Muzica

Muzicologul Grigore Constantinescu (n. 5 decembrie 1938) s-a stins din viață marți, la Spitalul de Urgență Floreasca, unde era internat de șase zile. În ultima vreme, profesorul a acuzat probleme de sănătate, fiind internat în mai multe rânduri. Avea 81 de ani.

Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, a scris pe reţeaua de socializare: “Am primit cu tristeţe vestea morţii prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, reputat cronicar muzical, membru fondator şi preşedinte al Uniunii Criticilor Muzicali ”Mihail Jora”. Dincolo de premiile şi zecile de cărţi şi articole pe care le-a semnat, rămâne amintirea unui om pentru care muzica, şi în special arta lirică, a însemnat totul, pe care l-am cunoscut bine şi cu care am avut o colaborare excelentă”.

Grigore Constantinescu se numără printre cei mai importanți profesori și muzicologi pe care i-a cunoscut lumea muzicală românească.

În urmă cu puțini ani, am susținut – sub coordonarea prof. univ. dr. Sanda Hârlav Maistorovici – o lucrare de disertație la Universitatea ”Valahia” Târgoviște cu tema ”Grigore Constantinescu – Muzicologul romantic”. Vă voi prezenta, în câteva episoade, secțiuni din lucrare. Paginile sunt inedite. Voi începe cu 

ARGUMENT

Grigore Constantinescu: Am foarte multe amintiri. Și surprinzătoare. Spun ”surprinzătoare”   pentru   că   ați   venit   și   ați   așteptat   întâlnirea   noastră…   în   holul Conservatorului…

Reporter: Recunosc…

G.C.: … fără să știți că eu, încă de la șase-șapte ani, mă aflam tot la… Conservator. Această clădire este un teren de viețuire pentru mine. Aproape întreaga mea existență este legată de acest loc. Este un fapt vizibil că în acest loc am  existat  eu, începând cu anii copilăriei,   cu   anii   claselor   primare,   continuând   cu   anii   de   liceu,   cu   pregătirile   pentru Universitate, cu formarea mea ca profesionist, până în ziua de azi, când mă uit la mine ca la o persoană care are 80 de ani. E mult de-atunci… Aici am trăit, aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie soție, mi-am cunoscut propriul destin și majoritatea persoanelor care au jucat un rol în viața mea. Deci sunt cam 78 de ani de când am intrat în această clădire. Aici m-am orientat pentru viață, cu toate idealurile, reușitele și eșecurile pe care le-am avut. Așa că, subiectul propus de dvs. e un subiect de roman. (Din interviul nepublicat acordat autorului – septembrie 2018)

Deschis către dezbaterea fină sau tensionată a lucrurilor, convins fiind că muzica oferă chei care să deschidă „marile probleme ale Firii”, Grigore Constantinescu, profesor universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică București – intelectual de rasă, cu „alonjă” goetheană -, s-a dăruit cu totul muzicii, într-un efort însumând peste 55 de ani, interval în care a oferit lumii muzicale peste 50 de cărţi, mii de articole, studii, cronici, recenzii, eseuri, comunicări ştiinţifice în ţară şi în străinătate. A susţinut concerte-lecţii, emisiuni de radio şi tv. Ca urmare a activităţilor sale în slujba muzicienilor şi ascultătorilor, a primit cam toate titlurile şi onorurile pe care le-ar visa un muritor.

Începuturile ascensiunii profesionale ale lui Grigore Constantinescu (sau ”problemele tinereții canonice”, cum spunea George Călinescu, referindu-se la un volum juvenil comentat de el în 1932), calme şi bine cumpănite, precum judecăţile sale, sunt legate de studiile la Conservatorul din Bucureşti unde i-a avut ca „naşi” muzicali pe mulţi dintre eminenţii muzicieni şi muzicologi români. Printre aceştia: Ioan D. Chirescu, Victor Giuleanu (teorie, solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Zeno Vancea (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Mihail Jora, Tiberiu Olah, Dan Constantinescu (compoziție), Alfred Mendelsohn, Anatol Vieru (orchestrație), George Breazul (istoria muzicii), Emilia Comișel (folclor), Ion Vicol și Dumitru D. Botez (dirijat coral).

S-a perfecționat cu Igor Markevitch (dirijat, analiză muzicală) la Monte Carlo (1969).

În comentariul la cartea sa despre compozitorul Matei Socor scriam: ”După cum se poate observa din orice schiţă biografică a muzicologului, Grigore Constantinescu şi-a trăit o bună parte din viaţă, inclusiv perioada formativă, în regimul dictatorial. I-a cunoscut aşadar excesele, derapajele, abuzurile. Dar, prin tot ceea ce a scris în anii dictaturii, a arătat că se situează dincolo de tălăzuirea patimilor politice, impunându-şi marea, imuabila „politică”: a muzicii, a cărţii, a culturii, a spiritului. Fără părtinire şi fără idiosincrazii, autorul ştie să resuscite climate şi chipuri care au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru cultura românească”. O face, cu inteligență și o evoluție intelectuală constante, cu Dimitrie Onofrei, George Enescu, Matei Socor, Margareta Metaxa, Corala Madrigal, Tudor Ciortea, Corul de copii Radio la semicentenar (în „Primăvara muzicii”), Corul Preludiu (în „Trei decenii cu muzica”), Dorin Teodorescu, Iosif Conta, Iulia Buciuceanu (i-am amintit în ordinea apariţei cărţilor) şi alţi mari slujitori români ai lui Euterpe.

A alcătuit monografii despre personalități muzicale mondiale: Giuseppe Verdi, Gaetano Donizetti.

În calitate de profesor coordonator, a îndrumat mulți doctoranzi. ”Producția” sa numără 87 de doctori!

Interesul său este vast. Scrie despre: compozitori contemporani şi necontemporani – români şi străini, din diverse epoci -, stiluri muzicale diverse (muzica de operă, corală, dans, balet, jazz), istoria muzicii şi formele muzicale (este titlul unui volum), teoria muzicii, probleme legate de stilistica muzicală, alcătuieşte dicţionare etc, cu un interes mereu activat şi diversificat într-o zonă înaltă. În unele studii, se situează la confluența istoriei, sociologiei, etnopsihologiei, muzicii, literaturii și chiar filmului. Grigore Constantinescu topeşte toate aceste date, unele aparent disjuncte, dar care „se-ngână şi-şi răspund”, în creuzetul unei opere în care nervul teoreticianului strălucit care este însufleţeşte materia uneori (sau doar aparent) aridă.

În diversa paleta tematică a lui Grigore Constantinescu sunt încercuite câteva subiecte privilegiate. Este neîndoielnic faptul că melodia, teatrul liric (opera) şi muzica din perioada romantismului sunt pasiunile sale, ţin de o „dispoziţie afectivă” (cum ar spune Heiddegger). De altfel, lucrarea sa de doctorat poartă titlul Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică.

”Romantic ești de când te naști. Toată viața. Da, aceasta este dispoziția mea afectivă”, îmi mărturisea, cu sinceritate bonomă, unul dintre cei mai importanți critici muzicali din a doua jumătate a secolului trecut și primele două decenii ale secolului prezent, care vede în romantism o structură permanentă a spiritului uman. După cum se poate observa, prin profilul său spiritual și întreaga sa atitudine, profesorul nu corespunde nici pe departe imaginii înrădăcinate în mintea multora, conform căreia profesorul universitar (în cazul acesta, provenit din lumea muzicii) este acela care ”înnebunește” omul cu teorii, moduri și game, forme și genuri muzicale, ”agogice” etc. Toate cărţile sale, după cum o recunoaște însuși autorul, se constituie în invitaţii la călătorie, peripluri pe marea undelor muzicale, promenade sonore imaginare. Din toate scrierile muzicologului străbate o undă de lirism.

Dar cât de utile se dovedesc ghidurile, dicţionarele şi „istoriile” lui Grigore Constantinescu. Amintim ghidurile de operă şi de balet (acestea în colaborare), o „Istorie a operei în date”, o alta a „muzicii în paşi de dans” sau „Splendorile operei – Dicţionar de teatru liric”.

Printre alte daruri, darul de observaţie, felul aparte în care modelează (şi modulează) un discurs, „desemnul” stilistic agreabil, judecata sănătoasă (desemnată de Heraclit drept suprema virtute) sunt notele imediat observabile ale scrisului său, căruia i se adaugă însă o permanentă notă reflexivă.

Caz aparte, de ”unicitate granitică” (cum spune chiar Grigore Constantinescu referindu-se la G. Verdi), muzicologul binemerită pentru generozitatea viziunii sale, pentru deschiderea și sensibilitatea față de cititor. Autorul trebuie cunoscut în toată întinderea creației sale, însă, pentru moment, din motive pe care le puteți bănui după ce ați citit aceste rânduri, Opera Omnia este aproape imposibil de abordat. Vom încerca să vă atragem atenția doar asupra câtorva dintre ”opus”-urile sale.

Lecturile propuse de Grigore Constantinescu îţi oferă şansa de a te îmbogăţi moralmente, cultural şi fortifica în sentiment.

                                                                                                                                            Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu prof. dr. în Etnomuzicologie Maria Tănase Marin (II)
(urmare din ediția de ieri, 26 iulie 2019)

Elogiu vestimentației

R.: Ce sfat le dați tinerilor interpreți care aspiră la glorie?
M.T.M.: Oriunde ar evolua, în țară sau în străinătate, la Roma, Paris sau Bertea, esențială rămâne pregătirea… dinainte de spectacol, în special aspectul vestimentar. Există un anumit ritual. Cu o oră înainte de spectacol, artistul să fie costumat. Pe scenă trebuie să fii impecabil, pregătit cum te-ai duce la împărtășanie. Când nu poți să scoți apă de piatră seacă, mai bine te lași.
R.: Și următoarea treaptă?
M.T.M.: La nivel mediu valoric, va mai exista o treaptă: cea de interpret consacrat. Până acolo e drum lung, înseamnă o popularizare foarte bine făcută. Dar întâi de toate: ținuta, vestimentația, felul cum te… porți, prin asta te consacri. Vestimentația îți conferă distincție. Costumul popular să fie foarte bine pus la punct și să reprezinte zona: Maramureș, Prahova etc. Apoi, vocea ta trebuie să fie foarte bine personalizată. Într-atât încât să ajungi să fii recunoscut de ascultători la radio sau să apari la televizor fără să ți se titreze numele. Doi: repertoriul este de mare importanță. Un interpret nu trebuie să aibă o mie de cântece în repertoriu. Lucreția Ciobanu s-a lansat cu două, trei cântece. Pentru că a fost și este o femeie deșteaptă și a știut că publicul trebuie s-o identifice prin cântec. După aceea vine repertoriul. Să ne amintim care sunt piesele reprezentative ale lui Gheorghe Roșoga, ce cântă Mioara Velicu sau Sofia Vicoveanca. (Reporterul fredonează un cântec din repertoriul Vicoveancăi). Vedeți că știți? Și nu sunteți interpret de muzică populară. Să mai dăm un exemplu: Miruna Ionescu s-a consacrat cu ”Maică, m-ai crescut de mică”, din repertoriul Ilenei Sărăroiu.
R.: Să înțeleg că aveți cunoștințe temeinice și în domeniul portului popular?
M.T.M.: Desigur. Când umblam cu magnetofonul studiam și portul popular.

Autentic și tradițional 

R.: Se vorbește mult despre autentic. Teama iubitorilor de muzică populară de-aici provine: din faptul că mulți interpreți se îndepărtează de sursă, fiind contaminați de ”modernități”…
M.T.M.: Autenticul, în sensul pur, nu mai există, se pierde prin mesagerul lui, care este interpretul. Există tradiționalul. Dar când vorbim despre autentic, nu mai poate fi vorba despre femeia de la țară, acompaniată de un fluier sau un caval. Intervine orchestra sau taraful. Când preiei de la sursă, poți interveni cu ”floricele” sau ”întorsături”, dar fără a deturna sensul autentic, ceea ce propui trebuie ”să fie de acolo”: Ardeal, Muntenia etc.
R.: Avem profesori buni la țară?
M.T.M.: Avem mulți profesori buni. Dar să nu credeți că orice interpret este și profesor. Eu doresc ca elevii mei să mă depășească. În sufletul meu nu și-a găsit niciodată loc egoismul, de aceea sunt și interpret și profesor. Timpul a selectat. Se știe, la nivel de județ și de țară, că sunt foarte mulți tineri din Prahova care răzbesc cu adevărat și că eu îi sprijin mai departe. Și nici eu nu lucrez singură. Să nu uităm că la Școala de Artă m-am completat foarte bine cu Felicia Ispas. Nu-i numai un co-repetitor, ci ne completăm, în primul rând în sensul de a ne consulta: cum să-i îmbrăcăm pe interpreți, ce cântece li s-ar potrivi…
R.: De când sunteți la Liceul de Artă?
M.T.M.: Din 1999, când am înființat o clasă de canto popular. Am primit sprijinul domnului director de la acea vreme Florian Nistoroiu în realizarea unei clase speciale de folclor și a grupului vocal ”Ciuleandra”. Ne putem mândri cu premii la olimpiadele și concursurile naționale, în fiecare an.

La Jocurile Olimpice de la Atena

Reporter: Ideea de a vă lua acest interviu ne-a venit după ce am aflat că ați fost la Jocurile Olimpice de la Atena. La ce probă ați participat?
Maria Tănase Marin: (cu un zâmbet) La cea de folclor românesc. Invitația de a merge în Grecia a venit din partea Primăriei Ploiești, care a dat curs unei alte invitații, venite din partea oficialităților elene. Am fost cu grupul ”Ciuleandra”. Am plecat cu elevele mele Georgiana Baciu, Andreea Rusu, Georgiana Baniță, Silvia Măgureanu, Alisa Toma și Alexandra Cernat. Alături de ”Ciuleandra”, a participat și clubul de debate și un grup de elevi olimpici din Ploiești. Pot să spun că pentru ei a fost o vacanță minunată.
Am participat la programul cultural, numit ”Pace și cultură”, program adiacent ”Jocurilor Olimpice de la Atena. La acest program cultural au participat 22 de țări. A fost o experiență interesantă. Am făcut schimburi culturale și de adrese cu delegațiile participante.
R.: Cum era structurat programul?
M.T.M.: În fiecare seară, câte o țară își prezenta programul artistic pe scenă, în aer liber, ceea ce aveau mai bun. În program era prevăzută și o prezentare a orașului din care proveneau artiștii.

Medaliată de Elisabeta Lipă

R.: Ce v-a emoționat cel mai mult?
M.T.M.: Am avut marea bucurie să ne întâlnim cu ”aurul” canotajului românesc. M-au impresionat fetele de la canotaj. Elisabeta Lipă, marea noastră campioană, mi-a pus medalia ei de aur la gât. A zis că și eu o merit.
Din delegația noastră au mai făcut parte profesorii însoțitori ai grupurilor, oameni extraordinari. Domnul Constantinescu, doamna Mioara Gheorghe, doamna profesor Hanganu, doamna Ionescu, de la Școala 32, doamna Georgescu, de la Primărie.
R.: Cum a fost primit programul propus de dvs.?
M.T.M.: Programul artistic al Liceului de Artă din Ploiești a avut mare succes. În deschiderea festivalului, am prezentat un fragment din obiceiul cununii din Maramureș.
Deși nu era prevăzut în program, la închiderea festivalului ”ne-au furat grecii” – cum spunea cineva – și am prezentat cântece și dansuri din Moldova, Oltenia, Ardeal și, mai ales, Prahova. A trebuit, pe suta de metri, să pregătesc grupul vocal– folcloric și din punct de vedere coregrafic.

Greci încântați

R.: Ce-ați mai făcut la Atena?
M.T.M.: Acolo, trei-patru ore pe zi acordam pregătirii pentru dans. M-a impresionat delegația Ucrainei, care s-a prezentat foarte bine, cu două serii de dansatori însumând 50 de artiști. Întrucât am avut foarte multe solicitări, am luat două fete din grupul olimpic și le-am făcut dansatoare!! A ieșit foarte bine. Am realizat cu adevărat proporțiile succesului pe 29 august, când am fost invitați – cum vă spuneam – și la spectacolul de închidere a Jocurilor Olimpice, alături de Ucraina și Grecia. Între 13 și 30 august, am avut o serie de spectacole în aer liber, în diverse locuri din Atena.
R.: Suntem informați că ați ajuns cu întârziere la Atena. De ce?
M.T.M.: Mi-am plătit, pe 17, biletul de avion, din dorința de a avea o reprezentare frumoasă în Grecia, cu grupul ”Ciuleandra”. Și mi-am mai luat și concediu fără plată de la TVR. N-am putut să ajung de la început, deoarece în perioada 11-15 am avut tabără de creație în județul Mehedinți, la Drobeta Turnu Severin, apoi concursuri la Băile Herculane, Orșova… A fost, întâi de toate, a III-a ediție a Festivalului Național de Interpretare a Cântecului Popular pentru Copii ”Cristian Răchitan”, desfășurat în județul Mehedinți. Anul acesta, trofeul a fost câștigat de o fată din Bistrița-Năsăud. La anul, Festivalul se va desfășura la Bistrița. E ca la Eurovision, unde țara câștigătoare organizează ediția următoare a concursului.

”Crescută” de Maria Tănase

R.: Prahova ce premii a obținut?
M.T.M.: Noi am obținut Premiul Special al Juriului, prin Cristina Vrânceanu, și Premiul II, prin Mihaela Precup.
R.: Aveți vreun supranume? ”Privighetoarea”, ”Ciocârlia”, eventual ”a Carpaților”?
M.T.M.: (zâmbind) Nu. Dar umblă prin TVR legenda că aș fi crescută de Maria Tănase, marea noastră cântăreață. Dar Maria Tănase a decedat în 1963, când eu de-abia mă născusem. Legenda a pornit de la faptul că avem același nume. 

Doamna doctor 

R.: Ați adus mai devreme vorba despre doctorat. Ce titlu poartă  teza?
M.TM.: ”Muzica folclorică prahoveană în actualitate”. O lucrare de cercetare, în exclusivitate. Am primit titlul de doctor în etnomuzicologie cu calificativul ”cum laude”. Am fost cooptată și în proiectul UNESCO de salvare a patrimoniului.
R.: Felicitări! Dați-ne, vă rog, două voci ale muzicii populare românești care vă impresionează din cale-afară!
M.T.M.: Când spun voce eu mă gândesc și la repertoriu. Așadar: Grigore Leșe, din Țara Lăpușului, și Nineta Popa, care reprezintă două zone folclorice, Vâlcea și Mărginimea Sibiului.
R.: Acum, la final, aș dori să ne referim puțin și la emisiunile folclorice de la televiziune, gen ”Folclorul contraatacă”…
M.T.M.: Există două căi: una care ajută, alta care nu ajută la conservarea și continuitatea folclorului. Cea care nu ajută e foarte bine imprimată în memoria recentă a oamenilor, prin obiceiuri de calitate discutabilă. Nu dau exemple. E o publicitate ostentativ făcută și foarte densă. Pe când cealaltă cale, publicitatea făcută prin Radio și TVR, ajută. Pentru că posturile naționale au o anumită responsabilitate în această privință. Aceste două căi se amestecă în… show-uri. Dacă mi se propune să fac o emisiune de dance sau de operetă spun că nu este specialitatea mea. Alții fac de toate. Că merge și-așa. Dar problema tocmai asta este: că nu merge și-așa.

”Tudor Gheorghe a fost preocupat doar de carierea lui”

R.: Într-un interviu pe care i l-am luat, cunoscutul rapsod Tudor Gheorghe afirma că toate eforturile sale de a promova cântul popular – în sensul valorificării sale creatoare – în rândul tinerilor au fost sortite eșecului. Spune: ”Cu mine se încheie – elegant – o epocă”.
M.T.M.: E frumos spus, dar este punctul său de vedere. Tudor Gheorghe este un foarte mare artist, dar depinde la câte manifestări folclorice participă, pentru a vedea cum stăm cu urmașii. Din punctul meu de vedere, folclorul este pe mâini bune. De fapt, Tudor Gheorghe a fost preocupat, în opinia mea, doar de cariera lui. Mă bazez pe faptul că sunt copii și tineri talentați, care se prezintă cu o vestimentație impecabilă. Unii nu sunt foarte bine pregătiți la prezentarea cântecului. La nivel național (dar nu în toate județele) sunt profesori și îndrumători buni.
R.: Există o bază de selecție?
M.T.M.: Avem o bază de selecție foarte largă. Țara noastră are foarte multe talente, se cântă mult. Din mulțimea asta de talente, timpul va cerne adevăratele valori. Pentru aceasta trebuie ca specialiștii să susțină valorile pentru a putea perpetua cântul românesc. Și i-aș îndemna să nu uite niciodată că folclorul este emblema, sufletul unei nații.

                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu prof. dr. în Etnomuzicologie Maria Tănase Marin (I)

Maria Tănase Marin, cunoscuta interpretă a cântului popular, este: prof. dr. în Etnomuzicologie (cu lucrarea ”Muzica folclorică prahoveană în actualitate”), titlu obținut la Universitatea Națională de Muzică din București, unde este profesor la catedra de folclor; profesor de canto popular și folclor la Școala populară de Artă și Colegiul de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești; dirijor, fondator al Ansamblului Folcloric ”Ciuleandra” din Ploiești;  realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A obținut numeroase premii naționale și internaționale cu ansamblul și elevii pe care i-a pregătit, unii dintre aceștia devenind interpreți apreciați, actori, prezentatori TV, profesori. Activitatea de decenii în slujba cântului popular i-a fost răsplătită cu numeroase premii naționale și internaționale.
Ne oprim aici cu enumerarea aspectelor biografice și a meritelor Mariei Tănase Marin, întrucât multe dintre acestea vor fi amintite pe parcursul interviului pe care ni l-a acordat, cu ani în urmă, după un lung șir de succese, perioadă încununată cu participarea la Jocurile Olimpice de la Atena și obținerea titlului de ”doctor”. Interpreta, profesoara și realizatoarea TV ne-a dezvăluit – ”sine ira et studio” – și câteva aspecte din culisele meseriai și ale unor instituții în care și-a desfășurat activitatea. Așadar:

Răsună valea

Reporter: Când ați auzit sunetul muzicii?
Maria Tănase Marin: Aveam câțiva anișori. Ascultam la difuzor și reproduceam orice tip de muzică: ușoară, populară, clasică, nu numai vocală, ci și instrumentală. Bunicul meu mă asculta cu atenție și zicea tot timpul: ”Fata asta va fi cântăreață”. Din clasa a IV-a, cântam piese din repertoriul Luminiței Dobrescu, Doinei Badea, Angelei Moldovan. Îmi amenajase bunicul un leagăn în grădină, sub un nuc. Mă legănam și cântam de răsuna valea. Aveam și plămâni… Învățătorul din comună, Diboș îl chema, m-a remarcat și m-a pus să cânt la toate serbările. Înființase și un grup vocal pe lângă mine, care mă ajuta la refrene. Exista sâmburele pasiunii în sufletul meu. Se dezvolta odată cu înaintarea în vârstă, fără studiu și fără vreun imbold din partea părinților. Învățam cântece, îmi făcusem și un caiet în care îmi scriam textele melodiilor. Exista înclinația și pasiunea pentru muzică, asta este sigur.
R.: Când ați început să vă șlefuiți calitățile?
M.T.M.: În clasa a IX-a. Intrasem, în 1975, la Liceul ”Nichita Stănescu” (fost ”C.D. Gherea”). Profesorul de muzică, domnul Stănculescu, a făcut o selecție pentru corul școlii și a zis: ”Tu nu ești pentru cor. Trebuie să cânți muzică populară. Te voi trimite la Palatul Culturii să te pregătești”. La Școala Populară de Artă profesoară mi-a fost, vreme de trei ani, doamna Georgeta Dobrinescu. În paralel cu școala populară am desfășurat o activitate prodigioasă. Eram invitată și trimisă la concursuri de Palat, de Casa de Cultură a Sindicatelor, de Filarmonică. În 1979 a început cu adevărat pregătirea mea în domeniu, în sensul că am avut un om care s-a preocupat de repertoriul meu și de viitorul meu muzical. Acesta era Puiu Drăgan, de la Ansamblul Folcloric ”Chindia”.

Susținătorii

R.: Cine v-a mai îmboldit?
M.T.M.: Domnul Drăgan m-a îndrumat spre un repertoriu zonal, pentru că eu cântam de peste tot, fără să mă preocupe zona din care proveneau cântecele. În aceeași perioadă, trei oameni la care mergeam la pregătire mă ajutau la ”bagaj”: Puiu Drăgan, Leonida Brezeanu și Gigi Grama, directorul orchestrei de la Uzina ”1 Mai”.
R.: Se îngrămădeau… sponsorii?
M.T.M.: Exista și finanțare, nu ca acum. Știți cum era: cei care activau în cadrul ansamblului beneficiau de scoatere din producție. Tot în ’79 am înregistrat două cântece cu orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii Române, unde dirijor era Paraschiv Oprea. Acesta a reprezentat debutul meu la Radio. A urmat apoi o colaborare constantă cu Radiodifuziunea Română. Am înregistrat cântece cu orchestra Radiodifuziunii, având la pupitru pe Ionel Budișteanu, Ion Albeșteanu sau Marius Olmazu. Nu mi-a fost suficient doar cântatul. Pe mine mă preocupa să știu mai multe.

Mari artiști, mici răutăți 

R.: Ați beneficiat de companii selecte. Marii artiști v-au împărtășit din tainele lor?
M.T.M.: Pot să spun că – n-o luați ca pe o critică! – nu mi-a plăcut atmosfera de la cabinele artiștilor. În primul rând, pentru că nu exista un dialog. Mă așteptam la mai mult de la marii artiști. Am avut ocazia să cânt cu Maria Ciobanu, Gabi Luncă, Romica Puceanu, Maria Cornescu în spectacole unde evoluau și Stela și Arșinel, spre pildă.
R.: Bârfe, șmenuri, șușanele? Unde vă situați dvs.?

M.T.M.: M-am studiat, analizat cu ani în urmă și acum, la maturitate. Astăzi văd totul cu alți ochi. Nu mă prea atrăgea atmosfera din jurul meu. Mici bârfe, rețete culinare, unele răutăți. Preferam să stau de vorbă cu magazionerele sau cu femeile de serviciu. Discutam cu ele tot felul de probleme și necazuri.

Fata cu magnetofonul

R.: Nu v-a impulsionat nici o stea? Cum ați rezistat?
M.T.M.: Tot timpul îmi lipsea ceva. Și, cum vă spuneam, nu aveam pe cineva care să mă îndrume pe drumul ăsta. Fiecare îți indica doar o bucățică de drum. Nu prea aveau ce să-ți spună. Am luat atunci o hotărâre… crucială: m-am transformat într-un mic cercetător, pe cont propriu. Mai întâi, mi-am cumpărat un magnetofon. Plecam de două ori pe săptămână în județ. Întrebam în gară: ”Unde pleacă trenul ăsta?”. Păi, la Cărbunești, la Aluniș… Ajunsă la destinație, îl întrebam pe primul venit: ”Cine cântă aici?”. ”Țața Leana”. Nu mă duceam cu mâna goală în casa omului. Duceam ba o sacoșă cu zahăr, ba o sticlă cu untdelemn, ba o pungă cu orez. Mi s-a dus buhul că eram culegătoare de cântece. Femeile au dat sfoară pe la șezători și la culesul porumbului că vine o fată cu un magnetofon. După ce le-am devenit familiară veneau ele la mine, la Ploiești, și mă îndemnau: du-te și la cutare!

Vânător – culegător

R.: Cum ați profitat de recunoașterea celorlalți?
M.T.M.: Niciodată nu m-am grăbit. N-am urmărit să ajung ”mare”. Eram preocupată numai de cunoaștere. Am strâns foarte multe cântece. Am hotărât că trebuie să le ofer și elevilor mei de-a lungul timpului, nemaivorbind de faptul că s-au dovedit a-mi fi de mare folos în teza de doctorat.
R.: Făceați o selecție a cântecelor?
M.T.M.: Eram preocupați întâi de toate de culegerea acestor cântece, ”scormoneam” după ele sau le ”vânam” din zbor, dar nu-mi dădeam întotdeauna seama care sunt de valoare. Până când i-am cunoscut pe profesor universitar Gheorghe Oprea și pe profesor Emilia Comișel. Ei făceau parte din juriile concursurilor la care participam. Cu îndrăzneală, i-am solicitat să mă primească, să mă asculte. Mă duceam cu banda sau le cântam cum le învățasem. Am înțeles că interpretul are o datorie foarte grea: de a prelua cântecul de la sursă și de a-l prezenta cât mai fidel în fața publicului. Vorbim despre o obligație de fidelitate. În clipa în care intervin dirijorii să le aranjeze, iar interpretul vrea să fie original cu orice chip, cântecul nu mai are valoare. Țăranul, cu toată influența TV și radio, își păstrează cu sfințenie specificul, obiceiurile, dorul și durerea prin cântec. Fără partitură, pentru toată viața.

Cu Hrușcă, Șeicaru, Minculescu, Bitman & comp

R.: Din ce bani cumpărați zahărul și alte produse pe care le ofereați? Erați căsătorită? Vă ajuta soțul? Am înțeles că părinții nu prea agreau pasiunea dvs.
M.T.M.: Așa este. Părinții mei n-au fost niciodată de acord să îmbrățișez o carieră artistică, nici cu preocuparea mea de culegător. Dacă n-ar fi fost bunicul… Încercau să mă îndrume spre altceva, ”că muzica nu-i o meserie” – îmi ziceau. Dar tot am făcut muzică. După Revoluție, având și un soț înțelegător, care m-a sprijinit mult, am putut da curs pasiunii mele. Eram angajată la ansamblul de la ”1 Mai”, ”Dacia” se numea. Munca mea consta în repetiții. Cu acest ansamblu am plecat în foarte multe țări.
R.: Când v-a recunoscut Națiunea?
M.T.M.: Era prin ’84–’85. Am fost cooptată în Cenaclul ”Flacăra”, unde firea mea, înclinată spre disciplină și seriozitate, m-a slujit. La cenaclu am cunoscut mai mulți experți. Acolo am avut ce să învăț. Eu am prins seria cu Hrușcă, Șeicaru, Ducu Berzi, Cristi Minculescu, Dan Bittman etc. Pot să spun că lansarea mea la nivel național aici s-a produs. 

Pedagogul. Primii elevi 

R.: Ați îmbrățișat și o carieră pedagogică. Nu erați destul de ocupată?
M.T.M.: Activitatea pedagogică am început-o în ’93. Eram studentă în acea perioadă. Am început la Școala Populară de Artă, unde director era domnul Costel Manolache. El mi-a dat mână liberă pentru înființarea unei secții de folclor. Am venit cu drag. Sunt 11 ani de-atunci. (Cu o undă de melancolie în glas) Am învățat – cu timpul – și meseria de pedagog. Primii mei elevi pe care mi-am încercat toate modelele de lucru învățate și la Conservator au fost Miruna Ionescu, Iuliana Tudor, Ramona Păun.

… și-a rămas doar una 

Reporter: Cum ați ajuns la TVR?
Maria Tănase Marin: Lucrez ca redactor la TVR, la secția de… folclor, din ’94. Toate s-au îmbinat armonios și fericit. Pot să spun că este un mare noroc pentru un om, un privilegiu să beneficieze de posibilitatea de a mediatiza rezultatele muncii sale.
R.: Cine v-a chemat?
M.T.M.: S-a anunțat examen pe post de redactor și… am participat. Erau trei examene: telegenie; Radio – TV, dialoguri, prezentări de emisii diverse; examen scris (multiple subiecte din domeniul folclorului). Au fost 28 de concurenți. După o lună de ucenicie au fost acceptați cinci. În perioada aceea, regula era ca un an să se învețe meserie și abia după aceea erai titularizat. Acum nu mai e așa. Și la școală am avut susținere, și din partea soțului.
R.: Erați mulțumită de salariu? Sau pasiunea…
M.T.M.: În acel an nu se plătea.
R.: !!!
M.T.M.: Cei de la TVR nu știau că fac naveta, pentru că se impunea obligația de a avea domiciliul stabil în București. După acel an, am rămas doar eu. De vreo câteva ori am stat în sala de așteptare a gării și prin birourile de la TVR. Eu susțineam că-mi pregătesc emisiunile. Spuneau toți: ”Ce silitoare e fata asta!”. Dar, de cele mai multe ori, venea soțul cu mașina și mă lua acasă.

”La TVR, am <<furat>> de la cine am putut”

R.: Cine v-a fost mentor la televiziune?
M.T.M.: Nu întrebam niciodată. Nimeni nu-ți spunea nimic în TVR. ”Furam”. Scriam termenii de specialitate, apoi, când ajungeam acasă, îi căutam prin dicționare tehnice. Cum spuneam, după un an a urmat examenul de titularizare. Întrebările mi se păreau acum atât de ușoare… Am învățat ceva meserie de la Marioara Murărescu. Am mai învățat să ”fur” și de la cine. În acest domeniu îți trebuie o rezistență psihică foaaarte mare! Nu mă interesa absolut nimic: nici ce zice vecinul, nici ce spun prietenii. Nu plecam urechea. Toată consultația se reducea la o singură persoană: a soțului.

”Niciodată nu poți să reușești în viață dacă vrei să fii pe placul satului”

R.: S-a dovedit eficientă această opțiune?
M.T.M.: Îmi zicea bunica: ”Niciodată nu poți să reușești în viață dacă vrei să fii pe placul satului”. Am considerat că tot ceea ce fac reprezintă un rol greu pe care trebuie să-l joc bine. Și eu consider că lucrul cu omul e foarte greu. Toată lumea vrea să ajungă cât mai repede sus. Puțini realizează că scena trebuie călcată de valori, iar valorile se formează în timp. Le mai spun elevilor mei că nu pot urca niciodată două trepte ale scării dintr-o dată, că obosesc sau n-ajung la a doua treaptă dacă-s prea micuți, necopți. Aluatul de la cozonac nu poți să-l pui pe tavă până nu s-a umflat coca. Am constatat cu durere că unele fete de la Ansamblul ”Ciuleandra”, pe care-l conduc, au o pasiune mai degrabă pentru succes, nu pentru calitatea actului artistic. Și au ceva vechime, unele de șapte-opt ani.

Gumuschane

R: Remarc mult patetism în cuvintele dvs. Apropo: care este statutul grupului ”Ciuleandra”?
M.T.M.: ”Ciuleandra” este un grup format de mine, ansamblu privat. Ansamblul Folcloric de Cântece și dansuri ”Ciuleandra” a luat ființă în urmă cu mai bine de 20 de ani. Activează în cadrul său copii din toată Prahova, până la clasa a IX-a. În acest interval, am obținut rezultate spectaculoase în țară și în afară. Ni s-a alăturat, cu sprijin logistic, Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești. N-am cuvinte pentru a-i mulțumi domnului director Ioan Bălcinoiu, om care a pus mult suflet pentru promovarea grupului. Instructor al ansamblului e domnul Nini Brașoveanu. Am câștigat premii la concursuri internaționale. Unul foarte important este la un festival desfășurat în Turcia, ”Gumuschane”. Am obținut trofeul festivalului pentru valoarea artistică a programului prezentat.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 27 iulie 2019)

                                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU