Ce-ți mai place să pierzi timpul, femeie! Timpul e o scară care urcă dinspre centrul pământului. Primele și ultimele trepte sunt pline de sânge.
Urci, întotdeauna, cu piciorul drept, ești prea atentă să nu cazi. Nu-ți place să aluneci, femeie! Deși, ai cădea în brațele mamei sau, din greșeală, ai ajunge teafără în pântecul ei: acolo, e răcoare, un cântec de leagăn se-aude în ecou.
Urci mereu ca și cum te-așteaptă în prag cineva… Ca și cum ușa e larg deschisă și tu poți intra cu toate bagajele. Scara are trepte solide, nu scârțâie niciuna la adierea vreunei brize.
Oamenii stau în fotografii prinse în cârlige de rufe, de-o parte și de alta, și se leagănă fericiți. Ai o rochie lungă, de culoarea luminii… Câteodată, e așa de albă încît îngerul bun greșește aterizarea: pe umărul drept se strecoară sub plete, la adăpost.
Scara, rochia, părul, aripile îngerului sunt lungi; din profil, oamenii din fotografii te percep abătută.
Tu-ți dai silința, femeie, să urci atentă la fiecare pas, să nu-ți scrântești vreo gleznă, mama din spate are palmele în formă de scaun: urcă, nu te abate din drum! Toți ai tăi te sprijină, iar îngerul bun luminează treaptă cu treaptă.
Livia Dimulescu
