Vederea lui Dumnezeu îl pune pe om în faţa necesităţii de a se autodetermina în relaţia cu El. În esenţă, fiecare acţiune a noastră, negreşit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotrivă, ne îndepărtează. De aceea, orice început se înfăptuieşte cu frică – numită dumnezeiască. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vădit rele, dar şi de gândurile care pot întrista Duhul Sfânt, pe Care el Îl iubeşte. Negrăit de mare este distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfântul Sfinţilor; inima se frânge, din pricina conştiinţei nimicniciei noastre. Şi nu pricepem prea repede că acest fenomen este deja începutul apropierii de Dumnezeu.
Primul precept al Fericirilor – „Fericiţi cei săraci cu duhul…” – în mod organic, ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândeţe, sete şi foame de dreptate, spre milostenie, curăţia inimii, spre primele perceperi ale filiaţiei noastre dumnezeieşti; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, la ruptura de cei ce nu caută Împărăţia dreptăţii, la prigoane şi altele. Când contradicţia dintre duhul nostru creştin şi duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viaţa celui ce urmează lui Hristos se aseamănă răstignirii, chiar dacă crucea este nevăzută. Timpul acesta este îngrozitor şi, în acelaşi timp, mântuitor: prin suferinţele duhului nostru, nu arareori legate de circumstanţe exterioare, se biruiesc patimile, se înfrânge şi puterea lumii asupra noastră şi chiar moartea: aceasta este asemănarea cu Hristos Cel răstignit.
Cu toate acestea, chiar şi pe această treaptă înaltă, trebuie să păstrăm smerenia duhului. Experienţa arată că, dacă imediat după schimbarea simţământului de nimcnicie apare mulţumirea de sine, apoi toată această scară de urcuşuri duhovniceşti se dărâmă şi casa noastră se pustieşte (cf. Mt. 23: 38). Deja Dumnezeu ne-a părăsit. Aşa va fi cât timp nu ne vom smeri din nou cu inima şi nu vom striga către El cu durere. Prin această schimbare de încercări, sufletul dobândeşte taina căilor mântuirii; se înfricoşează de tot ceea ce este potrivnic smereniei; rugăciunea se curăţeşte; mintea şi inima, de asemenea; şi nu se mai pasionează de lucruri străine; omul nu mai doreşte nimic altceva decât pe Dumnezeu. Prin rugăciune, întreaga fiinţă încorporează în cel ce se roagă puterea noii vieţi. Următoarea mişcare ascendentă este începutul cunoaşterii chipului fiinţei nepământeşti.
Cât timp noi vom fi în acest „trup al păcatului” şi, prin urmare, în lumea aceasta, nu va înceta lupta ascetica cu „legea păcatului” care lucrează în trupul nostru (cf. Rom. 6: 6; 7: 23). Văzându-ne neputincioşi în a birui moartea cu propriile noastre forţe, noi cădem într-o oarecare deznădejde privitoare la mântuirea noastră. Oricât ar fi de straniu însă, noi trebuie să trăim această stare împovărătoare, să o încercăm de sute de ori, pentru ca ea să se întipărească adânc în conştiinţa noastră. Ne este necesară această experienţă a iadului. Când purtăm în sinea noastră acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integrantă a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vieţii noastre. Şi Hristos a păstrat rănile cuielor răstignirii, chiar după Înviere: …„a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!… şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa” (In. 20: 19-20).
(Cătălin Rusu)
