În lanțuri fine, brodate pe margini de mâinile lungi ale luminii. Cum țeși tu gânduri în pânze seducătoare de păianjen. Și el stă la pândă: le-amestecă sau le rumegă. Sau le dai în leagăn… La picioarele tale vântul așterne frunze de viță-de-vie; lumina, soarele bătrân, le schimbă culoarea… rând pe rând. Numai bradul stă neclintit! Și-n nări intră mirosul dulceag de moarte al crizantemei sălbatice. Încăpățânată, opune rezistență și vântului, și ploii în cascadă. Cum te mai legi, femeie, de oameni. Faci din memoria lor o tabără de creație – fiecare are propria statuie, memoria are cernoziomul bun, încă îți amintești câte ceva despre fiecare: un gest al mâinii, o paloare, o privire cât un lac de acumulare. Cum te mai legi, femeie, de poduri. Pe sub ele curg șuvoaie de vorbe, unele sângerează, altele sunt de neînțeles – un alfabet străvechi, nu-i mai vezi rostul. Și, dacă ești atentă, pânza de păianjen unește podurile între ele, asta se observă în octombrie, când frunza de viță-de-vie a căzut de pe boltă. Și leagănul scârțâie sub o pală de vânt chiar dacă sub un pod în Frankfurt…
Livia Dimulescu
