Motto: ”De-asta e frumos sportul, de-asta e frumoasă viaţa”
Interviul care urmează a fost realizat în două etape. Prima parte, cea mai consistentă – în luna noiembrie 2006, la Cluj, la începutul unui sezon (2006-2007) în care am participat la cam toate finalele campionatelor naționale. A urmat o a doua parte, în 2008 (o convorbire telefonică), după încheierea Jocurilor Olimpice de la Beijing, unde am consemnat cel mai mare succes al judo-ului românesc: medalie de aur obținută de Alina Dumitru, componentă a lotului olimpic român antrenat de Florin Bercean.
Interviul este inedit, ca și altele, pe care le-am realizat cu personalități ale judo-ului românesc. În ediția din 10 iulie 2020 a publicației noastre (interviu cu antrenorul Emil Morar n.a.) am precizat de ce n-au fost publicate până acum. Credem că (poate și prin ineditul lor) vor trezi interesul iubitorilor judo-ului românesc. Astfel că toate vor fi publicate în edițiile viitoare.
Două “cafting”-uri
Reporter: Când v-a descoperit judoul?
Florin Bercean: Încă de la începuturile practicării judo-ului organizat în România. Era ceva nou, aproape misterios. În perioada aceea a rulat un film despre judo, care m-a răscolit.
R.: Dacă nu greşesc, asta se întâmpla prin 1972. Era un film japonez, realizat în 1970, care se intitula chiar “Judo” şi nu urmărea neapărat latura spectaculară, ca majoritatea producţiilor de astăzi, ci pe cea artistică, spirituală. Kunio Watanabe semna regia. Cred că acesta este filmul la care vă referiţi.
F.B.: S-ar putea să aveţi dreptate. Filmul prezenta şi un istoric al judo–ului. Cum s-a desprins din jiu–jitsu şi ce evoluţie a avut ulterior. Am fost extrem de impresionat. Un coleg de clasă, Lucian Pop, practica judo. Avea să fie primul adversar pe care l-am învins. El m-a luat odată la un antrenament. După care am început să merg la sală, fără ca părinţii să se prindă. Îmi aduc aminte că aveam un tricou simplu, de bumbac. După ce s-a aflat, am luat un “cafting” de la mama, apoi unul de la tata. Dar zice tata într-o zi: “Ia să vedem unde mergi!”. Şi a văzut. Adaugă tata, în aceeaşi zi: “Dacă ai făcut o treabă vreme de trei luni pe ascuns şi asumându-ţi multe riscuri, înseamnă că-ţi place din cale-afară treaba asta”. Apoi, nu mi-a mai dat voie să mă las. Pentru că tot am adus vorba despre Lucian, trebuie să vă spun că el a evoluat şi la Braşov, cu performanţe la nivelul lotului naţional de juniori.
R.: Păstraţi prima medalie?
F.B.: O, da! În 1978, am fost pentru prima dată medaliat. Era o mare performanţă să te califici la finale din zona Ardeal. Anii ’70–‘80 au reprezentat perioada de foarte mare avânt a judo–ului la noi. În zonă, se conturaseră câteva centre de juniori puternice: Alba Iulia, Sibiu, Arad, Oradea. Încă nu Clujul.
R.: De când există secţie de judo în Cluj?
F.B.: Secţia de judo există din ’71–’72.
R.: Secţia CSM când a fost înfiinţată?
F.B.: CSM a fost înfiinţată de mine, în 1988. Ulterior, am realizat un parteneriat cu “U” Cluj. Cu Dinamo conlucrăm din ianuarie 2005.
A fost antrenorul singuratic
R.: Băiatul a crescut şi iată-l, astăzi, antrenor “naţional”!
F.B.: Am peste 11 ani la loturile naţionale (din 1995 – n.r.). Prima oară am fost la lotul de junioare.
R.: Antrenor principal?
F.B.: Da, principal. De fapt, singurul. Din ’98, am trecut la senioare. Tot singur, până în 2002. În perioada 2002–2004, l-am avut secund pe profesorul Batkai Adalbert. Din 2005, o am alături pe Simona Richter, fosta medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de la Sidney. La lotul olimpic de senioare am ajuns în 1999, când am calificat la Jocurile Olimpice de la Sidney trei sportive: Simona Richter (78 kg), Laura Moise, actualmente Moricz (“48”) şi Ioana Dinea (“52”), actualmente Aluaş, ocupantă a locului V la acea ediţie. Toate trei provin de la “U” CSM Cluj. Nu aveam parteneriat cu Dinamo la vremea aceea.
R.: Cine v-a recomandat pentru lotul naţional?
F.B.: Am fost recomandat la loturile naţionale de către regretatul Dorin Gavra, secretar general al Federației la acea vreme, prin mai-iunie 1997.
Fetele lui Bercean
R.: De ce e Clujul pe primul loc în clasamentul Federației Române de Judo?
F.B.: Eu m-am străduit să impun şi să menţin, de-a lungul timpului, un anumit ritm, fapt care s-a reflectat în rezultatele sportivelor, atât la secţia de la Cluj, cât şi la lotul naţional. O altă cauză: la Cluj, am concentrat tot ce înseamnă judo la nivel de cadete şi junioare, prin crearea unui centru olimpic, coordonat de către Comitetul Sportiv Olimpic Român şi FRJ. În paralel, am creat o structură solidă de antrenori, alcătuită din foste sportive, cum ar fi Richter sau Moise. Ele sunt pe aceeaşi lungime de undă, fac parte din aceeaşi generaţie. Astfel, nu s-au înregistrat oscilaţii la nivelul performanţei. În clasamentul general şi-au spun cuvântul două sportive: Alina Dumitru, de la Steaua-Petrom, multiplă campioană europeană, medaliată de două ori cu „bronz” la Mondiale şi, în acest an, campioană olimpică, un titlu suprem pentru întreg judoul românesc – zic eu, şi Ioana Aluaş, medaliată cu argint la “europene”. Performanţele celor două atârnă greu în stabilirea clasamentelor.
R.: La Cluj fiinţează şi Centrul Olimpic al junioarelor. Şi aici descoperim foste eleve de-ale dvs., în postura de antrenori. Mă refer la Gianina Inclezan şi Laura Moise.
F.B.: Aşa este. La junioare, antrenor principal este Gianina Inclezan Andreica, iar secund Laura Moise sau Moricz. Tot aici antrenează şi domnul Ştefan Vodă, conferenţiar universitar, care mi-a fost antrenor odată, la “U” Cluj, între ’80–’84. La lotul olimpic de senioare sunt “dublat” de Simona Richter. Fetele despre care v-am vorbit fac parte din prima mea generaţie de sportive. Această generaţie funcţionează ca un tot unitar. S-a îmbinat experienţa unora cu dorinţa de afirmare a altora. Pentru că, dacă n-ai „bătrâni”, iar tinerii sunt puturoşi…
Veşnicul adversar
R.: Răspundeţi-mi la o întrebare pe care nu v-am pus-o!
F.B.: Mda. E păcat că în confruntarea aceasta pe plan intern (mă refer la judoul feminin ) există doar două centre importante: Steaua-Petrom şi Dinamo–“U” CSM Cluj. Dacă ar exista măcar alte două… E prea slabă concurenţa. Eu am acelaşi veşnic adversar, pe care îl cunosc în toate amănuntele. Dacă ar mai veni ceva de la Iaşi sau Timişoara sau mai ştiu eu de unde, să existe două “diagonale”, valoarea sportivelor noastre ar creşte. Asta este, două cluburi duc judoul feminin în spate. Şi noi abia supravieţuim, pentru că nu avem sponsori. Este foarte greu, recunosc, să realizezi – în condiţiile de astăzi – ceea ce realizăm noi. Cred că recunoaşteţi şi dvs.
R.: Puteţi fi sigur de asta. Primăria Cluj nu vă ajută?
F.B.: Primăria Cluj ajută tot sportul clujean, atât cât îşi poate permite.
R.: Dvs. sunteţi unul dintre cei care contribuie în mod decisiv la propăşirea judo–ului românesc. Cum vă simţiţi în această postură?
F.B.: Responsabil. Ne străduim să facem ceva pentru judoul românesc. (După un răgaz) Ca ultimii români trăim… Şi noi suntem o familie. Toţi ştim cum e să n-ai bani pentru plata gazelor, spre exemplu. Aşa e şi cu noi: când avem bani de mâncare, nu avem echipament. Când avem echipament, intervine problema transportului. Dar nicio clipă n-am abandonat. Când n-am fost cu căruţa în viteză tot am mişcat-o, am împins-o – cu efort – în direcţia dorită. Că, altfel, poate să o ia înapoi, la vale.
R.: Aceste rezultate ar trebui să sensibilizeze autorităţile locale şi sponsorii din Cluj.
F.B.: La Cluj, n-am beneficiat de publicitatea altor secţii. Din păcate. Însă noi am eliminat orice luptă internă, diversiune sau discrepanţe.
Sportul, ca viaţa
R.: Vorbiţi-ne despre avantajele colaborării cu ”U” şi Dinamo!
F.B.: Cluburile reuşesc să ajungă la performanţe prin participări la toate nivelurile campionatelor naţionale, de la copile la senioare. Pentru că nu avem sponsori, am realizat această unire tripartită. ”U” îmi rezolvă sportivele cu admiterea la facultate, cazare, locuinţe (sportive de la ”U” Cluj au primit recent garsoniere), o masă gratuită pe zi, tot anul. Le mai oferă fetelor posibilitatea de a termina ANEFS-ul. În plus, ne asigură transportul la competiţiile interne. CSM Cluj ne-a pus la dispoziţie o sală de pregătire la standarde internaţionale. Tot acolo se pregăteşte şi lotul olimpic. Banii de la buget destinaţi secţiei îi folosesc pentru competiţii (cazare plus masă), indemnizaţii, premii, plata a trei antrenori la CSM. Tot acest ansamblu de condiţii a fost îmbunătăţit prin unirea cu Dinamo. Putem folosi bazele clubului bucureştean, care contribuie şi la deplasări. În plus – şi acest fapt merită menţionat – asigură câteva posturi pentru sportivele de performanţă. În prezent, Dinamo plăteşte un antrenor angajat şi sportive poliţiste. Ies şi ei la interval cu ce pot. Important este să nu slăbim ritmul. Dorinţa noastră asta este. Dacă vom reuşi să menţinem acest ritm constant, rezultatele nu se vor lăsa aşteptate. Dar, de multe ori, ca în viaţă, nu e după cum vrea omul. Evenimentele pot avea un curs imprevizibil, care nu ţine de voinţa noastră. Suntem când jos, când sus… De-asta e frumos sportul, de-asta e frumoasă viaţa. Performanţa impune multe sacrificii, dăruire fără rezerve pentru atingerea ţelului propus.
R.: Sunteţi un antrenor cam… temperamental. Într-un interviu, Ioana Aluaș spunea că sunteți… infatigabil.
F.B.: Pun mult suflet în tot ceea ce fac. Nu văd cum ar putea fi altfel.
Triumful judo-ului românesc
R.: Spuneaţi mai devreme că acest titlu olimpic este al judo-ului românesc…
F.B.: Sigur, Alina Dumitru este şi rezultatul evoluţiei judo-ului românesc. Această medalie de aur la Jocurile Olimpice reprezintă un rezultat pe care îl urmărim de foarte mulţi ani. Dincolo de faptul că este un rezultat de excepţie, el trebuie fructificat în mod excepţional. Depinde de FRJ cum îl va folosi şi fructifica. Pe baza acestui rezultat trebuie clădit viitorul judo-ului în România, care va trebui să fie un judo modern, pus pe alte baze. Însă în „Românica” noastră vorbim mult şi facem puţin. Aş prefera ca judoul românesc să nu fie caracterizat de această sintagmă.
R.: Vă simţiţi împlinit profesional?
F.B.: Da, ca antrenor mă simt împlinit. Am trăit multe bucurii şi satisfacţii alături de oameni, mulţi de la FRJ, care au pus umărul la dezvoltarea judo-ului românesc. Ne-am bucurat împreună. Aceste rezultate sunt şi rezultatele lor.
R.: Daţi-ne câteva nume, ca să le subliniem meritele!
F.B.: Ei bine, asta n-am s-o fac. Pentru că s-ar putea să omit pe cineva şi să se supere. Dar sunt mulţi care doreau să-mi rup gâtul. Nu puţini dintre aceştia au avut de câştigat de pe urma succeselor pe care le-am avut ca antrenor. Eu zic să cel mai bine ar fi să ne bucurăm împreună.
R.: Iată, se împlinesc 40 de ani de la înfiinţarea Federaţiei Române de Judo. Poate că nu este lipsit de semnificaţie faptul că acest eveniment se petrece în anul în care judoul românesc a câştigat primul aur olimpic. Ce aşteptaţi de la viitor?
F.B.: Deocamdată nu aştept nimic de la viitor. Eu sunt antrenor la club. Îmi voi face planuri de viitor la nivel de lot naţional numai după ce voi avea o discuţie foarte serioasă cu Federaţia. Doresc ca Federaţia să rămână la fel de apropiată de noi. Şi, în primul rând, sănătate tuturor. Că dacă nu e omul sănătos…
Noiembrie 2006
Septembrie 2008
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
