Vă voi spune mai întâi care este pricina pentru care se face pomenire la trei zile după moarte, apoi la nouă zile şi la patruzeci de zile. Pe urmă, dacă va rândui Dumnezeu, vă voi mai spune nişte istorioare în legătură cu cele patruzeci de panahizi şi patruzeci de Liturghii. Acestea le spun după învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi după descoperirile ce s-au făcut unor Sfinţi. Iată, dar, ce se întâmplă cu sufletul omului după ce moare, până la vremea de patruzeci de zile:
În ziua întâi când moare omul, sufletul lui stă acolo unde a ieşit din trup, şi dacă trupul este acolo, îl ţine îngerul de la botez lângă trup timp de 24 de ceasuri. Să zicem că trupul e pe o laiţă sau în sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masă. Îngerul nostru de la botez, care este ajutătorul nostru până la moarte, ne păzeşte şi stă o zi şi o noapte lângă trup. E ca şi cum ai avea o haină pe care ai purtat-o mulţi ani şi, când s-a învechit, te-ai dezbrăcat de dânsa şi o laşi pe un pat sau în cui, şi te uiţi la ea că-i ruptă şi veche, şi-ţi aduci aminte: cu haina asta am fost şi la nuntă, şi la biserică, şi la târg, sau atunci şi atunci. Cam aşa se întâmplă şi cu sufletul când se dezbracă de trup. Trupul este o haină în care a stat sufletul, sau o casă a lui. În ziua întâi când se dezbracă de această haină a trupului, sufletul se mai uită la ea, înainte de a se despărţi pentru multă vreme unul de altul. Dar îl mai ţine şi îngerul de la botez lângă haina aceasta cu care a fost îmbrăcat.
Şi se minunează sufletul foarte când vede cum se descompune trupul lui şi ce miros dezgustător împrăştie şi nu-i vine a crede că a stat în acest lăcaş de care nu se alege nimic. Acum îşi aduce aminte de ceea ce spune proorocul David: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”. Şi-i arată îngerul: „Vezi, suflete, trupul acesta care se descompune? Cu acesta ai fost în căile cele bune, dar pentru acesta ai făcut şi atâtea păcate; cu acesta ai făcut metanii, cu acesta ai mers în biserică, dar cu acesta ai fost şi la desfrâu, şi la beţii, şi la jocuri, şi la nunţi, şi la furat, şi la distracţii, şi la alte răutăţi”. La toate acestea stă şi cugetă sufletul. Căci sufletul după moarte – după ce iese din trup – lucrează mai repede ca fulgerul, căci este fiinţă raţională şi gânditoare, şi nu mai e îngreunat de trup. Şi de aceea îşi aminteşte cu mare iuţeală nu numai de cuvintele pe care le-a vorbit în viaţă, ci şi de toate gândurile pe care nu le-a vorbit (cf. Uşa pocăinţei, cap. 3, p. 252). Dacă omul ţine minte acum ce a grăit când era copil, sau ce a gândit de multe ori, cum nu-şi va aminti cu mult mai uşor de toate atunci când se dezbracă de această ţarină a trupului, care este o grosime mare pe el?
Deci 24 de ceasuri ţine îngerul de la botez sufletul lângă trup, cu puterea lui Dumnezeu, ca să-i arate încă o dată lăcaşul în care a vieţuit pe pământ; şi-i spune: „Să ştii, suflete, că atunci când va suna trâmbiţa cea mare a Judecăţii, cum spune apostolul, ai să te îmbraci din nou cu acest trup şi vei sta dinaintea Dreptului Judecător, ca să dai seama de cele ce ai lucrat – cum zice apostolul – în trup, fie bune, fie rele”. Acestea se întâmplă în ziua cea dintâi. Noi plângem pe cel mort că ne-a părăsit, dar el e încă de faţă. Ziua întâi stă lângă trup.
În ziua a doua după moarte, se întâmplă un lucru mai înfricoşat. Se întâmplă ceea ce spune proorocul David: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?” (Psalmi 48, 5). Adică, tot ce ai lucrat în viaţă, ţi se arată deplin şi concret în ziua a doua. În această zi, îngerul păzitor duce sufletul pe unde a umblat toată viaţa, chiar dacă ar fi înconjurat el globul pământesc de o mie de ori. Sufletul merge ca gândul şi ca fulgerul. De ar fi trăit omul cât de mult, sufletul se duce pe unde a trăit, căci merge cu mare repeziciune. Vezi, când ne mai rugăm cu gândul, acum sunt în cer, acum sunt înapoi. Nici n-am pronunţat bine ceva cu limba şi gândul a luat-o înaintea limbii. Aşa de repede merge şi sufletul după ce iese din trup.
Şi îngerul care îl însoţeşte îi spune: „Iată, suflete, aici ai curvit, aici ai furat, aici ai băut, aici ai glumit, aici ai râs, aici te-ai îmbătat, aici te-ai mâniat, aici ai vorbit vorbe murdare, aici ai jucat, aici ai chiuit, aici ai făcut cu ochiul, aici ai bătut din palme, aici ai fost în cârciumă şi ai pus lăutarii să-ţi cânte”. Pe urmă îi arată şi cele bune: „Iată, aici ai făcut metanii, aici ai plâns, aici ai mers la Sfânta Liturghie, aici ai ajutat pe un sărac, aici ai ajutat pe cineva care era bolnav, aici ai cercetat pe unul din temniţă, aici ai ascultat Sfânta Liturghie, dincoace ai ascultat predica, aici ai cântat o cântare religioasă, aici ţi-a fost milă de un om necăjit”. Şi-i arată aşa, pas cu pas, minut cu minut, unde a fost şi ce a făcut, şi sufletul rămâne încremenit când vede că-i arată aşa de bine toate mişcările. Şi nu poate zice nimic, pentru că tot ce-i spune a făcut cu adevărat şi o ştie. Îngerul îi arată toate cele făcute de el cât timp a fost în trup şi sufletul recunoaşte toate. Cum să nu fie adevărat, dacă îngerul a călătorit cu el, a fost pe umărul lui, în chip nevăzut, şi a scris toate împrejurările vieţii şi gândurile lui?
Iar în ziua a treia se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua aceasta i se dau sufletului încă şase îngeri, care cu cel de la Botez sunt şapte, şi îşi începe călătoria spre cer, că are de trecut vămile văzduhului. Sunt 24 de vămi, pe unde trebuie să treacă sufletele noastre. La ele suntem cercetaţi de cele mai mari căpetenii ale iadului pentru toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile (vezi Tainele vieţii viitoare, cap.3, p.93). Şi sufletul trece pe la vămi însoţit de cei şapte îngeri, ca fulgerul, şi dracii îi arată toate relele câte a făcut, dacă nu le-a spovedit. Dacă omul s-a spovedit curat la duhovnic, Duhul Sfânt a şters de pe zapisele drăceşti păcatele pe care le-a făcut omul cu lucrul, sau cu cuvântul, sau cu gândul, sau cu voia. I le-a şters dacă le-a spovedit, i-a părut rău de ele şi a încetat de a le mai face. În acest caz, diavolii scot zapisele, dar când se uită la ele, le văd că sunt albe. Dar dacă nu s-a mărturisit, sau nu s-a mărturisit curat, le văd scrise. Şi-i arată: „Vezi aici ce-ai făcut?”. Iar cele 24 de vămi încep cu vama păcatelor celor mai obişnuite ale noastre: cu păcatele vorbirii deşarte. Căci cine e atât de stăpân pe limbă să nu zică vreo vorbă deşartă? Se ştie cât este de aplecat omul să vorbească de rău şi să spună glume. De aceea, ca să treci prima vamă uşor, când te duci la spovedanie, întâi aceasta s-o spui: „Părinte, am vorbit vorbe deşarte”! A doua vamă este a minciunii; a treia – a vorbirii de rău, a clevetirii; a patra – a lăcomiei… şi aşa mai departe, căci nu este timp să vi le spun pe toate. Sufletul trece prin toate vămile, căci [nimeni şi nimic] nu-l poate opri, pentru că trebuie să se ducă în ziua a treia la Dumnezeu. Dar i se arată fiecăruia păcatele lui şi ştie că după patruzeci de zile are să cadă jos de la vama cutare, adică are să se ducă la muncile veşnice, dacă nu s-a mărturisit şi nu s-a pocăit de fărădelegile lui. Deci, în ziua a treia, după ce a trecut vămile, însoţit de cei şapte îngeri, sufletul ajunge la Prea Sfântul Dumnezeu, la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Atunci ajunge prima dată sufletul la Dumnezeu, fără trup. Deci Biserica, ca o mamă bună şi duioasă, a treia zi după moarte, face pomenire celui mort. Nu ştiu dacă la dumneavoastră este acest obicei, ca atunci când se vine de la înmormântare să se facă masă acasă, întru pomenirea celui adormit. E bine să o faceţi aceasta, că aşa e regula Bisericii. Când se vine de la înmormântare, e bine să se facă o mică masă, să se dea de pomană haine ale mortului, să se dea de pomană mâncare, să se facă ceva rugăciune şi pomenire pentru sufletul care s-a dus dintre cei vii.
Pentru ce se face această pomenire de trei zile? Pentru că sufletul a ajuns prima dată la Dumnezeu şi e bine să ne rugăm ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu linişte şi cu pace şi cu darul Sfântului Duh.
Iar din ziua a treia sufletul trebuie să treacă prin rai şase zile. Cel păcătos trece prin rai ca şi cel drept. Dar vai şi amar câtă deosebire este între unul şi altul! Cât se bucură cel drept când trece prin rai, când ştie că are să moştenească raiul, şi cât se scârbeşte cel păcătos, când vede ce a pierdut. Sufletul trebuie să treacă şase zile prin rai, însoţit de îngerii cei buni, ca să vadă toate frumuseţile raiului. Şi deşi merg cu iuţeala gândului, nu pot dovedi să le vadă pe toate, că raiul e nemărginit. Acolo vede sufletul raiul desfătării, acolo – pământul celor blânzi, acolo – palatul Noului Sion, acolo – mireasa Mielului (cum se spune la Apocalips), acolo – Ierusalimul cel ceresc, acolo – sânul lui Avraam, şi toate câte le pomeneşte dumnezeiasca Scriptură despre rai; vede atâtea frumuseţi, cum zice apostolul Pavel, vede cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, căci acestea a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul (Luca 23, 43; II Corinteni 12, 14; Apocalipsa 2, 7). Numai o floare din rai – zice unul din sfinţi – dacă ai aduce-o pe faţa pământului, n-o poţi cumpăra cu toate comorile lumii, atâta-i de frumoasă! Acolo, cum zice Marele Vasile, florile pururea înfloresc şi niciodată nu se veştejesc (Hexaimeron). Şi atâta mireasmă şi atâta frumuseţe şi atâta cântare este acolo, şi atâta lumină, atâta bucurie, atâta dreptate şi atâta pace întru Duhul Sfânt, şi atâta mângâiere duhovnicească, încât este cu neputinţă limbii celei de ţărână a omului să poată povesti ce vede sufletul acolo. Şi văzând sufletul aceste frumuseţi, aceste minunăţii, când trece prin rai, dacă ştie că a făcut fapte bune şi a murit mărturisit şi împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi împăcat cu Biserica, are mare bucurie, căci simte că după patruzeci de zile va fi rânduit undeva pe acolo, până la dreapta Judecată, şi are să se veselească de atunci înainte. Dar dacă se ştie păcătos, îşi zice: „Vezi ce ai pierdut? Prost am mai fost şi păcătos am mai fost, rău şi nebun am mai fost! Cum am făcut numai voia trupului cel de ţărână, a cărnii aceleia pe care o mănâncă acum viermii în pământ, şi cum am pierdut eu aceste frumuseţi care nu sunt pentru o mie de ani, nici pentru milioane de ani, ci pentru veşnicie!”. Şi-i pare foarte rău. Iar îngerul de la botez îi spune: „Suflete, de câte ori îţi spuneam eu ţie: lasă păcatul, părăseşte fumatul, beţia, înjurătura, desfrânarea, furatul – şi nu m-ai ascultat! Iată că de acum ai pierdut aceste frumuseţi, de care nu te-ai făcut vrednic nici să le vezi, dacă nu voia Dumnezeu să-ţi îngăduie să vezi ce ai pierdut”.
Şi aşa merge şase zile prin rai; şi cu cele trei zile care au trecut până a ajuns la cer, la Scaunul Prea Sfântului Dumnezeu, se fac nouă zile. Iar în ziua a noua, sufletul este adus de înger a doua oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi de aceea se face pomenirea celor morţi la nouă zile (Viaţa repausaţilor noştri, p.23). Atunci se roagă Sfânta Biserică, mama noastră cea duhovnicească, pentru fiul ei, pentru sufletul acela care a fost botezat în cristelniţă în numele Sfintei Treimi, ca Dumnezeu să caute cu milă şi cu îndurare asupra lui, când vine a doua oară să se închine.
Şi după ziua a noua, când vine a doua oară să se închine la Scaunul Prea Sfintei Treimi, sufletul este blagoslovit de Dumnezeu şi este trimis să meargă prin iad treizeci de nopţi şi treizeci de zile. Şi merge prin iad cu iuţeala fulgerului şi nu mai pridideşte să vadă atâtea munci şi atâtea chinuri cu care se muncesc sute de popoare care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi mii şi milioane de creştini care, deşi L-au cunoscut, L-au supărat şi n-au făcut voia Lui. Şi când trece prin iad, i se dau sufletului un fel de îngeri, care sunt un fel de gardă a lui Dumnezeu, numiţi zapcii. Şi îngerul de la botez merge cu el neîncetat. Iar aceia au culoarea aripilor ca razele soarelui când apune. Şi numai unul din ei este mai înfricoşat la vedere decât toate muncile iadului. Şi aceştia sunt garda, care păzeşte sufletul când are să treacă prin iad, că acei diavoli mare ură au pe sufletul nostru.
Şi trece prin iad treizeci de zile şi treizeci de nopţi, şi acolo vede ce a spus Mântuitorul în Evanghelii: vede gheena, vede tartarul, unde zice Mântuitorul că focul celor de acolo nu se stinge şi viermele lor nu doarme, şi unde e scrâşnirea dinţilor. Acolo vede iadul cel mai de jos şi fântâna adâncului, acolo vede iezerul cel de foc, cum se spune în Apocalips, şi toate muncile cele nenumite şi negândite, care nu se pot spune de vreo limbă; şi aude mii şi miliarde de glasuri, care ţipă, şi se vaită, şi se muncesc; şi vede feţele cele urâte ale dracilor pe care, dacă le-ar vedea omul cât este în viaţă, nu mai poate rămâne sufletul în trup, ci sare din trup şi rămâne mort într-o clipă.
Şi trec aşa treizeci de zile. Şi dacă sufletul se ştie pe sine drept, are mare îndrăzneală, căci îi spune îngerul de la botez: „Vezi, suflete, dacă m-ai ascultat pe mine, dacă ai fost blând, şi milostiv, şi postitor, şi ai mers la biserică, şi i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, şi te-ai păzit de păcatele grele, de moarte, iată de ce munci, care sunt pentru vecii vecilor, ai scăpat!”. Iar dacă se ştie păcătos, plânge cu amar, căci ştie că într-una din acele munci va fi rânduit şi el până la Judecata de apoi, ba şi după Judecată, dacă nu mai are cine să-l pomenească şi să-l scoată.
Şi după ce trece treizeci de zile prin iad, în ziua a patruzecea sufletul este adus de îngeri a treia oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. De aceea, în ziua a patruzecea se face pomenire de patruzeci de zile pentru cel mort. Şi atunci se face judecata particulară a sufletului, adică judecata prin care rânduieşte Dumnezeu unde va sta sufletul până la judecata universală, sau la bine, sau la rău.
Iată v-am arătat drumul sufletului până la patruzeci de zile, ca să ştiţi de ce faceţi pomenirea la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Şi după patruzeci de zile, după ce a fost judecat sufletul în chip provizoriu şi rânduit unde va sta până la Judecata din urmă, de a nimerit în iad, mai rămâne o portiţă deschisă, ca să poată ieşi de acolo. Dacă el a murit împăcat cu Biserica, dar nu cu totul afundat în păcate grele, căci s-a spovedit, dar n-a apucat să facă vreun canon, Biserica poate mijloci – prin neamurile lui, prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri şi prin slujbe – să-l scoată de acolo, să-l ducă la bucuria cea fără de margini. Iar dacă nu are neamuri bune şi credincioase, şi dacă acestora nu le pasă de el, rămâne acolo să se muncească până la Judecata din urmă, şi de atunci mai departe în vecii vecilor, fără de sfârşit.
Arhimandrit Cleopa Ilie