Vrem sau nu vrem să credem sau să acceptăm, mitul Meșterului Manole funcționează de minune la românii din toate timpurile. Natura regimurilor politice contează prea puțin, atâta vrem cât am tot luat-o de la capăt, fie că a fost orba de perioada de după abdicarea silită a lui Cuza, de lichidarea mișcării legionare, de eliminarea Mareșalului Antonescu, de înlăturarea monarhiei sau de prăbușirea dictaturii ceaușiste.
Nu știm dacă ar trebui să vedem în asta doar o apetență sado-masochistă sau doar o consecință mai mult sau mai puțin directă a înclinației fataliste, tipică zonei noastre. Cert este că recenta solicitare a Președintelui Comisiei pentru Afaceri Europene a Bundestag-ului către Comisia Europeană spre a se activa urgent Articolul 7 al Tratatului UE, contra României, ca și în cazul Poloniei, arată destul de clar că pare să agreem în cele din urmă auto-izolarea, chiar autarhia politică și economică și că ajungem ciclic să ne plasăm pe poziții nombriliste și cerșire publică a compasiunii pentru presupuse umiliri suportate din partea nu doar a Occidentului, cu chiar a ”străinătății” în genere.
După mai bine de un deceniu de la aderarea atât de anevoioasă la UE, pare că o luăm de la capăt simulând că am fi cumva excluși de la deciziile importante din Parlamentul European și că ar exista mereu forțe obscure gata să juguleze elanul de mândrie și emancipare al unei prezumat etern oropsite nații.
În realitate, se vede clar că, din umbră, este testată capacitatea de reacție și anduranța liderilor executivului european, într-o situație neverosimil de asemănătoare (mă refer la recenta candidatură și clasare pe locul I a fostului Procuror-Șef DNA) cu aceea a unor cazuri când și alte personalități române ajunseseră în poziții internaționale de invidiat, dar erau finalmente sabotați tocmai de decidenții de la București. A se vedea, rând pe rând, în diverse perioade recente, cazurile lui Corneliu Mănescu, Liviu Bota, Virgil Tănase, Ana Blandiana, Monica Macovei și lista ar putea îndelung continua. De data aceasta, miza pare mult mai mare, odată cu inițierea anchetei judiciare ”foarte clar motivată politic” contra candidaturii Laurei Kovesi, după cum arată explicit liderul parlamentar german amintit.
Asistăm la o încercare, în practică, de a vedea dacă buturuga mică de pe Dâmbovița va putea răsturna treptat carul mare de la Bruxelles. Nu contează prea mult dacă în spate se află sau nu tot interesele de subminare a unității și funcționării UE, vizate de Kremlin. Cert este că, așa cum spuneam, din când în când se schimbă doar ”țapul ispășitor” și tirul se reorientează, în funcție de conjunctura istorică în care ajung să se plaseze românii. Evident, pentru cineva care vânează vulnerabilități sau păcate capitale ale elitelor române, spectacolul per ansamblu este jalnic, abia cusut cu ață albă ca motivații și teribil de repulsiv în raport cu modul în care un stat care deține Președinția Consiliului UE ajunge în cele din urmă ”să apere” așa-numitele ”valori europene”, în practică.
Într-o eră a cinismului extrem și a unei ipocrizii cvasi-generalizate, rușinea pare a mai fi greu de invocat acum când a fost încălcată acea ”linie roșie” de care se vorbește fățiș în cancelariile țărilor partenere ale României, inclusiv prin Ambasadorul Statelor Unite la București. Desigur, important ar fi acum nu eroizarea artificială a unei persoane, care a devenit mărul discordiei, generând o situație ce riscă să împingă, într-o teribilă marginalizare, România, ci o minimă dovadă de realism și de bun simț la nivel politic. Dacă, prin CSM, pe de altă parte, corpul magistraților n-ar fi fost atât de divizat și supus periodic unor toxice influențe, poate nu am fi ajuns în această periculoasă răscruce de vânturi. Nici curățenia internă nu a fost făcută la timpul potrivit, însă acum se pune problema mai degrabă a răsturnării indirecte a întregii table de valori care mai mențineau în picioare România, ca stat.
Pentru a glumi puțin amar, la final, ar fi de spus că dacă nu ne vindecăm în timp util de complexul ”copilului oropsit” al familiei europene, ne vom întoarce rapid la genul de sloganuri utopiste gen ”România pe noi culmi de progres și civilizație”. Uneori, avem neșansa să contemplăm pe viu cum uciderea rațiunii naște monștri. Nu contează, la scară mai largă, cine sunt acei demolatori de moment, ci, mai curând, cum această auto-consolare cu statutul de ”popor vegetal” ne împinge, periodic, în corzi din care s-ar putea, într-o zi, să nu ne mai putem ridica.
Sever AVRAM
Comentariu la: https://revista22.ro/actualitate-interna/prim-vicepresedintelui-ce-frans-timmermans-i-se-cere-activarea-art-7-impotriva-romaniei
