Sfinții zilei

Dragii mei,

Azi sarbatorim pe cei 4 mucenici daco-romani.

Tin foarte mult la ei pentru ca au fost cei ce au marturisit pe Hristos pana la jertfa.

O marturisire CONCRETA si CURAJOASA din care avem ce invata. Dupa cum vedeti i-am vizitat si gandul care mi-a venit a fost unul de mare umilinta si rusine.

Asta pentru ca m-am gandit in cate situatii am preferat sa evit sa-l marturisesc pe Hristos. Si asta fara sa fi avut ceva important de pierdut. Compromisuri prostesti cu lumea. Ce o sa spun la judecata cand voi sta langa ei?

Sa ne fie exemplu si va rog,gasiti-va timp sa faceti acatistul lor azi (vezi link mai jos). Sunt ff prietenosi si grabnic ajutatori.

O, Preafericiţilor Mucenici ai lui Hristos: Zotic, Atal, Camasie şi Filip, rugaţi-vă Preamilostivului Dumnezeu pentru Biserica noastră dreptmăritoare şi pentru poporul cel credincios, ca să dobândim prin rugăciunile voastre îndurare, pace şi har, spre a cânta împreună cu voi, acum şi în veacul viitor: Aliluia!

https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-mucenici-zotic-atal-camasie-filip-de-la-niculitel

(Cătălin Rusu)

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie.

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar elin cu credinţa; şi chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Şi se îndeletnicea din tinereţe cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să înveţe şi filosofía; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înţeleagă filosofía acelora, Şi avea mare dorinţă să ştie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înţelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l înveţe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea câştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, sgunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorinţa inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupeşti, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârşitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ştricăcios şi al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învăţându-se întru cunoştinţa de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofeşti, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile. Şi privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Nişte oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptând întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?” Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofía? Pentru că aceea este luminătoare a minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoare a vieţii. Dacă cineva o ştie bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreaptă a înţele­gerii; deci se cade ca tot omul să o înveţe pe aceea, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofía aduce vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofía şi ce fericire are ea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofía este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinţă a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofía care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceţi că este Dumnezeu?” Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeş­te că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, şi după asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este aşa? Deci spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug”.

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însăşi vederea lucrurilor; precum dacă ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite feţe şi cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simţurile cele trupeşti am putea înţe­lege sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?”

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochi al minţii, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învaţă -, ca fiind curăţit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, să poată vedea pe însuşi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nespusă, singură bună şi frumoasă, a căreia dorire a ştiinţei este sădită din început de însăşi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubeşte a fi cunoscută şi văzută de acelea”.

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învăţată de Platon, ca una care, fiind fără de creştineasca mărturisire, era nedesăvârşită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, aşijderea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuşi lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ţinându-se de închinarea la idoli şi învăţând la aceea şi pe alţii? Deci nu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini este înţelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfânt şi neluminându-se prin credinţă, nu poate nicidecum să-L ştie şi să-L înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

Acestea şi multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască spre adevăr, dacă în Platon şi în ceilalţi filosofi nu este adevărul?”

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinţii prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început şi l-au spus oamenilor. Şi spunând adevărul, nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult. folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevărului; pentru că acei sfinţi prooroci nu întăresc cele grăite de dânşii cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuşi adevărul. Căci ei înşişi, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti” .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuşi Dumnezeu va voi să-i descopere. Şi le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu dragoste”.

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuşi a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, şi a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi mi-a crescut dragostea spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creştin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înştiinţare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum a fost povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu silinţă osârdnică. Şi alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine şi venea încet – învăţându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credinţă creştinească de la scopul cel bun; şi acestea erau: desele şi cumplitele prigoane aduse de către păgâni creştinilor, şi multe lucruri necinstite şi de ruşine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri şi clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creştini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcându-se unul cu altul prin necurăţie şi mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau în popor pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Deci creştinii, oamenii cei drepţi şi sfinţi, erau urâţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuiţi, vinovaţi de grele păcate, şi erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osândesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc ca cei spurcaţi şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzând pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe nişte gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor şi sârguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcând nişte urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârşind fără de înfrânare poftele trupeşti şi întru mâncarea cărnuri lor omeneşti căutând iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguieşte în tot felul să se arate fără de prihană şi se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creştinii nu sunt deloc aşa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viaţa; deci cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viaţa creştinilor şi s-a înştiinţat desăvârşit, că ei petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrânarea, şi adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. Şi a luat Sfântul Botez şi s-a făcut mare ajutor al credinţei în Hristos, luptându-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. Şi s-a făcut ostaş nebiruit al lui Hristos şi nevoitor tare şi viteaz. Şi căutând mântuirea sufletelor omeneşti, a cercetat felurite ţări, învăţând şi propovăduind numele lui Hristos şi întorcând pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească şi având ucenici cu sine. Şi se adunau la el mulţi pentru învăţătură şi a întemeiat şcoli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a ruşinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor şi să facă urât atât pe Iustin cât şi pe credincioşii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeşte mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune la arătare lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Şi cu toate că Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredincioşii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei şi încă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Şi nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dădeau pe ei la judecată şi, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar bărbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu eşti din numărul creştini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; şi toţi aceşti trei şi-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Şi înştiinţându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit şi a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească şi luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creştinii prigoniţi mai mult atunci. Şi mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împăratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi deApologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Şi după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos, şi, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarăşi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură şi cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoinţă, a luat de la El cununa pătimirii şi este rânduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

(doxologia.ro)

Sfantul Constantin a fost fiul imparatului Constantius Chlorus si al Elenei. S-a nascut la 27 februarie 272, in cetatea Naissus (astazi, Nis, in Serbia). Dupa moartea tatalui sau din 304, a fost proclamat imparat. Intra in conflict cu Maxentiu, fiul imparatului Maximian, pentru ca acesta dorea sa ocupe functia pe care el o detinea.

In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, in vis, i se descopera Hristos si-l indeamna sa puna semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va iesi biruitor din lupta.

In anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea crestinilor si astfel, crestinismul devine religie permisa in imperiu. Religia crestina va deveni religie de stat, in vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395).

Amintim ca in vremea imparatului Constantin s-a tinut primul Sinod Ecumenic, la Niceea in anul 325, unde a fost inlaturata erezia lui Arie si s-au alcatuit primele articole din Crez.

Imparatul Constantin a murit in anul 337, la zece ani de la trecerea la cele vesnice a mamei sale.

Imparateasa Elena, mama sfantului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost rastignit Hristos. A zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

Hramul istoric al Catedralei Patriarhale din Bucuresti

Unul dintre cele mai vechi lacasuri de cult din tara inchinate Sfintilor Imparati Constantin si Elena este Catedrala patriarhala din Bucuresti, ctitorie a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Serban Basarab (1654-1658), care a fost sfintita in 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei si al Intregului Orient, impreuna cu mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti si cu episcopii de Ramnic si de Buzau.

In anul 2002, la sarbatoarea hramului catedralei, o delegatie a Bisericii Ortodoxe din Cipru a daruit vrednicului de pomenire patriarh Teoctist Arapasu o racla cu particele din moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, aduse de la Manastirea Kykkos, impreuna cu o copie dupa icoana Maicii Domnului pictata de Sfantul Evanghelist Luca, care se pastreaza in manastirea cipriota.

Troparul Sfintilor Imparati Constantin si Elena

Chipul Crucii Tale pe cer vazandu-l si ca Pavel chemarea nu de la oameni luand, cel intre imparati Apostolul Tau, Doamne, imparateasca cetate in mainile Tale o a pus, pe care pazeste-o totdeauna in pace, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni.

Tot astazi, facem pomenirea Sfantului Mucenic Pahomie.

Maine, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Vasilisc si Marcel.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760. El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Viața
Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna. Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.

S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744). În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.

În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului. Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români. A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului. El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova. A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.

În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.

În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei. În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.

Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material. Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

Cărți tipărite
Liturghierul (Rădăuți, 1745)
Penticostarul (Iași, 1754)
Antologhionul (1755)
Apostolul (1756)
Psaltirea (1757)
Liturghierul (1759)
Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)
Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)
Alfavita sufletească (1755)
Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)
Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)

Proslăvirea ca sfânt
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

Imnografie
Tropar, glasul glasul al 3-lea, podobie „Mare apărător”:

Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:

Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Cite;te mai mult – Wikipedia

Sfantul Ioan Valahul este cinstit pe 12 mai .

Sfantul Ioan s-a nascut in anul 1644, din parinti crestini. La varsta de 15 ani ajunge rob la turci. Pe drumul spre Constantinopol, un pagan pune ochii pe el si-l cumpara cu gandul de a-l sodomiza.

“Sunt stapanul tau, te-am cumparat cu aur si fac cu tine ce vreau!”.

“Ba – raspunde tanarul – stapanul meu este Hristos, Care m-a cumparat cu sangele Lui si face cu mine ce trebuie!”.

Aparandu-si demnitatea si curatia, Ioan il omoara pe pagan. Agarenii, pazitorii robilor, afland ca Ioan si-a ucis stapanul, l-au legat in lanturi si asa l-au dus spre Constantinopol. Aici a fost dat in stapanirea femeii paganului ucis. Aceasta a fost fermecata de frumusetea lui Ioan si i-a fagaduit ca daca va renunta la credinta in Hristos il va lua de barbat. Dupa 2 ani de refuz, a fost dat pe mana eparhului cetatii si aruncat in temnita.

A fost supus la diverse chinuri, iar in cele din urma a fost spanzurat in data de 12 mai 1662. Viata Sfantului Ioan a fost scrisa de Ioan Cariofil si a fost tiparita la Venetia de Sfantul Nicodim Aghioritul.

(crestinortodox.ro)

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si “chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit “al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor – mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul “purtator de Hristos” (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova – , – Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta – Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: “Vai celui prin care vine ispita.” Foarte frumos spune , zicand: “Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti.” Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta – Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor – sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Teodor Danalache – crestinortodox.ro

Invierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Florii. Din Evanghelii aflam ca Lazar era fratele Martei si al Mariei si locuia in Betania. Aceasta localitate se afla in Tara Sfanta si este asezata pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Maslinilor.

In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos se afla dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu. Aici va primi vestea ca Lazar era grav bolnav si ca este asteptat sa-l vindece. Evangheliile nu mentioneaza ce boala avea, insa, fara indoiala era o boala fara vindecare. Hristos nu pleaca spre Lazar, decat dupa doua zile de la aflarea acestei vesti. Ajunge in Betania, impreuna cu ucenicii Sai, in cea de-a patra zi de la moartea lui Lazar.

La intrarea in sat este intampinat de Marta cu urmatoarele cuvinte: “Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Hristos ii raspunde: “Eu sunt invierea si viata!”, adica El este Cel care a adus de la nefiinta la fiinta toate si Cel care are putere sa biruiasca moartea.

La intrebarea lui Hristos: “Unde l-ati pus?”, cei din jur au raspuns: “Doamne, vino si vezi”. In cartea de cult (Triod) se spune: “Ca un muritor ai intrebat, iar ca un Dumnezeu ai inviat”. Lucrarile omenesti se impletesc cu cele dumnezeiesti. Toate actiunile savarsite de Hristos fiind teandrice, fiecare din ele poarta poarta pecetea ambelor firi, desi uneori precumpaneste elementul omenesc si alteori cel divin.

Sunt persoane care sustin ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal. Invoca faptul ca Hristos a dat dovada de nestiinta, de vreme ce a intrebat “Unde l-ati pus”. Ori Dumnezeu este atotstiutor. Ca sa nu cadem si noi in eroare, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca daca numim nestiinta aceasta intrebare a lui Iisus, atunci trebuie sa numim nestiinta si intrebarea Tatalui din rai: “Adame unde esti?” sau pe cea adresata lui Cain: “Unde este Abel fratele tau?”. Dar nici Tatal, dupa Vechiul Testament, n-a fost nestiutor, nici Fiul, dupa Noul Testament, nu este.

Invierea lui Lazar simbol al invierii de obste

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos va plange in fata mormantului lui Lazar. El va lacrima din mila pentru toata firea omeneasca, nu doar pentru Lazar, ci pentru intreaga fire omeneasca intrata in stricaciune. Va cere sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului, ii va multumi Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample si apoi il va chema pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata.

Strigarea lui Hristos, cand il cheama pe Lazar din mormant, este vazuta ca un chip al chemarii din pamant a tuturor mortilor la invierea de obste, care va fi o chemare a tuturor la judecata finala. Parintele Dumitru Staniloae afirma ca un astfel de cuvant sau o astfel de putere trebuie sa fi folosit Dumnezeu Cuvantul si la crearea lumii. Dar atunci le-a creat pe toate pe rand, pe cand la invierea de obste va chema trupurile tuturor deodata la o noua viata. Trebuie observat ca in cazul lui Lazar biruinta asupra mortii nu a fost definitiva, deoarece la el a avut loc o reinsufletire a trupului sau pamantesc. Numai in Hristos moartea va fi pe deplin invinsa.

Invierea lui Lazar si Taina Pocaintei

Lazar s-a imbolnavit, a murit, dar a inviat pentru ca era prieten al lui Hristos. Deci, nimeni nu trebuie sa-si piarda nadejdea, chiar daca se afla in raul extrem. In ceea ce s-a intamplat cu Lazar, prin dezlegare, aflam ceea ce se implineste cu fiecare dintre noi cand este scapat din moartea sufleteasca. Prin pocainta omul devine viu. Dar aceasta nu ajunge, este nevoie si de dezlegarea pe care o da preotul, dupa cum a fost nevoie ca si Lazar sa fie dezlegat de Apostoli la porunca Mantuitorului.

Lazar episcop al Ciprului

Dupa omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar impreuna cu surorile lui, au mers in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat. Cand Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit.

A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul a mutat moastele la Constantinopol. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica “Sfantului Lazar“, care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii “Sfantul Lazar” din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: “Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.

La fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa se roage pentru ei: “…pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti…”

Sa ne identificam cu Lazar

Parintele Alexander Schmemann ne atrage atentia ca toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate cu Lazar si sa ne identificam cu el. Astfel, luni ni se spune: “Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar…”, marti: “Ieri si astazi a fost boala lui Lazar…”, miercuri: “Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile…”, joi: “Doua zile are astazi Lazar cel mort”, iar vineri: “Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei”.

Dureros pentru noi este ca ne-am obisnuit cu moartea, atat de mult incat am ajuns sa o consideram fireasca. Nu mai suntem constienti de faptul ca omul nu a fost creat sa moara, ca moartea a fost inghitita de biruinta (1Cor. 15, 50-54). Invierea lui Lazar este invitatia sau chemarea de a iesi din moarte si a intra in Viata.

Adrian Cocosila – crestinortodox.ro

În această lună, în ziua a şaisprezecea pomenirea sfintelor muceniţe fecioare Irina, Agapi şi Hionia.

Irina, Agapi şi Hionia erau trei surori, provenind dintr-o familie bogată şi influentă din Tesalonic. Pe vremea în care s-a tăiat capul mucenicului Hrisogon de către Diocleţian pentru mărturisirea în Hristos, aproape de iezerul unde locuiau aceste trei surori: Agapi, Irina şi Hionia cu un oarecare Zoil, rob al lui Dumnezeu, arătatu-s-a Hrisogon lui Zoil în vis, zicîndu-i că sfânta Anastasia va să ia parte la luptă cu acele trei surori, şi cu dânsul să-şi săvârşească nevoinţa muceniciei. Dacă a aflat acestea, a urmat sfânta după Zoil, şi a intrat la sfinte, şi le-a sărutat; şi le slujea apoi. Aflând aceasta Diocleţian a trimis de le-a adus şi le-a dat pe seama domnului ţării de le-a chinuit şi iarăşi au fost date pe seama altui domn, anume Sisinic, care pe Agapi şi pe Hionia le-a ars în foc, iar sfintei Irina, unul din slujitori întinzându-şi arcul şi săgetând-o, i-a adus sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Felix episcopul, Ianuarie preotul, Furtunat şi Septemiu.

În al optulea an al împărăţiei lui Dioeleţian şi Maximian, a ieşit poruncă pe la toate locurile ca să se ardă toate cărţile creştinilor. De aceea a fost trimis în cetatea Tibiuca un oarecare Marian, bărbat prea spurcat, care a adus înaintea sa pe Felix episcopul, pe Ianuarie preotul, pe Furtunat şi pe Septemiu, şi citindu-le porunca împărătească, cerea numaidecât cărţile ce erau la ei. Iar preasfântul episcop a zis către ei: “Scris este guvernatorule: nu daţi cele sfinte câinilor, nici aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor. În zadar te nevoieşti, deşi ai cu tine poruncile împărăteşti.” Guvernatorul a zis: “Lasă vorbele nebuneşti, şi fă voia împăratului, căci altfel te voi trimite legat la proconsul.” Şi sfântul i-a zis: “Precum mă aflu către tine, asemenea şi către toţi, şi către însuşi împăratul tău mă voi afla.” Atunci închizându-l în temniţă, fără de nici o îngrijire l-a lăsat trei zile, apoi scoţându-l, l-a mai cercetat; şi legându-l pe el şi pe cei împreună cu el, i-a trimis la proconsul. Acela iarăşi cercetându-i, i-a pus la închisoare. Şi după şase zile scoţându-i, i-a trimis legaţi la prefectul pretorilor, care, după ce i-a primit şi i-a îngrozit foarte mult, i-a aruncat într-o cumplită temniţă cu multă pază şi după paisprezece zile, scoţându-i de acolo, şi încă cercetându-i, i-a băgat pe ei într-o corabie la un loc cu cai, legaţi de picioarele cailor; iar sfinţii tăvălindu-se printre picioarele cailor fără să guste hrană sau apă patru zile, mulţumeau lui Dumnczeu. Şi ajungând la limanul unei cetăţi, au fost cercetaţi pe ascuns de cărtre creştini. Şi de acolo mergând la cetatea numită Tavromeni, şi plutind încă pe la Licaonia, au venit la cetatea Eluron. Atunci ticălosul prefect, dezlegând pe sfinţi din legături, cu glas lin le făcea întrebările; iar sfinţii grăind dimpotrivă, că nici cărţile nu le dau, nici idolilor nu jertfesc, a poruncit el ca ei să fie tăiaţi de sabie; şi aflând ei hotărârea, au făcut rugăciune şi, tăindu-li-se capetele, au primit cununile din mâna Domnului.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leonid, Harisa, Nichi, Galini, Calida, Nunehia, Vasilisa şi Teodora.

Aceşti sfinţi mucenici erau din Grecia. Leonid a fost prins în Trizina, începător fiind duhovniceştei cete în zilele de prăznuire a sfintei Învieri a lui Hristos, şi a fost adus la Corint. Iar Harisa, Nunehia şi maica Nunehiei, Vasilisa, Nichi, Galini, Calida şi Teodora, fiind şi acestea din Grecia, adusu-s-au şi ele la Corint, către guvernator. Acesta aflând că sfântul Leonid avea neclintită credinţa în Hristos, a poruncit să-l spânzure şi să-l strujească fără milă, şi apoi să fie aruncat în adâncul mării cu cei ce erau împreună cu el. Atunci se zice că fericita Harisa cânta strigând, ca oarecând Mariam, când s-au înecat în mare egiptenii: “O milă am alergat, Doamne, şi oaste m-a gonit, Doamne, şi nu m-am lepădat de Tine. Doamne, mântuieşte sufletul meu.” Iar ceilalţi care împreună ascultau şi cântau, au ajuns până la mare; şi intrând în corabie, îndelungând cântarea, au înotat până la treizeci de stadii; apoi fiind legaţi cu pietre, i-au scos afară şi i-au aruncat în mare; şi a fost mucenicia lor cu o zi înainte de Paşti.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Irina.

Această sfântă era de loc din Grecia. În timpul Paştilor, când şi sfântul Leonid a mărturisit cu cei împreună cu el în aceeaşi casă de rugăciune slăvind pe Dumnezeu, era acolo şi sfânta Irina împreună cu creştinii din acea vreme. Pârâtă fiind, guvernatorul a pus-o la închisoare, din care scoţând-o, i-a tăiat limba, i-a scos dinţii, şi i s-a tăiat şi capul.

Tot în această zi, sfântul mucenic Mihail Vurliotul, care a suferit mucenicia în Smirna, la anul 1772, şi care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(calendar-ortodox.ro)

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 12 aprilie pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău.

Sfântul Sava, grec de neam, a pătimit în anul 372. Drept în credință, cucernic, blând, apărător al adevărului și cumpătat la vorbă, stăruitor în rugăciune și râvnitor la postire, Sfântul Sava s-a împotrivit jertfirii la idoli, îndemnând cu putere și pe ceilalți creștini să rămână curați.

Sărbătoarea Paștelui anului 372 a însemnat pentru Sfântul Sava întâlnirea cu Iisus Hristos Mântuitorul Cel mort și înviat. Prins de păgânii goți, a fost bătut, schingiuit și ocărât, iar apoi a fost aruncat în râul Buzău (Museos). Legându-i-se un lemn de gât, Sfântul Sava a fost aruncat în apa râului și a murit.

Martiriul său a fost relatat de un izvor istoric contemporan: „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia și către comunitățile locale ale Bisericii Universale”. De fapt, scrisoarea e actul său martiric, alcătuit cu prilejul mutării Sfintelor sale Moaște în Capadocia, prin anii 373-374.

Sfântul Vasile cel Mare i-a cerut lui Iunus Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogea de azi), să-i trimită moaște de sfinți.  El a auzit de persecuțiile păgânilor goți din această regiune și a fost înștiințat că mulți daco-romani, goți și chiar capadocieni au suferit moarte pentru simplul fapt că erau creștini. Astfel au ajuns Moaștele Sfântului Mucenic Sava în Capadocia, cetatea din Asia Mică (Turcia de azi) unde păstorea marele ierarh Vasile.

(Răzvan Marinescu – activenews.ro)

În această lună, în ziua a patra, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Iosif, scriitorul de cântări.

Preacuviosul Iosif a fost din Eparhia Siciliei, din părinţi cu numele Plotin şi Agata. Era binecredincios şi blând la obicei şi îndeletnicindu-se pururea cu deprinderea dumnezeieştilor Scripturi. Încăpând patria lui in mâinile agarenilor, a mers cu maică-sa şi cu fraţii săi la Peloponez, şi de acolo la Tesalonic, unde s-a şi călugărit şi a intrat în nevoinţele duhovniceşti. Patul lui era pământul, aşternutul lui o piele, iar haina lui proastă şi sărăcăcioasă; hrana lui, puţină pâine, şi băutură, apă. Sta în picioare toată noaptea la rugăciune şi cu îngenunchere. Totdeauna avea cântări în gura sa, lucrul mâinilor sale era caligrafia, iar când părăsea scrisul, avea citirea dumnezeieştilor Scripturi. Din acestea s-a făcut aşa de blând şi de înţelept, plecat, fără de rautate, întreg la minte, şi câte urmează acestora. Având o bogăţie ca aceasta de fapte bune, s-a hirotonit preot. Şi în scurtă vreme s-a dus la Constantinopol cu sfântul Grigorie Decapolitul, cu care s-a închis în biserica sfântului mucenic Antipa, veselindu-se în grele petreceri, şi in căile vieţii pustniceşti. Iar de vreme ce răsărise eresul cel hulitor de Hristos, al luptătorilor împotriva icoanelor, fericitul acesta încă a purces să meargă la Roma, rugat fiind de unii, şi prinzându-l corăbiile barbarilor, l-au dus legat la Creta şi l-au băgat în închisoare, unde a învăţat pe toţi calea mântuirii, şi a scăpat pe mulţi din mâinile diavolului. Arătându-i-se acolo oarecare om cu sfinţită cuviinţă de la Mira Lichiei, i-a zis: Iată, primeşte această cărticică; şi el, luând-o, citea şi cânta acestea: “Grăbeşte, Indurate, şi sârguieşte ca un milostiv spre ajutorul nostru, că poti voind”. Şi această cântare, o minune, se făcu dimineaţa lucru aievea. Căci atunci murind Teofil ocrotitorul eresului, Biserica lui Hristos a dobândit iarăşi podoaba şi buna-cuviinţă a cinstitelor icoane. Pentru aceasta atunci şi cinstitul acesta Iosif fiind slobozit de la închisoarea din Creta, s-a dus la Constantinopol, şi dobândind de la oarecine o parte din sfintele moaşte ale sfântului apostol Bartolomeu, a făcut el împreună cu cinstitul Grigorie o biserică în numele apostolului. Pentru aceasta, aflându-se în grijă şi în gândire multă, a-i împodobi praznicul cu cântări cuvioase şi tropare, se ruga cu lacrimi şi cu suspinuri, ca să dobândească darul acesta, pe care l-a şi dobândit. Căci văzu un om înfricoşător, eu chip apostolesc, care ridică sfânta Evanghelie de pe sfânta masă, şi o puse pe pieptul lui, şi apoi îl binecuvântă. Aceasta a fost începătura dumnezeiescului dar. Căci de atunci şi mai pe urmă fără de trudă şi prea lesne alcătuia sfintitele cântări, şi le da celor ce cereau, încât socoteau unii cum că nu le scoate de la sine, ci le învaţă întâi de la alţii, apoi le zice pe de rost, şi aşa le dă celor ce le pofteau. Dar nu era aşa pricina, precum socoteau aceia amăgindu-se, ci era dat din dumnezeiescul dar a le izvodi. Drept aceea era de gurile tuturor lăudat, şi de toti dorit şi iubit, nu numai de cei simpli şi de boieri, ci chiar şi de împăraţii cei de atunci. Şi a fost osândit la izgonire de Barda cezarul, unchiul împăratului Mihail, pentru că sfântul îl mustrase. Ci iarăşi numaidecât chemat din izgonire, îşi luă pe seama lui paza sfintelor vase ale sfintei biserici a lui Dumnezeu, fiind patriarh minunatul Ignatie. Şi nevoindu-se pentru dreapta credinţă, a fost izgonit la Cherson. Iar după moartea lui Barda a fost eliberat de acolo de Teodora împărăteasa, care a întărit Ortodoxia, şi făcând laude multor sfinti, a răposat, şi au fost îngropate cinstitele lui moaşte la mânăstirea unde şi acum se află.

Tot in această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Gheorghe din Maleo.

Sf. Gheorghe a trăit în sec. al IX-lea. Părinţii au vrut să-l însoare dar el a refuzat şi s-a dus la mănăstirea din Muntele Malea, în Peloponez, adunînd în jurul său mulţi ucenici. Avea darul vederii celor ce aveau să fie în viitor şi şi-a proorocit moartea cu trei ani înainte de a se întâmpla. Sf. Gheorghe s-a dus la Domnul în sec. al VI-lea.

În slujba de pomenire Sf. Gheorghe este numit înger pământesc şi făcător de minuni.

Tot in această zi, pomenirea sfintei muceniţe Fervuta, a slujnicii ei, şi a tovarăşelor lor.

Sfânta Muceniţă Fervuta laolaltă cu sora şi slujnicele ei au răbdat mucenicie pentru Hristos între anii 341 şi 343. Sf. Fervuta si sora sa erau surori ale Sf. Simeon Episcopul din Seleucia, care a suferit pentru Hristos în vremea împăratului persan Sapor între anii 341-344.

Atât surorile cât şi tovarăşele lor au fost aduse la curte pentru a o sluji pe împărăteasă. Sf. Fervuta ieşea în evidenţă prin frumuseţea ei neobişnuită, iar împărăteasa a sfătuit-o să se căsătorească pentru a dobândi o poziţie socială mai înaltă. Dar sfânta a refuzat deoarece s-a dăruit fecioriei întru Hristos.

La scurt timp, împărăteasa s-a îmbolnăvit. Vrăjitorii care veniseră să o tămăduiască pe împărăteasă s-au rănit de frumuseţea Fervutei. Unul din ei a cerut-o de soţie iar sfânta i-a răspuns că este creştină şi că este mireasa lui Hristos. Ca să se răzbune, amorezul refuzat l-a minţit pe împărat că boala împărătesei se trage de la otrava pe care i-au dat-o slujnicele. Atunci acestea au fost aduse la judecată din ordinul împăratului.

La proces ele au declarat că sunt nevinovate şi că sunt pregătite să accepte moartea pentru Hristos.

Judecătorul şef, vrăjitorul Mauptis, rănit şi el de frumuseţea Fervutei, a trimis un om în celula prizonierelor ca să-i propună Fervutei şi celorlalte libertatea în schimbul acceptului Sfintei Fervuta să-i devină soţie. Ceilalţi doi judecători i-au făcut în secret aceeaşi propunere sfintei fecioare, unul după celălalt.

Sf. Fervuta a respins cu hotărâre toate propunerile spunînd că este mireasa lui Hristos şi că nu ar accepta niciodată o căsătorie lumească.

Muceniţele au fost găsite vinovate de a fi creştine şi de vrăjitorie împotriva împărătesei pe care ar fi otrăvit-o. Au fost condamnate la moarte prin tăierea trupurilor în bucăţi. După aceea, ei au aşezat trei bucăţi într-o parte şi trei în alta, spunînd împărătesei să treacă printre ele ca să se vindece de boala ei.

Trupurile sfintelor muceniţe au fost aruncate într-un şanţ de unde au fost recuperate în secret de creştini şi îngropate.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Puplie.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Platon egumenul Manăstirii Studiţilor.

Tot în această zi, pomenirea a trei sfinţi preacuvioşi: Teona, Simeon şi Forvin, care în pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Zosima, care a îngropat pe sfânta Maria Egipteanca.

Sf. Zosima s-a născut la sf. sec. al V-lea, trăind într-o mănăstire pe malul Iordanului. Acesta a întâlnit-o pe Sf. Maria Egipteanca (1 aprilie), a împărtăşit-o şi după ce s-a dus la Domnul a îngropat-o.

Sf. Zosima s-a săvârşit în anul 560 la vârsta de 100 de ani.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Teona, care a sihăstrit în Mânăstirea Pantocratorului, iar mai în urmă a ajuns episcop al Tesalonicului şi care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Teona a fost ucenicul Sf. Iacob din Kastoria (1 noiembrie) şi a trăit la începutul sec. al XVI-lea. A trăit o vreme în Mănăstirile Pantocrator şi Simonopetra din Muntele Athos. El a pus bazele mănăstirii Sf. Anastasia şi a fost sfinţit Arhiepiscop al Tesalonicului. S-a săvârşit în pace.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(calendar-ortodox.ro)

În această lună, în ziua a douăzeci şi noua, pomenirea sfinţilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul şi alţi mulţi, împreună cu ei.

Sfântul Marcu, episcopul Aretuselor, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiască râvnă a dărâmat la pământ multe temple ale idolilor şi a zidit nenumărate biserici. Când, după Constantin cel Mare, în fruntea împărăţiei a venit Iulian Apostatul, iar credinţa în idoli a fost ridicată din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai sfântul Marcu, ci şi mulţi alţii, care luaseră parte la dărâmarea templelor idoleşti. La început sfântul Marcu s-a ascuns de cei ce îl căutau; dar înţelegând că unii dintre credincioşi erau traşi la răspundere pentru el, a venit şi s-a predat lor. Iar ticăloşii aceia de păgâni luându-l, l-au dezbrăcat şi după ce i-au acoperit trupul de răni, l-au aruncat în nişte locuri pline de murdărie.

După aceasta l-au scos de acolo şi l-au dat pe mâna unor slugi, ca să-l înţepe cu andrelele.

Apoi i-au acoperit tot trupul cu saramură şi în cele din urmă ungându-l cu miere, l-au ridicat în aer cu nişte frânghii, în toiul verii, ca să fie ars de razele soarelui care cădeau asupra capului şi trupului său gol cu desăvârşire, în arşiţa cea mare a prânzului, şi să fie hrană viespilor şi albinelor. În tot timpul cât a pătimit acestea însă, acest minunat bărbat a răbdat cu tărie, nu numai din pricina evlavie lui, ci şi pentru ca să nu se mai dea chinuitorilor lui şi alţi bani pentru zidirea din nou a templelor idoleşti dărâmate. Biruind cu gândul său, a biruit şi cu fapta. Căci, văzându-l toţi că suferă chinurile cu bărbăţie şi cu putere, păgânii din jur în cele din urmă s-au schimbat şi au învăţat prin pocăinţă credinţa cea adevărată.

Sfantul Mucenic Chiril diaconulTot pentru îndrăznirea de a sfărma templele idoleşti, un lucru asemănător cu acesta s-a întâmplat şi în Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevăr îndrăznind să doboare la pământ nişte statui de ale idolilor, a fost prins şi i s-a despicat pântecele, scoţându-i-se măruntaiele şi fiind lăsat aşa, ca să fie văzut de toţi. Şi se zice că ticăloşii aceştia bătându-şi joc de ficaţii lui şi-au primit răsplata bine meritată, căci le-au căzut dinţii, limba li s-a topit în gură şi au pierdut puterea vederii.

Dar cine ar fi în stare să povestească, precum se cuvine, chinurile suferite în Ascalon şi Gaza de femeile fecioare şi de bărbaţii cei sfinţiţi, cărora spintecându-li-se pântecele şi umplându-li-se măruntaiele cu orz, au fost puşi în troacele porcilor spre mâncare?

Acestea au fost faptele păgâneşti ale împărăţiei lui Iulian şi ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au pătimit, în locul chinurilor de aici, au dobândit fericirea cea nesfârşită; pe când lucrãtorilor nedreptăţii li s-a pregătit pedeapsa focului şi chinul cel veşnic.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Iona, Varahisiu şi a celorlalţi nouă mucenici, împreună cu dânşii.

Sfinţii Iona şi Varahisiu erau din Persia şi au trăit pe vremea lui Sapor al Perşilor şi a împăratului Constantin cel Mare al romanilor. Ei erau călugări şi, părăsind mănăstirea lor, au venit într-o cetate care se numea Marmiavoh. Aici au aflat închişi în temniţă pe sfinţii mucenici: Zaniat, Lazãr, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Savelt şi Sava, pe care i-au mângâiat şi i-au îndemnat spre pătimire. Dar fiind şi ei prinşi, au fost aduşi înaintea mai-marilor: Masdrat, Siro şi Marmisi, care mai întâi i-au sfătuit, apoi i-au ameninţat şi pentru că nu au voit să se lase înduplecaţi, mai întâi i-au pus în lanţuri, după legea persană.

Apoi au fost supuşi, fiecare în parte, la felurite chinuri în timpul cărora şi-au dat duhul în mâna lui Dumnezeu. Moaştele lor au fost adunate şi au fost îngropate împreună cu ale celorlalţi nouă mucenici, care s-au săvârşit din viaţă în ziua de douăzeci şi şapte a lunii martie, în timp ce sfinţii Iona şi Varahisiu s-au săvârşit din viaţă în ziua de douăzeci şi nouă ale aceleiaşi luni.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Eustaţiu, episcopul Bitiniei.

Sfântul Eustaţiu Mărturisitorul, episcopul Bitiniei, era de la începutul nevoinţelor sale duhovniceşti un călugăr evlavios, smerit, blajin şi cu dragoste faţă de aproapele. Pentru viaţa sa virtuoasă a fost numit episcop al oraşului Bitinia (o provincie romană din Asia Mică) şi şi-a condus turma mulţi ani, dând exemplu de viaţă sfântă şi perfecţiune.

În timpul ereziei iconoclaste Sf. Eustaţiu i-a înfruntat cu curaj pe eretici apărând cinstirea sfintelor icoane. Urâtorii de icoane l-au denunţat împăratului iar sfântul a fost închis şi bătut crunt. În cele din urmă a fost înlăturat de la scaunul episcopal şi închis din nou.

Sfântul mărturisitor a murit în exil în timpul secolului al XIX-lea, după ce a pătimit timp de trei ani insulte, privare de libertate, foamete şi alte chinuri.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli, dintre cei şaptezeci: Sosten, Apolo, Chifa şi Epafrodit.

Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinţi părintele nostru Diadoh, episcopul Foticeii, în Epir, al cărui “Cuvânt ascetic” se găseşte în Filocalia românească, volumul 1.

După Diadoh scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între ”chipul” lui Dumnezeu în om şi ”asemănarea” cu El. Prin păcatul strămoşesc ”chipul” dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăţă ”chipul”, îl spală de întinarea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi ”asemănarea”. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. ”Asemănarea” începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în ”asemănare”, în dragoste, ni se face şi harul ”simţit”. ”Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii”. ”Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renaşterii, dintre care unul covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toată trăsăturile sufletului, adică ”chipul”, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este ”asemănarea”. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească aşa zicând peste chip, ”asemănarea”.

Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. ”Unii au născocit cu atât harul cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului cât şi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după Botez stăpâneşte asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului şi după Botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului”. Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. ”Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei”.

Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. ”Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simţirea inimii”. Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. ”Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire, nu are nici credinţa pe care crede că o are”.

După curăţirea de patimile trupeşti, lucrarea în care rol mare are ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. ”Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memorie, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii”. ”Dar numai Duhul Sfânt poate curăţa mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea zice Apostolul: ”Duhul să nu-l stingeţi”.

Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute. ”Simţirea aceasta a minţii”, sau a ”inimii”, sau a ”sufletului”, nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. ”Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinţă, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului”. ”Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimeni nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii”.

Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească, spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică, nu se face fără lupte. ”Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci şi Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el”. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ”Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean”.

Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât ”îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău şi să se facă mai smerit”.

Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre ”teolog” şi ”gnostic”. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti, care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ”cunoştinţei”, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

(http://filocalia.ro/referate/16/Scrieri/Diadoh_al_Foticeei)

Izvorând apă dintr-un vas de aramă, Sfântul Teofilact a fost ales episcop al Nicomidiei. S-a îngrijit mai ales de cei săraci, de văduve și de bolnavi, mergând printre ei pe ulițe și curățindu-le rănile, fără a se scârbi de acestea. Luptând împotriva ereziei iconoclaste, a fost trimis în surghiun și acolo a trecut la cele veșnice.

Născut în secolul al VIII-lea, Sfântul Teofilact era un bărbat foarte înțelept și credincios, fiind senator la palatele împărătești. Pe vremea când Sfântul Tarasie a adunat cel de-al VII-lea Sinod și a pus capăt ereziei iconoclaste, Sfântul Teofilact a părăsit lumea și a pășit pe calea călugăriei, împreună cu Sfântul Mihail al Sinadelor. Nevoindu-se vreme îndelungată într-o mănăstire de pe malul Mării Negre, Sfântul Teofilact a fost înzestrat cu darul facerii de minuni. În vreme de secetă a făcut să izvorască apă într-un vas de aramă, așa încât, pentru viața lui îngerească, a fost ales episcop al Nicomidiei. Și s-a îngrijit mai ales de cei săraci, de văduve și de bolnavi, zidindu-le case și spitale și umblând printre ei, pe ulițe, ca să le curețe rănile, fără a se îngrețoșa de acestea.

Dar împăratul Leon Armeanul iarăși a pornit erezia iconoclastă, așa încât Sfântul Teofilact a mers, alături de alți episcopi, la acesta, pentru a-l îndupleca, dar împăratul, și mai mânios, i-a trimis pe toți în exil, Sfântul Teofilact ajungând în cetatea Strovil. Acolo a petrecut în mare strâmtorare și chin, până când și-a dat sufletul în mâinile Domnului, trupul său fiind adus în biserica zidită de el în Nicomidia. Iar împăratul Leon a pierit, după prorocia cuviosului, fiind tăiat cu sabia chiar de către propriii săi ostași.

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Conon, cel din Isauria.

Sfântul Conon a trăit pe vremea sfinţilor apostoli. Era fiul lui Nestor şi al Nadei, dintr-un sat numit Vidani. Părinţii săi, la vremea cuvenită l-au căsătorit, dar el a dorit să trăiască cu femeia lui în feciorie. Se zice că însuşi arhanghelul Mihail l-a învăţat credinţa în Hristos, l-a botezat în numele de viaţă făcătoarei Treimi, l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi i-a dat puterea de a săvârşi lucruri minunate.

Drept aceea el a plecat şi pe femeia lui Ana (căci aşa se numea aceasta), să fie de un gând cu dânsul şi să trăiască laolaltă în feciorie şi a botezat şi pe părinţii lui, după ce i-a adus mai întâi la credinţa lui Hristos. Apoi, a înduplecat pe tatăl său Nestor să sufere mucenicia pentru Hristos. Pe închinătorii la idoli care voiau să aducă jertfă unui demon întunecat şi necurat ce se găsea într-o peşteră, i-a făcut să cunoască pe Dumnezeul tuturor.

Sfârşitul său mucenicesc a fost astfel: când ighemonul Magnus a venit în ţinutul acela, aducând cu sine poruncile împărăteşti, sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, şi a fost bătut cumplit. Când mulţimea a auzit despre aceasta a alergat ca să scoată pe sfânt din mâinile ighemonului şi să-l pedepsească pe acesta pentru fapta făcută. Ighemonul aflând aceasta, a fugit; iar mulţimea dezlegând pe sfânt şi ştergându-i rănile de sânge, l-a adus la casa lui, unde a mai trăit doi ani, după care s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Conon, grădinarul.

Acest sfânt era din Nazaretul Galileii şi a trăit pe vremea împăratului Decius. Deci, plecând de acolo, a venit în cetatea Pamfiliei, care se chema Mandron şi aici, făcându-şi o grădină în locul ce se zice Carmela, îngrijea de ea, scoţându-şi hrana de care avea nevoie. Şi era atât de cinstit şi de curat cu inima, încât atunci când au venit cei ce căutau să-l prindă, găsindu-l pe câmp şi îndreptându-şi cuvântul către el, li s-a închinat lor din tot sufletul. Când aceştia i-au arătat pricina pentru care au venit la el, cum că ighemonul Publius îl cheamă, el le-a răspuns: dar ce nevoie are el de mine, că eu sunt şi creştin? Să cheme la el pe cei ce sunt de un cuget şi de o credinţă cu el. După ce a fost legat şi a fost adus înaintea ighemonului şi neîmplinind porunca acestuia de a aduce jertfă idolilor, i s-a bătut cuie de fier în picioare şi a fost silit să meargă aşa înaintea unui car. Atunci el, ieşind şi căzând în genunchi şi rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui Marcu monahul („Ascetul”), făcătorul de minuni.

Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a ajuns la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi de folos; şi lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb şi într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea şi să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi şi rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv faţă de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era faţă de oameni, cărora însăşi părtăşia firii le cere să fie plini de îndurare?

Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească, era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Sfântul se depărtase de toate grijile şi zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; şi petrecând întru sihăstrie şaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă şi avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evloghiu din Palestina.

Sf. Mucenic Evloghiu era din Palestina. După moartea părinţilor săi păgâni, el şi-a dat toată moştenirea săracilor, devenind un pelerin prin Palestina şi convertind păgânii la credinţa creştină. În timpul unei persecuţii el a fost arestat, torturat în mod groaznic şi decapitat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evlampiu.

Sf. Mucenic Evlampiu a trăit în Palestina şi i s-a tăiat capul pentru credinţa sa în Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Arhelau şi a celor împreună cu dânsul o sută cincizeci şi doi de mucenici, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ioan Bulgarul, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1784, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Sfântul Nou Mucenic Ioan s-a născut în Bulgaria în anul 1765. Musulmanii, crezând în mod fanatic că dacă vor converti cât mai mulţi creştini la credinţa lor ei vor fi salvaţi şi vor avea în viaţa de dincolo abundenţă de hrană şi desfătări cu fecioare, foloseau toate metodele, bune şi rele de a-i convinge pe creştini.

Pe când era doar un copil, Ioan îşi petrecea mult timp cu musulmanii şi, încet-încet, a renunţat la Hristos, urmând credinţa musulmană. Pe când avea şaisprezece ani, şi-a revenit din rătăcire, căindu-se amarnic pentru greşeala sa. Sf. Ioan a fugit la Muntele Athos, în Marea Lavră, unde a petrecut în pocăinţă, sub ascultarea unui părinte. El a dus o viaţă monahală strictă timp de trei ani şi totuşi, conştiinţa nu-i da pace. Astfel, cu binecuvântare de la duhovnic, el s-a decis să plece la Constantinopol şi să mărturisească public pe Hristos, chiar să-şi verse sângele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simţea vinovat.

Tânărul călugăr s-a îmbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite unui creştin să facă şi, ajungând în Constantinopol, s-a dus direct la biserica Hagia Sophia, care a fost transformată în moschee. În faţa musulmanilor şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să spună rugăciuni creştine. Cu voce tare povestea cum el s-a născut creştin dar a căzut în rătăcire şi s-a depărtat de credinţa lui Hristos. Striga mai departe cum că vrea în acel moment să se lepede de falsa credinţă musulmană şi să se întoarcă din nou la Hristos.

Auzind aceste cuvinte, turcii au înnebunit de mânie, l-au prins şi l-au torturat în felurite chipuri. „Leapădă-te de Hristos,” strigau ei, „şi întoarce-te la credinţa musulmană, altminteri vei muri.”

Sf. Ioan a răspuns: „Fără Hristos, nu există salvare.”

Agarenii  furioşi l-au târât pe sfânt în curte unde i-au tăiat capul. În acest fel, Sf. Ioan a primit coroana muceniciei în 1784, la vârsta de 19 ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://eparhiaargesului.ro/sinaxar-5-martie-2019/

Dragii mei,
De ziua acestui mare sfant m-am hotarat sa postez un cuvant de-al sau pe care-l consider de mare actualitate. Este vorba despre o BOALA DUHOVNICEASCA ce face ravagii intre cei ce-si doresc mantuirea. Este o boala deosebit de perfida care poate sa pacaleasca pe oricine.

(Cătălin Rusu)

Despre slava deşartă
Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. ‘ Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-1 amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-1 ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu 1-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu 1-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-1 să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă 1-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-1 fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: «Acum venii când făceai tu otpusul celor chemaţi». Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor». Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, si să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

Aflarea moaştelor Sfinţilor Mucenici din Constantinopol (sec. XII) – Evghenia este un loc în marginea de răsărit a oraşului Constantinopol, aproape de turnul şi porţile ce se numesc ale lui Evghenie. Aici s-au aflat moaştele multor sfinţi pătimitori din vremea prigoanelor, iar lumea uitase locul unde fuseseră îngropaţi, deoarece mucenicii erau îngropaţi noaptea de frica necredincioşilor.

Cum în locul acela au început să se tămăduiască bolnavii arhiepiscopul Toma al Constantinopolului (sec. al V-lea) s-a dus acolo împreună cu un sobor de preoţi, s-au rugat şi au săpat şi în acest mod au aflat moaştele multor sfinţi mucenici printre care şi ale sfinţilor Andronic şi Iuniei, prietenii Sfântului Apostol Pavel, pomeniţi de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani.

Andronic a fost unul dintre cei 70 de apostoli. Moaştele sfinţilor mucenici au fost îngropate din nou cu toată cuviinţa. Împăratul Andronic Comnenul (1182-1185) a zidit deasupra lor o Biserică frumoasă, îndemnat fiind şi de dragostea către Sfântul Apostol Andronic, al cărui nume îl purta.

(basilica.ro)

Sfantul Nicolae este praznuit de crestinii din intreaga lume in fiecare an pe 6 decembrie. Nicolae a trait in cea de-a doua jumatate a veacului al III-lea, pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian. Nicolae se trage dintr-o familie foarte instarita si evlavioasa. De mic copil, Sfantul Nicolae a dat dovada de harnicie la invatatura si o viata virtuoasa. Aceste aspecte l-au ajutat sa creasca nu doar duhovniceste ci si in intelepciunea crestina. Chiar daca nu avea inca varsta judecatii, Nicolae a dat dovada de infranare, stapanind-o cu ajutorul rugaciunilor. Astfel, sfantul a reusit sa potoleasca patimile trupului si sa usureze desavarsirea sufletului.

Pe cand era inca tanar, acesta ramane orfan de parinti insa nu devine precum tanarul risipitor din Sfanta Evanghelie ci, dimpotriva, intr-o zi aduna in fata casei sale toti sarmanii si pe cei chinuiti oferindu-le acestora toate bogatiile pe care le-a mostenit de la parinti si il urmeaza pe Hristos.

In mintea sa erau doar cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos: „vinde toate cate ai si impartela saraci si vei avea comoara in ceruri”. Cu o alta ocazie se facu ca Nicolae sa afle despre un parinte care era nevoit sa isi vanda cele trei fice ale sale unui om instarit care urma sa le arunce in pacat. Dand dovada de o discretie iesita din comun, unul dintre atributele cele mai de pret ale dragostei crestine, Sfantul Nicolae vine in randul acestor suflete aflate in primejdie de trei ori, fara ca fetele sa afle. Le asigura nu doar zestrea materiala ci si staruinta in virtute. Astfel, putem observa una dintre trasaturile preponderente ale Sfantului Parinte, si anume bunatatea, sau mila.

Pentru a isi arata si mai mult iubirea fata de Dumnezeu, Nicolae urmeaza si cu mai multa ardoare vorbele Mantuitorului, horand sa se dedice intru totul slujirii Mielului lui Dumnezeu. Pentru a deveni si mai apropiat de Hristos, Nicolae se indreapta spre Tara Sfanta, extrem de dornic sa mearga pe drumurile care au fost sfintite de pasii Mantuitorului si ai ucenicilor sai. Astfel, Nicolae doreste sa sa intareasca si mai mult in credinta, spirit si iubire crestina.

Datorita faptului ca a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian, Nicolae a fost supus la foarte multe incercari grele, alaturi de toti crestinii. Toate aceste prigoane au lovit in primul rand in mitropolitul Mirei, astfel ca, Nicolae a fost prins si aruncat in inchisoare unde va fi supus la foarte multe chinuri. Totusi, in ciuda incercarilor, imparatii nu au reusit sa-l clinteasca de la credinta crestina ci, din contra, acesta isi marturisea credinta si iubirea fata de Iisus tot mai vartos. Ramane statornic in credinta, tragand putere din cuvintele Sfantului Apostol Petru: „Iubitilor nu va lasati inselati de focul curatitor ce vine peste voi ca sa va incerce , ci , in masura in care luati parte la suferintele lui Hristos bucurati-va , pentru ca sa va bucurati si la descoperirea maririi Lui”.

Dupa urcarea pe tron a imparatului Constantin cel Mare, Sfantul Nicolae este eliberat din inchisoare, intorcandu-se la pastorirea credinciosilor sai.

In secolul in care Nicolae a trait si a pastorit, Biserica crestina a avut mult de suferit datorita persecutiilor crestine. Pentru a curma invataturile desarte si gresite, care au inceput odata cu Arie, imparatul Constantin convoaca sinodul de la Niceea.

La acest sinod a facut parte si Sfantul Nicolae alaturi de alti 317 Sfinti Parinti, care cu pavaza sfintei cruci, au reusit sa puna capat rautatii pe care Arie o Raspandea. In cadrul sinodului, Sfantul Nicolae a demonstrat inca o data ca este un dascal luminat dar si un aparator demn al Ortodoxiei. Tocmai de aceea, Biserica il slaveste in cantari, numindu-l „indreptator al credintei”.

Ajungand la batraneti, Nicolae s-a mutat la Domnul. Insa chiar si dupa moarte Nicolae nu a uitat de turma sa. In fiecare zi face cu imbelsugare tuturor celor care au nevoie, izbavindu-i de multe primejdii si nevoi.

(http://calendarulortodox.ro)