close

Film

Film

„Ţara moartă”, cel mai bun documentar românesc al anului 2017

Producţia „Ţara moartă”, pentru care Radu Jude a fost recent premiat pentru regie la festivalul de film La Orquídea (Cuenca), este cel mai vizionat documentar românesc al anului 2017.

Filmul a fost vizionat de peste 5.100 de spectatori, de când a fost lansat în cinematografele româneşti, pe 25 august, după ce a avut premiera internaţională în secţiunea „Signs of Life” a Festivalului de Film de la Locarno 2017.

„Ţara moartă” este un eseu documentar compus din mai mult de 500 de fotografii dintre cele peste 8.500 ale colecţiei Costică Acsinte, texte de Emil Dorian şi fragmente din coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30 – ’40.

Montajul documentarului este semnat de Cătălin Cristuţiu, sound design-ul de Dana Bunescu, iar consilierea tehnică a fost asigurată de Marius Panduru. Filmul este realizat cu sprijinul lui Cezar Mario Popescu, cel care a descoperit fotografiile lui Costică Acsinte.

Pelicula a participat, în luna octombrie, în competiţia de documentare a celei de-a 61-a ediţii a BFI London Film Festival şi în selecţia „Between Jewish and Israeli Identity” a Haifa Film Festival. În plus, a fost parte din selecţia oficială a Vienna Internaţional Film Festival şi a International Documentary Film Festival Amsterdam.

Lungmetrajul s-a bucurat de cronici favorabile, fiind considerat o operă „perfect suspendată între realism şi poezie”, iar Radu Jude, noul „copil de aur al cinematografiei româneşti”.

„«Ţara moartă» este o idee atrăgătoare, executată cu un talent artistic curajos care oscilează între experimental şi tehnici documentare tradiţionale”, a scris The Hollywood Reporter.

„Ţara moartă” este o producţie Hi Film şi Fast Film, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi Orange România. Producător este Ada Solomon.

mai mult
Film

Lista completă a nominalizărilor pentru Globurile de Aur 2018

golden-globe-awards-20131

Filmul „The Shape of Water” domină nominalizările pentru Globurile de Aur 2018 (Golden Globe Awards), cu nu mai puțin de șapte nominalizări, urmate de „The Post” și „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, cu câte șase. Miniserialul de televiziune „Big Little Lies” a obținut de asemenea cele mai multe nominalizări – șase – pentru premiile destinate producțiilor tv, relatează agențiile de presă internaționale și presa de specialitate de la Hollywood.

Iată lista completă a nominalizărilor pentru Globurile de Aur 2018, care vor fi decernate la 7 ianuarie 2018 de Asociația presei străine de la Hollywood.

Cel mai bun film categoria dramă: „Call Me By Your Name”, „Dunkirk”, „The Post”, „Shape of Water”, „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

Cel mai bun film categoria musical sau comedie: „The Disaster Artist”, „Get Out”, „The Greatest Showman”, „I, Tonya”, „Lady Bird”.

Cea mai bună actriță într-o dramă: Jessica Chastain („Molly’s Game”), Sally Hawkins („The Shape of Water”), Frances McDormand („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Meryl Streep („The Post”), Michelle Williams („All the Money in the World”)

Cel mai bun actor într-o dramă: Timothee Chalamet („Call Me by Your Name”), Daniel Day-Lewis („Phantom Thread”), Gary Oldman („Darkest Hour”), Denzel Washington („Roman J. Israel, Esq.”)

Cea mai bună actriță într-un musical sau comedie: Judi Dench („Victoria & Abdul”), Helen Mirren („The Leisure Seeker”), Margot Robbie („I, Tonya”), Saoirse Ronan („Lady Bird”), Emma Stone („Battle of the Sexes”)

Cel mai bun actor într-un musical sau comedie: Steve Carell („Battle of the Sexes”), Ansel Elgort („Baby Driver”), James Franco („The Disaster Artist”), Hugh Jackman („The Greatest Showman”), Daniel Kaluuya („Get Out”)

Cel mai bun regizor: Guillermo del Toro („The Shape of Water”), Martin McDonagh („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Christopher Nolan („Dunkirk”), Ridley Scott („All the Money in the World”), Steven Spielberg („The Post”)

Cea mai bună actriță în rol secundar: Mary J. Blige („Mudbound”), Hong Chau („Downsizing”), Allison Janney („I, Tonya”), Laurie Metcalf („Lady Bird”), Octavia Spencer („The Shape of Water”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Willem Dafoe („The Florida Project”), Armie Hammer („Call Me By Your Name”), Richard Jenkins („The Shape of Water”), Sam Rockwell („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Christopher Plummer („All the Money in the World”)

Cel mai bun scenariu: Aaron Sorkin („Molly’s Game”), Greta Gerwig („Lady Bird”), Martin McDonagh („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Liz Hannah și Josh Singer („The Post”), Guillermo del Toro și Vanessa Taylor („The Shape of Water”)

Cel mai bun film de animație: „Baby Boss”, „The Breadwinner”, „Coco”, „Ferdinand” și „Loving Vincent”.

Cel mai bun film într-o limbă străină: „First They Killed My Father” (Cambodgia), „In the Fade” (Germania-Franța), „Loveless” (Rusia), „A Fantastic Woman” (Chile), „The Suare” (Germania-Franța-Suedia)

Cea mai bună coloană sonoră originală: Alexandre Desplat („The Shape of Water”), Jonny Greenwood („Phantom Thread”), John Williams („The Post”), Hans Zimmer („Dunkirk”), Carter Burwell („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”)

Cel mai bun cântec original: „Remember Me” (Coco), „This Is Me” (The Greatest Showman), „Home” (Ferdinand), „Mighty River” (Mudbound), „The Star” (The Star)

Cel mai bun serial de televiziune categoria dramă: „The Crown”, „Game of Thrones”, „The Handmaid’s Tale”, „Stranger Things”, „This Is Us”

Cel mai bun serial de televiziune categoria musical sau comedie: „Black-ish”, „The Marvelous Mrs. Maisel”, „Master of None”, „SMILF”, „Will & Grace”

Cel mai bun miniserial sau film de televiziune: „Big Little Lies”, „Fargo”, „Feud: Bette and Joan”, „The Sinner”, „Top of the Lake: China Girl”

Cea mai bună actriță într-un miniserial sau film de televiziune: Jessica Biel („The Sinner”), Nicole Kidman și Reese Witherspoon („Big Little Lies”), Jessica Lange și Susan Sarandon („Feud: Bette and Joan”)

Cel mai bun actor într-un miniserial sau film de televiziune: Robert De Niro („The Wizard of Lies”), Jude Law („The Young Pope”), Kyle MacLachlan („Twin Peaks”), Ewan McGregor („Fargo”) și Geoffrey Rush („Genius”)

Cea mai buna actriță într-un serial de televiziune dramatic: Claire Foy („The Crown”), Elisabeth Moss („The Handmaid’s Tale”), Caitriona Balfe („Outlander”), Maggie Gyllenhaal („The Deuce”) Katherine Langford („13 Reasons Why”)

Cel mai bun actor într-un serial de televiziune dramatic: Sterling K. Brown („This Is Us”), Bob Odenkirk („Better Call Saul”), Liev Schreiber („Ray Donovan”), Jason Bateman („Ozark”), Freddie Highmore („The Good Doctor”)

Cea mai bună actriță într-un serial de televiziune musical sau comedie: Pamela Adlon („Better Things”), Alison Brie („Glow”), Rachel Brosnahan („The Marvelous Mrs. Maisel”), Issa Rae („Insecure”), Frankie Shaw („SMILF”)

Cel mai bun actor într-un serial de televiziune musical sau comedie: Anthony Anderson („Black-ish”), Aziz Ansari („Master of None”), Kevin Bacon („I Love Dick”), William H. Macy („Shameless”), Eric McCormack („Will & Grace”)

Cea mai buna actriță în rol secundar într-un serial, miniserial sau film de televiziune: Laura Dern și Shailene Woodley („Big Little Lies”), Ann Dowd („The Handmaid’s Tale”), Chrissy Metz („This Is Us”), Michelle Pfeiffer („The Wizard of Lies”)

Cel mai bun actor în rol secundar într-un serial, miniserial sau film de televiziune: David Harbour („Stranger Things”), Alfred Molina („Feud: Bette and Joan”), Alexander Skarsgard („Big Little Lies”), David Thewlis („Fargo”), Christian Slater („Mr. Robot”).

C.M.

mai mult
Film

The Script Contest – concurs de scenarii de scurtmetraj

the-script-contest

The Script Contest, primul și singurul concurs de scenarii de scurtmetraj din România care oferă ca premiu producția scenariului câștigător, a ajuns la ediția a doua. Participanții sunt invitați să-și înscrie scenariile între 15 noiembrie 2017 și 10 ianuarie 2018 la adresa de e-mail thescriptcontestro@gmail.com. Ediția cu numarul doi propune tema “Portrete ale unei lumi pe cale de dispariție”.

The Script Contest este un concurs de scenarii de scurtmetraj, care își propune să descopere oameni talentați și creativi ale căror povești nu au fost încă descoperite. Proiectul s-a născut din dorința de a dezvolta comunitatea scenariștilor din Romania, oferind astfel posibilitatea de a aplica oricărui rezident al României, cu vârsta peste 18 ani și cu o pasiune pentru film și/sau scenaristică.

Câștigătorii primei ediții au fost Vlad Ghinea (cu scenariul “Sete”) și Iulia D. Popa (“Odihneasca-se în pace”. Premiul pentru fiecare dintre cei doi câștigători a constat într-un cec de 500€, plus producția scenariului într-un scurtmetraj. Iulia a beneficiat și de un workshop de scenaristică, oferit de CTRL+N, pentru a-și îmbunătați scenariul, produs ulterior într-un scurtmetraj.

Vlad Ghinea, despre participarea sa la prima ediție a concursului TSC: Pentru mine, The Script Contest a fost rotița care a pus în mișcare angrenajul care a dus la producerea acestui film. Astfel, TSC a devenit o alternativă reală și palpabilă la mult-prea-doritele fonduri ale CNC. Mi s-a dat efectiv șansa să scot scenariul din sertar, să-l trimit unor oameni care chiar să-l citească și, ulterior, să-l transform în film. The Script Contest oferă posibilitatea mai mult sau mai puțin tinerilor scenariști/regizori să producă un film, necerând în schimb decât un scenariu bun.

Cea de-a doua ediție propune niște schimbări de regulament, și anume o temă, trei genuri de film și un singur câștigător. De asemenea, anul acesta fiecare participant poate înscrie un singur scenariu în competiție. Premiul rămâne neschimbat, așadar și la ediția a doua TSC se vor oferi 500euro câștigătorului, urmand ca scenariul său să fie produs într-un scurtmetraj, cu ajutorul casei de producție Castalia Pictures și FILM+ , în decursul unui an de la data finalizării concursului.

Mai multe informatii, precum si regulile de participare le puteti gasi pe www.thescriptcontest.com.

Asociația de Dezvoltare a Filmului Românesc este o organizație non-profit, care dezvoltă constant proiecte și evenimente atât pentru industrie, cât și pentru publicul cinefil, oferind totodată pe website-ul oficial informații despre cinematografia română.

Fondată în 2016 de un grup de tinere din domeniul filmului, ADFR își dorește să susțină, să promoveze și să dezvolte industria filmului românesc într-un puternic producator de film global.

Parteneri
FILM+
Castalia Pictures

Contact
Adina Doneanu
ADFR Public Relations Manager
office@romfilmdevelopment.org

Website ADFR
www.romfilmdevelopment.org
The Script Contest’s official website
www.thescriptcontestro.com
The Script Contest’s official Facebook
https://www.facebook.com/TheScriptContestRo/

mai mult
Film

DOCUMENTAR Războiul Regelui (2016)

no thumb

Documentarul istoric Războiul Regelui / The King Who Tricked Hitler (r. Trevor Poots), narat de Marcel Iureș. Aceasta este ultima dintre marile povești nespuse ale celui de-al Doilea Război Mondial, dezvăluită de ultimul Șef de Stat din acele vremuri rămas în viață, Regele Mihai I al României.

“Am luat trenul spre Berlin să vedem ce ar fi rezervat cealaltă cale și am avut un prânz cu Hitler. Nu a fost deloc o întâlnire plăcută.”

Povestea deciziei unui Rege care, într-un punct critic în al Doilea Război Mondial, a renunțat la sprijinul acordat Germaniei, îndreptând România spre Aliați și a grăbit sfârșitul războiului. Este o poveste a intrigilor de palat. Și o poveste a decepțiilor. De la Palatul Buckingham spre București. De la Moscova spre Washington. Semnale diplomatice pierdute, spioni aristocratici, șantaj sub amenințarea pistolului. Și curajul unui tânăr rege ce a îndrăznit. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial găsea România ca o națiune tânără, de abia atingând vârsta de 20 de ani.

Vezi filmul AICI : https://m.ok.ru/video/368935963173

mai mult
Film

Verdictul necruţător al unui preot român exilat în Cipru: „Are nevoie Biserica de o exorcizare? S-o facem noi, cei care o iubim!“

cipru

Preotul Ciprian Mega a finalizat cel de-al treilea lungmetraj al său. Filmul „21 de rubini“ spune povestea unui adolescent animat de dorinţa de a urma Seminarul Teologic, însă drumul urmat se dovedeşte unul plin de greutăţi, într-o lume măcinată de probleme grave de moralitate.
Ciprian Mega (32 de ani) este singurul preot român care a ales să se exprime artistic, şi nu numai, cu ajutorul celei de-a şaptea arte. Exilat în Cipru – un exil asumat, după cum singur mărturiseşte – pentru că a deranjat cu un roman în care a avut curajul să scrie prea multe despre problemele grave din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, Ciprian Mega a finalizat filmările la cel de-al treilea lung metraj al său în care semnează atât regia, cât şi scenariul şi în care abordează din nou scandalurile care macină BOR. Cu o distribuţie de excepţie, filmul urmează să aibă premiera anul viitor.

Preotul-regizor a reuşit să aducă la un loc, pe platoul de filmare amenajat într-un sătuc uitat de lume din Dobrogea, nume mari ale cinematografiei româneşti: Răzvan Vasilescu, Dorel Vişan, Magda Catone, Nuami Dinescu, Manuela Hărăbor, Ela Ionescu, Ana Maria Moldovan, Doru Ana, Sebastian Bălan, Costel Caşcaval şi Ovidiu Crişan.

„Weekend Adevărul“: Cum se numeşte cel mai nou film pe care l-aţi turnat în această vară în Dobrogea? Ce temă abordează şi când îl vom putea viziona pe marele ecran?

Ciprian Mega: „21 de rubini“ se numeşte filmul. Deşi povestea e mai complexă şi, dincolo de primul ei strat, priveşte până în profunzimile societăţii româneşti din acea vreme, filmul se dezvoltă pe dorinţa unui adolescent de a urma Seminarul Teologic. Numai că dorinţa băiatului deschide un drum greu, marcat de inevitabile compromisuri, pentru familia lui. Încă de la începutul poveştii, simţi dilema morală din sufletul mamei. Bolnavă de cancer şi suferindă de tulburare bipolară, mama ţine cont de sfaturile părintelui Alexie, un preot pensionar, marginalizat de şefii lui, dar foarte iubit de credincioşi. Filmul va fi lansat anul următor.

Prezenţa preotului marginalizat de confraţi pare a fi o constantă în filmele regizate de dumneavoastră. Îl regăsim şi în pelicula „Dimineaţa care nu se va sfârşi“. Fără a vă provoca să intraţi într-un conflict cu BOR, nu mă pot abţine să nu întreb: de ce revine această temă?

Valoarea e singulară pe lumea asta, în orice domeniu. Dacă vrei să dai valoare lucrului pe care-l faci, atunci te delimitezi de cei mulţi, care vorbesc la unison, şi mergi pe drumul tău. În cazul preotului, oricare ar fi el în lumea asta, dacă are minte, conştientizează că duce o misiune care-i mai presus de el. E, de fapt, preoţia Singurului Preot, Care e Domnul Hristos. Ori Hristos a fost Întâiul marginalizat. N-am căutat neapărat să aduc în prim-plan personaje din zona celor izolaţi de aparatul bisericesc, însă când văd lucrurile acestea urâte care se-ntâmplă şi-n spaţiul destinat sacrului, inevitabil caut puncte de reper, ca să pot identifica, în fapt, Biserica. Eu ştiu că ea nu e o utopie. Eu ştiu că există, că slujesc în ea şi că e o realitate dincolo de imediatul pe care-l vedem la ştiri. De-aceea am încercat, în special în acest film, să prezint întâi perdeaua aceasta pestriţă, pe care o vedem adesea în faţa ochilor. Şi-am prezentat-o aşa cum este ea: opacă, greoaie, murdară. Dar mi-am permis s-o dau şi la o parte, ca să prezint spectatorului o realitate ascunsă, tăcută, luminoasă. De fapt, acea realitate pe care o cunosc şi pentru care dau mărturie că există, ea fiind şi raţiunea pentru care mi-am dorit să fiu preot. Acea realitate, de dincolo de perdeaua fariseismului ieftin şi a decăderii morale, aceea e Biserica!

– Cum aţi lucrat cu actorii, având în vedere că scenariul, implicit rolurile nu sunt deloc comode?

-Toţi actorii mi-au spus că au fost încântaţi de rolurile propuse şi că scenariul, în sine, e o scriitură puternică. De fiecare dată când i-am propus un rol unui actor, am ştiut că-l va accepta. Fiecare personaj duce cu sine o dramă, fiecare are o justificare pentru sine însuşi. Nu vă ascund că am căutat, mai ales pentru anumite roluri, actori de o anumită factură sufletească, oameni cu care să împărtăşesc aceleaşi valori şi care să iubească Biserica. Fiindcă acesta este principalul vector: dragostea de Biserica lui Hristos. Or, când iubeşti pe cineva, îl vrei sănătos, luminos, cuminte. Dacă Biserica aceasta, pe care o iubim, are nevoie de o primenire, o facem noi. Refuz să cred că, în România, Biserica va merge pe calea celei din Apus sau a celei din Bulgaria. Are nevoie Biserica de o exorcizare? S-o facem noi, cei care o iubim! La „21 de rubini“ am lucrat din nou cu Ela Ionescu, care e o actriţă de mare forţă. Din nou cu Valer Dellakeza şi Ovidiu Crişan, prietenii mei şi actori de profunzime. Sebastian Bălan e la primul rol în film. Nici teatru n-a prea făcut, dar am ales ca, în distribuţia aceasta atât de sonoră, un rol principal să-i încredinţez acestui actor la început de drum. Dorel Vişan e un primar, din cei atotputernici în epocă. Ştie şi rezolvă tot. Şi are grijă să-l ponegrească pe preotul denigrat de episcopie. Magda Catone e o mătuşă, cadru didactic, care ştie cum să te descurci în viaţă. Am lucrat cu Doru Ana, cu Răzvan Vasilescu, cu Costel Caşcaval, cu Sorin Tofan, Manuela Hărăbor, Nuami Dinescu, Ana Maria Moldovan şi încă mulţi alţii.

– Către ce face trimitere titlul filmului?

– La un ceas vechi, elveţian, care ascunde pietre preţioase. Ca să dau o replică din film: „pietre pe care le-a furat Adam din Rai“.  

Este acest film o formă de a arăta mercantilismul care se ascunde de prea multe ori în spatele hainelor preoţeşti care au putere de decizie. Poate fi considerat o formă de protest?

-Arta a fost întotdeauna o formă de protest. Dar nu pe acest protest am insistat, ci pe o poveste reală, care să înduioşeze spectatorul şi să-l determine să reflecteze o perioadă.

-Aţi găsit în film şi în scriitură o modalitate de a duce mai departe mesajul despre care vorbeaţi anterior?

– E o formă de libertate. A venit, iniţial, ca o formulă de a suporta un exil, pe care mi l-am asumat în totalitate. Fiecare moment din scenariu, fiecare stare pe care mi-o propun s-o transmit, toate secvenţele din film, până la urmă, presupun o încărcătură de adevăr. La un moment dat, cineva a trăit lucrurile alea şi eu le-am auzit. O parte din aceste amintiri sunt chiar trăite de mine. Şi-am fost sensibilizat într-atât, încât le-am ţinut minte şi le-am dus cu mine. Filmul îmi oferă posibilitatea ca toate stările şi sentimentele astea, pe care le scriu la un moment dat, să le transmit celuilalt prin imagine, prin replici, dar mai ales prin gesturi, prin privire, prin tot de presupune trăirea actorului în acel moment.

– Aşadar filmele dumneavoastră nu sunt în totalitate ficţiune, ci au o mare doza de realitate?

-Povestea din „Dimineaţa care nu se va sfârşi“ este reală în întregime. Personajul principal, interpretat de Ela Ionescu, e construit din poveştile mai multor fete, care-au trăit în acest fel, în Cipru.

-De când slujiţi în Cipru şi de ce tocmai în această ţară?

-E un exil pe care mi l-am şi asumat. Când eram student, am scris un roman, o poveste istorico-ficţională care surprindea pasaje din istoria BOR în interbelic şi în comunism. Nu am realizat atunci dimensiunile poveştii care va urma. Un episcop, astăzi răposat, care inspirase un personaj din carte, s-a asigurat ca primul tiraj să nu ajungă-n librării. Momentul acela m-a aşezat în umbra aceasta de nonconformist. De aceea nu am încăput în ţară. În Cipru, slujesc din 2010. Am întâlnit un mitropolit cumsecade, care m-a încurajat. Mi-a oferit o bursă pentru un doctorat în Anglia şi m-a angajat, în acelaşi timp, preot la o parohie de limbă greacă. Ulterior, cu acordul dumnealui, am format o comunitate românească în insulă şi am construit singura biserică românească din această ţară, cu un mic aşezământ social pe lângă ea.

Citeste mai mult: adev.ro/oz95zq

mai mult
Film

Anghel Damian: „Birocratizarea a dus lumea teatrală într-o comă”

anghel-2

În stagiunea curentă, îl puteți vedea în spectacole ca „After Hours” (TNB), „Două liniuțe” (Teatrul Metropolis), „Emancipare”, „Tartuffe” și „Shylock” (Teatrul de Comedie). A câștigat mai multe premii, inclusiv pentru roluri din scurtmetraje, a debutat în lungmetraj cu „Roxanne”, a jucat în serialul „Îngeri pierduți”. Recent, l-ați văzut în filmul „Perfect sănătos”, în regia Ancăi Daman, în rolul principal. În decembrie 2015, a devenit consilier pentru teatru al ministrului Culturii Vlad Alexandrescu, începând astfel o aventură despre care am vorbit în dialogul nostru, trecând în revistă câteva „răni” din corpul bolnav care este teatrul de la noi, dar și câteva posibile „scheme de tratament”, despre cum l-a schimbat scurta, dar intensa lui experiență biocratică pe artistul care vrea să fie, despre resurse, autorevizuire și posibile începuturi.

Se dă un foarte tânăr actor care face teatru, film, film de televiziune. La un moment dat, este numit consilier de un ministru tehnocrat și e ușor de închipuit că are parte de o experiență dură.În ce punct te-au dus toate astea acum?

Acum sunt în punctul în care caut. Bineînțeles că, având toate experiențele astea prin care am putut să observ fenomenul din toate unghiurile, atât din interior, cât și din exterior, pendulând între multiple ipostaze, încerc să-mi dau seama ce e de făcut. Mărturisesc că, privind în ansamblu fenomenul teatrul românesc, am o dezamăgire, ca un nod în gât. Iar motivele sunt multiple. Mi se pare că birocratizarea a dus lumea teatrală într-o comă susținută de aparate. Sigur, dacă privești la rece, pot să spui că lucrurile merg bine, actorii joacă, sunt destule spectacole… Dar eu am impresia că din toată agitația asta lipsește arta, că lipsește motivul pentru care se face artă, că totul devine foarte asemănător cu niște uzine care trebuie să producă rulmenți de anumite dimensiuni și au un plan anual, cu doi rulmenți mari și doi mai mici de produs, iar lumea nu-și mai pune probleme de creație. În breasla teatrală există câteva clustere, câteva grupuri care încă își mai pun probleme de creație, dar în general preocuparea principală s-a îndepărtat foarte mult de scopul artei.

Asta pentru că artistul e sufocat în proiecte, adică dosare, documente și formulare?

Cumva, el e luat pe sus de o viziune birocratică și viziunea nu mai e una artistică. Asta se vede până și în felul în care se gândesc repertoriile într-un teatru, fie el din București sau din provincie, deși în provincie e mai simplu, pentru că acolo repetițiile încă mai au gust de repetiții și, fiindcă e o lume mai închisă, în unele locuri trupa încă e trupă. Dar la București viziunea a devenit una birocratică. Plan minimal, grad de ocupare a sălii etc. – întrebări care au înlocuit întrebările cu caracter artistic. Atunci, când tu ești preocupat în primul rând de unde faci spectacolul și câte locuri sunt în sală, în loc să-ți pui problema spectacolului în sine și a ceea ce vrei să cauți, deja ești extrem de departe și, din păcate, e un departe care, odată ce ai luat-o pe panta birocratică, face aproape imposibilă revenirea. E foarte greu să te descotorosești de ea, pentru că ea a devenit deja o a doua natură.

Eu am impresia că din toată agitația asta lipsește arta, că lipsește motivul pentru care se face artă, că totul devine foarte asemănător cu niște uzine care trebuie să producă rulmenți de anumite dimensiuni și au un plan anual, cu doi rulmenți mari și doi mai mici de produs, iar lumea nu-și mai pune probleme de creație.

Suntem sub logica economică înainte de orice?

Nici măcar. Nu, problema e departe de a fi în cheie economică. Dacă stăm să analizăm la rece, niciun teatru instituționalizat nu scoate profit și nici măcar nu produce din vânzarea de bilete sau din alte venituri măcar 30-40% din bugetul anual. Majoritatea teatrelor din București au 80-90% din bugetul anual asigurat și logica ar trebui să fie departe de una economică. Până la urmă, noi ne apropiem mai mult de modelul francez, unde cultura este o responsabilitate a statului și, atunci, suntem departe de modelul american. Există, să zicem, câteva entități independente care funcționează după un criteriu economic, dar atât. La stat, criteriul economic este un fals criteriu economic, deși în general managerii sunt judecați după acest fals criteriu economic. Experiența mea de la minister m-a făcut să fiu destul de aproape de unele evaluări anuale sau de la final de mandat și am văzut că elementele care contează în judecarea valorii unui mandat sunt, de fapt, niște criterii mai degrabă împotriva artei – cum am spus, grad de ocupare a sălii, venituri proprii etc. Contează, de exemplu, dacă un manager a atras venituri proprii (în afară de bilete). Un manager de teatru poate să închirieze contra cost o sală de câteva locuri unui brand de cosmetice care vine și ține o conferință. Asta aduce „venituri proprii”. Iar respectivul director e punctat în plus, lucru care pe mine mă face să cred că ne îndepărtăm foarte mult… Nu vreau să vorbesc pompos, dar există o oarecare sacralitate pe care teatrul o presupune și chiar s-o îmbrăcăm așa, în conferințe de duzină, care arată „performanța” unui manager, mi se pare ridicol.

Imagine din filmul „Perfect sănătos”

E nevoie de curățenie, o știm de ani. De unde să înceapă ea?

În primul rând, trebuie despărțite apele. Noi ne amăgim de ani că avem teatre de repertoriu, când de fapt nu avem. Un teatru de repertoriu presupune o trupă și o viziune făcută pentru ea, pe un număr îndelungat de ani. Mai presupune că acea trupă este, cumva, legată de acel teatru și are obligația contractuală și morală de a funcționa în cadrul lui, iar teatrul trebuie să ofere în schimb această viziune. Tu, actor, vei primi roluri, într-un sistem de rotație, trupa se echilibrează. Cele câteva modele autentice de trupă de la noi sunt trupe în adevăratul sens al cuvântului. Dar adevărul e că în teatrele de stat sunt actori angajați care mai colaborează cu alte încă nu știu câte teatre și asta, nu din „vina” lor, câtă vreme nu-și găsesc o mulțumire din punct de vedere artistic în teatrul în care funcționează. Sunt convins că, dacă ar ști exact care ar trebuie să fie parcursul lor artistic în următorii cinci ani, foarte mulți actori ar face pariul și efortul de a rămâne împreună într-o formă de trupă, care presupune o creștere, o dezvoltare artistică împreună, ceea ce înseamnă o concentrare mai mare asupra creației. Așa, lucrurile ar putea funcționa mai bine decât cu 50 de actori angajați pe care îi leagă un sindicat și atât, nicidecum o mentalitate de trupă. Atunci, se pune întrebarea: Este acest sistem de repertoriu funcțional? Eu aș merge mai degrabă pe extreme. Una ar fi trupă funcțională, dar cu reguli stricte, cu accent pe rigurozitate, cu convingerea că trupa e trupă, iar tu, actor, faci efortul de a rămâne în ea, dar și teatrul face efortul de a-ți asigura o creștere artistică. Cealaltă extremă ar fi liberalizarea completă a teatrelor, care să devină teatre de proiect, cum e Metropolis, unde funcționează cel puțin trei trupe, fiecare având în fiecare an cel puțin una-două premiere, un parcurs, o creștere și public, chiar și succes de critică și premii. E o formă de teatru acoperit, pentru că aceste trupe au, de fapt, liniștea pentru creație, funcționează în armonie, fiindcă se formează doar pe baza unul mutual agreement. E clar că acești oameni au gând comun, scop comun, intenții comune și asta se vede pe scenă. Am fost recent la un spectacol în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză și, da, primul lucrul pe care-l vezi e trupa. N-ai cum să nu-ți scoți pălăria în fața acestei trupe, care e perfect omogenă, unită de dorința de a face acest lucru împreună. În zona independentă, funcționarea „pe proiect” nu e posibilă pentru că acolo sunt mijloace nule. Etapa „4 actori, 1 scaun și 1 masă” e necesară, e frumoasă, dar, la un moment dat, unii artiști nu pot să rămână la nivelul ăsta. Cât de creativ poți să fii, când ești atât de constrâns? Arta costă dintotdeauna. Eu nu cred că teatrul din România e prost subvenționat. Studiind bugetele din mai multe teatre, mi s-a părut că n-avem deloc de ce să ne plângem. Ba chiar am impresia că, dacă opinia publică ar afla dedesubturile acestor finanțări, dacă ar vedea cât costă ce se produce, s-ar putea crea o disensiune cu publicul, s-ar putea să nu se reflecte finanțarea, care mi se pare la un nivel mai mult decât decent pentru România. Posibilități există, problema este în plan uman, problema e o mentalitate.

Eu nu cred că teatrul din România e prost subvenționat. Studiind bugetele din mai multe teatre, mi s-a părut că n-avem deloc de ce să ne plângem. Ba chiar am impresia că, dacă opinia publică ar afla dedesubturile acestor finanțări, dacă ar vedea cât costă ce se produce, s-ar putea crea o disensiune cu publicul, s-ar putea să nu se reflecte finanțarea, care mi se pare la un nivel mai mult decât decent pentru România. Posibilități există, problema este în plan uman, problema e o mentalitate.

Ce e cel mai rău, adică?

La noi, teatrul și filmul nu sunt „industrii creative”. Breasla e o mică grupare. E suficient s-o iei de la nivel micro: artiști mari nu văd spectacole ale altor artiști mari, ceea ce mie mi se pare impardonabil, actori dintr-o anumită trupă nu vă spectacole ale actorilor din alte trupe, directori de teatre nu prea văd spectacole din alte teatre (unii nu prea le văd nici pe cele din teatrul lor). Atunci, evident, comunicarea e viciată pe toate planurile. Și pun iarăși un deget pe o mică rană din cele multe pe care le are acest corp care abia mai respiră: și spiritul critic este, din păcate, ușor îngropat. Foarte rar găsești un tip de critică care să se situeze obiectiv la fenomen, la demersul inițial al artistului și la cât a reușit el să-l transpună scenic. Rolul unui critic nu este doar de a scrie cronici, ci de a susține fenomenul pe toate planurile. Aș vrea să văd un critic care stă la repetiții de la momentul lectură la momentul premieră și asistă, intervine, ghidează poate, mai ales când vorbim de texte clasice, de anumite curente etc., unde e nevoie de o înțelegere aprofundată. Din păcate, așa cum sunt așezate acum cărțile, critica e subjugată cumva de fenomen. Criticii depind de festivaluri, care sunt organizate de numite teatre. Tu, critic, cu venituri modeste, ai de făcut o selecție pentru festivalul X, organizat de teatrul Y. „Întâmplarea” face că tu nu scrii „urât” de teatrul Y, pentru că, într-un fel pervers, el ți-a devenit aproape „patron”. Este un fenomen pe care nu poți să-l ignori. În unele cazuri, poți să știi dinainte cine ce va scrie despre anumite spectacole. Lucrurile sunt foarte previzibile, în funcție de orientări politice, relații financiare și altele.

Imagine din spectacol „Peretele”

Dar știi să fi sprijinit Ministerul Culturii în vreun fel, câtă vreme ai fost consilier în domeniu, vreun proiect ce vizează formarea, să-i spuneam așa, de critici de teatru?

Din păcate, Ministerul Culturii este o poveste care va trebui povestită odată cap-coadă. Este, totuși, fascinant ce iluzie e acest minister. Dar acolo pârghiile sunt extrem de modeste, iar lucrurile sunt așezate într-o asemenea rutină, încât fiecare încercare de a le scoate de pe șină poate produce cutremure fatale pentru cei care încearcă să desțelenească puțin zona. Iar în spatele unui minister lucrurile sunt așezate după niște situații străvechi, care nu țin de o funcție sau alta, ci de felul în care s-au așezat lucrurile după anii 1990. Și atunci, îți dai seama că fenomenul teatral a luat-o într-o direcție și, din păcate, nu mai poate fi oprit din mersul înainte, cu ochelari de cal și fără scop. Dacă o luăm și faptic, și dacă ești ministru, pârghiile sunt mici, pentru că nu ai rol de legiferare și poți să propui în vacanța parlamentară modificări punctuale sau să faci un proiect pe care să-l depui în Parlament. Până la urmă, tot de o voință politică ține. Iar politicul, de cele mai multe ori, nu susține absolut deloc fenomenul. Dacă mergi să explici cuiva importannt, îi pierzi atenția în două minute… Teatrul are încă o imagine idealizată și lumea nu prea înțelege mecanismele și birocrația din spate. Apoi, în unele situații, dacă ai vrea să schimbi ceva, ar trebui s-o iei de la Codul Muncii, Codul Fiscal, prevederi ANAF etc. și atunci îți depășești cu mult puterea și atribuțiile. E foarte complicat, de exemplu, să se înțeleagă că o angajare pe viață într-un teatru nu e benefică. Dar lumea încă se raportează la o epocă care n-ar trebui să mai existe: terminai facultatea, primeai un post pe viață, salariu, casă etc. Or, până la urmă, dacă tot urmărim noi cu atâta vehemență modelele occidentale, pe care le înțelegem foarte puțin, dacă studiem mai multe, ne dăm seama că trăim într-o epocă în care artistul este de cele mai multe ori freelancer și nu e contractat pe viață niciodată. Cum multă vreme angajarea pe viață într-un teatru a fost ceva firesc, e foarte greu să le explici acum oamenilor că nu e, au impresia că li se ia un drept. Dar, până la urmă, partea terifiantă e că, din punct de vedere birocratic ne raportăm în continuare la acele epoci, dar, din punct de vedere artistic suntem, poate, mai rău ca atunci, pentru că în acest pseudocapitalism pe care-l trăim e o confuzie generală și, revenind la povestea cu actorul într-o trupă de repertoriu, ne dăm seama că povestea asta nu mai e posibilă… Tu ești angajat la teatru, dar ai colaborări: un film, o reclamă etc. Țin minte că, fiind la minister, am făcut la un moment dat o modificare în legea teatrelor: actorul angajat care are o colaborare să ceară permisiunea în scris doar managerului, nu consiliului de administrație, un organism care se întrunea o dată la câteva luni și era complicat să aștepți nu știu câte semnături. Ei bine, în momentul acela a fost un fel de revoluție populară, în primul rând pentru că actorii nu erau conștienți că ei trebuie să facă această cerere, pentru că 90% dintre actorii care colaborau cu alte teatre nu aveau de fapt permisiunea teatrului la care erau angajați, ceea ce le putea fi imputat chiar de către Curtea de Conturi. Au fost cazuri – e drept, rare – în care actorii au fost nevoiți să dea banii înapoi pe colaborări pentru care nu aveau permisiune și ei nu știau că sunt în situația de ilegalitate. Ei bine, ei s-au simțit lezați în dreptul de a munci, ceea ce e aberant când ai un contract de muncă cu un angajator care are dreptul să-ți ceară să anunți când nu vei fi acolo și să-i soliciți acordul. Am avut discuții aproape halucinante cu colegi actori, chiar cu prieteni, care nu înțelegeau de ce să-i ceară permisiunea directorului de teatru ca să joace în alt teatru, care nu citiseră clauza din propriul contract de muncă. Atunci, te întrebi, cum să nu fim departe de teatrul de repertoriu și de spiritul de trupă?

Cum multă vreme angajarea pe viață într-un teatru a fost ceva firesc, e foarte greu să le explici acum oamenilor că nu e, au impresia că li se ia un drept. Dar, până la urmă, partea terifiantă e că, din punct de vedere birocratic ne raportăm în continuare la acele epoci, dar, din punct de vedere artistic suntem, poate, mai rău ca atunci, pentru că în acest pseudocapitalism pe care-l trăim e o confuzie generală.

E o experiență care te-a făcut, evident, pesimist?

Da. Ministerul Culturii e atribuit pe criterii politice și oamenii numiți miniștri nu au neapărat, de cele mai multe ori, tangențe cu mediul cultural. Ar fi nevoie de o voință politică absolută pentru a face niște modificări, modificări care la început ar fi dureroase, dar s-ar dovedi apoi sistemice și ar presupune a consolida bazele acum pentru următorii 25-30 de ani. Or, voință politică nu văd să existe în sensul acesta, pentru că mediul artistic e un mediu destul de gălăgios și, în momentul în care s-ar întâmpla ceva de genul acesta, lucrurile ar fi foarte ușor de răsturnat. Ar fi o gălăgie susținută de anumiți artiști. Artiștii nu vor găsi un consens. De exemplu, pusă astăzi, banala întrebare „Este necesar să fii angajat într-un teatru?” va naște răspunsuri halucinante de la oameni de la care nu te aștepți. Vei rămâne șocat să vezi cât de tare se despart apele în momentul acela. Șocant e de fapt că breasla, fiind o minoritate, nu înțelege că e o minoritate, iar singura șansă a unei minorități e să fie unită, unită în ciuda diferențelor de viziune. Iar diferențele de viziune artistică, oricum, n-ar trebui traduse la un nivel personal. Breasla cinematografică, când s-a propus schimbarea legii cinematografiei, a făcut celebrul război între garda veche și garda nouă. Ministrul Culturii din Franța, cu care din întâmplare am avut niște întâlniri, ne-a povestit că a avut aceeași problemă în Franța cu trei ani în urmă și că artiștii, când au fost nevoiți să apere interesele breslei, au fost toți braț la braț și au mers mai departe cu o inițiativă care părea imposibil de trecut, fiind în interesul lor, dar împotriva intereselor Internet Service Providers, care trebuia să cedeze 1% din venituri fondului cinematografic din Franța. Și, capitalizând pe aura artistului și mergând braț la braț au reușit, deși Internet Service Providers sunt extrem de bogați și influenți politic. La noi, n-a fost posibil, deși era o inițiativă care, privită obiectiv, le servea tuturor, ba aș zice că era chiar prea protecționistă pentru mediu. Ei bine, cineaștii de la noi și-au anulat propriul interes ca să se omoare într-o luptă meschină. Da, trăiesc o decepție, o decepție care mă confuzează. N-am fost niciodată un idealist, vin dintr-o familie cu legături cu mediul artistic și știam că lucrurile nu sunt deloc atât de frumoase pe cât par din afară, dar niciodată nu m-am așteptat la o asemenea lipsă de solidaritate. Și, de fapt, cred că degeaba gândim și regândim sisteme, formule, forme, modalități de a face, pentru că problema se pune undeva mult mai adânc, undeva la nivel profund uman. Am impresia că ne-am îndepărtat de la omenesc, că am devenit extrem de meschini, de negeneroși și de intoleranți. Vedem ideologii de suprafață, care nu se regăsesc în felul în care oamenii ăștia trăiesc. E dureros să vezi cât de singur ești, de fapt, în povestea asta, lucru pe care nu-l anticipam. Nu m-am așteptat niciodată să fie o horă frumoasă, dar m-am așteptat să mă pot raporta la un grup.

Ai pierdut prieteni din cauza funcției de la minister?

Da, am pierdut. Mi-am pierdut cu totul și ultima fărâmă de inocență. Dar am și câștigat prieteni și relații frumoase. N-o iau ca pe o experiență absolut negativă, ci ca pe o experiență absolut necesară, care într-adevăr mi-a demonstrat fără echivoc că înainte nu e bine și că trebuie să mă reașez eu cu mine la un nou „T zero”, de unde să încerc să construiesc ceva care să aibă o valoare pentru mine în condițiile astea. Acum am imaginea de ansamblu și știu care sunt condițiile. Încerc să refac lista de priorități. Acum, e foarte greu să reașez lucrurile. Cumva, spre norocul meu, începutul meu fusese destul de interesant și de productiv sub anumite aspecte. Sunt nevoit să șterg totul cu buretele. Am impresia că am construit un castel de nisip care s-a dărâmat nu pentru că a fost un fenomen meteorologic extraordinar, ci pentru că eu n-am crezut că lucrez cu nisip, ci am crezut că lucrez cu ciment. Mi-am dat seama prea târziu că e un nisip, că se dărâmă pur și simplu la cea mai mică adiere de vânt și că, dacă vei încerca să-l refaci, se va dărâma. Acum încerc să-mi pun alte întrebări, întrebările care să mă ducă mai departe și să mă spele de acest sentiment de inutilitate.

Am impresia că am construit un castel de nisip care s-a dărâmat nu pentru că a fost un fenomen meteorologic extraordinar, ci pentru că eu n-am crezut că lucrez cu nisip, ci am crezut că lucrez cu ciment. Mi-am dat seama prea târziu că e un nisip, că se dărâmă pur și simplu la cea mai mică adiere de vânt și că, dacă vei încerca să-l refaci, se va dărâma. Acum încerc să-mi pun alte întrebări, întrebările care să mă ducă mai departe și să mă spele de acest sentiment de inutilitate.

Dar un sentiment care, din fericire, nu ți-a tăiat cheful de actorie.

Nu, nu mi-a tăiat cheful de actorie și mă bucur că am avut experiența asta acum, pentru că m-a găsit într-un punct în care am, totuși, resurse pentru a o lua de la capăt. Sunt, dintr-un punct de vedere, proaspăt și simt că voi ajunge să mă echilibrez la un moment dat. Dar, da, a fost un duș al extremelor, și rece, și cald în același timp. Partea bună e că n-am niciun regret. Profesional, îmi doresc să găsesc oameni care să-și pună același probleme ca mine și împreună cu ei să încercăm să acționăm la nivel micro, să găsim un model care să funcționeze pentru noi, în speranța că va funcționa și pentru alții. Și, dacă înainte de experiența cu ministerul, puteam să numesc foarte clar ce-mi doresc de la parcursul meu profesional, cu anumiți regizori, acum îmi doresc doar întâlniri cu acei oameni care se situează și ei în același punct ca mine, în care e clar că e nevoie să ne așezăm din nou la masă și să ne rescriem.

Acum, după experiența asta, ce apreciezi cel mai mult la un artist?

Puterea de a continua în condițiile date. Dar câteodată e periculos, pentru că nu-mi dau seama cât de mult e, de fapt, ignoranță și cât e conștientizare și putere de a merge mai departe. De foarte multe ori mă gândesc că e ignoranță și atunci lucrurile sunt mai simple și derizorii. Eu acum nu fac critica mediului teatral, ci îmi fac autocritica, pentru că cea mai mare dezamăgire o am în raport cu așteptările mele. Poate că aici am greșit fundamental: m-am autoiluzionat de multe ori și m-am dus cu capul înainte ca berbecul. Vina nici măcar nu poate fi atribuită cuiva, e vorba de o sumă de întâmplări. Vina e a fiecăruia. Cumva, în ultima perioada soarta m-a și pus în niște situații destul de traumatice și cred că s-a întâmplat tocmai ca să-mi fac o resetare definitivă. De multe ori, mă las păcălit ușor, deși instinctul funcționează foarte bine, dar sunt multe atașamente emoționale ori gânduri venite dintr-o anume educație pe care am primit-o, gânduri care mă fac să închid ochii când n-ar fi trebuit. Singura bucurie din ultima vreme, dacă pot spune așa, e că am trăit întâmplări profund traumatice, dar care m-au pus în situația de a mă revizui, de mă regăsi, poate. De fapt, ultima bucurie am trăit-o când am reușit să duc la bun sfârșit un scurtmetraj, produs cu mijloace proprii, scris și regizat de mine. Mi se pare că a ieșit un lucru bun, dus de la cap la coadă din nimic, care nu s-a îndepărtat deloc de la ce și-a propus să fie.

Foto: Arhiva personală Anghel Damian

mai mult
FilmPromovate

Festivalul Filmului Francez – ediția a XXI-a ajunge și la Ploiești

Vizual-FFF-2017

Realitate, decor, acțiune! Între 9 și 19 noiembrie, Festivalul Filmului Francez (FFF) ajunge pe marile ecrane din 9 orașe românești (București, Arad, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Ploiești, Timișoara). O bună ocazie de a sărbători majoratul pe stil vechi al acestui eveniment – adică cei 21 de ani de existență ai festivalului -, dar mai ales pentru a atrage atenția asupra mediilor sociale și a realităților în care trăim.

Pe 9 noiembrie, la ora 20.45, la Cinema Elvire Popesco, Festivalul își dă mâna cu Berlinala de anul acesta și se deschide cu același film de forță, mult apreciatul DJANGO, în regia lui Etienne Comar. Filmul aduce în fața spectatorilor o poveste pe cât de incredibilă pe atât de necunoscută din timpul celui de-al doilea razboi mondial, cea a celebrului muzician Django Reinhart, cel care a schimbat spiritul swingului și al jazzului.

Anul acesta, de asemenea, FFF își reinventează secțiunile care l-au făcut popular în rândul cinefililor.

6 filme de debut alese cu grijă dintre cele mai interesante prime creații cinematografice apărute în ultima vreme își vor disputa preferințele publicului în cadrul secțiunii Competiție. Câțiva dintre regizorii acestor pelicule se vor afla, de altfel, în România pentru a explica mizele demersului lor artistic (Lila Pinell și Chloé Mahieu, realizatoarele filmului KISS & CRY, la București ; Morgan Simon, regizorul COMPTE TES BLESSURES / NUMĂRĂ-ȚI RĂNILE – la București și la Cluj-Napoca). ”Premiul publicului TV5 MONDE” va recompensa filmul cel mai apreciat de spectatori, producția urmând să fie distribuită în toate cinamatografele din România.

Așteptat ca de obicei cu nerăbdare, programul Săptămânii Cahiers du cinéma – realizată în colaborare cu cea mai importantă revistă de cinema din Franța – are ca punct de pornire ideea de ”arhitectură”. Selecția propusă de Joachim Lepastier, critic de film la Cahiers du cinéma, întoarce pe toate fețele sensurile noțiunii de ”arhitectură” pentru cea de a 7-a artă – de la decorul concret la structura conceptuală sau la arhitectura unei opere filmice.

Nu în cele din urmă, Panorama invită publicul român să vizioneze cele mai noi și mai bune creații ale cinematografiei franceze actuale, producții îndelung aplaudate de critici și de public, cu ocazia marilor festivaluri de pe mapamond.

Și dacă la deschiderea festivalului frământările interioare surprinse de cameră sunt ritmate de sunetele războiului și ale chitarei, ele sunt întipărite în piatră în filmul de închidere – RODIN de Jacques Doillon (Gala de închidere – 16 noiembrie, la ora 21.00, Cinema Elvire Popesco), producție care s-a aflat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2017. Un omagiu pe care FFF îl aduce marelui sculptor francez, de la moartea căruia se împlinesc exact o sută de ani pe17 noiembrie.

Una dintre principalele atracții ale celei de a 21-a ediții a Festivalului Filmului Francez va fi însă secțiunea Realitatea virtuală. Un program experimental atât în ceea ce privește forma cât și selecția, care va fi disponibil doar la București în acest an, și care va deschide noi piste de reflecție asupra evoluției cinematografului spre noile versiuni hi-tech de mâine, modelate de realitatea virtuală, ficțiunile interactive, webdocumentarele etc.

Toate filmele sunt prezentate în versiune originală cu subtitrare în limba română.

Orașe :
– București / Cinema Elvire Popesco , 9 – 16 noiembrie
– Cluj-Napoca / Cinema Dacia , 16-19 noiembrie
– Iași / Galeria Fondane și Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” – 9-12 noiembrie
– Timișoara / Universitatea de Vest – Aula Magna – 16-19 noiembrie
– Constanța / Cityplex Tomis Mall , 16-19 noiembrie
– Brașov / Cinemateca Patria , 9-12 noiembrie
– Ploiești / Alianța Franceză Ploiești, 9-10, 15, 17-18 noiembrie
– Buzău / Teatrul George Ciprian, 10 noiembrie
– Arad / Cinema Arta , 17-19 noiembrie
Toate filmele sunt prezentate în versiune originală cu subtitrare în limba română.
Biletele pot fi achiziționate de la casa de bilete a sălii de cinema, cu o oră înaintea proiecției, de
la librăriile Kyralina, Hecate și lanțul de librării Humanitas în timpul programului de lucru cu
publicul, precum și online pe elvirepopesco.ro.

mai mult
Film

Festivalul de Film Francofon va avea loc la ICR, cu ocazia Conferinței Internaționale a Femeilor Francofone

festiva

În perioada 31 octombrie – 2 noiembrie 2017, cu ocazia Conferinței Internațională a Femeilor Francofone la București, se va desfășura, la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru , Festivalul de Film Francofon.

Deschidere oficială va avea loc marți, 31 decembrie, la ora 19.00, în Sala Mare a ICR, în prezența secretarului general OIF, doamna Michaëlle Jean, directorului OIF România, doamna Rennie Yotova și președintelelui ICR, doamna Liliana Țuroiu. Cu acest prilej va fi prezentat proiectul „Women/Femmes” al fotograful francez Yann Arthus-Bertrand, care a călătorit în 60 de țări pentru a surprine portrete de femei.

Seare de deschidere aparține filmului de animație „Aya de Yopougon” realizat de Marguerite Abouët și de Clément Oubrerie în 2013.

Programul festivalului reflectă parteneriatul între OIF și Trophées francophones. Cele 10 filme care vor fi prezentate la ICR sunt realizate de femei și au fost prezentate în diferite secțiuni ale Trophées francophones .

Conferința Femeilor Francofone este organizată în perioada 1-2 noiembrie de România, prin Ministerul Afacerilor Externe și de Organizația Internațională a Francofoniei (OIF), sub înaltul patronaj al Președintelui României, și în prezența Secretarului General al Francofoniei.

–––––––––––––-

Programul fimelor prezentate la ICR în perioada 1-2 noiembrie:

Miercuri, 1 noiembrie 2017:

10.30: À peine j’ouvre les yeux de Leyla Bouzid (TFC 2016 / Tunisie/fiction)

14.30: La Passion d’Augustine de Lea Pool (TFC 2016/ Quebec/fiction)

16.30: Moi Zafirade Apolline Traore (TFC 2013 / Burkina Faso/fiction)

18.30: L’enfant d’en haut de Ursula Meier (TFC 2014 / Suisse/fiction)

20.30: La cour de Babel de Julie Bertuccelli (TFC 2015 / France/doc)

Joi, 2 noiembrie 2017:

10.30: Congo, un médecin pour sauver les femmes de Angèle Diabang (TFC 2016 / Sénégal/doc)

14.30: Ici ou la-basde Siu Pham (TFC 2016/ Vietnam/fiction)

16.30:Ayiti mon amourde Guetty Felin (TFC 2016/ Haïti/fiction)

18.30: Tous les chats sont gris de Savina Dellicour (TFC 2016 / Belgique/fiction)

20.30: Le miracle de Tékir de Ruxandra Zenide (TFC 2016/ Roumanie-Suisse/fiction)

I.C.R.

mai mult
Film

Peste 100 de scurtmetraje din 25 de țări participă la HyperFest International Student Film Festival 2017

afis_hyperfest_2017

În perioada 27 — 31 octombrie 2017, la Cinema Europa (Calea Moșilor, nr. 127) se desfășoară a XVI-a ediție a HyperFest — Festivalul Internațional de Film Studențesc al Universității Hyperion.

Timp de 5 zile, organizatorii Universitatea HyperionParadox FilmDinadins și Straniu Film le-au pregătit cinefililor peste 100 de scurtmetraje românești și internaționale din 25 de țări, precum Marea Britanie, Columbia, Franța, Germania, Spania, SUA și Rusia, 5 filme de top— ‘6,9 pe scara Richter’ (regia Nicolae Caranfil), ‘I figli della notte’ (regia Andrea de Sica), ‘Vara s-a sfârșit’ (regia Radu Potcoavă), ‘Breaking News’ (regia Iulia Rugină), ‘Un pas în urma serafimilor’(regia Daniel Sandu), dar și masterclass-uri și workshop-uri susținute de Cristi Puiu (regizor), Adrian Titieni (actor) și Nicoleta Ciobanu (acting coach).

Ediția de anul acesta promite să depășească succesul celei de anul trecut, ținând cont de numărul impresionant al scurtmetrajelor studențești înscrise în competiție, de prezența unor personalități din industria filmului românesc care vor împărtăși din experiența lor tinerilor studenți de la facultățile de profil, prin intermediul unor masterclass-uri și workshop-uri de regie și actorie inedite, și de participarea, în premieră, a unor jurați internaționați.

De altfel, o altă premieră a HyperFest 2017 constă în prezența a două jurii: juriul criticii și juriul festivalului.

Juriul criticii este format din Manuela Cernat (critic de film, cercetător științific și profesor universitar), Mihai Fulger (jurnalist, critic și selecționer de film) și Andreea Berechet (critic de film), iar scurtmetrajele prezentate publicului vor fi evaluate, anul acesta, de un juriu din care fac parte Andrea de Sica (regizor și scriitor italian), Enrico Vannucci (specialist în scurtmetraje, membru al Festivalului de Film de la Veneția). În vara acestui an, Vannucci a susținut masterclass-ul ‘About Shorts’ la Facultatea de Arte Hyperion. Celor doi jurați li se alătură Dorotheea Petre (actriță), Barbu Bălășoiu (director de imagine) și Ana Ularu (actriță).

Ca de fiecare dată, vor fi oferite premii la mai multe categorii, printre care cel mai bun film, cea mai bună regie, cea mai bună imagine, dar și cel mai bun actor, respectiv cea mai bună actriță.

Echipa organizatoare a HyperFest 2017 este formată din: Prof. Univ. Dr. Sever Spânulescu (Rectorul Universității Hyperion) — Președintele festivalului, Catrinel Dănăiață (regizor și profesor la Facultatea de Arte Hyperion) și Avram Iclozan (producător de film și absolvent al Facultății de Arte Hyperion) — Directorii festivalului, Ștefan Pătrașcu — Directorul artistic; Claudiu Oprea — selecționer; Alexandra Apostol — Purtătorul de cuvânt al festivalului și Marius Marin — Media Relations, iar evenimentul este prezentat de Cosmin Cornici (Directorul trupei de teatru Arthesium și absolvent al Facultății de Arte Hyperion) și Irina Puria (actriță și studentă a Facultății de Arte Hyperion).

Intrarea la festival este LIBERĂ!

Pagina de Facebook dedicată evenimentului: facebook.com/events/144070252881299

mai mult
Film

Relansare pe DVD: „Mortea domnului Lăzărescu”, un film de Cristi Puiu

dvd

„Moartea Domnului Lăzărescu”, lungmetrajul regizat de Cristi Puiu, va fi lansat pe DVD, într-o nouă ediție, la 12 ani de la premiera în România.

Relansarea va avea loc la București, la Cărturești Carusel, pe 10 octombrie 2017, de la ora 18.30, și la Sibiu, în cadrul festivalului Astra Film Festival, pe 13 octombrie 2017, de la ora 16,00, în prezența regizorului Cristi Puiu. Evenimentele de lansare vor continua și în alte orașe mari din țară în lunile octombrie și noiembrie 2017.

După succesul înregistrat de prima lansare pe DVD în 2009, acestă nouă ediție va apărea într-un tiraj de 1.850 de exemplare și va cuprinde filmul în format DVD cu subtitluri în engleză.

Lungmetrajul a câștigat premiul ‘Un Certain Regard’ la Festivalul de Film de la Cannes în 2005 și peste 50 de premii naționale și internaționale, fiind unul dintre cele mai recompensate filme din cinematografia românească.

‘Moartea Domnului Lăzărescu’ a fost clasat de New York Times pe locul 5 în topul ‘The 25 Best Films of the 21st Century So Far’, în 2017.

Cristi Puiu este unul dintre cei mai apreciați regizori români, iar cel mai recent film al său, ‘Sieranevada’ a fost propunerea României la Oscar în 2016.

Din 10 octombrie, fanii ‘Moartea Domnului Lăzărescu’ pot cumpăra această ediție din rețelele librăriilor Cărturești, Humanitas și Librarium din toată țara.

Pagina de Facebook: www.facebook.com/Moarteadomnuluilazarescu
Trailer: https://www.facebook.com/pg/Moarteadomnuluilazarescu/videos/?ref=page_internal

Pentru informații și detalii vă rugăm contactați:

Iuliana ȘIMANDAN | telefon 0747 273 833
email: iuliana.simandan@mandragora.ro

Sinopsis Moartea domnului Lăzărescu

Moartea domnului Lazarescu Marele Premiu „Un certain regard”, Cannes 2005
Premiul publicului la TIFF 2005, Cluj-Napoca
Marele Premiu „The Silver Orb”, Alba Regia 2005
Marele Premiu „The Golden Tower”, Palic 2005
Marele premiu al juriului Copenhaga 2005
„Lebada de Aur” – Cel mai bun actor Ion Fiscuteanu, Copenhaga 2005
Premiile Bayard d’Or pentru Cel mai bun film, si Cea mai buna actrita, Luminita Gheorghiu, Namur 2005
Un batran de 63 de ani – domnul Lazarescu – locuieste intr-un apartament de bloc cu cele trei pisici ale sale. Sotia lui a murit, iar fiica sa traieste in Canada. Simtindu-se rau, batranul cheama salvarea. Pana la sosirea acesteia, cere ajutorul vecinilor. Consultandu-l si suspectand un cancer de colon, medicul decide sa-l interneze. La spital intervin alte prioritati si batranul, care e presupus a fi alcoolic, este dus la alt spital, apoi la altul… Ceea ce parea la inceput o simpla formalitate – consultarea si supraveghearea unui batran care a vomat si se plange de dureri de cap – se transforma intr-un cosmar. Pe masura ce inainteaza in noapte, paramedicii conduc prin Bucuresti, incercand sa gaseasca un spital care sa le accepte pacientul, a carui stare se deterioreaza alarmant.

C.P.

mai mult
Film

TEATRU ȘI FILME ROMÂNEȘTI: „Carol I”

carol-insider

Filmul „Carol I”, regizat de Sergiu Nicolaescu, a avut premiera de gală la 9 aprilie 2009, în preajma zilei de naștere a lui Carol I (10 aprilie 1839). Realizat după un scenariu de Emil Slotea, „Carol I” este o peliculă ce se referă la ultimele luni din viața regelui și pe controversele dintre Carol și membrii Guvernului, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial.

Carol I este unul din putinele filme din cinematografia romaneasca in care Carol I apare ca personaj, celelalte doua fiind “Independenta Romaniei” (1912, actor Aristide Demetriade, regia Grigore Brezeanu), “Restul e tacere” (2007, actor Alexandru Hasnas, regia Nae Caranfil).

Sergiu Nicolaescu îi dă viață regelui Carol, personaj pe care l-a mai interpretat și în 1978, într-un alt film al său, „Pentru patrie”. Acțiunea filmului este plasată în vara anului 1914. La 75 de ani, regele Carol I, întemeietorul României moderne, trăiește retras în Castelul Peleș. O are alături pe Regina Elisabeta, soție devotată și prietenă de suflet. Monarhul se află într-o poziție dificilă: onoarea și rădăcinile de familie îi dictează să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, dar opinia publică cere ca țara să rămână în neutralitate. Regele Carol I își joacă ultima carte în Consiliul de Coroană. El încerca să îi convingă pe reprezentanții poporului să voteze pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale.

Pe lângă Sergiu Nicolaescu, interpretul personajului Carol I, din distribuția filmului mai fac parte actorii: Răzvan Vasilescu (Ionel I.C. Brătianu), Andreea Măcelaru Șofron (Principesa Maria), Ștefan Velniciuc (Ottakar Chernin), Geo Dobre (Regele Ferdinand), Marina Procopie (Regina Elisabeta), Claudiu Istodor(Take Ionescu), Ion Lupu (Louis Basset), Mihai Niculescu (Alexandru Marghiloman), Dumitru Dumitru(P.P. Carp), Roxin Ion (Theodor Rosetti), precizează site-ul cinemagia.ro.

Filmările s-au desfășurat la Castelul Peleș și Palatul Cotroceni. La concursul de proiecte cinematografice din 2006, „Carol I” a primit 195.000 de lei de la Centrul Național al Cinematografiei, cea mai mare finanțare acordată la secțiunea documentare.

Regizorul Sergiu Nicolaescu declara înaintea premierei că a ales acest subiect deoarece „Carol e unul dintre cele mai importante personaje ale României moderne, chiar cel mai important al istoriei generale a românilor. El a fost creatorul României moderne”.

În seara premierei filmului, au fost lansate și DVD-ul cu filmul „Carol I”, precum și o carte cu scenariul filmului și cu informații despre epoca în care a trăit suveranul României.

Actrița Marina Procopie mărturisea, într-un interviu acordat AGERPRES în 2014, că o importanță deosebită a avut-o colaborarea sa, la mai multe filme, cu Sergiu Nicolaescu — ”Wilhelm Cuceritorul”, ”Orient Express” și ”Carol I”.

”Dincolo de a fi fost un foarte bun regizor, Sergiu Nicolaescu era foarte bun în selectarea distribuției. Eu nu am dat probe pentru rolurile din ‘Orient Express’ sau ‘Carol I’, m-a sunat maestrul Nicolaescu și m-a chemat. Ținea cont mereu de asemănarea actorilor cu personajele reale pe care le jucau. Și privind unele fotografii ale reginei Elisabeta i s-a părut că semăn bine cu ea”, a declarat Marina Procopie.

Regizorul, actorul și producătorul Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu-Jiu. La 5 ani a plecat din orașul natal împreună cu familia, care și-a stabilit reședința la Timișoara, orașul în care marele regizor a copilărit. Din acei ani ai copilăriei i-au plăcut filmele și a visat să joace într-o zi în filme. A făcut ultimele patru clase de liceu în doi ani, potrivit cinemagia.ro.

În 1948, la terminarea liceului, a intrat la trei facultăți: Belle Arte, Politehnică și Școala de Ofițeri de Marină. A absolvit Politehnica în 1952, devenind inginer, meserie pe care a practicat-o la Studioul ”Al. Sahia” până în 1965, intrând astfel în lumea filmului.

Începuturile carierei sale regizorale sunt marcate de o serie de scurtmetraje — „Scoicile nu au vorbit niciodată”, „Memoria trandafirului”, o metaforă de 7 minute (1962), foarte curând ajungând să abordeze, ca profesionist, lungmetrajul.

Debutul în lungmetraj cu ”Dacii” (în coproducție cu Franco-London-Film, 1966), în care este și interpret, se dovedește a fi un mare succes românesc, ajungând să fie difuzat și în străinătate. În anii ’70, demonstrează o reală voință de a-și însuși tehnici narative și de montaj preluate din cinematograful american comercial, pe care le aplică filmelor sale de acțiune și suspans.

Filmografia sa impresionantă cuprinde filme la care, în afară de regizor sau co-regizor, este în egală măsură actor sau scenarist cu certe calități. După numărul de filme realizate (peste 50 de lungmetraje), Sergiu Nicolaescu este, de departe, regizorul cel mai productiv din cinematografia autohtonă, situându-se în același timp la nivelul celor mai activi cineaști în plan internațional.

De-a lungul carierei, a abordat o largă arie tematică și de gen (inclusiv filmul de actualitate, serialul de televiziune, comedia, drama psihologică, filmul biografic), însă certa sa vocație se dovedește a fi superproducția de inspirație istorică și filmul de acțiune.

Din filmografia sa amintim: ”Dacii” (1967), ”Mihai Viteazul” (1970), ”Cu mâinile curate” (1972), ”Chemarea aurului” (1973), ”Nemuritorii” (1974), ”Un comisar acuză” (1974), ”Accident” (1976), ”Osânda” (1976), ”Pentru patrie” (1978), ”Nea Mărin Miliardar” (1979), ”Revanșa” (1978), ”Ultima noapte de dragoste” (1979), ”Capcana mercenarilor” (1981), ”Wilhelm Cuceritorul” (serial TV, 1981), ”Ringul” (1983), ”Ciuleandra” (1984), ”Noi, cei din linia întâi” (1985), ”Francois Villon — poetul vagabond” (1987), ”Mircea” (1988), ”Coroana de foc” (1990), ”Oglinda — Începutul adevărului” (1993), ”Punctul zero” (1995), ”Triunghiul morții” (1999), ”Orient Express” (2004), ”15” (2005), ”Supraviețuitorul” (2008), ”Carol I” (2009), ”Poker” (2010, cea de-a doua comedie din cariera sa regizorală, după ”Nea Mărin Miliardar”), ”Ultimul corupt din România” (2012).

La 28 decembrie 2012 a fost operat, pe cale laparoscopică, la Spitalul Elias, intervenția chirurgicală fiind impusă de evoluția clinică din ultimele 24 de ore, în contextul unei afecțiuni digestive cronice benigne. A murit câteva zile mai târziu, la 3 ianuarie 2013.

M.B.

mai mult
Film

Jurnal de tătic. Un film mai vechi ca Tati. Timpul trece implacabil, ca mâncarea prin intestin

matrix

Îți dai seama că a trecut timpul când stai pe canapea lângă fiica ta de 8 ani și ea ridică ochii din telefon doar ca să te întrebe:
-Tati, tu trăiai când a apărut Matrix?
Te pregătești să-i dai răspunsul pe care-l merită, dar te limitezi la un ”da, acum stai cuminte că tati se uită la televizor” și te prefaci absorbit de un film vechi. Vechi, de prin 2000.
Fiindcă veni vorba de telefonul Alecsiei mi-am amintit că în ultima săptămână de vacanță, am avut o probă că timpul nu a trecut de pomană. Vreo două zile, pur și simplu nu am avut cum să stăm cu fetele. Alecsia a venit cu ideea:
-Stau eu cu Sofia!
Ca și cum problema era doar Sofia, care nu putea sta nesupravegheată la 5 ani, nu și ea care abia a făcut 8!
Nu am cedat din prima zi. Sincer, eu am fost cel care a insistat să nu le lăsăm complet nesupravegheate. Am făcut ce-am făcut cu Silvana și unul dintre noi tot a ajuns acasă. A doua zi, cu inima strânsă, am lăsat fetele singure vreo jumătate de oră. Nu am fost om până n-a sunat nevastă-mea să-mi spună că a găsit totul în regulă.
Ziua a doua! Au stat singure vreo 45 de minute. De data asta, eu am fost cel care a ajuns acasă și a dat semnalul că (UF!) totul e bine!
În aceste intervale, telefonul Alecsiei în care, la începutul verii, am pus o cartelă a fost mai util decât o bonă care știe să facă și masaj thailandez.
Dacă era după mine, aș fi vorbit tot timpul cu ele sau măcar aș fi ținut telefonul deschis și, din când în când, l-aș fi lipit de ureche și aș fi ascultat ce e acasă.
Silvana mi-a retezat-o. Că nu e bine să simtă copiii că n-avem încredere, că le transmit un sentiment de frică… în fine, vorbea ca șefu’ de la parentingu’ netului, așa că am promis că nu le voi agasa.
Și am plecat de acasă. După 5 minute eram cu telefonul în mână. Dar n-am sunat. Am mai stat vreo 5 minute. Am căutat numărul Alecsiei în contacte. Dar nici acum n-am apăsat pe liniștitorul buton verde. Am mai stat vreun minut. Noroc că-s chel că altfel albeam în minutul ăla. Nu am sunat. Am intrat pe chat și am trimis un timid ”Sunteți ok?”
În astea 9 litere, un spațiu și un semn erau cele o mie de gânduri negre pe care și le poate face un părinte într-un minut.
Răspunsul nu venea. Vedeam în partea de sus a ecranului că ”Alecsia scrie…” dar nu venea niciun mesaj. După încă o pauză a apărut din nou: ”Alecsia scrie…” și canci mesaj.
Nu am mai suportat, degetul arătător se clătina deasupra desenului cu un telefon, amenințător ca privirea unei învățătoare care citește tema chiulangiului clasei. Atunci a venit un mesaj. O poză. Am deschis-o imediat.

 

Am privit-o cam o secundă și am înțeles imediat două lucruri: că timpul trece și că am fete mari!
A doua zi n-am mai sunat, n-am dat mesaje, dar n-am întârziat niciun minut după ce am terminat treburile. Cred că Silvanei îi păsa mai mult de încrederea în sine a fetelor decât de a mea, pentru că mi-a dat vreo cinci mesaje care spuneau cam același lucru: ”Ai ajuns?”
După ce am deschis ușa și am văzut că totul e în ordine, am lăsat să mai curgă câteva minute până să-i scriu ”Am ajuns.” Plănuiam să mai aștept vreo două minute până să tastez și un ”Totul e ok”, dar telefonul a sunat.
PS: Uite că m-am luat cu altele și nu am terminat povestea cu Matrix. Dar e prea dureroasă, nu mai pot acum, în prag de weekend. O sugestie e în titlul filei de Jurnal. Poate luni…

Alecu Racoviceanu

mai mult
Film

„Aniversarea”, ultimul film în care a jucat Mircea Albulescu, va avea premiera internațională la Warsaw Film Festival

albulescu-foto

„Aniversarea”, ultimul film în care a jucat regretatul actor Mircea Albulescu, în regia lui Dan Chișu, va avea premiera internațională la cea de a 33-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Varșovia, care se va desfășura între 13 și 22 octombrie, informează un comunicat transmis joi.

Pelicula este selectată în Competiția oficială a festivalului alături de alte producții din Rusia, Polonia, Cehia, Franța, Turcia, Filipine, Georgia, Estonia, Slovenia și China.

„Filmul a avut o perioadă de post producție mai îndelungată decât altele la care am lucrat, de aceea mă bucur să îl văd ieșind la public. Sunt interesat să văd cum se raportează spectatorii din afara granițelor la povestea din film, care are un umor local destul de bine conturat, dar, în același timp, valențe perfect universale”, spune Dan Chișu, citat în comunicat. „Este un film despre credință și scriitura vine din ateul din mine”, afirmă Dan Chișu.

„Aniversarea” prezintă firul întâmplărilor ce au loc în casa lui Radu Maligan — fost om de bază al regimului de dinainte de ’89, care urmează să își serbeze împlinirea celor 94 de ani. Discuțiile celor adunați cu această ocazie, rude și prieteni de familie, generații diferite, ajung să tulbure evenimentul, situația devenind destul de complicată atunci când jumătate dintre oaspeți încearcă să îl convingă pe Radu să se spovedească unui preot, în timp ce restul invitaților consideră că nu poți forța pe cineva să acționeze contra voinței sale.

Mircea Albulescu este cel care îl interpretează pe Radu Maligan. Din distribuția filmului mai fac parte Simona Bondoc, Emilia Dobrin, Răzvan Vasilescu, Lucian Ifrim, Dana Voicu, Emanuel Pârvu, Mădălina Constantin, Frederic Fisbach, Dana Dembinski, Coca Bloos, Constantin Cojocaru, Adrian Păduraru, Papil Panduru, Mircea Andreescu, Rodica Lazăr, Mihai Constantin, George Remeș, Marian Râlea, Gheorghe Ifrim și Dan Hurduc.

Scenariul și regia sunt semnate de Dan Chișu, iar imaginea îi aparține lui Liviu Pojoni Jr. Producătorul filmului este Dan Chișu (Dakino Production), coproducători fiind Adrian Sitaru (4Proof Film) și Codin Maticiuc (WatchMe Productions).

Filmul este realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și va avea premiera în cinematografe pe 10 noiembrie.

Warsaw Film Festival este unul dintre cele mai prestigioase evenimente cinematografice din Polonia și unul dintre festivalurile de clasă A din lume, organizat în fiecare an de Fundația de Film Varșovia. Pe parcursul celor zece zile de festival au loc proiecții în cadrul diferitelor secțiuni, dar și întâlniri cu cineaști și un târg de film central-european. Fondatorul și directorul Festivalului este Stefan Laudyn, cunoscut om de cultură polonez.

P.C.

mai mult
Film

Ion Popescu-Gopo, aniversat la Anim’est, la 60 de ani de când a primit premiul Palme d’Or

gopo

Festivalul Internațional de Film de Animație Anim’est aniversează în cadrul unui proiect special – Gopo ReAnimation Night – 60 de ani de când cineastul român Ion Popescu-Gopo a primit premiul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes.

Cea de-a douăsprezecea ediție a Festivalului Internațional de Film de Animație Anim’est va avea loc în perioada 29 septembrie — 8 octombrie la Cinemateca Eforie, Cinema Elvire Popesco, Centrul CINETic, Expirat, Apollo111 și Carol 53.

Potrivit unui comunicat al organizatorilor transmis, joi, AGERPRES, bucureștenii vor avea posibilitatea să celebreze opera lui Gopo într-o manieră actuală, folosind tehnologii și forme de expresie noi.

Proiectul va fi compus din două părți, respectiv un program de scurtmetraje de animație premiate cu prestigioasa distincție la Cannes și un eveniment ce îmbină video mappingul (proiecții complexe pe suprafețe cu geometrie, volum sau forme neregulate) cu muzică live.

Programul de scurtmetraje va putea fi vizionat duminică, de la 18,30, și pe 7 octombrie, de la 16,30, la Cinemateca Eforie. Timp de 100 de minute, publicul va trece printr-o istorie a filmelor scurte animate premiate cu Palme d’Or începând cu anul 1955 până în prezent — animații care contextualizează opera lui Gopo, arătând că ea este perfect valabilă calitativ, și care o plasează în contextul evoluției curentelor, stilurilor și tehnicilor în animația mondială. Din program fac parte, alături de „Scurtă Istorie”, scurtmetrajul care i-a adus premiul Palme d’Or lui Gopo în 1957, o selecție de titluri, de la „Blinkity Blank”, în regia lui Norman McLaren, primul scurtmetraj de animație care a primit prestigiosul premiu la Cannes în 1955, „Balablok”, în regia lui Bretislav Pojar, regizorul ceh al cărui nume apare în palmaresurile celor mai importante festivaluri de film din lume, sau „La Traversée de l’Atlantique a la rame”, în regia lui Jean-François Laguionie, al cărui lungmetraj „Louise en hiver” este înscris în competiția Anim’est de anul acesta, până la ultimul câștigător al premiului, „Waves ’98”, regizat de Ely Dagher, care va fi prezent la festival în calitate de membru al juriului competiției de lungmetraj internațional și al competiției românești.

Evenimentul ce îmbină muzica live și video mappingul va avea loc pe 4 octombrie, de la ora 22,00, la Expirat. Celebrul personaj al lui Ion Popescu-Gopo va deveni un fel de master of ceremonies, dar și protagonistul unui show vizual și muzical, care va include o scenografie minimală — sfere care se transformă în planete sau cuburi care își schimbă forma și funcția narativă — folosită ca suport pentru proiecțiile care vor transforma spațiul în lumile create de Gopo. Realizatorii show-ului sunt Alexandru Ciubotariu, a.k.a. Pisica Pătrată, care va face o demonstrație de live drawing, și Alexandru Petroșanu și Matei Derșidan, de la studioul Les Ateliers Nomad, cei care se vor ocupa de video mapping. Cei care vor realiza muzica live din cadrul evenimentului sunt Codin Orășanu (synthuri), Sebastian Burneci (trompetă + synthuri), Radu Pop (tobe+percuție) și Vlad Ilicevici (chitară, bass).

Festivalul Internațional de Film de Animație Anim’est este organizat de Asociația Este’n’est, și finanțat de Centrul Național la Cinematografiei, Administrația Fondului Cultural Național, Uniunea Cineaștilor din România, Institutul Cultural Român și Fundația Japonia. Acest proiect cultural este finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului București — ARCUB.

P.C.

mai mult
Film

Directori de casting vin la București pentru a doua ediție Managing Talents – workshop pentru actorii români în căutarea unei cariere internaționale

LFC17_MT_660x330

Les films de Cannes a Bucarest organizează pe 21 octombrie, la ora 11:00, la Cinema Pro a doua ediție a evenimentului Managing Talents, continuând demersul festivalului de a sprijini actorii debutanți sau consacrați, indiferent de vârstă, în dezvoltarea lor profesională. Întâlnirea are ca obiectiv punerea a cât mai multor actori români în contact cu directori de casting renumiți, din întreaga lume.

În 2016, directori de casting și agenți precum Ilene Feldman sau Avy Kaufman, care au gestionat carierele unor celebrități ca Ryan Gosling, Colin Farrell, Terrence Malick, Angelina Jolie, Ang Lee, Robert Redford sau Steven Spielberg au discutat cu actorii și regizorii din România despre meseriile care îi pun în valoare — managerul, agentul sau directorul de casting. Anul acesta, Managing Talents aduce la București unii dintre cei mai activi directori de casting ai momentului: Frank Moiselle (Irlanda), Vicki Thomson (Marea Britanie), Nathalie Cheron (Franța), Elizaveta Shmakova (Rusia) , Victor Jenkins (Marea Britanie) și Richard Cook (Irlanda).

Workshop-ul de pe 21 octombrie 2017 este deschis deopotrivă actorilor consacrați, indiferent de vârstă cât și celor debutanți.

Formularul de înscriere, condițiile de participare și mai multe detalii sunt disponibile pe site-ul filmedefestival.ro sau accesând acest link. Numărul patricipanților este limitat — 250 de locuri, iar taxa de participare este de 100 de lei.

Actorii interesați sunt invitați să realizeze o înregistrare video (self-tape) în engleză, franceză sau rusă (pe un text propus în pagina evenimentului) și să creeze link-uri de acces online către acest self tape și fișa lor din baza de date a unei agenții de casting — fișa conținând obligatoriu fotografii recente. Opțional, pot completa aplicația furnizând link-uri de acces online către un film de prezentare (reel), precum și către secvențe din filmele în care au jucat.
Perioada de înscriere este 27 septembrie — 8 octombrie. Toți participanții înscriși la workshop vor fi înregistrați automat în bazele de date ale directorilor de casting invitați la București.

Directorii de casting și organizatorii vor viziona self-tape-urile celor înscriși la workshop și, pe baza lor, directorii de casting vor selecționa un număr de circa 30 de actori care vor avea șansa unei întâlniri individuale cu aceștia în zilele de vineri 20 octombrie și, respectiv, duminică, 22 octombrie.
Structura workshopului:
11:00 — 11:45: Actori pentru actori — actori cu cariere internaționale, în dialog cu participanții la workshop, despre oportunitățile, particularitățile și condiționările unei cariere actoricești internaționale.
11:45 — 12:30: Ce așteptăm de la voi — ce așteaptă regizorii de la actori după întâlnirea la casting.
12:30 — 13:15: Ascultă directorii de casting — directori de casting experimentați vorbesc despre self tapes, tactici, oportunități și pregătirea pentru castinguri internaționale.
13:15: cocktail de socializare

Directori de casting invitați

Nominalizat de trei ori la premiile Primetime Emmy, Frank Moiselle a colaborat cu regizori renumiți precum Jim Sheridan, Joel Schumacher, Gillies MacKinnon și Neil Jordan și a lucrat pentru numeroase seriale de televiziune, printre care Ballykissangel, Tudors, Borgias și Vikings.

Din Marea Britanie vor fi prezenți Vicki Thomson, care a lucrat pentru numeroase producții TV multi-premiate inclusiv Broadchurch, Humans, Grantchester, Brief Encounters, The Last Kingdom, Episodes și Victor Jenkins (Victor Jenkins Casting Ltd.) pentru producțiile epice Troy și Alexander și nominalizat la premiile Artios alături de Kelly Valentine (VHJ Casting).

Nathalie Cheron lucrează pentru producții franceze și europene, colaborând cu unii dintre cei mai renumiți regizori europeni — Luc Besson, Olivier Assayas, Guillaume Gallienne, Frédéric Auburtin și americani — Robert Altman, Norman Jewison, Danny Huston, Des McAnuff și Doug Liman.

Elizaveta Shmakova și-a început cariera la Academia de Balet Vaganova, devenind curator pentru Teatrul Balșoi din Moscova și Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg. Din 2002, este Director de casting pentru Studio Slon, unde lucreaza la producții rusești și internaționale.
 Workshopul este organizat în colaborare cu Richard Cook, unul dintre fondatorii agenției The Lisa Richards Agency, din portofoliul căreia fac parte actori precum Cillian Murphy, Aidan Turner, Pierce Brosnan, Vlad Ivanov. Richard Cook este și directorul artistic al Subtitle Film Fest, precum și fondatorul Cat Laughs Comedy Festival în Kilkenny, Irlanda, unul dintre cele mai importante festivaluri de comedie.

Actorii care vor intra în dialog cu participanții la Managing Talents sunt Nahuel Perez Biscayar (protagonistul 120 battements par minute, în regia lui Robin Campillo, film premiat cu Grand Prix — Cannes 2017), Dylan Smith (cunoscut pentru rolurile din 300, Total Recall, The Mummy), Valentina Lodovini (premiată pentru rolul Mariei din filmul Benvenuti al sud, în regia lui Luca Miniero) și Vlad Ivanov (unul dintre cei mai populari actori români ai momentului, cunoscut pentru rolurile din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile — r. Cristian Mungiu, Polițist, adjectiv — r. Corneliu Porumboiu, Poziția copilului — r. Călin Peter Netzer și Câini — r. Bogdan Mirică).

Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, Un etaj mai jos) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, După Dealuri, Bacalaureat) sunt cei doi regizori care vor susține cea de-a doua parte a workshop-ului din 21 octombrie
Managing Talents este un eveniment prezentat de BRD Groupe Société Générale, organizat cu sprijinul Spotlight European Film Festival și Subtitle.
Festivalul este prezentat de Orange România, partener de tradiție al evenimentului.
Susținut de: BRD Groupe Société Générale
Mașina oficială a festivalului: Renault
Cu sprijinul: Catena, Groupama Asigurări, Apa Nova, Silva
Cafeaua oficială a festivalului: Nespresso

Ediția a opta a Les Films de Cannes a Bucarest este organizată de Asociația Cinemascop și Voodoo Films și realizată în parteneriat cu Ambasada Franței și Institutul Francez din București.

Les Films de Cannes a Bucarest este un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale, de Centrul Național al Cinematografiei și finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului București ARCUB, cu sprijinul SACD / Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques și al Institutului Cultural Român.

Edițiile din cele 7 orașe sunt realizate cu susținerea: Brașov — proiect cofinanțat de Consiliul județean Brașov, Cluj-Napoca — proiect realizat cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Cluj-Napoca și cu susținerea Asociației Suedia, Sibiu — în parteneriat cu ASTRA Film Festival, Arad — cofinanțat de Centrul Municipal de Cultură Arad, Timișoara — cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara, Casei de Cultură a Municipiului Timișoara și Filarmonicii Banatul, Iași — cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași și al Ateneului din Iași și la Suceava — cu sprijinul Primăriei din Suceava.
Detalii: www.filmedefestival.ro
Ne puteți urmări pe Facebook: Les Films de Cannes a Bucarest
Pentru informații suplimentare despre Managing Talents, ne puteți scrie pe welcome@filmedefestival.ro

mai mult
Film

Debutul în lungmetraj al lui Daniel Sandu: „Un pas în urma serafimilor”

un-pas-in-urma-serafimilor

Mulţi români reproşează cinema-ului autohton că este anost: ei bine, iată că „Un pas în urma serafimilor”, debutul în lungmetraj al lui Daniel Sandu, nu este anost deloc şi explorează o lume nefamiliară, cea a unui seminar teologic ortodox, unde adolescenţi de-abia ieşiţi de pe băncile gimnaziului studiază să devină preoţi. Doar că nu prea le stă lor gândul la cele sfinte…
În centrul atenţiei este Gabriel (Ştefan Iancu), un adolescent adus de părinţi la seminar. Suntem în anii ’90, iar presiunea preoţirii devine curând evidentă: într-un deceniu cu o realitate economică mai mult decât sumbră, a fi preot este echivalentul bunăstării. Instantaneu este pusă în discuţie vocaţia: câţi dintre zecile de copii (pentru că, până la urmă, protagoniştii sunt nişte copii mai mari) vor să fie preoţi şi câţi sunt convinşi de insistenţele părinţilor. Faptul că zecile de elevi sunt păstorite de preotul Ivan (Vlad Ivanov, într-un nou rol negativ), manipulator şi lipsit de scrupule, creează imediat tensiune şi o întrebare captivantă: nu dacă, ci când şi cum îşi vor pierde puştii inocenţa?
Un pas în urma serafimilor nu se poate hotărî dacă este povestea unei maturizări sau o deconspirare a mijloacelor dubioase prin care biserica îşi măreşte puterea. Spectatorii vor prefera poate primul aspect, pentru că Sandu explorează ataşant ce se întâmplă în seminarul în care elevii au nevoie de bilet de voie de la pedagog pentru a ieşi în oraş. Este o lume închisă, plină de reguli, pe care locuitorii ei, îndemnaţi de hormoni şi spiritul de aventură specific vârstei, de-abia aşteaptă să le încalce.
Recunoaştem că ne-am fi dorit ca filmul să fie mai puţin indulgent cu aventurile „laice” ale protagoniştilor şi să se concentreze pe partea de „thriller de seminar”, care este şi inedită în cinema-ul nostru. Nu trece mult până când ne dăm seama de ironia titlului: serafimii, nume de alint pe care părintele Ivan îl foloseşte pentru elevi, sunt vârful ierarhiei angelice în teologia creştină. Sunt, practic, lumină pură. Serafimii părintelui Ivan mint şi chiulesc şi, dacă au dat vreodată dovadă de vreo înclinare către preoţie, aceasta este repede uitată printre atâtea ispite. Este o discrepanţă care spune multe despre biserică şi pe care ne-am fi dorit-o explorată mai tăios şi relevant în film.
Deşi ar fi putut fi mult mai scurt decât este, Un pas în urma serafimilor chiar merită o vizită la cinema. Combină eficient umorul cu suspansul uşor naiv al evoluţiei protagoniştilor şi descoperă câţiva tineri actori (printre ei, Ali Amir, Alfred Wegeman, Ştefan Mihai, Niko Becker) de care cu siguranţă vom mai auzi. Nu-i lipsesc replicile memorabile (una dintre ele este, după noi, replica anului în filmul românesc) şi oferă şi cea mai amuzantă secvenţă de confesiune văzută în ultimii ani la cinema. O secvenţă finală, cu imagini reale filmate pe vremea când Daniel Sandu urma cursurile unui seminar teologic, le va sugera spectatorilor fidelitatea cu care regizorul a adaptat realitatea în scenariu. El spune că 80% din ce se întâmplă în film este adevărat, iar asta nu face decât să arunce o nouă lumină asupra modului cum preoţii sunt pregătiţi, încă din adolescenţă, să devină lideri ai comunităţii.

Cinemagia

mai mult
1 4 5 6 7 8 9
Page 6 of 9