Eu nu sunt o definiție, sunt o întrebare.

Eu iubesc, dar nu știe nimeni pe cine. Eu merg ferm pe drumul meu, dar, nu știe nimeni ce îngreunați sunt pașii mei, uneori. Călătoresc mult cu gândul acolo unde inima mea tresare. Nu le spun oamenilor, căci ei îmi vor strica plăcerile.
În timp ce zâmbesc, pot să agonizez pe dinăuntru și să par confortabilă. În timp ce alerg să-mi prind un vis mic, pot să mă împiedic de câteva ori. Se văd doar reușitele, nu și juliturile din genunchi. De fiecare dată când mă doare tare, mă port și mai tare. E o putere pe care o dețin nu știu de unde. Dar, puterea sfâșie cu mândrie în gânduri târzii.
Cred într-o dragoste pe care n-am găsit-o, încă, dar afirm că nu mă mai interesează acest mit și că mă lasă rece. Mi-e foame de un trup viguros de bărbat, dar nu-l accept și evit să-l gândesc. Pentru că nu-mi simte intens precum îi e trupul. Obișnuiesc să mă rănesc singură. Cum? Cu gândul. Cu gândul că nu e nimeni să lupte pentru mine. Nu mult! Puțin! Într-atât cât să cred.
Ajung, seara, acasă, pun de-un ceai și-mi evit sentimentele. Gândesc mai practic. Îmi iese… aproape. Pot găsi companie ușor, dar nu m-arunc în stări mincioase față de sufletul meu. Nu-i folos.
Sunt unele momente în care nu exist. Nu vorbesc, nu ascult, nu privesc nicăieri. Nu vreau! Sunt momentele în care eu sunt doar bătăile inimii. Mă apropii de abis, dar nu cad, mă înalț în el. M-arunc în clipele tăcute ale adâncului și nu chem nimic. Nici dorințe nu nasc. Doar ating notele muzicale din sufletul meu.
Uneori, mă feresc de proprii mei ochi. Privesc mai rar în oglindă, să nu-mi amintesc neliniștea. Folosesc multe cuvinte pentru a ascunde ceea ce simt. Dacă pereții casei mele ar prinde viață, nu mi-ar vorbi. M-ar contempla ei pe mine și aș fi îmbrățișată căramidă cu cărămidă.
Sunt tot ceea ce nu cred oamenii că sunt. Sunt ceea ce-mi place să citesc, ceea ce-mi place să ascult, ceea ce-mi place să mângâi. Sunt ceea ce privesc pe furiș. Sunt ceea ce ascund în suflet, în liniște. Sunt lacrimile ce nu le plâng, și-au făcut cărări pe dinăuntru, ele curg dincolo de pielea mea. Eu sunt! Eu nu sunt o definiție, sunt o întrebare.
Luiza Ionescu