Azi a fost o zi a semnelor. A semnelor venite din neant si care ne trag de maneca sa nu devenim uituci.
Nu, nu uitasem de un suflet framantat si l-am rugat pe Dumnezeu sa-i aiba de grija atunci cand am aprins candela.
Anul trecut, pe 13 iulie, s-a stins colegul si prietenul meu Ciprian Chirvasiu. Jurnalist, poet, scriitor… a plecat brusc, la 54 de ani.
A plecat si a luat cu el lucrurile lui bune, pacatele si greselile, iubirile si neimplinirile, dragostea lui pentru cuvantul scris. Iar azi, parca sa nu fie singur in lumea amintirilor, mi l-a trimis in vizita pe primul nostru redactor sef de la gazeta, Stefan Mitroi, prietenul nostru care ne-a ordonat primii pasi in presa. Stefan venise ca sa-mi aduca ultimul lui volum de proza, aparut la Editura Rao. Si am vorbit de Ciprian.
N-a fost destul. Acum, spre seara, cand am deschis laptopul si am inceput sa caut o fotografie cu Ciprian, mailul meu s-a deschis deodata pe un mesaj primit de la Ciprian Chirvasiu in 22 mai 2011. Eram mereu preocupati ce se intampla cu meseria nostra de gazetari, ca ne sacrificam viata in van de straja societatii.
„Sarut mana, Simona. Imi cer scuze ca te-am deranjat duminica, dar simtem nevoia sa stau de vorba cu cineva despre singuratatile jurnalistilor de cursa lunga care suntem. Putina lume pricepe ca, fiindca am muncit cu o pasiune uriasa, presa romaneasca a ajuns unde trebuie, insa ultimii 20 de ani au trecut pe langa noi, fara sa bagam de seama, fara sa ni-i putem deconta nici in fata copiilor nostri, nici in fata propriilor destine.
Nu-mi pare rau nici o clipa, insa va trebui sa fim atenti ca de sacrificiile noastre sa nu-si bata joc nimeni. Ar fi un mare pacat, pe care ar trebui sa ni-l asumam in egala masura. La varsta asta, e minunat sa stii ca macar cineva te poarta in gand. Multumesc din suflet”.
Si suntem cativa care l-am purtat pe Ciprian in gand.
(Simona Ionescu)
