Când Evanghelia şi Epistolele Sfinţilor Apostoli vor deveni o realitate de fiecare zi, atunci vom începe cumva să vedem cu claritate cât de naive erau închipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu şi despre vieţuirea în Dumnezeu. Tainică este inţelepciunea dată nouă de descoperirea dumnezeiască: ea covârşeşte de departe imaginaţia omenească. „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I Cor. 2: 9). Chiar şi cea mai mică atingere de noi a Duhului lui Dumnezeu este o slavă cu neasemănare mai mare decât conţinutul vieţii fără Dumnezeu.
Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei, ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta, nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte şi cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc, câteodată, sentimente de mulţumire sufletească; altădată, împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală; dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie sau să traduc în realitate ceva din ideile mele, să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta, sufletul meu nu se trage către Dumnezeu aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea. Şi aşa mai departe.
Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc, Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii, i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii, îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care orânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate să regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos.
Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată, rugăciunea curge în noi ca un râu preaputernic; altădată însă, inima pare a fi uscată. A te ruga – adesea – înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, indoială, frică, tristeţe, deznădejde – într-un cuvânt: despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar fără o succesiune logică.
Adesea, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii – conversaţie.
(Catalin Rusu)
