Biserica a fost parte integrantă a vieţii de zi cu zi pentru ţăranii din Basarabia. Autorităţile ţariste, iar apoi sovietice, prin interzicerea desfăşurării Serviciului Divin în limba română, au pus sub sechestru sufletele ţăranilor de aici.
Ocuparea teritoriului părţii de est a Moldovei de către trupele armatei ţariste, ca urmare a Păcii de la Bucureşti din anul 1812, a adus nu numai o stăpânire cu desăvârşire străină, dar şi o mare nenorocire pe plan spiritual pentru populaţia Basarabiei. Noua stăpânire care se autodefinea ca apărătoare a creştinismului ortodox în lume, s-a dovedit a fi mai dezastruoasă decât campaniile turceşti pe parcursul secolelor. Ştefan cel Mare şi Sfânt, unul dintre cei mai mari apărători ai creştinismului ortodox din această parte a lumii şi care a luptat cu cel mai puternic sultan al Imperiului Otoman, aflat pe patul de moarte, a spus că în cazul în care Moldova nu mai poate să-şi menţină independenţa, să accepte să închine Ţara turcilor şi în nici un caz să nu lase Moldova pe mâna ruşilor. Se vede că marele domnitor ştia ce ştia. Cuvintele sale s-au dovedit a fi profetice. Sub pretextul apărării dreptei credinţe, a început deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei, în primul rând chiar prin intermediul bisericii. S-a ajuns chiar la interzicerea folosirii limbii autohtonilor la Sfânta Liturghie şi la introducerea limbii slavone vechi. Populaţia a rămas singură, fără păstor, majoritatea preoţilor fiind ruşi, necunoscând limba autohtonilor. Ca urmare, s-a ajuns la situaţia în care populaţia a fost lipsită de posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu, de a asculta cuvântul Domnului. Chiar şi arhiepiscopul Serafim de Ciceagov, rus de origine, se plângea: „… când slujba se făcea în limba slavonă, moldovenii stăteau în biserică fără a înţelege ceva, iar apoi au început să se dezveţe de a merge la biserică şi în sfârşit s-au oprit cu toţii în dezvoltarea lor religioasă şi au început să cadă tot mai mult în vicii şi superstiţii”.
Astfel, la începutul secolului trecut, în anul 1908, în Basarabia a apărut o mişcare religioasă, cunoscută sub denumirea de “mişcarea de la Balta sau inochentismul”. Fondatorul acesteia era călugărul basarabean Inochentie, născut într-o familie de ţărani români din satul Cosăuţi, judeţul Soroca. Predicile sale în limba moldovenească adunau mii de oameni. Pentru a auzi ce spune, ţăranii veneau din toată Basarabia. El acuza biserica rusă că a devenit un instrument activ de rusificare a guvernului rus, a declarat că nu ţarul este capul Bisericii, ci Iisus Hristos, dar într-un final a fost acuzat de erezie şi trădare de ţară. Autorităţile ecleziastice l-au mutat în altă parte, însă ţăranii l-au urmat şi acolo, vânzând tot ce aveau. Când un sobor de preoţi a încercat să oprească ţăranii care încercau să plece din gara Chişinău la Inochentie, o ţărancă basarabeană i-a spus arhiepiscopului Serafim: “Dumnezeu care hrăneşte păsările se va ocupa şi de noi, sfinţia voastră a uitat însă că pe lângă trup noi mai avem şi suflet”. Până la urmă, Inochentie a fost exilat la mănăstirea Morum din insulele Solovki din Marea Albă (folosită de biserica rusă ca loc de surghiun, iar mai târziu şi bolşevicii au făcut o închisoare în incinta mănăstirii chiar pentru reprezentanţii clerului). Şi aici Inochentie continuă să facă slujbele în limba română. Mişcarea lui Inochentie a forţat autorităţile ecleziastice din Basarabia să permită folosirea limbii autohtonilor în biserică, iar predicile erau traduse pentru a fi înţelese de populaţie.
Revenirea Basarabiei la România, în anul 1918, a permis dezvoltarea spirituală armonioasă şi firească a basarbenilor pentru o perioadă de aproximativ 20 de ani. În luna iunie 1918, la cererea credincioşilor şi a clerului basarabean, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Române recunoaşte de facto Unirea Bisericii din Basarabia cu Biserica Ortodoxă Română. Mai târziu, Biserica din Basarabia a fost ridicată la rangul de Mitropolie. La Chişinău s-a deschis Facultatea de Teologie, cea mai puternică instituţie în domeniu din spaţiul românesc interbelic. Populaţia Basarabiei, în marea sa majoritate fiind alcătuită din ţărani, a avut posibilitatea de a se bucura de o creştere spirituală.
Din păcate, evenimentele cu adevărat tragice din vara anului 1940 şi primăvara lui 1944, au întrerupt pentru aproape o jumătate de secol această dezvoltare, puterea sovietică considerând că “religia este opium pentru popor”, iar ca dezvoltare spirituală oferea ateismul, adică anticreştinismul cu toate consecinţele pe care le avea asupra tuturor basarabenilor şi în primul rând asupra ţăranilor. Începea prigoana şi exodul. Iniţial, aproape jumătate din numărul total al bisericilor din Basarabia sunt închise. Din anul 1958 se închid jumătate din cele 500 de biserici rămase, preoţii şi călugării fiind alungaţi, deportaţi. În biserica basarabeană se introduce limba slavonă, stilul vechi, începe rusificarea dură.
Dacă în perioada imediat următoare instaurării bolşevismului la putere proletariatului i s-a rezervat primul loc în ierarhia socială, acum şi ţărănimea trebuia să devină un aliat al comuniştilor, ştergându-i-se stigmatul de duşman al poporului – kulacii. Însă această intrare în structura socială sovietică a ţărănimii se făcea doar cu condiţia de a sprijini modelul socialist şi doar în cadrul unei alte structuri – kolhozurile. Ţăranul nu mai era un kulak, învinuit de individualism în cadrul producţiei muncii, el trebuia să muncească, fără şanse de izbândă, pe plantaţiile statului, îndobitocit de doctrina comunistă şi forţat să se renege pe el însuşi. De fapt, ţărănimea română, respectiv şi cea basarabeană, s-au născut ca pătură socială fiind creştină. Creştinismul nu se poate separa de noţiunea de ţăran, dacă un ţăran nu era creştin, însemna că el nu era ţăran. Sistemul sovietic a încercat să creeze un nou tip de ţăran: ateu, un fel de proletar al pământului. În cadrul societăţii sovietice ţăranii se aflau la marginea acesteia, fiind profund desconsideraţi, lipsiţi de posibilitatea de a se dezvolta, izolaţi fiind atât din cauza originii nesănătoase pe care o aveau, cât şi din cauza necunoaşterii limbii ruse, dar şi a necunoaşterii propriei limbi literare. Ceea ce i-a salvat în mare parte a fost acel adevăr interior al cărui deţinători sunt, acel univers interior absolut deosebit, Dumnezeu ocupând locul central al acestuia. Când a început campania antiromânească, deportările, colectivizarea, ei au tăcut cu multă răbdare, supuşi, umili, ca de obicei. Obligaţi să folosească o limbă şi termeni străini de graiul lor, forţaţi să le folosească, schimonosindu-le, au devenit subiect de batjocură atât pentru naţiunea dominantă, cât şi pentru adepţii doctrinei comuniste. Şi aici tăceau cu smerenie ştiind că Cineva, sus de tot, le vede pe toate. Deportaţi în Siberia, Kazahstan şi în Orientul Îndepărtat, cu familii destrămate, cu destine frânte, dar deţinând acel adevăr interior, au devenit cunoscuţi şi respectaţi şi pe acele meleaguri în care deseori reprezentau unica formă de viaţă, au devenit renumiţi pentru capacitatea de a se gospodări, de a-şi organiza viaţa, de a trăi cu credinţă şi demnitate. Chiar dacă erau puşi să taie stuf în sălbăticie, ei au reuşit să facă colhozuri fruntaşe, sperând şi rugându-l pe Dumnezeu să se întoarcă acasă, pe pământul lor, sau să moară acasă. Se fac destule glume pe seama încăpăţânării ţăranilor basarabeni. Se ştie că atunci când şi-au pus în gând să facă ceva oricum fac, mai devreme sau mai târziu. Încăpăţânarea a încetat să mai fie glumă atunci când chiar şi mersul la biserică a fost interzis de comunişti, iar sfintele lăcaşuri au devenit cluburi de distracţie, grajduri pentru cai, închisori, sfintele altare pângărite, iar ei se încăpăţânau să se închine în faţa icoanelor ascunse prin colţurile caselor sau, făcându-şi cruce cu limba, stăteau drepţi în faţa anchetatorilor nkvd-işti. Aceeaşi încăpăţânare i-a făcut să fie primii care au început lupta pentru renaşterea naţională din Basarabia.
Mişcarea de eliberare naţională din Basarabia s-a sprijinit pe trei idei principale care sunt de actualitate si astăzi. Prima problemă n-a fost cea a limbii, sau a identităţii naţionale, ori problema politică a unificării cu România. Nu. Prima problemă a fost problema credinţei. Când au început să se discute în societate reformele lui Gorbaciov, când oamenii se întrebau dacă trebuie sau nu să creadă în noile idei ale partidului şi, respectiv, ale statului comunist, ţăranii din Basarabia au luat calea Moscovei pentru a obţine aprobările de a redeschide bisericile din satele din Basarabia. La acea dată nu se punea problema ieşirii de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Importantă era redeschiderea bisericilor pentru ca în sfârşit să se poată desfăşura serviciul divin, pentru a-şi putea în sfârşit boteza copiii şi nepoţii, după atâţia ani de ateism crunt. După obţinerea permisiunii de redeschidere a lăcaşelor de cult, s-a început o activitate intensă de reconstruire şi construire a acestora. Se adunau fonduri în acest scop. Enoriaşii veneau în număr tot mai mare. Aveau loc botezuri. Oamenii se botezau cu miile. Însă biserica aparţinea din punct de vedere juridic Bisericii Ortodoxe Ruse, slujbele nu se ţineau în limba populaţiei autohtone. Cum în republică aveau loc ample manifestaţii cu privire la revenirea la identitatea naţională românească, şi în sânul bisericii încep acţiuni de emancipare ecleziastică de sub tutela Bisericii Ortodoxe Ruse. Problema devenea tot mai stringentă, enoriaşii cereau ca preoţii să aparţină populaţiei autohtone, ca limba în care se făceau slujbele religioase să fie cea română, sau se cerea chiar revenirea bisericii Basarabiei sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române, cum ar fi şi firesc. Împotrivirea autorităţilor ecleziastice din republica unională Moldova a devenit tot mai puternică. Au fost cazuri în care populaţia unor sate a alungat din parohie preoţii de altă naţionalitate decât cea română, pentru că aceştia făceau propagandă antiromânească şi promoscovită. În 1989, ultimul conducător rus al Bisericii basarabene, Serapion Fadeev este nevoit să plece sub presiunea exercitată de credincioşi. Serapion Fadeev a plecat din Basarabia cu multe dintre bogăţiile bisericii: obiecte de artă, icoane, cărţi de valoare, etc. Nu a putut să se bucure din plin şi prea mult de acestea, murind la scurt timp. Se spune că l-a urmărit blestemul credincioşilor, pentru că a făcut mult rău bisericilor din Basarabia. Lui Serapion i-a urmat mitropolitul Vladimir, despre care se spunea că este român. Acesta a fost întâmpinat la sosire, din relatările martorilor oculari, ca „Ştefan cel Mare cu toate onorurile”. Însă bucuria nu a durat prea mult. Vladimir s-a dovedit a fi un apropiat al serviciilor secrete ruse şi un românofob, apărător al intereselor Bisericii Ortodoxe Ruse în Basarabia. El a continuat, prin mijloace mai degrabă penale, politica de deznaţionalizare a bisericii.
În anul 1992 a fost reînfiinţată Mitropolia Basarabiei, sub ascultarea Patriarhiei Române. Ideea înfiinţării Mitropoliei Basarabiei a primit un impuls puternic prin momentul „Drumul Crucii”, care a avut loc în luna martie 1992, şi prin scrisoarea adresată patriarhului Teoctist din partea a mai mult de 200 de personalităţi din Republica Moldova, în care se cerea revenirea la Biserica-Mamă. A început lupta pentru fiecare parohie existentă. Reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei a fost posibilă datorită aderării masive a credincioşilor la ideea de revenire spirituală la biserica ortodoxă română. În prezent, există în Republica Moldova mai mult de 1 milion de credincioşi care aparţin acestei mitropolii. Problema Mitropoliei Basarabiei reprezintă un exemplu clasic al luptei pentru ideea naţională a românilor din Basarabia. În acelaşi timp Mitropolia Basarabiei reprezintă până acum, din păcate, singura instituţie românească care funcţionează în această zonă.
Elena Cojocaru
24 septembrie 2008
previous article