaraţie oficială a Bisericii Catolice s-a făcut pe fondul crimelor săvîrşite împotriva evreilor de regimul lui Musolini. Este oare potrivită folosirea unei fobii cauzate de un regim totalitar recent pentru a recurge la cenzurarea unei religii cu o vechime de 2000 de ani? Este oare sinceră această pretenţie pacifistă a evreilor, sau ea nu este decît o prelungire a unei confruntări neîntrerupte vreodată dintre cele două religii: iudaismul şi creştinismul?

Strecurarea prejudecăţii cum că orice polemică, fie politică sau religioasă purtată cu evreii se constituie într-o încurajare a fascismului şi jigneşte victimele holocaustului este, fără îndoială, o exagerare.

Consiliul II Vatican a dat naştere unei adevărate vînători de expresii “anti-semite” în cărţile Noului Testament şi în imnografia creştină, în special cea răsăriteană, ortodoxă. Aşa se face că textul Slujbei Prohodului, care se cîntă în Vinerea Mare în amintirea patimilor Mîntuitorului, a fost cenzurat tacit în varianta nouă a Sfîntului Sinod al BOR, aruncîndu-se afară 13 strofe. De asemenea au fost cenzurate unele tropare din slujbele Învierii (de duminică), precum şi unele referiri la evrei din varianta liturgică a Evangheliei (aceea mare şi frumoasă din care se citeşte în biserici), aşa încît expresii precum “zis-a Domnul evreilor care veniseră la Dînsul” au devenit “zis-a Domnul celor ce veniseră la Dînsul” şi altele de acest fel.

Toate aceste modificări întreprinse de BOR s-au făcut fără vreo motivare scrisă şi fără a fi declarate. Ele urmează întocmai prescripţiile Consiliului II Vatican, deşi s-ar părea că Biserica Ortodoxă Română nu are nimic cu Roma, şi anticipează cu mult “intrarea” în Europa a României care abia în 2002 va fi declarată vinovată de crime împotriva evreilor prin controverstata Ordonanţă 31/2002.

Întrebarea legitimă pe care trebuie să ne-o punem este aceea dacă un monument literar cu o vechime de peste 1.200 de ani precum este Prohodul Domnului are vreo legătură cu holocaustul. O altă întrebare este în ce măsură parabolele imnografiei ordodoxe presupun evreii din zilele noastre şi dacă există măcar un singur loc în care, prin invocarea evenimentelor răstignirii lui Hristos, se sugerează nevoia de răzbunare a creştinilor.

Dacă în toate cărţile noului Testament, precum şi în întreaga imnografie ortodoxă nu va fi găsită nici cea mai mică aluzie la răzbunare împotriva evreilor, ci, dimpotrivă, vor fi găsite numeroase referiri prin care creştinii se identifică cu poporul evreu în abaterile sale, atunci cenzura impusă de Consiliul II Vatican este un fapt nedrept care, ca orice nedreptate, nu poate să aducă decît revoltă şi nemulţumire. În acest sens, Canonul Mare al Sfîntului Andrei Criteanu, citit în perioada Postului Mare, este ilustrarea cea mai grăitoare că ortodocşii, condamnînd faptele rele comise de evrei ca popor, sau ca individualităţi, şi le asumă ca pe ale lor, identificîndu-se cu poporul lui Dumnezeu în bine şi în rău.

Aşadar, pe ce se bazau imnografii creştini atunci cînd au alcătuit Canonul Prohodului, lansînd acuzaţii de genul: “Îngîmfat Israil, / Ucigaşe popor! / Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi, / Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?” sau “O, neam jidovesc! / Îndărătnic, ce-ai primit arvuna! / Cunoscut-ai ridicarea Bisericii; / Pentru ce dar pe Hristos L-ai osîndit?” (Din strofele cenzurate de Sinodul BOR).

Aceste afirmaţii ale creştinilor erau oare îndreptăţite de tradiţia şi prescipţiile iudaice, sau erau rodul unei fobii colective cultivate pe himere şi superstiţii?

În continuare com încerca să vedem poporul evreu, nu prin prisma holocaustului, ci prin prisma cărţilor Vechiului Testament, aşa cum apar ele în ediţia Sinodală a BOR, fără ca cineva să se fi gîndit vreodată să propună cenzurarea lor pe motiv de instigare la ură religioasă şi naţională.

Astfel, în Cartea a Cincia a lui Moise (parte a Torei) stă scris:

“De vei auzi de vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă ca să locuieşti, că s-au ivit în ea oameni necredincioşi dintre ai tăi şi au smintit pe locuitorii cetăţii lor, zicând: Haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-aţi ştiut, caută, cercetează şi întreabă bine, şi de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei” (XIII, 12/16).

“Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei” (XIII, 10).

“ Cînd te vei apropia de cetate ca s-o cuprinzi, fă-i îndemnare de pace. De se va învoi să primească pacea cu tine şi-ţi va deschide porţile, atunci tot poporul ce se va găsi în ea îţi va plăti bir şi-ţi va sluji. Iar de nu se va învoi cu tine la pace şi va duce război cu tine, atunci s-o înconjuri. Şi când Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să loveşti cu ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea” (XX, 10-13).

Aceleaşi prescripţii şi în cărţile Cronicilor:

„Curînd Sirienii au fugit de Israeliţi, iar David, a nimicit Sirienilor şapte mii de care şi patruzeci de mii de pedestraşi, şi pe Şofac, comandantul oştirii, I-a ucis” (Cartea Întîia a Cronicilor XIX, 18).

“Însă pe copiii lor nu i-a ucis, fiindcă a făcut după cum este scris în lege, în cartea lui Moise, unde a poruncit Domnul, zicând: „Părinţii nu trebuie să fie ucişi pentru feciori, nici feciorii nu trebuie să fie ucişi pentru părinţi, ci fiecare să fie ucis pentru păcatul lui” (Cartea a Doua a Cronicilor XXV, 4).

Şi pomenirea doar unuia dintre genocidurile săvîrşite de poporul evreu, în Cartea Esterei:

“Au făcut deci sfat în luna întâi, adică în luna Nisan, în anul al doisprezecelea al domniei lui Artaxerxe, şi au aruncat Pur, adică sorţi, de faţă cu Aman, ca să vadă în ce lună şi în ce zi să fie ucis dintr-o dată poporul lui Mardoheu, şi a căzut sorţul pe luna a douăsprezecea, adică pe luna lui Adar” (III, 7).

Întorcîndu-ne la creştinism, trebuie să spunem că acuzaţiile aduse lui Hristos se bazează doar pe prescripţii vechi testamentare şi de aceea El a putut fi condamnat doar de evrei, nicidecum de romani, care l-au declarat nevinovat. Vina de moarte a lui Hristos a fost aceea că s-a declarat pe Sine fiu al lui Dumnezeu, pe care mai marii sinagogii au calificat-o drept hulă, iar pentru hulă Legea prescrie moartea:

“Deci pentru aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5, 18).

“Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 19, 5-7).

“Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte” (Matei 26, 65-66).

“Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit! Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Evanghelia după Matei 27, 22-25).

Prin urmare, răstignirea lui Hristos a fost cerută nu de un grup de evrei rebeli, ci de sinagogă, în conformitate cu prescripţiile de mii de ani ale credinţei iudaice. Evreii nu au renunţat niciodată la aceste prescripţii, ele conţinîndu-se în însăşi esenţa credinţei iudaice care consideră vinovat de moarte pe oricice se închină altui Dumnezeu decît cel al iudeilor. Individualismul, din prisma căruia se încearcă disculparea poporului evreu în „Nostra Aetate”, era de neconceput în cadrul comunităţii iudaice de acum 2000 de ani. Nici un evreu nu putea avea altă părere decît sinagoga şi să rămînă în acelaşi timp evreu, deoarece era exclus din sinagogă, dacă nu chiar ucis, cum este cazul Apostolului Ştefan care a crezut în Hristos.

În principiu, uciderea lui Hristos este conformă Legii iudaice, ea nefăcînd decît să se alinieze unui şir întreg de ucideri la ordinul Sinagogii, printre care şi cazurile unor proroci. Însă dacă Hristos nu este un proroc mincinos, ci este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, cel vestit de proroci, atunci Legea trebuie să pice pentru a da loc noului legămînt, pe care evreii credincioşi îl mai aşteaptă încă.

Dacă Hristosul mărturisit de creştini este izbăvirea făgăduită iudeilor? Oare creştinii au dreptul, în condiţiile democraţiei de astăzi, să aibă această credinţă? Sau trebuie, potrivit prescripţiilor iudaice, să fie persecutaţi, să li se interzică dreptul la cinstirea memoriei collective a Biserii lor şi, ceea ce este şi mai grav, să fie obligaţi prin lege să renunţe la convingerea că Iisus Hristos a fost o persoană istorică concretă, care s-a născut, a propovăduit şi a fost răstignit în sînul poporului evreu? Şi toate acestea să fie făcute sub masca binevoitoare a luptei contra rasismului şi fascismului…

Jertfa lui Hristos a fost prevestită cu mii de ani mai devreme, în detalii care, dacă nu ar fi cuprinse în cărţile Vechiului Testament ar fi putut fi declarate invenţii fabricate de creştini. Nu doar moartea lui Hristos a fost prorocită, ci şi trădarea, cu tot cu încercarea de a măslui adevărul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Vom lăsa la o parte multele prorocii referitoare la naşterea lui Hristos din spiţa lui David, în Betleem, şi ne vom limita doar la cele legate de trădarea, patima şi mistificare adevărului despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel răstignit.

Aşadar, iată cei 30 de arginţi pomeniţi în Evanghelii, primiţi de Iuda şi reîntorşi sinagocii cu mărturisirea: “Am vîndut singe nevinovat!”

Textul Vechiului Testament: “Atunci a grăit Domnul către Mine: „Aruncă-i olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar” (Prorocul Zaharia 11, 13).

Textul Noului Testament: “Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Zaharia proorocul, care zice: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel, şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul” (Evanghelia după Matei 27, 7-10).

Potrivit prorociilor, Hristos trebuia să fie vîndut de unul din oamenii apropiaţi şi să fie predat la moarte de cei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi neam:

“Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul” (Psalmul 40, 9). Sau: “Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. Iar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat în acelaşi gând!” (Psalmul 54, 12-15).

Hristos este nevinovat şi a fost omorît pentru a plini rînduiala lui Dumnezeu: „Nu se afla în el faradelege şi în gura lui nu se găseşte minciună; dar Domnul a vrut să-l zdrobească şi să-l facă să sufere” (Prorocul Isaia 53, 9. l0).

Răstignirea a fost prevăzută cu mai bine de o mie de ani înainte în detalii uimitoare de prorocul David, care descrie scena împărţirii hainelor lui Hristos cel răstignit de către ostaşii romani: “Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Psalmul 21, 20).

Învierea lui Hristos, adică Dumnezeirea Lui, avea să fie tăgăduită chiar de martorii oculari:

“Pus-au împotriva mea rele în loc de bune şi ură în locul iubirii mele” (Psalmul 108, 4). “Nu mă da pe mine pe mâna celor ce mă necăjesc, că s-au ridicat împotriva mea martori nedrepţi şi nedreptatea a minţit sieşi” (Psalmul 26, 18). Aici trebuie să amintim despre banii plătiţi soldaţilor de către mai marii sinagogii pentru a ascunde adevărul învierii, aşa cum este consemnat în Evanghelii.

Sînt oare toate acestea, dar şi alte numeroase referiri din Vechiul Testament la Hristosul creştinilor simple coincidenţe? Este oare tendinţa de cenzurare a adevărului istoric, în care un loc aparte îl ocupă obsesia interzicerii prin lege a cultului “persoanelor vinovate de infracţiuni contra păcii şi omenirii” o necesitate impusă de grozăvia holocaustului? Sau “şergerea numelui” are o vechime mult mai mare, întemeindu-se pe prescripţiile milenare ale iudaismului?

În continuare dau doar cîteva pasaje din Vechiul Testament care demostrează că “cenzurarea memoriei” are un sens adînc şi cu o foarte îndelungată tradiţiei la poporul evreu:

“Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie” (Psalmul 68, 32); “Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui” (Psalmul 108, 12); “Eu insă, ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gînduri rele împotriva mea, cînd ziceau: să-i punem lemn otrăvit în mîncarea lui şi să-l smulgem de pe pămîntul celor vii, pentru ca nici numele să nu i se mai pomenească” (Ieremia XI, 19).

Aducînd toate aceste dovezi biblice milenare prin care trebuie privită moartea lui Hristos nu am nicidecum intenţia de a învinovăţi poporul evreu de uciderea propriului Mîntuitor, ci doar să semnalez gravitatea cenzurii aplicate unor întregi culturi şi religii, pornind de la prejudecăţile aduse de ideologiile totalitare moderne. A-l scoate pe Hristos din cadrul poporului evreu, din care s-a născut, în sînul căruia a propovăduit, a fost trădat şi răstignit, înseamnă a nega realitatea Lui istorică şi faptul că El este Mesia cel prezis de proroci. A spune că Hristos a fost răstignit de altcineva decît de evrei, înseamnă a recunoaşte că Hristos nu a existat, că este doar un personaj al mitologiei creştine şi nimic mai mult.

Acest lucru trebuie să-l poată explica mai marii Bisericii tuturor celor care încearcă să dea aspect politic unei probleme strict spirituale, religioase. A amenda Evanghelia în termenii în care au fost amendate regimurile fasciste, este inadmisibil şi se constituie într-o defăimare adusă întregii comunităţi creştine de oriunde şi de oricînd. Oare poporul evreu, apărîndu-şi memoria cea atît de dureroasă, doreşte să lovească fără cruţare şi fără discernămînt în ceea ce au mai sfînt creştinii? Vreau să cred că nu.

Să lăsăm cărţile sfinte şi imnografia tuturor religiilor neatinse de orgoliile politice. Ca şi creştin, am credinţa mea şi felul meu de a înţelege sfinţenia. Ca om de literie sensibil la frumuseţea stilului, ştiu să preţuiesc valorile altor culturi şi religii, fără a mă abate de la credinţa mea. Această înţelegere, întemeiată pe dragostea şi toleranţa propovăduite de Hristos, mă fac să privesc cu detaşare monumentele literaturii talmudice, precum şi cele ale Greciei, Indiei, Chinei antice sau ale Arabiei mahomedane. Să lăsăm loc polemicii civilizate între culturi şi religii, singura cale umană de  cunoaştere şi comunicare, ca cei mai buni şi cei mai drepţi să învingă prin cuvînt, nu prin sabie.

Cred că epoca în care am păşit, după experienţa persecuţiilor asupra evreilor de către regimurile fasciste, dar şi cele asupra creştinilor de către regimurile comuniste, ar trebui să ne aducă o mult mai mare înţelepciune şi să ne facă să gîndim mai mult atunci cînd rostim o acuzaţie la adresa unei religii sau culturi, cu atît mai mult cînd această acuzaţie se face cu titlu de Lege.

Vreau să trăiesc cu speranţa că nu am păşit în era demolării a tot şi a toate în numele toleranţei.

savatie.wordpress.com

mai mult
Creștinătate

Înainteprăznuirea Naşterii Maicii Domnului

maica1

”Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 12-19)

Domnul Iisus Hristos ne aminteşte despre răbdare din perspectiva mântuirii sufletelor noastre. El le-a vorbit ucenicilor Săi despre timpurile care vor veni, când creştinii adevăraţi vor fi urâţi şi prigoniţi chiar şi de fraţi, şi de părinţi.

Observăm şi printre cei din jurul nostru o oarecare stângăcie când vorbesc despre Iisus Hristos, despre Biserică sau despre post. Mulţi ne privesc cu oarecare suspiciune când spunem că mergem la biserică sau când susţinem că suntem familişti convinşi, că avem şi respectăm anumite principii morale. Uneori suntem excluşi din grupul de prieteni sau evitaţi de colegii de serviciu.
Chiar şi respinşi, noi ne rugăm şi pentru cei care ne tratează în acest mod.

Domnul Hristos ne atenţionează: “Din pricina numelui Meu veţi fi urâţi şi prigoniţi”. Calendarul Bisericii noastre este plin de exemple de astfel de mărturisitori ai credinţei creştine. Răbdarea ne încălzeşte sufletul şi ne aduce chipul Domnului Hristos în inimile noastre.

Pr. D. Păduraru

mai mult
Creștinătate

6 Septembrie – Pomenirea minunii celei mari ce s-a facut în Colose (Frigia) de Arhanghelul Mihail

arh1

Sfântul Arhanghel Mihail este denumit în cântările Bisericii Ortodoxe „Mare Voievod” sau „Arhistrateg al puterilor cereşti”, fiind considerat căpetenia cetelor îngereşti. El este înfăţişat în iconografia bisericească în chip de oştean purtând o sabie vâlvâietoare de foc, semn că el vesteşte dreptatea Lui Dumnezeu şi apără pe credincioşi. Pe 6 septembrie, Biserica face pomenirea minunii înfăptuite de Sfântul Arhanghel în oraşul Colose.

Oraşul Colose, din regiunea Frigia, astăzi în Turcia, a fost locul unei înfloritoare comunităţi creştine, pentru că aici Evanghelia lui Hristos a fost vestită de Sfinţii Apostoli Ioan, Filip şi Bartolomeu. Sfântul Apostol Pavel a scris şi o epistolă colosenilor, rămasă în canonul Sfintei Scripturi. Evanghelia lui Hristos a fost vestită colosenilor „întru adeverirea Duhului şi puterii”, adică însoţită de minuni şi semne, spre întărirea credinţei creştinilor. Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul a biruit prin „sabia duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu” pe preoţii păgâni şi a sfărâmat cu puterea numelui lui Hristos statuia zeiţei Artemis. Tot Sfântul Ioan a ucis şi o viperă pe care păgânii o cinsteau, proorocind că peste acest loc se va arăta darul Sfântului Arhanghel Mihail.

După plecarea Apostolului din Colose, aici a răsărit un izvor minunat care tămăduia de boală pe oricine se apropia cu credinţă, prin lucrarea dumnezeiască a Sfântului Arhanghel Mihail. Foarte mulţi păgâni au fost chemaţi de Dumnezeu la credinţă prin lucrarea acestui izvor minunat. Nu numai poporul devenise creştin, dar şi căpeteniile şi dregătorii din Colose se botezau din pricina minunilor ce se făceau la acest izvor. Lângă izvorul Arhanghelului Mihail, un om bogat a ridicat o bisericuţă, spre slava lui Dumnezeu care i-a vindecat fiica. În această biserică şi lângă izvorul tămăduitor a trăit şi Cuviosul Arhip, cel care vorbea cu Dumnezeu şi petrecea o viaţă cu adevărat cerească. Acest sfânt al lui Dumnezeu era ca un far călăuzitor pentru creştini, pentru că se îngrijea cu rugăciunea şi cu sfaturile spre mântuirea credincioşilor. Păgânii din Colose, ştiind de faima cuviosului, au încercat prin multe lupte şi chinuri să-l ucidă pe Arhip. Adeseori îl ocărau, îl batjocoreau trăgându-l de barbă şi de păr, îl tărau călcându-l cu picioarele. Cuviosul Arhip şi mai mult se ruga lui Dumnezeu.

Neputând să-l înduplece cu chinurile pe cuvios, păgânii s-au hotărât ca biserica şi întreg locul unde era izvorul Arhanghelului să le piardă. Au pus stăvilar pe două râuri care curgeau aproape de locul unde trăia cuviosul, astfel încât atunci când se va sfărâma barajul, apele învolburate să distrugă biserica şi izvorul Sfântului Arhanghel. Când au dărâmat stăvilarul şi când apele învolburate se îndreptau spre biserică, Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat în chip minunat şi însemnând în semnul Sfintei Cruci a oprit năvălirea apelor, care au rămas ca un zid nemişcat înaintea bisericii. Apoi Arhanghelul a însemnat o piatră şi despicându-se ea s-a făcut ca o adâncime în pământ. Acolo Sfântul Mihail a prăvălit întreg muntele de apă care stătea nemişcat în faţa lui Arhip şi a bisericii, zicând: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor care vor alerga cu credinţă”. De când s-a făcut această minune, locul unde se află piatra despicată care a înghiţit apele se numeşte Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

mai mult
Creștinătate

Despre Hebron, cetatea Iudeei

Pămîntul Palestinei fiind împărţit cu sorţi seminţiilor lui Israel, seminţiei lui Levi nu i-a dat Moise moştenirea, de vreme ce Însuşi Domnul Dumnezeul lui Israel este moştenirea lui, precum a grăit Aaron, în cartea Numerilor, în capul 18, stih 20 şi 21: “În pămîntul lor să nu moşteneşti moşie şi parte să nu-ţi fie ţie între dînşii, că Eu sînt partea ta şi moştenirea ta între fiii din Israel. Fiilor lui Levi, iată, le-am dat toată zeciuiala cea din Israel”.

Cînd fiecare seminţie îşi lua partea sa, mergeau şi leviţii cei mai mari în Siloam la Eleazar preotul şi la Iisus al lui Navi, împărţitorii pămîntului Palestinei, şi ziceau: “Deşi nu s-a poruncit seminţiei noastre să aibă osebită parte de pămînt, Domnul a poruncit prin Moise ca celelalte seminţii din partea lor să ne dea nouă cetăţi de vieţuire. Căci a zis Domnului Moise la Iordan, lîngă Ierihon: “Să porunceşti fiilor lui Israel ca să dea leviţilor din pămîntul stăpînit de ei cetăţi de locuinţă şi cetăţui. Deci să ne daţi nouă loc în moştenirea voastră”. Şi le-au dat lor fiecare seminţie din stăpînirea sa cetăţi deosebite.

În acea vreme s-a dat seminţiei lui Aaron din pămîntul în care căzuse sorţul pentru Iuda, vestita cetate Hebron, care era de la Ierusalim, cale de opt ceasuri. Acea cetate era cea mai departe de Betleem, la loc mai înalt, şi se numea cetate de munte, din cauza munţilor celor înalţi, iar hotarele ei se numeau parte de munte, precum se scrie în Evanghelie pentru Preacurata Născătoare de Dumnezeu: “Sculîndu-se Maria, a mers la munte degrabă în cetatea Iudeei, adică în Hebron, unde era casa Zahariei”.

Unii, tîlcuind Evanghelia, socotesc că Ierusalimul, precum se arată în altă parte din Sfînta Scriptură, în cartea lui Iisus al lui Navi, capitolul 18, versetul 28, şi în cartea Judecătorilor lui Israel, capitolul 1, nu făcea parte din pămîntul cuvenit lui Iuda prin sorţi, ci dintr-al lui Veniamin, deşi nu se afla departe de Iudeea. Cu toate că muntele acela se numea parte a Iudeii, avînd depărtare de la Ierusalim cale de un ceas şi jumătate, Ierusalimul, cu toate acestea, nu se numea cetate a lui Iuda, ci a lui Veniamin, deşi după aceea a împărăţit neamul lui Iuda în Ierusalim. Iar Betleemul şi Hebronul din început au fost cetăţi ale lui Iuda, de unde Gheorghe Chedrinos zice pentru Preasfînta Născătoare de Dumnezeu: “Maria, ducîndu-se de la dînsa îngerul, a mers la munte”, adică la Betleem. Însă nu în Betleem, ci în Hebron era casa lui Zaharia. Şi amîndouă aceste cetăţi erau în partea muntelui, singura cale de la ele la Nazaret fiind prin Betleem la Hebron. Alţii zic astfel: Calea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la munte era prin Ierusalim, iar de la Ierusalim a mers la Betleem şi de aici la Hebron. Şi era de la Nazaret la Ierusalim cale de trei zile, iar a patra zi a sosit în casa Zahariei, că nu era departe de la Ierusalim, şi s-a închinat Elisabetei.

Hebron era o cetate străveche din sudul Palestinei, pe care Avraam a găsit-o deja acolo cu ocazia mutării sale (Geneza 13.18) și în împrejurimile ei a ales să se așeze. În Numeri 13.22 Hebron este mai veche cu șapte ani decât cetatea egipteană Țoan (în limba egipteană Tanis) astfel că ea exista deja la jumătatea mileniului al treilea înainte de nașterea Domnului. În vremea lui Avraam ea aparținea hetiților. (Geneza 23.2-20) Pe atunci se numea deja Hebron. În Hebron au locuit, după Avraam, atât Isaac cât și Iacov. (Geneza 35,27) De aici s-a mutat Iacov în Egipt. (Geneza 46) În timp ce urmașii săi se înmulțeau și deveneau un popor în țara Gosen, hetiții erau împinși spre nord de către copiii lui Anac, iar Hebronul a devenit reședința principală a acelui neam de uriași, astfel că iscoadele israeliților care fuseseră la Hebron (Numeri 13.22-23) au speriat restul poporului cu descrierea acelora. (Numeri 13-29 și 33) Anachimii au numit cetatea după numele celui mai mare om dintre ei, Cariat-Arba sau Chiriat –Arba, care înseamnă ‚cetatea lui Arba. (Iosua 14-15) Din cauza acestei schimbări de nume, israeliților de pe vremea lui Moise și a lui Iosua, cărora le era cunoscut și familiar numele Hebron încă de pe vremea patriarhilor, trebuia întotdeauna să li se clarifice o denumire prin cealaltă. (Iosua: 15.13; 20.7; 21.11; și Judecători 1.10) Când țara a fost cucerită, Hebronul cu tot cu împrejurimi a fost dat iscoadei Caleb ca moștenire. (Iosua 14.14; 15.13) Acesta i-a împrăștiat pe anachimi și a reînnoit vechiul nume de Hebron, astfel că în curând acesta era singurul nume folosit. Hebronul va deveni una dintre cetățile de scăpare sau cetăți libere ale țării, (denumite astfel) (Iosua 20.7) și în același timp o cetate preoțească. (Iosua 21.11 și 13) La o nouă recunoaștere a dus și însemnătatea pe care a câștigat-o prin faptul că David, după moartea lui Saul, și-a stabilit reședința la Hebron timp de șapte ani și jumătate (2 Samuel 2.1 și 11) și tot aici a fost uns împărat peste Iuda, iar mai târziu peste întreg Israelul. (2 Samuel 2.4; 5.3) Absalom a luat Hebronul ca punct de sprijin în răzvrătirea sa. (2 Samuel 15.10) După Geneza 23.2 și 3-19; 25.9-10; 49.29; 50.12-13, Sara și Avraam, Isaac și Rebeca, Lea și Iacov au fost înmormântați la Hebron, într-o peșteră pe care Avraam a cumpărat-o de la hetitul Efron, ca moștenire de înmormântare. Toate aceste fapte istorice le putem citi în Biblie. Totuși, această citire nu înseamnă o cercetare a Scripturilor. Prin ‚cercetare’, după Ioan 5.39, mai trebuie înțeles ceva. Cercetare înseamnă mai mult decât citire. A cerceta Scriptura înseamnă a pătrunde și a recunoaște legăturile interioare și relațiile care există între lucrurile pământești și cele cerești, adică adevărurile dumnezeiești. De obicei ele sunt ascunse. Este vorba despre taine care nu pot fi recunoscute cu ușurință și pe care le înțelegem doar prin meditație. Aceste taine ascunse au nevoie de tălmăcire. (Faptele Apostolilor 8.31) Acestea fiind stabilite, urmează întrebarea: care este legătura între Chiriat-Arba=Hebron și lucrurile cerești? Răspunsul este unul scurt: Chiriat-Arba este o imagine a cetății lui Dumnezeu, a cetății aceleia care are temelii ale căror creator și ziditor este Dumnezeu. Acesta este Ierusalimul ceresc, cetatea pătrată. (Evrei 11.10 și 16; Apocalipsa 21.16) De aceea nu trebuie să ne mire dacă ea ni se prezintă sub patru aspecte și încă foarte diferite. Hebron este:

  1. Cetatea credinței,
  2. Cetatea de scăpare sau cetatea liberă,
  3. Cetatea împărătească și
  4. Cetatea preoțească.

Sub aceste patru aspecte trebuie privită cetatea.

CETATEA CREDINŢEI ȘI LOCUITORII EI: Chiriat-Arba=Hebron poate fi numită cetatea credinței, pentru că acolo găsim reprezentanții credinței vii, în viață și în moarte; așa cum locuiesc încă de pe acum credincioșii (în credință) în cetatea cerească, unde vor fi după despărțirea de pământul acesta. Noi suntem împreună cetățeni cu sfinții și oameni din casa lui Dumnezeu, adică acolo suntem acasă. (Efeseni 2.19; Evrei 12.22-24).

 

CALEB: La Hebron este valea Eșcol (valea strugurelui), unde iscoadele, cum este bine cunoscut tuturor, au tăiat o ramură de viță cu un strugure mare, pe care au luat-o cu ei ca semn al fertilității extraordinare a țării. Trebuie să fi fost un strugure foarte mare, căci a fost cărat de câte doi oameni, cu ajutorul unei prăjini. (Numeri 13.21-25) Această mare fertilitate a țării a lăsat asupra lui Iosua impresia că țara este de dorit ca proprietate. Credința lui Caleb l-a înduioșat pe Moise și i-a atribuit-o ca moștenire. Moise a jurat în aceeași zi și a zis. „Țara în care a călcat piciorul tău, va fi moștenirea ta pe vecie, pentru tine și pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului meu.” (Iosua 14.9). Aceasta este o ilustrație a textelor Deuteronom 11.24-25; Iosua 1.3-5: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru: hotarul vostru se va întinde din pustie până la Liban și de la râul Eufrat până la marea de apus. Nimeni nu va putea să stea împotriva voastră. Domnul, Dumnezeul vostru, va răspândi, cum v-a spus, frica și groaza de tine peste toată țara în care veți merge.” Acesta este privilegiul credinței. „Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune și i-a dat ca moștenire Hebronul. Astfel Caleb, fiul lui Iefune, Chenezitul, a avut de moștenire până în ziua de azi Hebronul, pentru că urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel.” (Iosua 14.13-14). În orice caz, Iosua a trebuit să pribegească 40 de ani prin pustie împreună cu copiii lui Israel, până ce credința lui a fost răsplătită. Dar ce contează, câtă vreme la 85 de ani mai era la fel de viguros ‚ca atunci’ când a văzut pentru prima dată țara cea minunată! De la Horeb până la Cades-Barnea era o depărtare de 11 zile. (Deuteronom 1.2) Cât de repede ar fi putut să ajungă copiii lui Israel în țara Canaan; în loc de aceasta au pribegit 40 de ani prin pustie. Nu este și azi tot așa cu poziția noastră cerească? N-ar putea fiecare copil al lui Dumnezeu, imediat după convertirea lui, să-și înfăptuiască credința? În loc de aceasta, mulți rătăcesc aproape toată viața prin pustie – care este o imagine a lumii – fără a gusta măcar ceva din binecuvântările minunate, din roadele patriei cerești. Totuși, credința adevărată își va atinge ținta propusă, chiar dacă ar fi să treacă până atunci 40 de ani și mai bine.   Dar cum stau lucrurile cu ceilalți locuitori ai acestei cetăți cu patru laturi?

AVRAAM: După cum tocmai am auzit la început, Avraam, tatăl credincioșilor, bărbatul temător de Dumnezeu, se porni spre Hebron. Și ce a făcut Avraam când a ajuns în locul acesta? El nu și-a stabilit locuința în interiorul cetății, ci a rămas în afara ei, locuind lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă Hebron. De ce oare? Fiind o imagine a lui Dumnezeu, nu putea locui în cetate, pentru că Dumnezeu, pe care nu-L pot cuprinde cerurile cerurilor, nu poate locui într-o cetate, deci într-un loc mărginit. Dar nu numai în această situație este Avraam o reprezentare a lui Dumnezeu. Așa cum Avraam este tatăl poporului Israel și al tuturor credincioșilor, tot așa este și Dumnezeu tatăl tuturor credincioșilor, al copiilor lui Dumnezeu. Trăsăturile esențiale ale lui Avraam, pe care însușirile lui Dumnezeu le umbresc sunt:

Dragoste părintească (Geneza 22),

Grijă părintească Geneza 24),

Dragoste de pace (Geneza 13) și

Mărinimie (Geneza 14).

Să citim odată cu atenție aceste capitole și să medităm asupra lor, ca să vedem în ce măsură, în ce fel este Avraam o reprezentare a lui Dumnezeu. Despre Avraam se spune: Acestea sunt zilele anilor vieții lui Avraam: el a trăit 175 de ani. El a fost îngropat de către fiii săi, Isaac și Ismael, în peștera Macpela, în ogorul lui Efron, fiul lui Ţohar, Hetitul, care este față în față cu Mamre, deci în aceeași peșteră în care el îngropase mai înainte pe nevasta lui, Sara. (Geneza 23.19 și 25.7-10).

ISAAC: Acest fiu al lui Avraam a locuit și el în Hebron. El se caracterizează în mod deosebit prin dragoste de pace și răbdare. Despre răbdarea sa mărturisește felul său de a proceda, după cum citim în Geneza 26.15-22, unde el privește liniștit cum filistenii îi astupă fântânile cu pământ, iar apoi, la cerere, își mută locuința în valea Gherar. Nu este aceasta o dragoste de pace demnă de admirat? Despre înmormântarea lui citim: „Iacov a ajuns la tatăl său Isaac, la Mamre, la Chiriat-Arba, care este tot una cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam și Isaac. Zilele vieții lui Isaac au fost de o sută optzeci de ani. Isaac și-a dat duhul și a murit și a fost adăugat la poporul său, bătrân și sătul de zile. Fiii săi, Esau și Iacov l-au îngropat.” (Geneza 35.27-29) Cel de-al treilea patriarh care este îngropat în peștera Macpela se numește

IACOV: La Iacov vedem în mod deosebit efectele educației dumnezeiești. În lupta de la râul Iaboc (Geneza 32.24-28), în Iacov se petrece  o schimbare bruscă, pe care, după Noul Testament am putea s-o numim convertire. Din Geneza 25.27 reiese că Iacov era un om liniștit. După convertirea sa, Iacov n-a mai umblat decât pe căile pe care i le-a arătat Dumnezeu. Începând de atunci, în viața lui Iacov a fost stăpân numai Dumnezeu. Despre sfârșitul vieții sale citim: „Apoi le-a dat porunca următoare” (fiilor săi): „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropați împreună cu părinții mei, în peștera care este în ogorul Hetitului Efron, în peștera care este în ogorul Macpela, față în față cu Mamre, în țara Canaan. Acesta este ogorul pe care l-a cumpărat Avraam de la Hetitul Efron, ca moșie de înmormântare. Acolo au îngropat pe Avraam și pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac și pe Rebeca, nevasta lui; și acolo am îngropat eu pe Lea. Ogorul și peștera care se află acolo au fost cumpărate de la fiii lui Het.” (Geneza 49.29-32) „Iosif s-a suit ca să îngroape pe tatăl său. Împreună cu el s-au suit toți slujitorii lui faraon, bătrânii casei lui, toți bătrânii țării Egiptului, toată casa lui Iosif, frații săi și casa tatălui său; n-au lăsat în ținutul Gosen decât pruncii, oile și boii. Împreună cu Iosif mai erau care și călăreți, așa că alaiul era foarte mare. Când au ajuns la aria lui Atad, care este dincolo de Iordan, au făcut plângere mare și jalnică, și Iosif a ținut în cinstea tatălui său un bocet de șapte zile. Locuitorii țării, Canaaniții, au fost martori la bocetul acesta din aria lui Atad și au zis: ‚Iată un mare bocet printre egipteni!’ De aceea s-a dat acestei arii numele Abel-Mițraim (Jalea Egiptenilor); ea este dincolo de Iordan. Astfel au împlinit fiii lui Iacov poruncile tatălui lor. L-au dus în țara Canaan și l-au îngropat în peștera din ogorul Macpela, pe care-l cumpărase Avraam de la Hetitul Efron, ca moșie de înmormântare și care este față în față cu Mamre.” (Gen.50.7-13) Acestea ar trebui să fie de ajuns pentru a arăta că cetatea cerească este cetatea sau locul unde se adună toți credincioșii. Ei deja au fost acasă acolo în timpul umblării lor pe pământ și se pot odihni acolo în veci. Dar cum au ajuns credincioșii acolo? Acest lucru ni-l arată celelalte trei laturi ale cetății și-l putem recunoaște din cântarea pe care o cântă locuitorii cetății: „A Lui, care ne iubește, care ne-a  spălat de păcate cu sângele Său,  și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor, Amin!” (Apocalipsa 1.5b-5)

Ce ne arată celelalte trei laturi ale cetății: cetatea de scăpare, cetatea împărătească, cetatea preoțească? În cetatea de scăpare vedem eliberarea de moarte și de judecată. În cetatea împărătească și cetatea preoțească ni se arată preoția împărătească pentru care sunt făcuți cei mântuiți, toți cei care și-au găsit scăparea la Domnul Isus în acest timp de har. Cât de frumos sunt exprimate aceste lucruri în cetatea cu patru laturi.

CETATEA DE SCĂPARE (CETATEA LIBERĂ): Hebron era o cetate de scăpare, care oferea ucigașului adăpost, în anumite condiții. (Iosua 20.7) Hebron înseamnă legătură. Ucigașul putea să aibă legături cu ceilalți din cetatea de scăpare, de îndată ce a fost stabilit că vina lui a fost doar un omor fără voie. Pentru asasini, care iau viața semenilor lor în mod forțat, deci care o iau cu premeditare, nu există cetate de scăpare. Cine a ucis cu intenție, este un criminal. (Numeri 35.17-18) Iar criminalul să fie omorât de către răzbunătorul sângelui. (Numeri 35.19) Dacă omul trebuia privit ca ucigaș fără voie sau ca asasin, trebuia stabilit de către bătrânii cetății de scăpare, după o cercetare amănunțită  a situației. Când cineva a omorât un om din greșeală, adică fără voie și fără premeditare, acela era un ucigaș, căruia cetatea de scăpare îi este deschisă. Din rugăciunea Domnului Isus: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”, reiese că El îi socotea pe iudei ca pe niște ucigași fără voie, nu ca pe niște asasini, înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, n-ar fi fost de mirare dacă Dumnezeu i-ar fi judecat, astfel încât să fi despicat pământul, care să-i înghită pe dușmanii Lui, așa cum s-a întâmplat în pustie, de pildă, cu ceata lui Core. Rugăciunea Domnului a prevenit acest lucru îngrozitor. Cum spuneam, ucigașul fără voie putea întra în legătură cu oamenii din cetate, fără să fie nevoit să trăiască cu teama că răzbunătorul sângelui l-ar putea urmări și ucide. Dacă Dumnezeu n-ar fi hotărât cetăți de scăpare pentru ucigași, aceștia ar fi trebuit să rătăcească încolo și încoace, într-o permanentă teamă, iar viața lor ar fi fost tot timpul în pericol. Cain este o imagine a asasinului. Nu zice el: „Iată că Tu mă izgonești azi de pe fața pământului; eu voi trebui să mă ascund de Fața Ta și să fiu fugar și pribeag pe pământ; și oricine mă vă găsi, mă va omorî”? (Geneza 4.14) Ar trebui să ne punem în situația ucigașului. Când i s-a întâmplat nenorocirea, deci când și-a omorât aproapele fără să vrea, el n-a mai fost sigur pe viața lui, dacă n-a fugit cât mai repede posibil într-o cetate de scăpare. Atunci a trebuit să părăsească totul: nevastă și copil, părinți și frați, casă și curte, gospodăria lui frumoasă. Poate nici n-a avut timp să-și ia rămas bun, dacă situația a fost foarte urgentă. Poate că toate acestea nu le va mai vedea niciodată. Aceasta va fi fost o luptă foarte dură, o hotărâre rapidă: scapă-ți viața! Tot astfel îi merge omului când ajunge la cunoștința stării lui, adică a păcatelor sale. Atunci va trebui să se rupă cât mai repede cu putință de tot ceea ce ar vrea să-l rețină. Trebuie să se rupă de rude, de prieteni, de toate legăturile, de onoare, de bogăție, de proprietate, pentru a scăpa de moarte, nu de cea vremelnică, ci de cea veșnică, pentru a ajunge la salvatoarea cetate de scăpare (Hristos), care este în locașul sfânt, în cetatea cerească. (Luca 14.33) În această cetate, păcătosul va fi acceptat în comunitatea celor sfinți. Aici el este la adăpost toată veșnicia de urmăririle răzbunătorului sângelui. Aici nu-l mai poate ajunge nici o judecată. Aici este salvat. Dacă citește cineva aceste rânduri, care încă nu este mântuit, ale cărui păcate încă nu sunt iertate, să se gândească puțin, dacă n-ar fi bine pentru el, chiar azi, care ar putea fi ultima zi a lui, să-și găsească scăparea în Hristos. Clipa următoare ar putea fi ultima; atunci nu mai există scăpare, este prea târziu. Nu este viața pământească prea scurtă și veșnicia prea lungă, pentru a trata superficial această problemă? Nu este tocmai azi ziua mântuirii pentru cititorul poate încă neîntors la Dumnezeu, în care îi este oferită, încă o dată, deplina mântuire în Hristos? Și nu spune Scriptura: „nu este decât un pas între mine și moarte”? (1 Samuel 20.3b) Cetatea noastră de scăpare este Domnul Isus Hristos. În El găsim întrunite toate lucrurile pe care le oferă ucigașului fără voie, toate cele șase cetăți de scăpare. Și ce am găsit în această cetate de scăpare desăvârșită? Înainte de toate, prin fuga noastră la locul de scăpare, suntem siguri pentru toată veșnicia. (Evrei 6.18-19) Ne știm purtați pe umărul puternic al Bunului Păstor, care ne duce acasă. (Luca 15.5; 1 Petru 2.25; Evrei 13.20) Noi am ajuns prin El în Biserica celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți. (Evrei 12.22-24) Pentru noi nu este doar un privilegiu să locuim în cetatea în care locuiesc Împăratul și preoții, ci noi înșine suntem o preoție împărătească. De aici câștigă cetatea, pentru noi, o însemnătate deosebită. S-o privim mai întâi ca

CETATE ÎMPĂRĂTEASCĂ: După moartea lui Saul, David a întrebat pe Dumnezeu: „După aceea David a întrebat pe Domnul: ‚Să mă sui în vreuna din cetățile lui Iuda?’ Domnul i-a răspuns: ‚Suie-te!’ David a zis: ‚Unde să mă sui?’ Și Domnul a răspuns: ‚La Hebron.’ Bărbații lui Iuda au venit și au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda.” (2 Samuel 2.1-4) Zi de zi veneau la Hebron, la David, bărbați (viteji) ca să-l ajute, până s-a format o tabără mare, ca o tabără a lui Dumnezeu. „Iată numărul oamenilor înarmați pentru război, care s-au dus la David în Hebron, ca să treacă asupra lui domnia lui Saul, după porunca Domnului.” (1 Cronici 12.22-23) Ca și atunci, și azi vine o ceată mare la fiul lui David, la Împăratul slavei. Iar această ceată mare este ‚turma cea mică’. Sunt cei salvați, copiii lui Dumnezeu, credincioșii. Și nu doar câte o persoană, ci totalitatea credincioșilor, formată din iudei și neamuri. Iar permanenta lor adunare încă nu are sfârșit. Tot mai mulți și mai mulți se adaugă. Dar în curând va veni timpul când va fi intrat numărul deplin al neamurilor sau până se vor împlini vremurile neamurilor. (Romani 11.25b) Apoi, într-o deosebită desfășurare a slavei, va avea loc un mare omagiu, un întreit omagiu al tuturor celor salvați, în cetatea cerească. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa ne ilustrează acest act al omagiului. Cu prilejul evocării acestui act omagial ar putea cineva să întrebe, dacă Domnul Isus va fi încununat cu ocazia acestei omagieri. Răspunsul este ‚nu’. Aici pe pământ Domnul Isus a fost încununat cu suferință și cu o cunună de spini, dar cu onoare cerească și slavă a fost încununat de Tatăl după înălțarea Sa la cer. Despre această încununare, despre această intrare în Sion ca Împărat al onoarei, ca Domn al slavei vorbesc psalmii. „Totuși, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” (Psalmul 2.6) „Îmi zic: Ce este omul ca să Te gândești la el? Și fiul omului ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai pe jos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.” (Psalmul 8.4-6) „Toate le-ai supus sub picioarele lui. Dacă, în adevăr, i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuși, acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar pe Acela care a fost făcut ‚pentru puțină vreme mai pe jos decât îngerii’, Îl vedem ‚încununat cu slavă și cu cinste’, din pricina morții pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți.” (Evrei 2.8-9; Psalmul 24.7-20; și 145.10-13)

CETATEA PREOŢEASCĂ: În afară de ‚legătură’, Hebron mai înseamnă și ‚alianță’. Preoții au legătură cu altarul și astfel sunt în alianță cu Dumnezeu, Căruia I-au fost aduse jertfele. (Evrei 13.10; 1 Corinteni 9.13; și 10.18) Din anumite jertfe Îi erau aduse lui Dumnezeu numai părțile stabilite, ca jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Din jertfa de mulțumire era adusă grăsimea cu pieptul. Pieptul era adus ca să fie legănat înaintea lui Dumnezeu ca dar legănat. Preotul să ardă grăsimea pe altar, iar pieptul să fie al lui Aaron și al fiilor lui. Din jertfa de mulțumire, spata dreaptă să fie a preoților, ca dar luat prin ridicare. „Spata aceea dreaptă să fie partea aceluia dintre fiii lui Aaron care va aduce sângele și grăsimea jertfei de mulțumire. Căci Eu iau din jertfele de mulțumire, aduse de copiii lui Israel, pieptul, care va fi legănat într-o parte și într-alta, ca dar legănat și spata care va fi adusă ca dar luat prin ridicare și le dau preotului Aaron și fiilor lui, printr-o lege veșnică, pe care o vor păzi totdeauna copiii lui Israel. Acesta este dreptul pe care li-l va da ungerea lui Aaron și a fiilor lui, asupra jertfelor mistuite de foc înaintea Domnului, din ziua când vor fi înfățișați  ca să fie în slujba Mea ca preoți. Iată ce poruncește Domnul să le dea copiii lui Israel din ziua ungerii lor; aceasta va fi o lege veșnică pentru urmașii lor. (Levitic 7.30-36) Acesta era privilegiul preoților. Ei aveau legătură cu Dumnezeu și legătură cu altarul, înțelegându-se prin aceasta că ei își împărțeau cu altarul diferitele jertfe; adică o parte: grăsimea și sângele aparțineau Domnului (și rărunchii și prapurul ficatului, Levitic 9.19), iar Aaron și fiii săi primeau cealaltă parte, pieptul și spata dreaptă. Pentru că și noi suntem o preoție împărătească sfântă, putem și noi să locuim în Hebron, dar nu în Hebronul din Palestina, ci în Ierusalimul ceresc. (Evrei 12.22) „Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos.” (1 Ioan 1.3) Toate jertfele aduse în Vechiul Legământ reprezintă imaginea doar a uneia, singură și veșnică, jertfa desăvârșită a lui Isus Hristos. Și ce prețios! Noi  împărțim această jertfă cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că în jertfa lui Isus Hristos sunt părți pentru Dumnezeu și părți pentru noi. Cine ar putea să nu înțeleagă, în acest sens, cuvintele: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință.” (Isaia 53.10a) Aceasta este partea dumnezeiască a jertfei. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” (Isaia 53.5) Aceasta este partea noastră. Am citit că pieptul și spata dreaptă sunt ale lui Aaron și ale fiilor lui. Dumnezeu li le-a dat. În consecință: nouă ne revin simțămintele și dragostea – reprezentate prin piept și puterea, care este adăpostită în spata dreaptă. Dumnezeu ni le-a dat. Este partea din jertfa adusă de El, care ne mijlocește legătura cu altarul.

SEMNIFICAŢIA SIMBOLICĂ A HEBRONULUI: Deja am spus că Hebronul este o imagine a cetății cerești, a cetății lui Dumnezeu. Și această cetate cerească are pentru noi, în acest caz, o semnificație cu totul deosebită, aceea că este mama noastră. (Galateni 4.26) De ce ne-a pregătit Dumnezeu această cetate? Pentru că vrea să ne facă fericiți, așa cum numai o mamă își poate face copilul fericit. De aceea citim: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: ‚Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.’ Cel ce ședea pe scaunul de domnie, a spus: ‚Iată, Eu fac toate lucrurile noi.’ Și a adăugat: ‚Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt demne de crezut și adevărate.’” (Apocalipsa 21.3-5) Oare ce vom gândi, cândva, în cetatea cerească, despre suferințele din vremea de acum? (Romani 8.18) Ele nu vor putea fi comparate cu slava minunată care ne va fi descoperită. Suferințele vor fi o picătură în comparație cu marea de fericire. Dacă Dumnezeu trebuie să-i arunce pe sfinții Săi în cuptorul de foc al tristeții, dacă trebuie să trecem prin multe necazuri ca să intrăm în împărăția lui Dumnezeu, aceasta se întâmplă numai „pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1.7) El nu ne va lăsa nici o clipă mai mult în foc, din momentul în care Își va vedea chipul în noi. Nu va trebui să suportăm nici un grad în plus din arșița necazului, decât este neapărată nevoie pentru călirea noastră. Oare cine ar putea descrie slava cetății lui Dumnezeu? Deja sfinții Vechiului Testament tânjeau după ea, cu toate că înțelegeau și mai puțin ca noi slava ei. Ei au trăit într-o țară unde curgea lapte și miere, în timp ce pentru noi lumea este o pustie. Ca oameni cerești (credincioșii, copiii lui Dumnezeu) provenim din această cetate. De aceea trebuie să ne preocupăm mai mult cu ea. Chiar dacă toate cunoștințele noastre ar fi numai frânturi, tot ar merita osteneala și ar aduce bogate binecuvântări, dacă cititorul ar face odată cercetări amănunțite în această direcție; el să se lase îndemnat de apostolul Pavel, când acesta invită cu cuvintele: „Dacă, deci, ați înviat împreună cu Hristos, umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (Coloseni 3.1-2) Atunci, dacă inimile noastre vor fi nespus de fericite căutând și cercetând, să ne amintim cântarea aceea frumoasă:

Nu cetăți cu străzi de aur îmi doresc,

Ci-n adâncul sufletului meu tânjesc

În veci pe Domnul să-L îmbrățișez, să-I cânt!

Căci El e Domnul meu, iar eu comoară-I sunt.

mai mult
Creștinătate

Grigore Leșe despre Regina Ana: „Regina Ana ne-a învăţat să iubim libertatea. A avut o inimă bună.”

regina-ana

Text Grigore Leşe Regina Ana.jpg

„Familia Regală a umplut de viaţă copilăria părinţilor mei, a fost cât o biserică. Cu toate opreliştile, Regina Ana a fost pentru români o mamă blândă, iubitoare, care ne-a dăruit încredere şi speranţă.

Strănepoată de regi, nepoată din soră de împărăteasă, Regina Ana ne-a cuprins în cercurile ocrotitoare de lumi monarhice. Prin ea, am simţit înţelepciunea lui Dumnezeu, am trăit într-o comuniune prin iubire. Regina Ana ne-a învăţat să iubim libertatea. A avut o inimă bună.

Viaţa ei s-a îngemănat cu viaţa noastră.

Laudă ţie Regină şi aleasă recunoştinţă!”

Grigore Leşe

Regele Mihai şi Regina Ana cu tatăl lui Grigore Leşe.jpg

Tatăl lui Grigore Leşe, în timpul vizitei Regelui Mihai şi a Reginei Ana în Maramureş.

Regina Ana povesteşte: „În Maramureş am mers de două ori la «Cimitirul Vesel» – ce minune! Când l-am văzut pentru prima oară am putut admira fiecare detaliu în parte, am citit tot ce era scris pe monumente, dar când am venit cu Regele a fost ăsa de multă lume, încât oamenii călcau pe morminte. Le-am spus: «Vă rog, opriţi-vă, un pic de respect pentru morţii voştri.» Eram împreuna cu arhiepiscopul Pimen, care ne-a arătat toate bisericile de lemn, mici sau mari. O frumuseţe” (Un război, un exil, o viaţă, povestite de Majestatea Sa Regina Ana a României, scrise Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, ed. 2008, pp. 162-163)

mai mult
1 40 41 42 43 44 45
Page 42 of 45